marți, 31 octombrie 2017

Starețul, bunătatea și fericirea raiului


Starețul, bunătatea și fericirea raiului
- Pilda
Un stareț bătrân, foarte înaintat în vârstă și bolnav, aproape pe moarte, se ruga și vorbea în sufletul lui cu Dumnezeu. Își cerceta cu amănunțime trecutul și mersul duhovnicesc spre dobândirea roadei Duhului Sfânt. Primise de la Bunul Dumnezeu multe daruri, cel al înainte vederii, al blândeții, al dreptei socotințe și multe altele și cu toate acestea se gândea că n-a făcut în viață mai nimic bun.
Glasul lui Dumnezeu însă îi descoperea frumoasa lui trăire. La un moment dat gândul lui merse spre ucenicii mânăstirii pe care o păstorise și se gândea că dacă pe aceștia nu i-a povățuit cu dreaptă socoteală spre dobandirea iubirii desăvârșite, nici el nu se va mântui. Glasul lui Dumnezeu în conștiința sa însă îi spuse că abia atunci când ucenicii săi vor face la fel ca el, atunci și ei vor dobândi mântuirea.
În clipele acelea intră in chilia bătrânului un mirean ce locuia prin preajma mânăstirii și care avea mare evlavie la dânsul, cu un castronaș cu câteva fructe, spre mângâierea bătrânului și a bolii de care era răpus. Bătrânul primi cu dragoste fructele, iar mireanul ca să nu-l obosescă prea tare plecă la casa lui. La scurt timp un călugăr a venit în chilie să-l mai cerceteze pe bătrân. Bătrânul gândindu-se că nu mai are mult de trăit dădu castronașul cu fructe călugărului care-i purta mereu de grijă. Ucenicul primi cu dragoste fructele ca să-l facă fericit pe bătrân, dar când ieși din chilie nu îndrăzni să mânânce din ele considerându-se nevrednic de o așa pomană și se gândi să-i ducă călugărului care asuda din greu la munca câmpului. Acela primi la rându-i cu toată dragostea fructele, dar după ce fratele a plecat, el nu s-a înduplecat să le mănânce, gândindu-se că cel care muncește la animale are mai multă nevoie pentru că stă în mirosul acela urât. Așa că s-a dus la celălalt să-i dea. Acela și el a primit cu dragoste, dar nici el nu a mâncat și l-a dus altuia care era foarte slăbit de o boală pe care o trecuse cu greu. Întâmplarea face că aceste fructe s-au plimbat pe la toți călugării acelei mânăstiri și niciunul n-a mâncat, ci a dat fratelui mai departe. Ultimul care a primit fructele s-a gândit la bătrânul stareț și le-a dus lui. Când a intrat călugărul cu fructele în castronaș să i le aducă în dar, un glas tainic al lui Dumnezeu a spus bătrânului că acum poate muri liniștit pentru că ucenicii săi au împlinit cu prisosință iubirea aproapelui.
Astfel bătrânul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fericit că nevoința vieții sale a avut roade vrednice la Dumnezeu.

Dumnezeu si Moise


Dumnezeu si Moise
Dumnezeu S-a adresat odată lui Moise şi i-a spus:
“Alege-ţi din tot poporul tău, o mie de oameni, dintre cei mai buni.” Şi Moise, a ales o mie dintre cei mai buni… După aceea, i-a spus Dumnezeu:
„Acum alege din această mie, zece care să fie cei mai buni.” Şi a ales Moise zece. După aceea, iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus:
„Alege din aceşti zece, pe cel mai bun.” Şi l-a ales Moise, pe cel mai bun. Şi atunci, i-a spus Dumnezeu:
„Vreau să văd, dacă l-ai ales bine! Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume.”
Şi a umblat bietul om, căutând în dreapta şi în stânga, şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea:
„De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e un om drept. Poate că aşa îmi pare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel.” Şi a căutat, şi a căutat, şi a ajuns până în ultima zi… Şi atunci a zis:
„Va să zică, nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău… Ia să mă întorc eu către mine însumi. Sunt eu oare, chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu… Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău.” Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus:
„L-am găsit !!! Eu cred că … eu sunt cel mai rău!”
Şi atunci, din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis:
„Acesta, fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă, s-a judecat pe sine… este într-adevăr, cel mai bun! Într-adevăr, bine l-ai ales, Moise!”

luni, 30 octombrie 2017

Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă


La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.
"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

duminică, 29 octombrie 2017

Invierea fiicei lui Iair


- Invierea fiicei lui Iair -
Ev. Luca 8, 41-56
Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Evanghelia puterii lui Dumnezeu
Luca 8, 41-56

Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge si cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând si, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, si se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si pe Iacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic.

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.

Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toata natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viată si vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.

Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.

E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină si flacără, magnetism si electricitate, cu puterea vieţii ? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să se scoale si să umble si să vorbească ? Trebuie să fie, altfel soarele si pământul, iarna şi primăvara, magnetul si electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştientă.

Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa si realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare si pământ, de iarnă si de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la capăt.

El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesc lumina si căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc si morţii înviază. In vremea aceea, Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.

În care vreme ? Când s-au întâmplat acestea ? In vremea când Domnul s-a întors pe mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curaţase doi oameni de demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, sa săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan l2,35).

Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor si stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: sa potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii ? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Ori care din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cu tremur, atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. A zis Dumnezeu… şi a fost aşa (Facere l, ll).

Acest Iair este numit la Matei „dregător”, iar Marcu si Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită.

Odată durerea de părinte, era şi ruşinea si umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând -Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie (Matei 9,l8).

De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa !” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.

Iair avea, intr-o măsura, credinţa în Hrislos, dar aceasta credinţa a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar îl ruga: zi numai cu cuvântul si se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei care murise.

Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc în-trînsa: Pune mâna Ta peste ea. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţina putere decât mâna Sa ! De parcă glasul care a liniştit furtuna si a scos demonii din oamenii îndrăciţi si l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna !

Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar daca credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Si-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde si oricum ar veni ei.

Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile spre casa lui lair: Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vin decată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si îndată  s-a oprit curgerea sângelui ei. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara si acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru că se zice: S-a adunat la El mulţime multă (Marcu 5, 2l).

Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţimi se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţa. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie ! Această făptură căutase vindecare si dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni si nimic nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ci pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la zi la alta într-un chin si o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire si spre mai marea lui Dumnezeu slavă.

Numai să mă ating de haina Lui si mă voi face sănătoasă (Matei 9, 2l), îşi spunea femeia, făcându-si cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci si în doctorii pe la care umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese si credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei si autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apară în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni ? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.

Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui ? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.

Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui; si câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie”. Cum s-a schimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul si sângele Său!

De negrăit este lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, si îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse scăpa nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-a dat în nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea si desăvârşirea darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. De ce întreabă Domnul ? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie si că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea si în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.

Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inima curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-si arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu ne dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire ? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească si credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca si de aproape, în drum ca şi în casă.

Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl primeste omul, de la Hristos Insuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii dar firea lui Hristos. Iată puterea lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie si voitoare care lucrează si prin icoane şi moaşte întru binele credincioşilor.

Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu lucrează fără ştirea Lui. La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri si ape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri si bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va vindeca. Iar cine ia leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca si el să ajungă să cunoască si să slăvească puterea Lui.

Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare si bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul si cum te-a miluit (Marcu 5, 19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos si se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor.

La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care II atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă !

Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză-s-a atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Din glasul si din vorbele lui Hristos femeia si-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea Atotputernicului.

Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura si înaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odata cu boala, în locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.

Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând: îndrăzneşte, fiică! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte ? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu.

Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceste. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul si cu sufletul. Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.

Credinţa ta te-a mântuit. Aceste cuvinte sunt si de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, si dacă nu Si-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui ? N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul Său ? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă ? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă ? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se spulbere ? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama credinţei lor.

Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă.

Nu mai supară pe învăţătorul. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: Nu te teme. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi sa-l faci: Crede numai. Ai vazut doar, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate sa faca Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.

Si venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si peIacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Si la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Fată de pe Tabor si a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde si purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul.

Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de fată. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică ?

Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau si se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Si râdeau de El, ştiind că a murit. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare si plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. In afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni si vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.

De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit ? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, si-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; si un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte.

Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină ramane in pana pe drum, calatorii raman si ei in pana, neputand sa mearga mai departe singuri. Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, daca maşina se impotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum si merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut si maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători să-i aducă înapoi, ca sa meargă mai departe cu ea ?

La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el. Iar că pe bună dreptale a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum si prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor si plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui Iair.

Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi ? Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te ! Cei ce umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea si vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi.

Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire si uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scotându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână  în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă.

Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului ? Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti” ai zilelor noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult.

Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaica rostite de Domnul când a atins copila cu mâina Sa: „Talita kumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: Copilă, scoală-te !

Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? Şi duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile, celor morţi. Cu atingerea si cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşii două minuni: mai întâi a restaurat trupul si apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr.

Dacă nu i-ar fi tămădui l trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav ? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală si apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă.

Aşa si aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce: ca să se vadă bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5,42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit si cu trupul. Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat.

Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă, odată cu minunea, si dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios !

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura nare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsandu-şi cu căldură recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă ! Nu trebuie, în aceste clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.

Astfel, vindecand pe femeie de scurgerea sângelui si inviind copila moarta Domnul Si-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea mărunţişurilor trecătoare si a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti si sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are întrînsa otravă, aşa si curiozitatea poartă întrînsa un venin tare care distruge si sufletul şi trupul.

Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: Ochiul nu se satură de câte vede si urechea nu se umple de câte aude (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul ?

Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea si puterea ? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului si trupului tău. Dumnezeu are telefoanele si telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi.

El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie ! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul si timpul. Tu amin-teşte-ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, si grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.

Din „Predici ”, Sfantul Nicolae Velimirovici



vineri, 27 octombrie 2017

TRIADA SFINTILOR DIMITRIE

TRIADA SFINTILOR DIMITRIE
Triada Sfintilor Dimitrie, sarbatorita in trei zile succesive ale lunii octombrie – 26 octombrie / Sf Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir, 27 octombrie / Sf Dimitrie Basarabov - se incheie in data de 28 octombrie cu praznuirea Sf Dimitrie Mitropolitul Rostovului ( 1629-1709), luminator si bland ierarh al Rusiei veacului al XVII-lea, autor al Vietilor Sfintilor, a doua letopisete, a unei carti inchinata Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu numita “Lâna rourata” (baza a Psaltirii Maicii Domnului – mult raspandita in spatiul ortodox slav) - si a multor altor carti folositoare sufletului. Sf Ignatie Briancianinov subliniaza importanta scrierilor Sf Dimitrie al Rostovului, asezand opera acestuia alaturi de cea a Sf Tihon de Zadonsk: “ Sf Dimitrie al Rostovului si Sf Tihon din Zadonsk au lucrat la cugetarea celor dumnezeiesti… Cugetarea sau gandurile cuvioase ale Sfintilor Dimitrie si Tihon sunt marturie a sporirii lorlor duhovnicesti. Cel ce vrea sa se indeletniceasca in cugetare, sa citeasca scrierile acestor Sfinti. “

3 rugăciuni scurte dar extrem de puternice pentru izbăvirea din boli și suferințe

3 rugăciuni scurte dar extrem de puternice pentru izbăvirea din boli și suferințe

1. Rugăciune pentru vindecare

Dumnezeule Atotputernice, Cela ce cu mila Ta pe toate le zideşti spre mântuirea neamului omenesc, cercetează-l pe robul Tău (…), pe cel ce cheamă numele lui Hristos, vindecă-l de toată boala trupească şi slobozeşte-l de păcat şi de ispitirile păcătoase, de orice necazuri, şi orice asuprire vrăjmăşească îndepărteaz-o de la robul Tău. Ridică-l pe el din patul păcatului şi îl aşează în Sfânta Ta Biserică – sănătos cu trupul şi cu sufletul ca să slăvească împreună cu toţi oamenii, prin fapte bune, numele lui Hristos, că Ţie îţi înălţăm slavă împreună cu cel fără de început al Tău Fiu şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

2. Rugăciune pentru omul bolnav către Mântuitorul Iisus Hristos

Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!

Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.

De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea. Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.

Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.

Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.

Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin.

miercuri, 25 octombrie 2017

Acasă la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.


Acasă la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
Racla argintată, ce conţine cinstitele sale moaşte, se află în Biserica Sfântul Mucenic Dimitrie din Tesalonic (Grecia).

SFANTA TAVITA SAU CAPRIOARA








Era în Iope o uceniţă, cu numele Tavita (sau Căprioara). Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea mereu. S-a întâmplat că în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o în camera de sus. Fiindcă Lida era aproape de Iope, ucenicii, auzind că Petru este acolo, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l să nu întârzie să vină la ei.

Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând. Ele i-au arătat cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. După ce i-a scos afară pe toţi, Petru a îngenuncheat şi s-a rugat.

Întorcându-se către trup, a zis: „Tavita, scoală-te!”. Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. După ce i-a dat mâna, Petru a ridicat-o şi i-a chemat pe sfinţi şi pe văduve, şi le-a dat-o vie. S-a făcut cunoscută această minune în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul Iisus. Apoi Petru a rămas în Iope multe zile, la un oarecare tăbăcar, pe care-l chema Simon.

luni, 23 octombrie 2017

Rugăciune către Sfânta Nina



Rugăciune către Sfânta Nina
O, atotlăudată și preaminunată Nina, cea întocmai cu Apostolii, mare podoabă a Bisericii dreptmăritoare și laudă cinstită a poporului ivirean, cea care întreaga țară georgiană cu învățătura dumnezeiască a Evangheliei ai luminat; cu faptele apostolești ai învins vrăjmașul mântuirii noastre, cu munca și rugăciunile ai sădit aici grădina lui Hristos, care a dat roade multe. Prăznuind sfântă amintirea ta, ne înfățișăm cinstitului tău chip și cu evlavie sărutăm atotlăudatul dar dat ție de Maica Domnului – Crucea de minuni făcătoare, pe care ai înfășurat-o cu părul tău prețios, și te rugăm cu umilință ca pe o veșnică ocrotitoare a noastră: de toate relele și scârbele păzește-ne, pe dușmanii Bisericii Sfinte a lui Hristos și pe potrivnicii evlaviei înțelepțe ște-i, turma ta ocrotește-o și roagă-L pe Atotbunul Dumnezeu și Mântuitorul nostru, în fața Căruia te afli, pace țării noastre să dăruiască, oamenilor viață îndelungată și spor în tot lucrul bun și mijlocește pentru noi să ne primească în Împărăția Sa cerească, unde toți sfinții laudă Preasfânt numele Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
CRUCEA SFINTEI NINA

joi, 19 octombrie 2017

Simbolurile Sfinților Evangheliști în Iconografie



Care sunt simbolurile Sfinților Evangheliști în iconografie?

Tradiția a asociat fiecăruia dintre cei patru Sfinți Evangheliști câte un simbol. Astfel, Sfântul Evanghelist Matei este zugrăvit împreună cu un om (înger), Sfântul Evanghelist Marcu este zugrăvit împreună cu un leu, Sfântul Evanghelist Luca este zugrăvit împreună cu un vițel, iar Sfântul Evanghelist Ioan este însoțit de un vultur.

Simbolurile celor patru evangheliști sunt zugrăvite cu aureolă și cu aripi, fiind inspirate din Cartea Apocalipsei: „Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară” (Apocalipsa 4, 7) și de proorocia lui Iezechiel: „Feţele lor? - Toate patru aveau câte o față de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate” (Iezechiel 1, 10).

Omul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Matei, deoarece acesta își începe Evanghelia cu înșiruirea oamenilor din genealogia după trup a Mântuitorului.

Leul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Marcu, deoarece acesta ne vorbește la începutul Evangheliei despre Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, ca fiind „Glasul celui ce strigă în pustie” (Marcu 1, 3), care amintește de răgetul leului.

Vițelul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Luca, deoarece acesta este singurul Evanghelist care vorbește despre „vițelul cel gras” care, potrivit parabolei întoarcerii fiului risipitor, este sacrificat la ospăț.

Vulturul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Ioan, deoarece acesta se înalță asemenea vulturului, în descrierea Logosului Dumnezeiesc și felul în care pune în valoare iubirea divină cea mai presus de lume, afirmând că Dumnezeu este iubire (Ioan, 4, 8).

Cea mai veche dovadă scrisă că poporul creştin se ruga Maicii Domnului

Manuscris din secolul al III-lea –
 C
ea mai veche dovadă scrisă că poporul creştin se ruga Maicii Domnului
Încă din primele zile ale religiei creştine a existat conştiinţa faptului că Maica Domnului este mijlocitoarea noastră în faţa Sfintei Treimi. Icoane ale Fecioarei Maria sunt menţionate în documentele şi scrierile creştine din primele patru secole, provenind atât din Răsărit, cât şi din Apus. Pe lângă icoanele Născătoarei de Dumnezeu au existat şi alte mărturii prin care ne este demonstrat că Sfânta Fecioară era invocată în rugăciunile creştinilor din primele secole creştine, cu mult înainte de Sinodul III ecumenic de la Efes, care a stabilit dogma mariologică în învăţătura creştină. O astfel de mărturie este cea mai recentă descoperire din Egiptul actual.
Conform comunicatului de presă postat de către Patriarhia Ortodoxă a Alexandriei şi a toată Africa, arheologii au descoperit în apropierea anticului oraş Alexandria cel mai vechi manuscris care conține o rugăciune adresată Preasfintei Fecioare Maria. Potrivit experților, papirusul datează din secolul al III-lea, fiind cea mai veche dovada scrisă că poporul creştin se ruga Maicii Domnului.
„Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Marie, rugăciunile noastre nu le trece cu vederea, pe cei din necazuri izbăvește-ne, una curată și binecuvântată”. Acesta este textul descoperit pe papirusul alexandrin care descrie viaţa creştină în marea metropolă. Dacă analizăm cu atenţie textul, el se aseamănă cu troparul folosit la litia din cadrul vecerniei, oficiată sâmbătă seara în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Descoperirea ne demonstrează faptul că, indiferent unde au trăit creştinii, în spaţiul alexandrin sau în cel sirian, au existat dintotdeauna rugăciuni comune, imne care au supravieţuit până astăzi.
Sursa: doxologia.ro

miercuri, 18 octombrie 2017

Viata este ca o calatorie cu trenul


Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.
Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri.
Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.
E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.
Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.
Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic... Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.
Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam. Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.
Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...
....dar fara intoarcere.
Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.
Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei...
Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.
Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga.
Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.
Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren.....Da, cred acest lucru.
Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren.
Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.
Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe
Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc
Calatorie placuta !

marți, 17 octombrie 2017

Viaţa Sfântului Apostol și Evanghelist Luca



Viaţa Sfântului Apostol și Evanghelist Luca

    Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

     În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: "A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul". Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

     În vremea mântuitoarelor patimi, când fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tânguindu-se şi plângând pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe când Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mângâiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: "Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergând şi de ce sunteţi trişti?" Şi a fost atunci călător Sfântul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa". Deci, mergând şi vorbind cu El, a rostit adânc negrăit de înţelepciune.

     Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dânsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţând tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfânta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întâi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmând să mănânce cu El prinz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frângerea pâinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

     Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfântului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: "Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?" Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: "Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvântului".

     Sfântul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urmă lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: "Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit". La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: "Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osârdia noastră" (II Corinteni 8, 19). Aici Sfântul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

     Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani.

     Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru această era ştiut de credincioşi mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol. Apoi aflând Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cârmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfântului Apostol şi evanghelist Luca.

     Când s-au adus cu cântări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfântului Apostol Luca s-a rugat cu toată osârdia către sfântul şi, pe cât îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Când a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinându-se moaştelor sfântului, s-a vindecat îndată de boală şi, câştigând desăvârşita sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfântului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfântului Luca.

     Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: "Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea". Sfântul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi mărilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.

vineri, 13 octombrie 2017

Minunile Sfintei Cuvioase Parascheva

 „Dacă vrei să fie sănătos copilul tău, să vii la mine!“
Minunile Sfintei Cuvioase Parascheva: „Dacă vrei să fie sănătos copilul tău, să vii la mine!“ 
De 367 de ani de când moaştele Cuvioasei Parascheva se află la Iaşi, sărbătoarea din 14 octombrie are o însemnătate cu totul aparte pentru români, sute de mii de credincioşi venind să se închine la racla celei pe care o ştiu „mult folositoare“. Cei care ajung la „Cuvioasa“ - aşa cum o numesc prietenii ei - o roagă pentru soluţionarea problemelor de zi cu zi, îi cer alinare pentru necazurile care s-au năpustit asupra lor, sănătate, spor în casă şi bucurii. Iar Sfânta îl ascultă pe fiecare în parte şi nu întârzie să le vină în ajutor celor ce îşi pun speranţa în puterea ei şi o roagă cu credinţă. Minunile Cuvioasei sunt nenumărate. Multe sunt cunoscute din povestirile celor care le-au primit, dar multe au rămas în taina celor care le-au trăit.
Sfânta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte, pe care le ating de racla ei, pentru a primi ajutor, sănătate şi binecuvântare. Se spune că atâtea minuni a săvârşit Sfânta Parascheva, mai multe chiar decât numărul stelelor şi nisipul mării. Pentru că Sfânta vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, chiar şi cele mortale; depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei. Şi în zilele noastre, Cuvioasa nu conteneşte a face minuni pentru cei care cu credinţă aleargă la ea, nu numai în Epivata, unde casa părintească a fost transformată în biserică închinată ei, şi în Catedrala mitropolitană de la Iaşi, ci în toată lumea. Vă prezentăm în continuare câteva dintre minunile săvârşite de Cuvioasa Parascheva, povestite de credincioşi în scrisorile trimise preoţilor slujitori de la Catedrala mitropolitană din Iaşi, consemnate în „Patericul românesc“ sau în cartea „Suferinţele mamei Blondina, o martiră a Siberiei“. Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital pentru operaţie. În acest timp, mama sa a mers la moaştele Cuvioasei Parascheva, cerându-i sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămâni, doctorii au tot amânat operaţia. Şi observând că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos, i-au spus bolnavului că nu mai este nevoie să fie operat şi să se întoarcă acasă, pentru că „este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!“. Într-o zi, o femeie de 40 de ani a intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi plângând în hohote. Un preot slujitor care se afla atunci în biserică a întrebat-o ce are. Aceasta i-a spus că a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze, s-a pomenit cu dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat tot capul. Mergând în cele din urmă la medic, acesta i-a spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă operaţie foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de aceea să aştepte moartea. Preotul a întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, iar ea a spus că da, dar la biserică vine rar, având serviciu, copii şi sărăcie mare. Atunci, el i-a făcut pomelnic şi a dus-o la Cuvioasa, unde s-a închinat. Preotul povesteşte că peste trei luni a întâlnit-o pe stradă, sănătoasă şi voioasă. Femeia i-a spus atunci slujitorului Domnului că „la vreo trei săptămâni după ce am dat pomelnicul, a început să-mi curgă puroi din nas şi a curs mult timp. S-a scurs toată infecţia de pe creier şi m-am făcut sănătoasă“.
A doua zi, a simţit că este sănătos, şi până astăzi nu mai are nimic
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: „Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!“. Mulţumind din inimă Preacuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos. Un preot din Ardeal povesteşte că era bolnav de plămâni şi făcând foarte multe injecţii cu antibiotice, a simţit că începe să orbească. Când s-a dus la doctor, acesta i-a confirmat nenorocirea. Imediat, preotul s-a urcat în tren şi a venit la Iaşi. Era ora 22:00. Catedrala era închisă. Atunci a stat în genunchi, afară, lângă peretele unde erau moaştele Sfintei Parascheva, s-a rugat câteva ceasuri, plângând. A doua zi a simţit că este sănătos, şi până astăzi nu mai are nimic nici cu ochii, nici cu plămânii şi slujeşte Sfânta Liturghie la o mănăstire din Ardeal. Odată, a venit de la Bucureşti o doamnă, aducând în dar Sfintei Parascheva un covor persan, mare şi frumos. Preotul care era la racla Cuvioasei a întrebat-o ce înseamnă acest dar. Dânsa i-a povestit că soţul ei, bărbat de 45 de ani, s-a îmbolnăvit şi, cu tot progresul medicinii, doctorii nu găseau leac la boala lui, spunându-i să se pregătească de moarte, că are cancer. Dar, într-o zi, a venit la ei acasă un prieten care le-a spus că pleacă la Iaşi, sfătuindu-i să-i dea bani şi pomelnic să îl ducă el la Sfânta Parascheva. Peste două luni, bărbatul s-a făcut sănătos fără nici un tratament şi, drept mulţumire, soţia sa, personal, a adus acest covor la Sfânta Parascheva. O altă femeie, necăjită că toată faţa soţului ei este cuprinsă de nişte bube urâte care supurează şi-i provoacă mare durere, a venit la Cuvioasa Parascheva, a plâns, s-a rugat şi a dat pomelnic. Mulţi doctori încercaseră cu diferite tratamente şi alifii să-l vindece, dar totul era în zadar, ba, parcă, după fiecare tratament, rănile se înfocau şi se extindeau mai tare. Când a venit la Iaşi, femeia a atins de moaştele Sfintei batista curată pe care o avea la ea, iar când a ajuns acasă, a pus batista pe faţa soţului, acestuia potolindu-i-se durerile. După o săptămână, au dispărut şi bubele.
A venit din Bulgaria pentru că Sfânta i s-a arătat
În anul 1968, prin luna martie, la Mitropolie a venit o femeie din Bulgaria. Unul dintre preoţii care erau în catedrală a întrebat-o dacă ştie să vorbească ruseşte, pentru a-i spune ce i s-a întâmplat. Atunci femeia i-a povestit că are un singur băiat, care a ajuns la facultate în anul al II-lea şi că subit a înnebunit, dar într-o formă aşa de gravă, că-l ţine într-o cuşcă. Ea întotdeauna a fost credincioasă, în schimb soţul ei este ateu şi întotdeauna îl blestema pe copilul lui şi Îl înjura pe Dumnezeu. Ea mereu mergea la biserică, rugându-se cu lacrimi pentru copilul ei. Într-o noapte, a visat o femeie înaltă, îmbrăcată în negru, care i-a spus: „Dacă vrei să fie sănătos copilul tău, să vii la mine!“. Femeia n-a întrebat-o unde să meargă şi cine este aceea pe care a visat-o. Însă, peste vreo două luni, iarăşi a visat aceeaşi femeie, care i-a spus acelaşi lucru ca şi prima dată. A întrebat-o cine este şi ea i-a spus că este „Sfânta Parascheva din Iaşi!“ Doamna locuia chiar în capitala Bulgariei, Sofia. Imediat s-a dus la ambasadă şi, obţinând paşaportul, a venit la Sfânta Parascheva. Preotul a sfătuit-o cum să se roage şi să lase un pomelnic. Până seara a stat lângă raclă, rugându-se. După un an, a venit, împreună cu mama ei de 90 de ani, să-i mulţumească Sfintei Parascheva că băiatul ei s-a făcut complet sănătos şi că îşi continuă studiile.
Ajutor şi bucurie în familie
În anul 1955, o familie din Iaşi nu avea înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Şi după ce fetiţa s-a culcat, tatăl ei a alergat la Sfânta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Întorcându-se acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngândurat. „Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întâmplat?“, a întrebat-o soţul. „Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea, m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar, la ora opt seara, pe când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apucat repede şi m-a aruncat afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului“, a povestit ea. „Femeie, în seara aceasta, la ora opt, fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfânta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească!“ O farmacistă foarte cuminte, având 32 de ani, tot voia să se căsătorească. A dat rugăciuni la Sfânta Parascheva şi imediat a făcut cunoştinţă cu un doctor văduv. Acela a început s-o curteze, dar nu spunea ceva serios. Apoi a lasat-o şi s-a dus la altele. Ea, disperată, tot venea şi se plângea Sfintei... Preotul de la raclă a sfătuit-o: „Să continuăm cu rugăciuni la Cuvioasa Parascheva“. Şi într-o duminică, pe neaşteptate, a venit doctorul la familia fetei şi a cerut-o în căsătorie. Peste zece zile au făcut nunta.
Ocrotitoarea studenţilor
Printre cei care aleargă la ajutorul maicii noastre Parascheva sunt studenţii. Mai ales în lunile de examene, racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. O fată voia să dea la medicină. A venit la Mitropolie foarte necăjită că toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei. A fost sfătuită de preoţii de aici să se ducă la racla Sfintei Parascheva, să se roage cum ştie, iar ea o va ajuta. Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, s-a rugat: „Sfântă Parascheva, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina“. La examen au intrat trei candidaţi. Li s-a întins cutia cu bileţele, au tras primii doi bileţelele şi la urmă a tras şi ea, cu strângere de inimă, şi mare i-a fost mirarea când a văzut pe bileţel: „Splina“. A ştiut perfect şi a luat zece. A doua zi a venit să-i mulţumească Cuvioasei Parascheva. De la uşă a început să plângă şi să strige: „Cuvioasă, tu ai luat zece, tu ai ştiut, tu eşti studentă..., nu eu...“. O tânără povesteşte cum, obosită de şcoală şi foarte deprimată, a ajuns să-şi spună că nu mai are rost să trăiască. „În seara aceea am adormit plângând, cu gândul ca a doua zi să le părăsesc pe toate, să-mi pun capăt zilelor. Noaptea am avut un vis în care am descoperit-o pe Sfânta Parascheva... Mă aflam într-o încăpere micuţă, precum chilia unei maici. Acolo se aflau un pat din lemn fără saltea şi o icoană. Am intrat şi am sărutat icoana, care a zâmbit. Era o tânără în negru, acoperită, nu ştiu dacă de o năframă sau de părul ei. M-a întrebat dacă vreau să devin maică. I-am răspuns că nu şi că vreau să mă sinucid. Atunci mi-a zis să merg la o mănăstire, departe, şi să stau trei zile. La sfârşit, am sărutat-o din nou. De atunci viaţa mea s-a schimbat. Am mers la duhovnic, care m-a trimis la o biserică cu hramul Sfintei Parascheva. Părintele de acolo mă aştepta şi mi-a zis: „Vino să-ţi dau cărţi, pentru a afla!“. Aşa am trecut de starea în care eram. De atunci, toate îmi merg bine“. Un preot povesteşte cum că într-o seară a venit la Mitropolie o doamnă de 35 de ani, foarte agitată, emoţionată până la lacrimi. Plângea şi se închina la toate icoanele, dar mai ales la Cuvioasa Parascheva. A zis că e foarte fericită şi a venit să-I mulţumească lui Dumnezeu şi Sfintei Parascheva, povestind: „Sunt funcţionară în Galaţi şi m-am hotărât să fac facultatea de germană, dar nu mă simţeam aşa bine pregătită, am vrut sa-mi încerc şansa. Venind pe drum spre Iaşi, la examenul de admitere, m-am întâlnit în tren cu o domnişoară care era în aceeaşi situaţie ca şi mine. Când am ajuns la Iaşi, eu i-am propus domnişoarei să mergem amândouă la Sfânta Parascheva să-i cerem ajutorul. Domnişoara mi-a răspuns că ea n-are nevoie de ajutorul nimănui, că este pregătită bine. Eu totuşi am venit la Cuvioasa şi i-am cerut ajutorul pe care mi l-a dat. La examen, cea bine pregătită a picat şi eu am reuşit, iar acum am venit să-i mulţumesc“.
Cuvioasa ocroteşte culturile
Într-un sat din apropierea Iaşului au apărut omizi care distrugeau tot. Atunci, preotul satului şi credincioşii au cerut la Mitropolie să le-o dea pe Cuvioasa, să o ducă în livezile lor, ca să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat. Au mers cu sobor de preoţi şi credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Parascheva într-o grădină sub un copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. În apropierea grădinii curgea o apă, şi în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au început rugăciunile, toţi au văzut cum omizile coborau din copac şi mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele mergeau pe şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi de căruţe. Când s-au terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nici o omidă pe copac şi nici în grădini.
Comuniştii au vrut s-o îngroape în cimitir
Prin anii 1950-1954, comuniştii au vrut s-o îngroape pe cuvioasa, pentru ca mulţimea de credincioşi care venea să se închine zilnic să nu-i mai deranjeze. S-au sfătuit în secret şi într-o dimineaţă au trimis oameni să sape groapă în cimitir. Când au început să sape, cerul, care până atunci era senin şi însorit, s-a întunecat cu nişte nori mari şi negri, a început un vânt năprasnic, cu ploaie şi gheaţă cât oul de porumbel, cu tunete şi fulgere, de credeai că-i rade Domnul de pe faţa pământului. Îngroziţi, oamenii au alergat cu mic cu mare la Mitropolie să se roage Cuvioasei Parascheva să mijlocească ea la Bunul Dumnezeu, ca să nu-i prăpădească. Au chemat preoţii, au tras clopotele şi au făcut cu toţii acatistul şi paraclisul Cuvioasei şi alte rugăciuni către Domnul şi Maica Domnului, încât toată biserica era numai lacrimi şi suspine. S-au rugat până târziu. Furtuna s-a potolit.
„Vedeam cum, din senin, se adunau norii şi apoi ploaia îndestula pământul însetat“
În timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşii le aşteptau şi le întâmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mâini. În urmă, veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul. Drept mulţumire, credincioşi se rugau şi înălţau câte o troiţă Sfintei Parascheva. „În luna mai 1947, în cel de-al doilea an de secetă, am fost rânduit să însoţesc sfintele moaşte şi să conduc această procesiune de cerere a îndurării lui Dumnezeu prin oraşele şi satele Moldovei, ai cărei fii şi fiice se zbăteau în ghearele foametei şi suferinţelor, tânguindu-şi pe cei căzuţi în război. Am văzut aievea, iubiţi fraţi şi surori, minunile săvârşite de Cuvioasa Parascheva în urma rugăciunilor întregului popor. Părinţii slujitori care m-au însoţit atunci, ca şi cei ce ne-au întâmpinat pe traseu, la Iaşi, Prut, Roman, Adjud, Oneşti, Tazlău, Neamţ şi Fălticeni, făcând astfel ocolul Moldovei, au fost martori când mulţimile de credincioşi, cuprinşi de evlavie la sosirea procesiunii, se apropiau şi se atingeau de sfintele moaşte. Aceştia deveneau, astfel, martorii multor minuni ce se petreceau aievea. În urma rugăciunilor stăruitoare, cu lacrimi de nădejde, vedeam cum, din senin, se adunau norii şi apoi ploaia îndestula pământul însetat, după seceta cumplită. Ca rod vădit al popasului şi rugăciunilor la moaştele Cuvioasei Parascheva stă troiţa ridicată de credincioşii parohiei Prisăcani din dreapta Prutului, ce a însemnat o chemare şi o hotărâre ca în acel loc să se pună temeliile unei noi şi frumoase biserici, o adevărată catedrală. În această revărsare de evlavie creştină a continuat pelerinajul peste două luni, reînnoit pe parcurs, cu credincioşi, preoţi, monahi, având deseori alături de ei reprezentanţi ai autorităţilor locale, în ciuda prezenţei trupelor sovietice. Întorcându-mă acum cu gândul la cele peste două luni de rugăciuni speciale pentru ploaie, tămăduiri şi îndreptarea vieţii, la participarea zilnică a numeroşilor credincioşi veniţi ca la Mântuitorul Iisus Hristos, cu bolnavii şi suferinzii lor, cu adâncă smerenie înălţăm mărire lui Dumnezeu, Care Şi-a arătat puterea Sa împlinind nădejdea credincioşilor, realizându-le cererile. Spre lauda Sa şi a Cuvioasei Parascheva, toate aceste fapte minunate s-au întipărit adânc în sufletele şi viaţa preoţilor şi a credincioşilor participanţi, şi într-a noastră, nevrednici slujitori. Din ofrandele credincioşilor s-au oferit ajutoare căminelor de orfani, după recomandarea preoţilor locului“, mărturisea, în urmă cu câţiva ani, la hramul Cuvioasei de la Iaşi, vrednicul de pomenire Teoctist patriarhul, în 1947 marele eclesiarh al Catedralei mitropolitane ieşene