vineri, 10 februarie 2023

Viața Cuvioșilor Părinți Simeon și Sava, ctitorii Mănăstirii Hilandarul

 Viața Cuvioșilor Părinți Simeon și Sava, ctitorii Mănăstirii Hilandarul, care au trăit în anii 1190 de la Hristos

14 ianuarie

(Tradusă din limba greacă)



Sfinții aceștia erau din Serbia; Sfântul Simeon era tatăl Sfântului Sava și împărat al Serbiei. Iar femeia lui se numea Ana. Ei erau din neam împărătesc, creștini binecredincioși și evlavioși.


Mai întâi au născut doi copii, un fiu și o fiică. După aceasta s-a îmbolnăvit împărăteasa și n-a mai născut fii. Dar având ei împărăție și bogăție multă, se rugau lui Dumnezeu cu lacrimi și cu postiri ca să le mai dea și alt fiu. Dumnezeu, auzindu-le rugăciunea, le-a dăruit și al treilea fiu, pe de-a pururea pomenitul Sava, pe care din vârsta cea dintâi l-au pus să învețe Sfânta Carte.


În puțină vreme a învățat toate cărțile cele bisericești, care se aflau în limba sârbească; și atâta înțelepciune, bună rânduială, smerenie și blând obicei avea, încât oricine văzându-l, îl iubea și de dânsul se cucernicea. Cu cât creștea, cu atât se aprindea de dragostea cea către Dumnezeu. Și alt nimic nu avea în mintea sa, decât numai cum să placă lui Dumnezeu, Făcătorului și Ziditorului său. Ziua și noaptea neîncetat se ruga, nevoindu-se cu postul, cu privegheri și cu toate alte pătimiri, fiind atunci de 17 ani cu vârsta. Și se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească vieții celei după Hristos, de vreme ce foarte mult iubea fecioria. De aceea l-a învrednicit iubitorul de oameni, printr-un chip ca acesta.


Niște părinți de la Sfântul Munte s-au dus în patria sfântului pentru milostenie, unde au auzit de faptele bune ale Sfântului Simeon, tatăl Sfântului Sava, dar mai vârtos că era foarte milostiv către săraci. Între aceștia era unul de la mânăstirile Sfântului Munte, ce se numește Rusicon, care era rus de neam și foarte îmbunătățit.


Pe acesta văzându-l fericitul Sava, și vorbind cu dânsul, l-a întrebat despre mânăstirile Sfântului Munte și despre rânduiala și petrecerea părinților, ca și despre altele care erau de trebuință la scopul lui. Aflând toate de la dânsul, a plâns cu lacrimi, după aceea a zis către dânsul: "Văd, părinte, că Dumnezeu, cunoscând adâncul inimii mele și scopul meu, te-a trimis la mine păcătosul, ca să mă povățuiești la calea cea dumnezeiască a mântuirii; căci mult s-a veselit sufletul meu din dumnezeieștile tale cuvinte și mai mult nu pot să rămân în această lume înșelătoare, nici să mai văd slăbiciunile și nălucirile ei cele mincinoase.


Deci, te rog să mă înveți cum să fug de deșertăciunea lumii și să mă învrednicesc vieții pe care o duceți sfinția voastră; pentru că părinții mei cugetă să mă însoare și pentru aceasta am hotărât, cu un ceas mai înainte, să fug și să mă duc la Sfântul Munte și iată acum cer sfat de la tine".


Acestea auzindu-le bătrânul, i-a răspuns: "Văd, fiule, că scopul tău este dumnezeiesc și că dragostea lui Dumnezeu a stăpânit sufletul tău și de aceea cele ce cugeți se cuvine să le săvârșești mai degrab, iar eu voi fi împreună călătorul și povățuitorul tău, până ce te voi duce la Sfântul Munte". Atunci, aflând chipul plecării din lume, fericitul Sava a trimis înainte la un loc pe bătrânul să-l aștepte, iar el s-a dus la părinții lui și a zis către tatăl său: "Tată, am auzit că în cutare munte este mult vânat, deci, mă rog să-mi dați voie să mă duc acolo să vânez și să mă și plimb puțin; iar de voi zăbovi puțin timp, vă rog să nu vă mâniați pe mine".


Tatăl său i-a dat voie și slugi câte a voit, apoi l-a binecuvântat. Deci, venind Sava cu multă bucurie, a sosit la locul unde aștepta bătrânul despre care am zis, iar robilor le-a poruncit să șadă acolo și să-l aștepte; iar el împreună cu bătrânul s-a dus într-un sat ce era aproape, și acolo, schimbându-și hainele cele împărătești, într-o casă a unui sărac, și îmbrăcându-se în ale săracului aceluia, s-au dus amândoi la Sfântul Munte. Mergând în Mânăstirea Rusicon, de unde era bătrânul, precum mai sus s-a zis, acolo învăța de la bătrânul acela faptele bune ale vieții monahicești, pe care le săvârșea cu mare sârguință și ascultare, supunându-se și cucernicindu-se înaintea bătrânului, ca înaintea lui Dumnezeu. Iar slugile lui așteptându-l mult timp acolo unde le poruncise să-l aștepte și văzând că nu mai vine la dânșii, au început a-l căuta prin locurile cele din jur, dar negăsindu-l, s-au întors înapoi și au spus părinților lui cele despre fiul lor.


Părinții înștiințându-se despre fuga fiului lor, plângeau fără mângâiere și au trimis cu durere oameni în tot locul ca să-l caute. Căci nu puteau să sufere lipsa unui fiu frumos și preaînțelept ca acesta, pe care îl avea tatăl său moștenitor al împărăției sale. Umblând oamenii cei împărătești pretutindeni, au mers la Sfântul Munte trei boieri dintr-înșii și făcând cercetare cu dinadinsul, l-au aflat în mânăstirea sus zisă și au căutat să-l ia. Dar Sava în noaptea aceea, pe ascuns, s-a suit în turnul mânăstirii și a rugat pe starețul său de l-a îmbrăcat în schima îngerească a monahilor.


Apoi scriind o epistolă despre deșertăciunea lumii, sfârșitul veacului, fericirea sfinților și despre munca cea nesfârșită, a trimis-o părinților lui. Și atâtea le-a spus prin scrisoarea lui, și într-atâta umilință i-a adus, încât i-a hotărât pe amândoi să se facă monahi. Maica lui ducându-se la o mănăstire femeiască, unde îmbrăcându-se în chipul îngeresc și nevoindu-se, s-a dus către Dumnezeu. Iar tatăl lui, lepădându-se de toate ale lumii, și lăsând moștenitor al împărăției sale pe Ștefan, fiul său cel mai mare, a plecat la Sfântul Munte și întâlnindu-se cu Sava, prea iubitul său fiu, a rămas acolo, căutând să se îmbrace în chipul îngeresc și să viețuiască împreună cu fiul său, lucru care s-a și făcut.


Căci după obișnuita cercare și ispitire, fiul a primit pe tatăl său prin dumnezeiescul și îngerescul chip, și astfel Sava, fiul cel după trup, s-a făcut părinte după duh al lui Simeon, tatăl cel după trup. Deci au petrecut amândoi vreme destulă în Mânăstirea Vatopedului, căci acolo a aflat Sava pe tatăl său Simeon; fiindcă cel dintâi (protosul) al Sfântului Munte mai înainte l-a trimis pe el acolo ca să se ascundă, ca nu cumva să fie căutat iarăși de tatăl său. Nevoindu-se ei cu nevoința cea bună, cu privegherile în fiecare zi, cu stările cele de toată noaptea, cu rugăciuni neîncetate și cu toate grelele pătimiri ce se cuvin viețuirii monahicești celei adevărate și lui Dumnezeu bine plăcute, în puțin timp au biruit și au supus patimile trupului și au ajuns la săvârșirea faptei bune; încât au întrecut și covârșit cu faptele lor cele bune pe toți părinții care în acea vreme se aflau la Sfântul Munte, și s-au făcut vase ale Sfântului Duh.


Deoarece vestea faptelor lor bune a îndemnat și pe mulți alți sârbi din împărăția lor, care au venit la dânșii și s-au făcut monahi; apoi văzând că în fiecare zi se înmulțeau cei ce veneau, au fost siliți să zidească o mânăstire.


Deci, postind ei multe zile, priveghind și rugându-se Doamnei noastre Născătoarea de Dumnezeu, ca să-i povățuiască unde este voia Ei cea sfântă să zidească mânăstire; prin descoperire și prin arătarea în vedenia nopții de Dumnezeu insuflându-se și îndemnându-se, au zidit din temelie cu a lor cheltuială o prea frumoasă mânăstire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numește a Hilandarului, în care Simeon, tatăl Sfântului Sava, viețuind restul vieții lui cu cuvioșie și cu plăcere lui Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, în ziua a treisprezecea a lunii februarie; iar după câtăva vreme, când s-a apropiat ziua sfârșitului său, fericitul Sava a chemat pe cel dintâi (protosul) al muntelui și pe părinții cei mai cucernici și au făcut priveghere pentru fericitul suflet al tatălui său.


În vremea doxologiei a ieșit din mormântul Sfântului Simeon o negrăită bună mireasmă, încât a umplut toată mânăstirea; și apropiindu-se de mormântul lui, au văzut izvorând mir din mormânt și au slăvit pe Dumnezeu, Care preamărește pe cei care-L preamăresc. Iar fericitul Sava a avut mare bucurie în sufletul său, căci s-a încredințat despre fericita desfătare a sufletului tatălui său și de sfințirea sfintelor lui moaște; iar de atunci a început a-și adăuga mai mult postul, privegherile și celelalte nevoințe ale pustniciei, pe care cu neputință este a le scrie cineva cu amănuntul.


Dar de vreme ce nu era chip să se ascundă fapta cea bună a Sfântului Sava, fiindcă se făcuse cunoscută tuturor, pentru aceasta veneau la dânsul mulți în fiecare zi, cerându-i învățătură și povățuire duhovnicească, și mai ales cel dintâi (protosul) al muntelui; cu toate că era și el îmbunătățit și purtător de duh, însă avea pe fericitul Sava cel dintâi sfetnic; ba încă și ceilalți proiestoși ai celorlalte mânăstiri nu săvârșeau nici un lucru fără sfatul și socoteala lui; fiindcă darul Sfântului Duh, care locuia într-însul, îl lumina să înțeleagă și să grăiască toate cele de suflet folositoare și mântuitoare. Și într-atâta dragoste îl avea cel dintâi (protosul) al Sfântului Munte și ceilalți, încât l-au silit foarte mult să se hirotonească preot. Iar smeritul cugetător Sava zicea către dânșii că nu este vrednic, și, de multe ori fiind silit, se ascundea.


Mai pe urmă de toate, ca să nu se arate neascultător, văzând că era și voia lui Dumnezeu să se hirotonească, a zis: "Facă-se voia Domnului". Și așa s-a hirotonisit diacon și preot în mânăstirea sa, de către Nicolae, care atunci era episcop al Erisului. Iar Constantie, care era atunci mitropolit al Tesalonicului, auzind de faptele bune ale sfântului, l-a adus în Tesalonic cu multe rugăciuni și vorbind cu el câteva zile și mult folosindu-se el cum și episcopii, clericii lui și tot poporul; apoi întărindu-se toți din obște din învățăturile lui cele de suflet folositoare, mitropolitul înțelegându-se cu episcopii lui și cu tot clerul, într-o duminică, când sfântul învăța pe popor în mitropolie, fără de veste l-a făcut arhimandrit, chiar nevrând el. Sfântul, pentru cinstea cea mare ce îi făceau mitropolitul, episcopii și tot poporul, a fugit pe ascuns de acolo și a venit la mânăstirea lui.


În vremea împăratului Teodor I Lascaris (1204-1222), fericitul Sava a fost trimis la împărat, de cel dintâi (protosul) al Sfântului Munte și de ceilalți proestoși, pentru oarecare trebuințe ale muntelui. Împăratul cu toată suita, cu patriarhul și cu tot clerul ședeau atunci în cetatea Niceei, fiindcă Constantinopolul îl luaseră atunci latinii de la Duca împăratul, care se poreclea Murțuflon (l204), și împărăția grecilor era atunci în Niceea.


Deci, s-a dus acolo sfântul și întâlnindu-se cu împăratul, care îi era și rudenie, căci nepotul sfântului luase în însoțire pe fiica împăratului, și nu atât pentru rudenia aceasta, cât pentru fapta cea bună a lui, împăratul dorea de foarte multă vreme să-l vadă. Deci s-a bucurat cu mare bucurie dacă a văzut pe sfântul și l-a primit cu mare cinste, vorbind cu dânsul și mângâindu-se de fapta bună a lui, i-a împlinit deci îndată toate cererile lui, și-l avea în mare evlavie.


A isprăvit nu numai treburile Sfântului Munte, pentru care fusese trimis sfântul; dar a vestit împăratului și despre Serbia, patria lui, că nu are arhiereu și l-a rugat să vorbească cu patriarhul care era atunci și să facă pe cineva arhiereu al Serbiei. Deci, chemând împăratul pe patriarh, a vorbit despre sfântul și despre Serbia, că nu are arhiereu și că ar trebui să facă pe cineva, care ar fi vrednic și împodobit cu fapte bune.


Patriarhul, vorbind cu sfântul multe zile și încredințându-se despre petrecerea lui cea îmbunătățită, a cunoscut că el este bun de vrednicia cea apostolească a arhieriei; apoi întâlnindu-se cu împăratul, și vorbind amândoi despre pricina aceasta, a hotărât să facă arhiepiscop al Serbiei și al Peciului pe Sfântul Sava. Dar el nevrând și silindu-l așa multe zile, patriarhul l-a hirotonisit arhiereu și mitropolit al Serbiei și Peciului; iar împăratul a făcut în ziua aceea bucurie și ospăț mare.


Sfântul, după ce s-a hirotonit, s-a dat la mai multe nevoințe și la pustnicie; și astfel s-a dus la eparhia lui, învățând în fiecare zi turma sa cuvântul Evangheliei și petrecerea cea după Hristos, iar pe cei dreptcredincioși îi întărea în buna credință și în fapta bună; apoi pe eretici, cu darul și cu dulceața învățăturilor lui, îi întorcea de la eres către buna credință, încât, în puțină vreme, pe cei necredincioși și eretici, care erau în eparhia lui, i-a făcut drept-credincioși. Și toți îl aveau nu numai ca păstor și dascăl, dar și izbăvitor și mântuitor al lor.


Punând în bună rânduială cele ale mitropoliei și eparhiei sale, s-a dus iarăși în Sfântul Munte, unde a întâlnit și a văzut pe părinții mânăstirii sale; iar după câteva zile a adunat pe toți frații și le-a spus că de multă vreme a avut o mare dorință, să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Preasfântului Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos; învățându-i mult și luând rugăciunile lor în-tr-ajutor, a plecat în Palestina. Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, în puține zile ajungând acolo, l-a primit Atanasie, patriarhul Ierusalimului, care într-o Duminică a slujit Sfânta Liturghie cu sfântul, către care a zis să se roage pentru popor și să-l învețe.


Apoi într-atâta dragoste și evlavie îl avea patriarhul, clericii lui și tot poporul, încât nu voiau să se despartă de dânsul și veneau în toate zilele să audă învățăturile lui cele folositoare de suflet. Deci, închinându-se pe la toate Sfintele Locuri cu multă evlavie și umilință, vărsând lacrimi multe peste Sfântul Mormânt, s-a întors.


Voind să se întoarcă iarăși în eparhia sa și plutind către împărăteasca cetate, în puține zile a ajuns la cetatea Niceei și s-a întâlnit cu împăratul Ioan III Vatațes (1222-1254), care era rudenie cu sfântul, și l-a primit cu mare evlavie și cinste; apoi împăratul s-a bucurat foarte și a preamărit pe Dumnezeu că l-a învrednicit să ia rugăciune și binecuvântare de la dânsul; asemenea și împărăteasa; și l-au făcut amândoi părinte duhovnicesc al lor.


Zăbovind sfântul acolo, pe urmă a hotărât să se ducă iarăși la Sfântul Munte. De vreme ce împăratul îl avea rudenie și părinte duhovnicesc, i-a dăruit cinstitul lemn, sfinte moaște și alte vase scumpe, apoi l-a trimis la mânăstirea sa Hilandarul, cu o corabie împărătească, unde, ajungând cu ajutorul lui Dumnezeu, a lăsat cinstitul lemn la sfințita sa mânăstire, împreună cu sfintele moaște și cu câte i-a dăruit împăratul.


Rămânând destulă vreme și povățuind pe părinți și punându-le egumen îmbunătățit, ca să-i păstorească, s-a dus iarăși la eparhia sa și, păscând pe cei de acolo cu plăcere de Dumnezeu, a luminat toată Serbia cu razele faptelor sale bune și cu ale dumnezeieștilor lui învățături, păzind-o nevătămată de lupii cei gânditori, pregătind-o cu înțelepciune pentru staulul ceresc.


Dar de vreme ce și în părțile acelea erau atunci multe eresuri, sfântul a ieșit și în alte eparhii și le învăța apostolește, înconjurând multe feluri de locuri și povățuind către buna credință pe mulți eretici și necredincioși; apoi s-a dus și a doua oară spre închinare la Sfântul Munte.


De acolo iarăși trecând prin cetăți, învăța popoarele și multe minuni făcea, pe care le-am lăsat deoparte, spre scurtare. Însă numai aceasta o spunem: învățând în multe feluri de locuri popoarele, împreună cu alți trei pe care îi avea cu sine, a venit la Târnovul cel mare și l-a primit cu mare cinste Asan, atunci împărat al Târnovului (1218-1241), ca o rudenie a sfântului; apoi venind praznicul dumnezeieștii Arătări (Botezul Domnului), Sfântul a slujit Sfânta Liturghie, făcând și sfințirea cea mare a apei și s-a făcut o minune.


Când a pus, după obicei, cinstita Cruce în apă ca s-o sfințească, s-a desfăcut apa prin mijloc și a stat ca un zid. Iar cei ce erau de față, văzând acestea, s-au minunat și au preamărit pe Dumnezeu. Împăratul s-a cucernicit foarte mult înaintea sfântului și l-a rugat să șadă acolo până la Sfintele Paști - căci el s-a dus în alte locuri pentru niște treburi împărătești -, și astfel sfântul a rămas acolo.


După puține zile, îmbolnăvindu-se, și mai înainte cunoscând sfârșitul său, a chemat pe ucenicii săi și i-a învățat cele către mântuire, apoi le-a dat sfintele moaște și alte sfinte odoare bisericești câte avea la sine. Deci, auzind arhiereul care era atunci al Târnovului, despre boala sfântului, a mers la el și văzându-l foarte bolnav, a voit să vestească împăratului. Iar sfântul, cu smerenia sa cea obișnuită, nu l-a lăsat, ci mai ales i-a zis: "Te rog foarte mult să nu înștiințezi pe împăratul, nici preasfinția ta să nu te mai ostenești venind aici, ci mergi cu pace și roagă-te pentru mine, ca milostivul Dumnezeu să ne învrednicească a ne întâlni și a ne vedea în Ierusalimul de sus".


Și astfel, într-o noapte de sâmbătă, mai înainte de a se lumina spre duminică, s-a împărtășit Sfântul iarăși cu Sfintele și Preacuratele Taine și atunci a strălucit fața lui și s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi zicând de trei ori: "Slavă Ție, Dumnezeule", și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.


Iar dimineața a venit mitropolitul Târnovului, cu clerul său și cu tot poporul, ca să îngroape sfântul lui trup, din care ieșea o bună mireasmă negrăită, încât toți s-au minunat și nu știau unde să-l îngroape. Și fiindcă atunci era aproape de acolo împăratul, i-au făcut înștiințare acestuia, care a poruncit să-l îngroape în mânăstirea sa, cea zidită în numele celor 40 de sfinți mucenici; deci, acolo cu multă evlavie și cinste l-au îngropat. Iar după puține zile, venind și împăratul, a mers mai întâi la mormântul sfântului și cu lacrimi l-a rugat să-l ierte, că pentru păcatele sale nu s-a întâmplat acolo. Apoi a poruncit și a pus deasupra mormântului sfânt o cruce și marmură prea frumoasă și a aprins candelă; iar câți bolnavi mergeau cu credință și cu evlavie la dânsul, se tămăduiau.


Sfântul avea doi nepoți: Rautoslav, care era ginere al împăratului Teodor Lascareos, și Vladislav, care era ginerele împăratului Asan, care împărățea atunci în Serbia (1228-1234). Acesta înștiințându-se despre moartea sfântului, asemenea și Arsenie, care era atunci mitropolit al Serbiei, pe care sfântul îl hirotonise mai înainte ca diadoh (urmaș) al său, s-au întristat foarte.


Auzind împăratul despre minunile ce făcea sfântul, a hotărât să ceară sfintele moaște împăratului Asan, socrul său. Deci, Vladislav (1234-1243) a scris către socrul său cu rugăminte, trimițând și câțiva boieri, ca să ia sfintele moaște, însă împăratul Asan nu le-a dat.


A scris apoi și a doua oară ginerele său cu multe rugăminți, trimițând și pe boierii cei mai mari, cu multe daruri, dar nici atunci nu le-a dat, ci numai i-a răspuns: "Fiindcă Dumnezeu a iconomisit să moară sfântul aici, nouă ne-a dăruit această vistierie. Și deci, cine sunt eu să stau împotriva sfântului Domnului?" Astfel a trimis înapoi pe boierii cei trimiși.


Atunci Vladislav, văzând că nu reușește nimic cu trimișii săi, a luat cu sine pe boierii cei mai de frunte și a pornit să se ducă el să ceară pe sfântul. Ajungând la orașul Târnovo, s-a dus mai întâi la mormântul sfântului și plângând cu lacrimi fierbinți, a zis: "O! Sfinte al lui Dumnezeu și al nostru părinte prea cinstit, pentru ce ne-ai urât pe noi păcătoșii și nu voiești a veni în patria ta, căreia ai fost nu numai păstor, ci încă și mântuitor?


Tu ne-ai mântuit din rătăcirea diavolului și la adevăr ne-ai povățuit; tu ai izbăvit turma de eresuri; fiind bolnavă, ai tămăduit-o; primejduindu-se cu moarte sufletească, ai înviat-o; cu slujbe duhovnicești ai împodobit-o, cu sfințite rânduieli, cu puneri de legi mântuitoare și acum o lași, sfinte al lui Dumnezeu, lipsită de sfințenia dumnezeieștilor tale moaște? Cum o lași cu totul săracă de comoara dumnezeiescului tău dar și uscată de prea dulcele izvor al minunilor tale? Părinte prea milostiv, fie-ți milă și treci cu vederea păcatele mele și ale poporului tău, care în tot chipul am greșit ție și vino la noi, deși suntem nevrednici și păcătoși; deci, nu ne lăsa lipsiți de venirea și ocrotirea ta".


Astfel rugându-se Vladislav, împăratul Serbiei, cu multă umilință, pe mormântul sfântului, a mers în urmă la socrul său. În noaptea aceea a văzut socrul său pe sfântul ca un înger purtător de fulger, poruncindu-i să dea sfintele lui moaște ginerelui său, ca să le ducă în patria sa.


Deci, dimineață, împăratul Asan adunând tot poporul și pe mitropolit cu clerul său, arătându-le pricina, a luat pe ginerele său, și cu cântări de psalmi, cu făclii și cu tămâieri, au deschis mormântul sfântului. O! minunile Tale, Hristoase Împărate! Locul acela s-a umplut de bună mireasmă negrăită; fața sfântului strălucea ca soarele și toți minunându-se, strigau: "Doamne miluiește".


Atunci, cu mare bucurie și cu litanii, călătorind pe jos, amândoi împărații, socrul și ginerele, au scos sfintele moaște până afară din Târnovo. Aici, luându-le împăratul Vladislav, le-a dus cu mare bucurie în patria sa. Iar câtă bucurie s-a făcut în ziua aceea, cine poate s-o scrie cu amănuntul?


Cine poate spune minunile care s-au făcut, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine slavă, stăpânire, cinste și închinăciune, în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu