sâmbătă, 13 octombrie 2018

EU SUNT CEL CE SUNT... ...(Apocalipsa cap.1-2)...

.
.EU SUNT CEL CE SUNT...
...(Apocalipsa cap.1-2)...
Nu te teme!
Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti
Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.
Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.
Cel ce sunt viu. Cel ce am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.
Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii.
Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.
Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat.
Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită de amândouă părţile.
Iată, El vine pe nori cerului şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin.
Cine are urechi să audă ceea ce Duhul...
Iar Cel ce mărturiseşte acestea zice:
Da, vin curând.
Amin!
Vino, Doamne Iisuse!
Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin.
(Apocalipsa cap. 1-2)

POEZII INCHINATE SFINTEI CUVIOASEI PARASCHEVA


LA RACLĂ
La racla Sfintei Parascheva
E coadă-n fiecare zi.
Așteaptă lumea răbdătoare
Șoptind în taină mici tropare,
Sperând că ea le va primi.

E tare-ngândurată lumea,
Căci viața e atât de grea..
Dar poate astăzi rugăciunea
Va coborî din cer minunea,
De-aceea au venit la ea.

Căci Sfânta mare har mai are,
Fiind mireasa lui Hristos..
De-o chemi cu inimă umilă,
Îndată simți a Sfintei milă,
Oricât ai fi de păcătos!

Să-ți sprijini fruntea ta pe raclă,
Să-i spui amarul suspinând:
"Arată-mi-te-acum miloasă,
Tu, Paraschevă Cuvioasă,
Dă-mi harul Domnului Cel Blând"!

Spuneți-mi, cine a rugat-o
Și ajutor nu a primit?
Iar de s-o fi-ntâmplat vreodată,
Dorința n-o fi fost curată,
Ori sufletul n-a fost smerit..

O, Cuvioasă Parascheva,
Cu moaștele departe-mi ești,
Dar știu că n-ai uitat de mine,
Căci rugăciunea către tine
Și din icoane o primești!

Nu te uităm nici noi, fecioară,
Oriunde-n lume ne-am afla:
Pierduți prin țări străine triste,
Te vom cinsti în acatiste,
Privind cu dor icoana ta!
de preot Sorin Croitoru

XXXXXXXXXXXXX


SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA
Cuvioasă Parascheva,
Din pruncie-ai fost aleasă
Chiar de Tatăl Cel din ceruri,
Să-I fii Domnului mireasă.

Tu ai fost izvor al milei
Încă din copilărie:
Miluit-ai toți săracii
Cu preaplină dărnicie.

Arătat-ai la orfani
Părintească gingășie,
Erai cum vroia Hristos
Ucenicii Lui să fie!

N-a fost văduvă săracă,
Nici copil mai sărăcuț,
Ca să iasă de la tine
Făr'-o pâine și-un bănuț..

Cuvioasă Parascheva,
Te iubea Domnul din cer:
Dădeai haina de pe tine,
Rămânând goală în ger!

Mult te mai certau părinții
Că dădeai la toți cu milă,
Dar tu le răbdai pe toate,
Fiind blândă și umilă.

Anii au trecut în grabă..
Înțeleaptă și frumoasă
Cum erai, toți flăcăiașii
Te-ar fi vrut pe loc mireasă!

Deci ți-au hotărât părinții
Să te dea prin cununie
Unui tânăr de neam mare,
Să duci trai în bogăție.

Soțul ideal, se pare:
Educat, bogat, frumos,
Dar pe tine, Cuvioasă,
Te-alesese chiar Hristos!

Ardea inima în tine
Cu un foc nepământesc,
Căci tânjeai în mare taină
După Mirele ceresc!

Însăși Floarea fecioriei,
Ea, Preasfânta Născătoare,
Te dorise să-i faci parte
Din cortegiul de fecioare!

Deci lăsându-ți scumpa mamă
Plânsă și îndurerată,
Ai plecat, fugind de-acasă
Într-o noapte înstelată..

Fără traistă, fără ploscă,
Fără bani pentru o pâine,
Tu ți-ai pus nădejdea-n Tatăl,
Pentru ziua cea de mâine!

Ai plecat spre zări albastre,
În orașe neștiute.
Domnul te-a umbrit cu Harul,
Pe poteci necunoscute..

Căutând tu zi și noapte
Fericirea veșniciei,
Ai deprins cu iscusință
Tainele călugăriei.

Câte lupte cu vrăjmașul,
Paraschevo, ai mai dus..
Dar le-ai câștigat pe toate
Cu puterea lui Iisus!

Pretutindeni, monahismul
Te cinstește cu uimire,
Lăudându-ți viața aspră
Ce-ai trăit-o-'n mânăstire.

Demonii se-'nfricoșează
Auzind doar, al tău nume:
N-a fost tânără vreodată,
Să-i zdrobească-așa, în lume!

Nevăzută, Maica Sfântă
Te-ajuta în toate cele:
Strălucești printre fecioare
Ca și luna printre stele!

Tuturor le dai lumină
De la Soarele Hristos,
Toți creștinii vor să lupte,
Văzând traiul tău frumos!

Pe când alții-abia încep,
Tu ai încheiat suirea:
N-aveai nici treizeci de ani,
Atingând desăvârșirea!

Îngerii din cer, cu drag
Te priveau pe tine, Sfântă,
Iar acum, în dulci acorduri,
Ca unei prințese-ți cântă!

A trimis Domnul din ceruri
Pe-al Său înger minunat,
Și ți-a poruncit printr-însul
Să te-'ntorci la Epivat.

La căsuța părintească,
Mama ta nu mai era.
Se stinsese de durere,
Și-acum, tatăl se stingea..

Când ai pus pe chipu-i palid
Mâna ta, de post uscată,
Tatăl s-a umplut de lacrimi,
Căci te-a cunoscut îndată..

"Am greșit și eu, și mama,
Fără minte ne-am opus..
Din pruncie-ai fost menită
Dumnezeului de Sus!

Căci din mii de milioane
Ce trăiesc pe-acest pământ,
Câte unul și-L alege
Însuși Dumnezeu Cel Sfânt"!

Iar atunci, cu lacrimi multe,
L-ai iertat pe-al tău tătic:
"Nu mai plânge, scump părinte,
N-ați greșit voi cu nimic,

Dar așa a vrut să fie,
Dumnezeu Cel iubitor:
Eu m-am mântuit prin lupte,
Voi v-ați mântuit prin dor!

Mergi de-acum, te-așteaptă mama,
Cu Măicuța Domnului,
Vă ajung și eu din urmă,
Căci simt plumbul somnului"!

Deci sub mâna ta uscată
S-a stins chinuitu'-ți tată,
După care, moștenirea
Ți-ai dat la săraci, îndată.

Astfel tu prin milostenii,
Pe Hristos L-ai îmblânzit:
Al tăicuțului tău suflet,
În Rai s-a sălășluit.

Cuvioasă Parascheva,
Nici tu mult n-ai mai trăit..
La scurt timp după-al tău tată,
Într-o peșteră-ai murit.

Iar niște creștini, din milă,
În ascuns te-au îngropat,
Chiar pe malul unei ape,
În orașul Epivat.

Ne mirăm cu toții, Sfântă,
Că și-n moarte-ai fost smerită,
Dar ce zic? Și după moarte,
Cu-'ngroparea-ți tăinuită!

Prin aceasta, te asemeni
Cu-al tău Mire Preafrumos:
Am citit în Evanghelii
Cum fu îngropat Hristos..

Precum Domnul, DUPĂ MOARTE,
Paraschevo, te-ai slăvit.
Însuși Dumnezeu din ceruri
De-a ta slavă S-a-'ngrijit!

Trupul tău, ce din pruncie
A fost plin de Duhul Sfânt,
Se umplu chiar după moarte
De mireasmă, sub pământ.

Nu atinse stricăciunea
Trupul tău, de Har păzit,
Dimpotrivă, el devine
Un odor, de toți dorit!

Ale tale Sfinte Moaște
Au fost scoase la lumină,
După vise și vedenii
De la Pronia divină.

Și au înțeles cu toții
Că acest trup cuvios,
Răspândind bună mireasmă,
E al Sfintei lui Hristos.

Deci au început să curgă
De la Moaște, mari minuni:
N-au rămas cu mâna goală
Oamenii smeriți și buni.

Celor ce cu umilință
Te chemau în rugăciune,
Le-'mplineai pe loc dorința,
Grabnic săvârșind minune!

Te-au pictat și în icoane,
Cum te știm, în schimă-albastră,
Ținând cu tărie-'n mână
Sfânta Cruce, arma noastră!

Ale tale Sfinte Moaște
Deseori au fost mutate
Prin biserici bizantine,
Ca să fie apărate.

Turcii cucereau pe-atunci
Toată lumea bizantină,
Supunând la mare caznă
Și Biserica creștină.

Prefăceau în pașalâcuri
Țări bogate și frumoase,
Ucideau pe bieții oameni
Prin biserici și prin case..

Tot ce-avea Ortodoxia
Pe atunci, frumos și sfânt,
Turcii au dorit să ardă
Și să bage sub pământ!

De aceea, Cuvioasă,
Ai fost deseori mutată,
Și prin locuri felurite
Racla ta a fost purtată.

În orașele în care
Racla sfântă poposea,
Se făceau minuni slăvite:
Harul tău nu se oprea!

Astfel, Sfântă Parascheva,
Cea de trei ori fericită,
Tu, ce ai trăit în taină,
Ai ajuns de toți dorită!

S-a dus vestea despre tine
Până în Moldova noastră:
Cuvioasa Parascheva,
Îmbrăcată-'n schimă-albastră.

După multă strămutare,
Tu, ce ești în Cer Mireasă,
Ai ales Țara Moldovei,
Să îi fii Împărăteasă.

Așadar, Vasile Lupu,
Al Moldovei domnitor,
Pentru tine, Cuvioasă,
S-a făcut risipitor:

A plătit talanți de aur
Și tot ce-a mai trebuit,
Patriarhul ecumenic
Racla ta i-a dăruit!

Așezată-'n raclă nouă,
Ai venit cu mare fală
Din orașul Semilunii,
Pân' la Iași, în capitală.

Cât erai tu, Cuvioasă,
De poporul meu dorită..
Nici în părinteasca-ți țară,
Nu ai fost așa iubită!

Mai întâi la "Trei Ierarhi",
Apoi la Mitropolie,
Milioane de români
Ți-au cântat tropare ție!

Cuvioasă Parascheva,
Acum tu ești SFÂNTA NOASTRĂ,
Mielușeaua lui Hristos,
Îmbrăcată-'n schimă-albastră..

XXXXXXXXXXXXXX


RUGĂCIUNE...
Paraschiva Cuvioasă
Care-ai plâns şi-ai privegheat,
Şi cu inima miloasă,
Pe cei ce goi ai îmbrăcat,
Dă-ne mila Ta şi nouă
Inimile să ne moi-
Şi cu-a lacrimilor rouă
Să ne-mpodobeşti pe noi,

Cădem Cuvioasă,
La moştele Tale,
Tu ne izbăveşte
De cumplita jale.

Tu, care-ai fost smerită,
Mai mult decât sfinţii toţi,
Iar acuma eşti slăvită,
De mireni şi de preoţi,
Dă-ne nouă umilinţa,
Scară către înălţimi,
Întăreşte-ne credința,
Apără-ne că pierim !

Cădem Cuvioasă,
La moştele Tale,
Tu ne izbăveşte
De cumplita jale.

Tu, fecioară cuvioasă
Care ţara ne-ai iubit,
Şi ca steaua luminoasă
Peste Iaşi ai răsărit,
Apără pământul ţării,
De lacuste si gandaci
Şi cu Domnul îndurării,
Neamul nostru să-l împaci.

Cădem Cuvioasă,
La moaştele Tale,
Tu ne izbăveste
De cumplita jale.
de Maica Teodosia (Zorica Lațcu)

sâmbătă, 6 octombrie 2018

Sfantul Apostol Toma, numit Geamanul

Sfantul  Apostol Toma, numit Geamanul

Acesta propovaduind cuvantul lui Dumnezeu, la midieni, la parti, la persi si la indieni, a fost inchis de Smideu imparatul, caci crezu printr-insul Uazan fiul sau si Tertia femeia lui, Migdonia si Narca. Drept aceea l-a si dat pe mainile a cinci ostasi, care suindu-l intr-un munte, l-au junghiat cu sulitele, si asa s-a petrecut in Domnul.

inca traind apostolul, a trecut in India, cu un negutator anume Avan, si au gazduit la o casa in Andrapole. Tocmai atunci avea nunta mai-marele cetatii aceleia, care isi marita o fiica si se veseleau toti cati se intamplasera acolo. Apostolul sezuse la masa mai jos decat altii, si ospatandu-se toti ceilalti, numai el nu manca, ci fiind in grija si pe ganduri, se pazea pe sine si sedea linistit. Iar una din slugi, ingamfandu-se, a dat sfantului o palma peste obraz, zicandu-i: "Daca ai venit la nunta, nu sedea posomorat, ci te bucura si te veseleste impreuna cu ceilalti oaspeti". Iar apostolul a zis aceluia ce i-a dat palma: "Sa-ti ierte Domnul greseala in veacul viitor, iar in acest de acum, mana care s-a intins fara de cale asupra mea, sa o imparta fiarele salbatice, pentru a multora invatatura si certare". Si indata dupa cuvant, alergand acela ca sa aduca apa, sa dreaga vinul cu apa, fiind paharnic, a iesit o fiara ce pandea acolo la fantana, de l-a sfasiat si a murit. Atunci un caine gasind in drum mana ce lovise pe sfantul si luand-o in gura a intrat cu ea unde era masa, ca si cum ar fi aratat tuturor pedeapsa ce a luat acela pentru lovirea ce a dat apostolului.

Si mirandu-se toti cati erau acolo a cui sa fie mana aceea, o oarecare femeie evreica ce canta cu fluierul la nunta, a strigat cu glas mare si a zis: "Mare taina ni s-a aratat astazi, nuntasilor! Sau Dumnezeu, sau apostolul lui Dumnezeu, a vrut sa sada impreuna cu noi la masa; pentru ca eu cantand cu fluierul si veselindu-va, am auzit pe un om de o limba cu mine, care a zis evreieste catre paharnicul ce l-a lovit: "Mana ta cea dreapta ce m-a lovit, sa fie rupta de caini in viata aceasta, pentru ca sa vada toti si sa se intelepteasca". Si iata ca s-a infaptuit cuvantul lui". Si au aflat toti minunea aceasta, si a ajuns si la urechile stapanitorului. Acesta dupa ce a trecut nunta, chemand pe apostol, ii zise: "De vreme ce stii prin blestemul tau a pricinui moarte, arata si puterea rugaciunii tale, la fiica mea pe care o am dat astazi". Deci primind apostolul acesta bucuros, intra in camara cea de nunta, si intarind pe tineri spre curatenie, si convingandu-i ca sa urasca dulceata poftei trupesti, dandu-i in seama lui Dumnezeu s-a dus de acolo. Deci peste putina vreme a vazut mirele pe un oarecare, ce semana cu apostolul, si vorbea cu mireasa, si parandu-i-se ca este Toma, ii zise: "N-ai iesit tu mai inainte decat totis Dar cum iarasi ai venits" Iar cel ce se aratase zise: "Eu nu sunt Toma, ci dupa har frate ii sunt lui, si cine va urma dupa Mine ca dansul, lepadandu-se de lume, va fi la a doua nastere nu numai frate, ci si dimpreuna mostenitor imparatiei Mele". Si zicand aceasta s-a facut nevazut.

Deci, aceia pazind la sine cuvantul ca un margaritar, au facut rugaciune toata noaptea, catre cel ce li se aratase, iar dimineata s-au dus tatal si socrul la casa in care se culcau tinerii, si aflandu-i sezand osebiti, s-au mahnit, si intreband pricina, pentru ce sed osebiti, ei au zis: "Ne rugam, ca sa se tina aceasta osebire intre noi pana la sfarsit, ca sa ramanem nedespartiti la vremea cununiilor in camara de nunta cea vesnica, dupa fagaduinta celui ce ni s-a aratat in asemanarea strainului. De aceasta tulburandu-se tatal si socrul, fagaduira daruri ca sa fie gasit inselatorul acela, sa fie adus inainte, si trimitand cautau pe cel ce se aratase. Iar cercetatorii dupa cuvantul psalmistului, s-au stins iscodind multe caci cel ce se aratase tinerilor, nu se afla in chip vazut, iar in chip nevazut aratandu-se noilor sai ucenici, ii intarea. Fiindca tinerii rugau pe Domnul, ca sa imblanzeasca mania tatalui si socrului lor, si sa-i invredniceasca a cunoaste credinta cea adevarata, auzindu-i Dumnezeu, a randuit ca si acela sa se faca crestin. Si a fost invatat de catre insisi tinerii cinstirea de Dumnezeu, si a crezut in Hristos cu tot sufletul. Iar dupa ce s-a facut aceasta, auzind acesti ispititi ucenici ai lui Hristos, cum ca Toma zaboveste in India, au mers la el cu sarguinta si s-au desavarsit cu sfantul Botez; acestia apoi altora s-au facut propovaduitori ai Sfintei Evanghelii.

Iar cand a mers apostolul Domnului la Gundafor imparatul Indiei, l-a intrebat acesta ce mestesug stie, la lemn sau la pietre a lucras Apostolul raspunse ca la lemn stie a face pluguri, juguri, carme si vasle; iar la pietre, coloane, temple si case imparatesti. Atunci imparatul zise: "Oare, putea-vei sa-mi faci niste palate dupa voia mea la locul care imi va placeas Apostolul zise ca poate; si se tocmira si fara sa-si faca grija, porunci sa se dea apostolului aur, ca sa ia cele ce-i trebuie si sa puna temeliile, aratandu-i si locul. insa apostolul zise: "Acum, imparate, nu este vreme a zidi cineva, ci in luna lui octombrie". Aceasta mi se pare sa o fi zis apostolul, pentru rasplatirea ce este sa se dea in veacul cel viitor, pentru cele ce am facut in viata; si asa prea lesne indupleca firea imparatului, mai ales ca lua in mainile sale si dreptarul si desemna cu mestesug locul de construit, si-l linisti ca sa nu aiba nici o grija. Deci mirandu-se imparatul de istetimea apostolului, dandu-i si de cheltuiala de ajuns, se intoarse la casa sa. Iar apostolul imparti tot aurul la saraci, si ca un apostol facu imparatului case nefacute de mana de om, in curtea celor intai-nascuti. Deci trecand catva timp, imparatului ii era aminte sa stie despre lucru, si auzind ca lipsea numai acoperisul de bucurie socotind ca este adevarata vestea, trimise si alta masura de aur la apostol, zicand sa-i faca acoperisul foarte frumos si mai curand. El iarasi luand aurul, isi ridica mainile si ochii catre cer, si zise: "Multumescu-Ti Iubitorule de oameni, ca in multe feluri de chipuri stii si randuiesti mantuirea fiecaruia; si aflandu-se tot in acel gand, il imparti tot la cei lipsiti. Deci in cele din urma, unii din cei ce se aflau cu apostolul, au spus imparatului ca nu va iesi nici un fel de zidire de la acel om, de vreme ce aurul l-a impartit la saraci, si inca propovaduieste pe un Dumnezeu nestiut, face niste lucruri minunate catre cei ce merg la dansul, si nu mananca nimic".

imparatul umplandu-se de nespusa manie, a trimis si a adus pe apostol si l-a intrebat daca a zidit palatuls Iar el raspunzand a zis: "Ti-am zidit imparate palat foarte frumos, precum am invatat eu sa lucrez, de la marele mester Hristos". Si imparatul zise: "Ia sa mergem sa-l vedem". Iar apostolul zise: "Nu-ti va trebui acum, ci cand te vei muta de aici, atunci cu bucurie vei avea salasluirea palatului ce s-a zidit. Iar imparatului parandu-i ca-l ia in ras, striga salbaticit: "Luati pe acest inselator si-l bagati intr-o groapa, care va fi mai intunecoasa, impreuna cu negutatorul, care mi l-a adus". Deci aflandu-se la inchisoare in legaturi apostolul, fratele imparatului cazand in multa inima rea, chemand pe imparatul ii zise: "Pentru mahnirea ce ti s-a intamplat de la acest inselator, ingreunandu-ma la suflet, acum voi sa mor"; si vorbind amandoi asa, ii pieri firea si muri.

Atunci luandu-i sufletul ingerul, si purtandu-l pe la salasele Domnului ii arata frumusetea lor si-l intreba unde-i place sa locuiascas Iar sufletul vazand unul mai ales si osebit pe urma tuturor, il arata pe acela ingerului, si se ruga a se salaslui in o parte a acelui palat; ingerul insa ii zise: "Nu vei putea sa te salasluiesti in acesta ca este al fratelui tau pe care i l-a facut Toma strainul". El ii zise: "Rogu-te lasa-ma sa ma duc la dansul, ca-l voi cumpara de la el cu putin pret si ma voi intoarce; ca el nu-i stie frumusetea.

Atunci ingerul intorcand sufletul in trupul cel mort, si trezindu-se mortul ca dintr-un somn greu, a trimis sa cheme pe fratele sau. care venind ii zise: "Stiu fara indoiala ca ai fost tu bucuros sa dai jumatate din imparatia ta pentru mine, ca sa inviez. Cer dar de la tine un dar mic, si te rog a mi-l da". imparatul zise: "Ceea ce este in puterea mea, voi da bucuros, iubitului meu frate", adeverindu-i cu juramant. Atunci fara nici o sfiala spuse frate-sau cererea, zicand: "Daruieste-mi palatul pe care-l ai in ceruri; cati bani vei vrea sa-ti dau sa mi-l dais" imparatul la aceasta ramase ca un mut; apoi intreba: "Eu sa am palate in cers De undes" "Cu adevarat ai, macar ca tu nu stii; cele ce ti le-a zidit strainul care este inchis in temnita".

Atunci punand imparatul in mintea sa cuvintele acestea, urni pe frate-sau in acest chip, zicandu-i: "De ar fi ceea ce poftesti din cele ce sunt sub imparatia mea, ar fi pacat a se calca juramantul; dar fiindca este din cele ce sunt osebit la ceruri, judeca tu singur! Fiind insa mesterul de fata, ti-l ia si-ti va face mai frumoase, decat cele ce ai vazut". Acestea zicand, scoase pe apostol si pe Avan din temnita; si cazand imparatul la picioarele lui, i-a cerut iertare pentru greseala ce a facut din iuteala maniei. Iar apostolul multumind lui Dumnezeu de aceasta, si luminandu-i pe amandoi cu cuvantul harului, dandu-le si arvuna imparatiei celei vesnice, adica dumnezeiescul Botez, se duse in alte cetati propovaduind si binecuvantand pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant.

vineri, 21 septembrie 2018

Viata Sfantului Ierarh Mucenic Teodosie de la Manastirea Brazi


Viata Sfantului Ierarh Mucenic Teodosie de la Manastirea Brazi
Sfantul lerarh Teodosie s-a nascut in Tinutul Vrancei. In prima jumatate a veacului al XVII-lea, si, iubind din tinerete viata  calugareasca, s-a lepadat de lume si a primit sfantul chip ingeresc  al calugariei. Cugetand ziua si noaptea la Legea lui Dumnezeu si deprinzand de la dascalii incercati din manastirile Tarii de Jos invataturile cele folositoare, a fost ales egumen al manastirii Bogdana reconstruind, in vremea staretiei sale, acest sfant locas. Pentru vrednicia si pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Radauti in anul 1670. iar peste un an a fost trimis sa pastoreasca Episcopia Romanului. Iubind cu adevarat sfintele lui Dumnezeu Biserici,  a cercetat si a ajutat pe cat i-a stat in putinta schiturile si manastirile din eparhia sa, sprijinind, totodata, si pe binecredinciosii crestini aflati in felurite necazuri sau cuprinsi de saracie.

In anul 1674, fericitul si preainvatatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras in Polonia, impreuna cu domnitorul Stefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprita de cetele de turci si de tatari, care au adus la carma tarii pe Dumitrascu din neamul Cantacuzinilor. Acesta, vazand ca moldovenii au fost lipsiti de pastorul lor, a cerut arhiereilor sa-si  puna mitropolit. Noul domn avea nevoie urgenta de un nou cap al Bisericii Moldovene pentru a-si legitima domnia, primind de la acesta indatinata ungere. Ierarhul Teodosie, desi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei in acele vremuri greu de indurat, cand turcii si tatarii intrasera ca lupii infometati in smerita lui turma. De aceea, bunul arhiereu nu a rabdat mult a vedea in toate zilele cum sunt nedreptatiti crestinii, ci, punandu-si  sufletul pentru acestia, a mers la domnitor si i-a cerut sa puna capat asupririi poporului si sa alunge dincolo de hotare pe pagani. Maniat, Dumitrascu Voda nu a voit sa auda mustrarile cele drepte ale mitropolitului, ci, fara judecata, l-a silit sa-si paraseasca scaunul, pe care nu statuse decat vreme de un an, fiind pus sub paza in Manastirea " Sfantul Sava " din Iasi. Rabdand cu mult curaj cumplita prigonire, ierarhul marturisitor al dreptatii a stat inchis acolo pana la revenirea in tara a blandului Dosoftei mitropolitul, care l-a scos pe fericitul Teodosie din surghiunul sau. Acesta s-a retras in partile Tarii de Jos. locuind cand la Focsani cand in Manastirea Bogdana.

In rastimp s-a ingrijit, indeosebi, de reconstruirea Manastirii Brazi,  unde a ridicat o noua biserica si chilii, asezand  acolo monahi, pe care i-a pus sub ascultarea egumenului Zaharia, care vietuise o vreme in Sfantul Munte Athos.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani a fost rapit si dus in Tara Romaneasca, unde a indurat, vreme de 10 saptamani, inchisoare si chinuri. fiind cercetat - pentru pricini inchipuite - de unii greci, pusi la cale de rudeniile lui Dumitrascu Voda, fostul domnitor al Moldovei. Scapand  insa cu viata si din aceasta grea incercare, Ierarhul Teodosie a continuat sa se ocupe de sfintele locasuri din Tinutul Vrancei, pregatind toate cele necesare pentru ridicarea a inca trei schituri.

In toamna anului 1694  tatarii au navalit, din nou, in Moldova, jefuind pe crestini si distrugand bisericile. Cunoscandu-si mai dinainte sfarsitul, fostul mitropolit Teodosie s-a pregatit duhovniceste asa cum se cuvine a face orice crestin adevarat.  Curand, la Mänästirea Brazi, a venit o ceatä de tatari, care l-au schingiuit pe batranul arhiereu, cerandu-i sa le predea avutul si odoarele sfantului locas. Acesta a refuzat, preferand mai degraba sa fie chinuit decat sa dea in mainile paganilor putinele  valori si sfintele vase. In cele din urma, tatarii, dupa ce l-au chinuit indelung, i-au taiat capul. Noaptea, a fost ingropat in graba de cativa credinciosi. Asa a castigat cununa muceniciei  mult-patimitorul Ierarh, primindu-si prin sabie sfarsitul,  suferind pentru dragostea de Dumnezeu. Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe care biserica noastra il pomeneste la 10 ianuarie, fiind novice la Manastirea  Brazi, in anul 1842, a fost de fata la descoperirea  in chip minunat a moastelor  mitropolitului martir. El relateaza urmatoarele: " Inainte ca arhimandritul Dimitrie  sa fie staret al Manastirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra  intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat  un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit  o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Thodosie) care i-a ascuns acolo,  prevazandu-si sfarsitul  sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: " cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri " si ca " la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele ". Instiintand  pe mitropolitul de la Iasi despre aceasta minunata descoperire si primind de la el binecuvantare, arhimandritul Dimitrie a inceput cu ravna sa implineasca ultima dorinta a fericitului mitropolit [ …] A inaltat o mare biserica, iar dupa ce a terminat de construit cel de-al treilea schit, a randuit ca in ograda lui (n.n. a schitului) sa se sape si pentru dansul un mormant.

[ …] Deoarece groapa pe care el poruncise sa i se sape se darama mereu, a pus sa se sape din nou, in prezenta lui, si, sapandu-se,  s-a gasit sicriul cu moastele fericitului   mitropolit […] "

Despre aceea aflare a sfintelor moaste  relateaza si insusi  staretul Dimitrie, scriind, intr-o insemnare din 20 februarie 1842:"Am vrut sa-mi fac mormantul meu in tintirim la Brazi, tocmai in mijlocul locului unde a fost biserica veche. Si, sapand adanc de sase palme […]  am gasit locul unde la picioarele raposatului Mitropolit Teodosie, ctitorul Manastirii Brazi, se gasea capul mormantului meu. Si, sapand in sus, am gasit tot trupul deplin, insirate oasele, iar capul l-am gasit cu gura in jos, pus pe o caramida mare in cornuri, precum  este stiut cä a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de niste  credinciosi".  Sfantul Antipa adauga: ,,M-am invrednicit eu insumi  sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor ". La 6 mai 1842 osemintele au fost prohodite de un sobor de slujitori si asezate in mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran.

Ierarhul-ctitor al Manastirii  Brazi a fost cinstit de clerici, monahi si credinciosi inca din timpul vietii, pentru virtutile sale: dragostea de Dumnezeu si de semeni, blandetea,  rabdarea, spiritul de dreptate. El s-a identificat cu durerile si nevoile credinciosilor din aceste tinuturi, participand activ la solutionarea conflictelor - cu precadere patrimoniale -  ivite intre ei, atat ca episcop de Roman cat si ca fost mitropolit. El a sus cu tarie mentinerea privilegiilor acordate vrancenilor de Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant.

O alta latura foarte importanta a activitatii sale o constituie  ridicarea de sfinte locasuri. El a avut initiativa reconstruirii Manastirii Bogdana, indemnand la aceasta pe marele logofat Solomon  Barladeanu. Dupa moartea acestuia, el a continuat lucrarile in calitate de cel dintai staret al Bogdanei, si a chemat la sfintirea ei pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care il  aprecia in mod deosebit. Ca episcop de Roman, s-a ingrijit de bunul mers al unor manastiri din eparhia sa, precum: Soveja, Mera, Lepsa Buluc si Scanteia, asa cum o dovedesc documentele vremii. In mod deosebit, a purtat grija de reconstruirea Manastirii Brazi, pentru care a obtinut dreptul de proprietate asupra terenului inconjurator, iar apoi, ca fost mitropolit, a refacut din temelii acest asezamant  monahal. Tot el a luat initiativa ridicarii Schiturilor Musinoaiele si Trotusanu cumparand, din vreme, terenuri in acest scop. Il putem, deci, considera, pe  drept cuvant, unul din cei mai importanti ierarhi-ctitori de sfinte locasuri.

Cinstirea sa ca Sfant a inceput cu adevarat din momentul mortii lui martirice, prin care si-a pecetluit ostenelile intregii vieti. Potrivit relatarii Sfantului Antipa mitropolitul Teodosie si-a prevazut dinainte sfarsitul,  ascunzand banii daruiti de credinciosi pentru construirea a patru biserici, insotindu-i  cu un text lamuritor. Aflarea acestor bani de catre ieroschimonahul Dimitrie, tocmai cel insarcinat cu conducerea Manastirii Brazi, ne arata limpede lucrarea lui Dumnezeu, Care a facut sa se implineasca toate sfintele dorinte ale slujitorului Sau: zidirea celor patru locasuri  de cult si, indata dupa aceasta, aflarea  cinstitelor sale moaste.  Prezenta unei miresme deosebite ce iese din acestea - lucru confirmat cu claritate nu de oricine, ci chiar de catre Sfantul Antipa - este un semn neindoielnic al sfinteniei potrivit Traditiei ortodoxe. Remarcam, de asemenea, ca Sfantul Antipa il numeste fericit pe mitropolitul Teodosie si se inchina cu evlavie sfintelor lui moaste.  El subliniaza si faptul ca aflarea sfintelor moaste s-a facut ,, In chip minunat".Cinstirea acordata de Sfantul Antipa de la Calapodesti  Ierarhului Martir Teodosie este o dovada incontestabila a cultului de care s-a bucurat. Nu mult dupa aflarea minunata a moastelor  Mitropolitului Teodosie, capul a fost scos din mormant si tinut in mare cinste de vietuitorii  sfantului locas.

Trebuie subliniat ca moartea martirica a mitropolitului nu a fost nicicand data uitarii la ctitoria sa, asa  cum reiese din cuvintele staretului  Dimitrie, care, afland moastele  fericitului arhiereu. spune: ,,Este stiut ca a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de credinciosi ". Credem ca tot staretul Dimitrie i-a scos din mormant capul spre a fi cinstit, fapt de care amintea, in 1857, egumenul  Manastirii Bogdana, Antonie Dumbrava: " La Manastirea Brazi din tinutul Putnei si acum se afla tidva capului sau (n.n. - a mitropolitului), scoasa din mormant  si pastrata  cu mare cinste ". Capul sfantului  ctitor si patimitor  a fost astfel pastrat si cinstit cu evlavie in altarul paraclisului  subteran, pana  la  desfiintarea asezamantului monahal de la Brazi  in anul 1959.  De atunci, capul a fost pus inapoi in mormant.

Dupa 1989, redeschiderea  Brazilor ca manastire  in urma demersurilor facute de noi catre  Sfantul  Sinod si prin osteneala unor maici, in frunte cu fosta stareta Iustina si maica Pavelina, care-si aveau metania aici, a readus si cinstirea fericitului Mitropolit Teodosie. Acesta a fost pictat ca sfant cu aureola la troita  de la intrarea in manastire, precum si in pridvorul Palatului episcopal din Buzau, iar la inceputul anului 2002, cercetarile  facute din incredintarea noastra, pe locul fostului paraclis subteran, au dus la aflarea sfintelor moaste ale Mitropolitului Teodosie.

Viata curata si sfanta a Ierarhului Mucenic Teodosie, ravnitoarea slujire a lui Hristos prin intreita misiune arhiereasca, osteneala lui pentru ridicarea de  sfinte locasuri si pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adanca, dragostea pentru buna randuiala si chivernisire a obstilor  monahale, grija parinteasca fata de pastoritii sai - ca aparator al celor nedreptatiti si sprijinitor al celor saraci -, rabdarea tuturor suferintelor si prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum si lucrarea lui incununata de jertfa martirica au facut ca sa fie intotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslavitorii crestini.

miercuri, 12 septembrie 2018

POCĂINŢA UNUI TÂLHAR



Era în părţile Africii un tâlhar numit David. Era cel mai fioros, făcea jaf şi ucidere fără milă, oriunde se nimerea, şi nu cruţa pe nimeni. Nu era singur, ci avea cu el mai mulţi tovarăşi, de aceea nu putea fi prins. Dar rugăciunile mamei lui, şi ale tuturor celor jefuiţi de dânsul au făcut ca Dumnezeu să pună în inima lui atât de crudă o rază de pocăinţă. Din acel ceas, a început să-l mustre cugetul şi şi-a pus în gând să se lase de rele. Se gândi că numai călugăr dacă ar fi, s-ar putea pocăi. Într-o noapte, a ajuns la poarta unei mănăstiri şi a bătut în poartă. Paznicul a întrebat, cine este? El i-a răspuns că vrea să intre. Atunci, portarul s-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un străin. Stareţul a ieşit, a întrebat şi el cine este, iar el a răspuns că vrea să fie călugăr. Stareţul i-a spus că nu va putea să suporte viaţa de obşte, că încă e prea tânăr, voind să scape de el că nu-l ştia cine este. Atunci David îi spuse numele său şi că pentru pocăinţă vrea să fie călugăr, iar de nu-l va primi atunci se va duce la prietenii lui şi va veni cu ei şi va ucide pe toţi din mănăstire.
Stareţul, auzind aşa, îl primi şi-l tunse în monahism. Iar el în lacrimi şi pocăinţă a petrecut viaţa, până ce i se arătă Sfântul Arhanghel Gavriil şi-i spuse că păcatele îi sunt iertate şi minuni va face. Însă el răspunse că nu poate crede aşa ceva. Îngerul i-a amintit de pedeapsa muţeniei ce-a primit-o Sfântul Zaharia pentru necredinţă. Atunci, el s-a rugat să nu i se întâmple aşa ceva acum când vrea să laude pe Dumnezeu, ci trebuia, atunci, când făcea faptele rele. Iar Îngerul i-a zis că va avea grai numai când va lăuda pe Dumnezeu. Aşa şi-a dus viaţa între a lăuda pe Dumnezeu şi muţenie în smerenie, trăind în sfinţenie şi făcând minuni.
(Pr.Ilerion Aragatu, "Pilde si isroriore adevarate"2011,pag..160)

duminică, 9 septembrie 2018

Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo


Într-o insulă din Marea Egee a trăit în secolul trecut un preot foarte evlavios. Sufletul său era plin de dragoste pentru turma sa și în mod deosebit pentru cei îndurerați. A sosit însă ziua când și el a fost încercat și a suferit mult.

Fiica sa, o copilă deosebită, se căsătorise de curând cu un tânăr căpătuit. A ajuns la vremea când trebuia să aducă pe lume primul copil, dar în timpul nașterii tânăra a murit. A plecat ca o muceniță să se întâlnească cu Ziditorul ei, lăsând în urma ei multă durere.

Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult din pricina despărțirii, însă credința sa nezdruncinată în Dumnezeu a copleșit durerea și l-a îndemnat la slavoslovirea Numelui Său cel Sfânt. Dragostea sa pentru fiica plecată și-a manifestat-o prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin milostenii în ascuns.

Preotul avea un frate, căpitan de marină, acum veteran, care dobândise multă avere și se desfăta de ostenelile lui. Din păcate, era aproape necredincios, cu toate că avea o inimă bună. Seara, când se adunau în casa ospitalieră a preotului împreună cu alți prieteni, niște locuitori din insulă care ajutaseră biserica în diferite chipuri, își beau ceaiul de salvie și discutau. Într-una din ele, căpitanul i-a spus cu ironie preotului:

– Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo. Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem?

Preotul încerca cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, pentru că știa că în profunzime sufletul lui suferea. Însă acela nu arăta că ar fi fost influențat de cuvintele preotului.

Într-o noapte preotul o vede pe fiica sa în vis. Era plină de lumină, îmbrăcată în alb, veselă și i-a spus:

– Tată, îți mulțumesc pentru toate. Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale și pentru milosteniile ce le faci pentru sufletul meu. Te rog, spune-i și unchiului meu (căpitanului) că-i mulțumesc pentru peștele pe care mi l-a trimis.

Acestea le-a spus și, zâmbind îngerește, visul s-a stins. Dimineața, când s-a sculat, preotul a simțit multă bucurie și emoție. Seara, când s-au adunat iarăși prietenii căpitanului la casa preotului, preotul le-a povestit tuturor visul pe care-l avusese. Toți au fost profund mișcați, numai căpitanul îl privea cu neîncredere pe fratele său. Când însă i-a spus că nepoata sa îi mulțumește pentru pe care i l-a trimis, căpitanul a sărit în picioare. Ochii i se umpluseră de lacrimi și mâinile începuseră să-i tremure, iar din gură i-a ieșit credința ascunsă a inimii sale:

– Dumnezeul meu!, a șoptit el privind năucit când la unul, când la altul.

Atunci toți au început să-l întrebe ce i s-a întâmplat. De ce atâta tulburare? De ce atâta nedumerire? După ce și-a revenit puțin, căpitanul s-a așezat pe scaunul său și fără ca lacrimile care-i curgeau pe fața sa arsă de soare să-l împiedice, a spus cu glas smerit:

– Da, este adevărat! Sufletele trăiesc și ne văd. În ziua înmormântării nepoatei mele mă pregăteam să cobor la biserică. Aveam multă durere în sufletul meu. Știi, Părinte, cât de mult o iubeam pe această fiică a ta. Totdeauna era ca un înger. În acea clipă a venit un prieten de-al meu, pescar. Îi spusesem să-mi prindă un pește bun și eu i-l voi plăti. Însă în acea clipă m-a enervat prezența lui și i-am spus: „Nu vreau pește astăzi. Nu vreau nimic, căci astăzi o îngrop pe nepoata mea”. Acela când m-a auzit, a înghețat și mă privea mut de uimire. Mi s-a făcut milă de el și i-am spus: „Totuși, stai să ți-l plătesc, iar tu dă-l vreunui sărac pentru sufletul nepoatei mele”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat. Această împrejurare nu am spus-o nimănui și după o vreme am și uitat-o. Însă suflețelul ei nu a uitat-o și mi-a trimis mulțumiri.

Și zicând acestea, și-a șters cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Apoi a zâmbit. Iar în acest zâmbet atât de dulce, preotul a distins zorile credinței sale renăscute. Noaptea necredinței plecase…

– Slăvit să fie Numele Tău, Preamilostive Doamne!, a șoptit preotul și l-a îmbrățișat cu privirea sa.
Extras din „Mesaje din Cer”,

duminică, 2 septembrie 2018

SEMNE PROFETICE ALE SFINTEI CRUCI ÎN VECHIUL TESTAMENT


"Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea." (Ioan 3, 13-17)

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament sunt multe locuri în care este prefigurată taina Crucii şi a izbăvirii neamului omenesc prin Pătimirile şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfânta Cruce este preînchipuită în Vechiul Testament în primul rând de "pomul vieţii", sădit de Dumnezeu în mijlocul Raiului, alături de "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (cf. Facere 2, 9). Această legătură dintre Crucea Domnului şi pomul vieţii a fost evidenţiată în mod deosebit de imnografii Bisericii. Astfel, în cultul Bisericii Ortodoxe, Crucea este înţeleasă ca fiind chiar pomul vieţii situat în centrul lumii, pe Golgota sau "locul căpăţânii", unde se crede că era mormântul lui Adam, cel prin care a venit moartea în lume.

Crucea reînnoieşte şi sfinţeşte întreaga creaţie, prin lucrarea mântuitoare a Celui ce S-a răstignit pe ea: "Lemn al vieţii cu adevărat cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuirea Împăratul veacurilor, în mijlocul pământului înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte Casa Învierii..." 1. "Eu, cel ce am murit prin pom, te-am aflat pe tinepom de viaţă, purtătoare de Hristos, Crucea mea..." 2. Precum primul pom, pomul vieţii, se afla în Rai, acum cel de-al doilea pom se află în raiul cel nou, care este Biserica lui Hristos: "Alt rai, ca şi cel de mai înainte, s-a cunoscut Biserica, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care prin atingere luăm nemurire"

3. Sfinţii Părinţi au văzut o prefigurare a Crucii în Vechiul Testament şi în lemnele purtate în spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (cf. Facere 22, 2-12). Aceeaşi prefigurare a Crucii o au altarele şi jertfele de la templul iudaic. Referitor la această preînchipuire, precum şi la alte preînchipuiri ale Crucii în Vechiul Testament, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Pentru jertfa de pe Cruce, proorocii au fost trimişi mai dinainte, patriarhii au prezis, iar crucea a fost preînchipuită şi prin cuvânt, şi cu fapta.

Junghierea lui Isaac ne-a arătat crucea (Facere 22, 1-14); de aceea şi spunea Domnul: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă slava Mea; şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8, 56). Deci patriarhul s-a bucurat văzând icoana crucii, iar El a voit să fugă de cruce? Moise învingea pe Amalec atunci când arăta semnul crucii (Ieşire 17, 8-13). Şi poţi găsi în Vechiul Testament mii şi mii de fapte care preînchipuie crucea"

4. Patriarhul Iacov binecuvântează pe cei doi nepoţi, Manase şi Efraim, în semnul crucii, prin încrucişarea mâinilor. Fiind bătrân şi orb, el a chemat pe Iosif cu cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, ca să-i binecuvânteze (cf. Facere 48, 12-20). Iosif i-a aşezat cu faţa spre tatăl său, Iacov, pe Manase - ca cel întâi născut - în faţa mâinii drepte, iar pe Efraim la mâna stângă. Şi când i-a binecuvântat, Iacov a încrucişat mâinile, punând mâna dreaptă, în chip profetic, pe Efraim - cel din stânga -, deşi era cel mic, iar mâna stângă pe Manase.
Sfânta Cruce a fost simbolizată în Vechiul Testament şi prin lovirea Mării Roşii de către Moise cu toiagul şi despărţirea ei, pentru a scăpa poporul evreu de mânia lui faraon.

Dumnezeu îi spune lui Moise: "Iar tu ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna ta asupra mării şi o desparte, şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării ca pe uscat" (Ieşirea 14, 16). Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre aceasta: "A întins Moise toiagul pe care-l avea în mână, a lovit apa, şi curgerea cea nestatornică a apelor s-a despărţit uitându-şi însuşirea ei (Ieşirea 14, 21). Când porunceşte Dumnezeu, şi un element ca acesta îşi uită însuşirile lui.

Ca o slugă înţeleaptă, marea, când a văzut pe robul Stăpânului, s-a supus şi a ascultat. A ascultat nu pentru că respecta lemnul cel uscat, ci din pricina Celui ce avea să fie răstignit pe lemn. A văzut marea chipul crucii, a înţeles îndată adevărul şi s-a dat înapoi. Treci tu, îi spune marea lui Moise, tu şi tot poporul lui Israel. Şi a trecut Moise şi tot poporul lui Israel" 5. De asemenea, Crucea este simbolizată de toiagul lui Moise, când, la Meriba, lovind cu toiagul său stânca, a ieşit apă pentru a potoli setea poporului (cf. Ieşirea 17, 1-7). Un simbol al crucii este şi toiagul lui Aaron, care a odrăslit (cf. Numerii 17, 8-10).

Apoi, Crucea mai este prefigurată de Moise când, în timpul luptei poporului evreu cu amaleciţii, se roagă întinzându-şi mâinile orizontal, fiind sprijinite de Aaron şi Or, şi le ţine aşa până ce Israel, având în fruntea oastei pe Iisus Navi, a biruit pe Amalec (Ieşirea 17, 9-16). "Vedeţi fraţilor, cum a fost dată închipuirea prin Moise, şi adevărul a fost adus de către Iisus Hristos. Şi încă: pe Muntele Sinai, atunci când amaleciţii au venit să-i atace pe evrei, braţele lui Moise erau ţinute ridicate de două părţi prin Or şi Aaron (Ieşirea 17), dar Iisus Hristos şi-a ţinut El Însuşi mâinile întinse pe cruce. În care vedeţi cum a fost dat chipul şi cum a fost adus adevărul…"

6. Cea mai importantă prefigurare a Crucii în Vechiul Testament este lemnul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă în pustie. Se ştie că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulţi oameni mureau fiindcă erau atacaţi de şerpi veninoşi. Atunci Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă şi oricine privea la şarpele de aramă, înălţat în pustie, se vindeca: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi" (Numerii 21, 8-9). Deci, această vindecare a oamenilor care erau muşcaţi de şerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Nu vedeţi potrivirea chipului cu adevărul?

Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală; acum credincioşii sunt scăpaţi de moartea veşnică. Atunci şarpele înălţat în aer vindeca muşcăturile şerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se uşurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura (atârna) un chip de aramă, care reprezenta un şarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un şarpe muşca şi un şarpe vindeca; aici moartea biruieşte moartea şi moartea dăruieşte viaţă"

7. Referitor la această legătură dintre taina răscumpărării neamului omenesc prin Mântuitorul Iisus Hristos şi şarpele înălţat de Moise în pustie, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "Şarpele înseamnă păcatul amar şi de oameni ucigător, care chinuia tot neamul omenesc de pe pământ, muşcând în multe moduri sufletul fiecărui om şi vărsându-şi în el veninul de multe feluri al răutăţii. Şi nu puteau scăpa altfel de păcatul care îi biruia decât prin ajutorul cel din cer. S-a făcut deci Dumnezeu-Cuvântul întru asemănarea trupului păcatului, ca să osândească, precum s-a scris, păcatul în trup (Romani 8, 3) şi să Se arate pricină veşnică de mântuire celor ce privesc la El printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti. Iar faptul că s-a fixat şarpele pe un stâlp înalt (Numerii 21, 9) arată pe Hristos ridicat la înălţimea văzută şi cunoscută, ca să nu rămână necunoscut nimănui pe pământ, cum zice El însuşi (Ioan 12, 32), pentru pătimirea de pe cruce"

8. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, de asemenea, vede în stâlpul de lemn pe care Moise a înălţat şarpele o prefigurare a Crucii: "Tot ca figură şi ca semn a fost şi ridicarea Crucii aceleia făcute împotriva şerpilor care muşcau pe fiii lui Israel, pentru mântuirea celor ce aveau să creadă că încă de atunci s-a propovăduit moartea şarpelui şi mântuirea celor muşcaţi şi care se refugiau la Cel care avea să fie răstignit"

9. O altă prefigurare a Sfintei Cruci în Vechiul Testament este lemnul pe care Moise îl aruncă, la porunca lui Dumnezeu, în apa amară a râului Mara, pentru a o îndulci ca să poată bea din ea poporul lui Israel, care era însetat de trei zile (cf. Ieşirea 15, 22-27).

Proorocul Iezechiel ne descoperă şi forma grafică a crucii, şi anume litera "thau" sau "tav", ultima literă a alfabetului ebraic, care avea formă de cruce în acea vreme (secolul VI î.Hr.). De asemenea, şi în alfabetul vechi grec litera "tau" avea forma unei cruci. Din cauză că se înmulţise fărădelegile şi se profanase locaşul sfânt, Dumnezeu hotărăşte pieirea celor nelegiuiţi, iar pentru a feri pe cei credincioşi, care sufereau şi plângeau văzând ticăloşiile acelora, porunceşte proorocului să însemneze pe frunte cu acest semn în formă de cruce pe cei credincioşi: "Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera "tau" care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui (…). Să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul "†"! (…)" (Iezechiel 9, 4-6).

În NOUL TESTAMENT, Crucea este altarul de jertfă pe care S-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos şi pe care a sfinţit-o cu sfântul Său Sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune că "El (Hristos) a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu" (Evrei 9, 12-14).

Crucea este, de asemenea, mijlocitoarea preamăririi lui Hristos (cf. Filipeni 2, 8-9; Luca 24, 26), mijlocul prin care s-a înlăturat vrăjmăşia dintre oameni şi împăcarea lor cu Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 16; Coloseni 1, 20), semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii şi semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua venire a Domnului (cf. Matei 24, 30), puterea lui Dumnezeu pentru cei ce vor să se mântuiască (cf. I Corinteni 1, 18), pecetea lui Dumnezeu asupra celor meniţi să scape de la pierzanie (cf. Iezechiel 9, 4-6; Apocalipsa 7, 2-3; 9, 4)

10. În Antichitate, crucea era un instrument de tortură şi de ocară pentru răufăcători. În Vechiul Testament era considerat "blestemat înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn" (cf. Deuteronom 21, 23). Însă Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe Cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, "ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem"(Galateni 3, 13). Pentru a explica cum Hristos S-a făcut blestem pentru oameni şi pentru mântuirea lor, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "(Hristos) a luat asupra Sa osânda ce atârna cu dreptate asupra celor păcătoşi, în baza Legii. Pentru că S-a făcut pentru noi blestem, căci "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn", după cum s-a scris (Galateni 3, 13).

Iar blestemaţi suntem noi toţi, care nu voim să împlinim Legea dumnezeiască. Căci în multe păcătuim toţi (Iacob 3, 2), firea omenească fiind foarte lunecoasă spre aceasta. Fiindcă a zis Legea dumnezeiască: "Blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă" (Deuteronom 27, 26). Deci blestemul se referă la noi, şi nu la altceva. Căci cei vinovaţi de călcarea Legii şi duşi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a rânduit se cuvine să fie pedepsiţi. Cel ce n-a ştiut de păcat S-a făcut blestem pentru noi, ca să ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindcă a fost de ajuns să pătimească pentru toţi Dumnezeu Cel mai presus de toţi, ca, prin moartea trupului Său, să obţină răscumpărarea tuturor"

11. Aşadar, prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul şi moartea, iar prin Învierea Sa din morţi a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: "Iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Deci, Hristos a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii de viaţă făcătoare.
Sfânta Cruce este semnul lui Hristos, semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer când va veni El să judece viii şi morţii (cf. Matei 24, 30). Demonii se tem de Sfânta Cruce, pentru că iubirea smerită a lui Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit viclenia şi răutatea lor (cf. Coloseni 2, 14-15). Prin urmare, noi nu înţelegem Crucea fără Hristos, şi nici pe Hristos fără Sfânta Cruce. Crucea este nedespărţită de Hristos şi Hristos este nedespărţit de Cruce.

Când cinstim Sfânta Cruce, ne aducem aminte în primul rând de iubirea lui Hristos pentru noi, iubire mai tare decât moartea. Iubirea aceasta smerită este singura care dă viaţă şi libertate. De aceea,Crucea este simbolul vieţii trăite în iubire smerită, nu în iubire posesivă, ci în iubire jertfelnică, dăruitoare de sine, iubirea care dă viaţă, care creează comuniune, care iartă şi care înalţă, care recuperează şi care reînnoieşte. În Hristos Cel răstignit pe Cruce se vede iubirea Lui faţă de Dumnezeu Tatăl ca ascultare şi faţă de oameni ca iertare, de aceea, înainte de a muri pe Cruce, Iisus a zis: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!" (Luca 23, 34). Deci, iubirea smerită şi milostivă mai tare decât moartea se vede numai în Sfânta Cruce.

Din acest motiv, noi creştinii aşezăm Crucea şi pe mormântul celor dragi având credinţa că iubirea lui Hristos Cel înviat din morţi va învia din morţi pe toţi cei care cred în El. Desigur, toţi oamenii vor învia din morţi, dar cei care au crezut în El se vor bucura de Înviere ca de o comuniune de iubire şi viaţă eternă cu El, în Împărăţia Preasfintei Treimi, Care este simbolizată, de asemenea, prin semnul Sfintei Cruci.

Să ne rugăm, aşadar, lui Hristos Cel răstignit şi înviat să ne dăruiască bucuria Învierii Sale cuprinsă în Sfânta Cruce, să ne dăruiască puterea harului Său, pentru a trece prin toate greutăţile şi încercările; să ne dăruiască puterea de a ierta şi de a ne pocăi, de a ne schimba sau înnoi viaţa noastră, prin rugăciune intensă şi prin faptele iubirii creştine. Numai astfel vom simţi bucuria care vine prin cinstirea Sfintei Cruci şi prin apropierea noastră de Hristos, mai ales prin împărtăşirea noastră cu Hristos Cel răstignit şi înviat prezent în Sfânta Euharistie şi prin toate faptele cele bune pe care le săvârşim în numele Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire! Amin.