miercuri, 16 ianuarie 2019

“Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”


“TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DUMNEZEU”
Pilde din Viata Sf. Antonie cel Mare, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare
El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput. Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora:
“Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”.
Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis:
“Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”.
Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii:
“Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?”
Ei răspundeau:
“Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”.
Antonie a zis:
“Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.
anthonyAcest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.
După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor:
“Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.
Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.
Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mîntuirea oamenilor şi voi nu credeţi.
Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvîntători şi despre necuvîntarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pămînt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vîrtos decît Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dînsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.
Iar ei nedumerind-se şi întorcîndu-se încoace şi încolo, Antonie zîmbind a zis:
“Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, avînd acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întîi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobîndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei?Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”
Ei au răspuns:
“Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”.
Antonie a zis:
“Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.
Voi făcînd silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţînd credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele. Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sînt descîntecele egiptenilor? Unde sînt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de cînd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sînt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sînt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decît ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.
Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.
Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis:“Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.
Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.
Iar Antonie a zis:
“Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.
Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. […]
Sf Cuv Antonie cel Mare-micsorat putinDeci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii:
“O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”.
Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis:
O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvîntătoare. Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: “Se va defăima altarul Meu”.
Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele.
După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le:
“Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor“.

sâmbătă, 15 decembrie 2018

Pilda celor poftiti la cina

Pilda celor poftiti la cina

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a facut cina mare si a chemat pe multi; si a trimis la ceasul cinei pe slujitorul sau ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca, iata, toate sunt gata! Si au inceput toti, cate unul, sa-si ceara iertare. Cel dintai i-a zis: Am cumparat un ogor si trebuie sa ies ca sa-l vad; te rog, iarta-ma. Si altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc; te rog, iarta-ma. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Si, intorcandu-se, slujitorul a spus stapanului sau acestea.

Atunci, maniindu-se, stapanul casei a zis: Iesi indata in pietele si ulitele cetatii, si pe saraci si pe neputinciosi, si pe orbi si pe schiopi adu-i aici. Si slujitorul a zis: Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai este loc. Si a zis stapanul catre sluga: Iesi la drumuri si la garduri si sileste-i sa intre, ca sa mi se umple casa, caci zic voua: Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea." (Luca 14, 16-24)

Sfanta Evanghelie din Duminica a XXVIII-a dupa Rusalii care prezinta Pilda celor poftiti la cina arata in chip tainic cum Dumnezeu cheama pe toti oamenii la mantuire, deoarece voieste ca "toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2, 4). De asemenea, ea ne arata si ca oamenii au libertatea de a raspunde sau nu acestei chemari. Asadar, Evanghelia de astazi este intr-un fel Evanghelia tainei libertatii omului, dar si a libertatii lui Dumnezeu. Omul are libertatea de a spune "da" sau "nu" lui Dumnezeu cand il cheama la mantuire si viata vesnica. Insa cine nu raspunde pozitiv la invitatia de-a veni la Cina cea de Taina, la ospatul iubirii milostive si darnice a lui Dumnezeu, acela pierde bucuria de a fi vesnic impreuna cu Domnul casei ceresti. Comentand cuvintele Mantuitorului "multi chemati, dar putini alesi" (Matei 22, 14), Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca toti oamenii sunt chemati la mantuire, dar sunt putini alesi, pentru ca putini oameni raspund chemarii lui Dumnezeu.

Libertatea Stapanului Care invita la Cina se vede mai ales din faptul ca daca cei dintai chemati refuza invitatia Lui, El are libertatea de a modifica planul Sau si de-a prefera pe altii. Prin urmare, nimeni nu poate zadarnici planul lui Dumnezeu de mantuire a lumii, pentru ca iubirea Lui milostiva se revarsa peste vidul spiritual al celor care nu raspund chemarii Sale. Afland de scuzele unora care nu au gasit timp pentru a raspunde chemarii Sale, Stapanul casei Il trimite pe Slujitorul Sau sa invite la cina o multime de oameni de rand, fara pretentii de superioritate, care nu se asteptau la o astfel de invitatie, si nici nu se considerau vrednici sa stea la o masa atat de stralucita.
Deci, problema libertatii spirituale a omului nu poate fi inteleasa decat in relatia concreta dintre om si Dumnezeu.

In acest sens, lucrarea mantuitoare a lui Iisus este o lucrare eliberatoare, dupa cum ne invata Sfintii Apostoli: "Hristos ne-a eliberat pentru ca noi sa ramanem liberi. Fratilor, ati fost chemati la libertate" (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); "Adevarul va va face liberi; . daca Fiul va elibereaza, veti fi cu adevarat liberi" (Ioan 8, 32, 36). Dar aceasta experienta a libertatii pe care Hristos o daruieste omului se realizeaza in Duhul Sfant trimis in lume de catre Fiul intrupat si de catre Tatal Sau ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfantul Apostol Pavel precizeaza referitor la libertate: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Corinteni 3, 17).

Libertatea umana este un aspect fundamental al definitiei omului ca fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, Cel liber si suveran. Referitor la aceasta, Sfantul Grigorie de Nyssa spune: "Libertatea este asemanarea cu Cel ce este fara stapan si de sine conducator, asemanare care ne-a fost data de Dumnezeu la origine"1. "Deci, prin libertate omul este deiform si fericit."2

Ca persoana, omul nu se defineste in raport cu vreun element al lumii in care a fost creat, ci in raport cu Dumnezeu - Creatorul. Crearea omului este, in mod unic, rezultatul unei gandiri si al unei decizii libere si personale din partea lui Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facerea 1, 26). Legatura stransa care exista intre taina lui Dumnezeu Cel personal si liber, pe de o parte, si taina omului ca fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, pe de alta parte, determina ca libertatea divina revelata in istoria mantuirii sa dezvaluie si adevarata natura sau finalitate a libertatii umane.

Omul nu a fost creat dupa chipul unui Dumnezeu ca singuratate eterna, ci dupa chipul unei Comuniuni divine eterne de viata si iubire care se descopera oamenilor ca fiind Unitate perfecta a Trei Persoane distincte: Tatal, Fiul si Sfantul Duh (Sfanta Treime).

Sfintii Parinti ai Bisericii spun ca pluralul misterios folosit de Dumnezeu cand zice: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" nu este nici plural al majestatii, nici dialog cu ingerii, deoarece ei nu sunt co-creatori, ci acest plural este manifestarea discreta a Dumnezeului-Treime sau anticiparea revelatiei Sale, ca fiind Dumnezeu mai presus de monoteismul iudaic si de politeismul pagan. Aceasta interpretare a pluralului misterios din cartea Facerii se gaseste nu numai la Sfantul Vasile cel Mare, in celebrul sau comentariu la Hexaemeron (Omilia 9, 6), ci si anterior lui, la Sfantul Iustin Martirul si Filosoful si la Sfantul Irineu din Lyon. Sfantul Iustin Martirul si Filosoful spune ca, prin acest plural, Dumnezeu nu Se adreseaza pur si simplu Siesi, nici pamantului, nici ingerilor, ci Fiului Sau3. Iar Sfantul Irineu zice: "De totdeauna, cu adevarat, exista alaturi de El (de Tatal) Cuvantul si Intelepciunea, Fiul si Duhul. Prin Acestia si intru Acestia El le face pe toate liber si in totala independenta, si Lor Li se adreseaza atunci cand spune: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra"4.

Intelegem astfel ca umanitatea creata dupa chipul lui Dumnezeu este reflectarea Unitatii perfecte a Persoanelor divine distincte; a comuniunii perfecte de viata si iubire in care pluralitatea Persoanelor nu imparte natura unica si nici nu diminueaza viata prin separare sau izolare. Pentru Sfantul Grigorie de Nyssa, Adam este omul universal, care contine in el toata natura umana: "Chipul nu este intr-o parte din natura, nici harul intr-un individ printre cei pe care ii priveste, ci aceasta virtute se intinde asupra intregului neam omenesc". "Deci, omul facut dupa chipul Domnului este natura inteleasa ca un tot. Aceasta duce la asemanarea divina."5

Am vazut mai sus ca libertatea omului este o trasatura fundamentala a chipului lui Dumnezeu in om. O alta trasatura importanta a chipului lui Dumnezeu in om consta in faptul ca omul este fiinta cugetatoare sau rationala. Totusi, nici libertatea, nici gandirea, desi foarte importante, nu constituie trasatura cea mai valoroasa a omului ca fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, ci iubirea. De ce? Pentru ca prin iubire se manifesta in mod deplin chipul lui Dumnezeu in om. "In voi insiva - spune Sfantul Grigorie de Nyssa - voi vedeti gandirea si o credeti imitatie a Celui Care cu adevarat este Spirit si Cuvant (Logos). Domnul este, de asemenea, Iubire si izvor de iubire. Deci, daca iubirea lipseste, toate trasaturile chipului din noi sunt deformate". "Creatorul nostru ne-a dat iubirea ca expresie a chipului nostru uman."6

Intelegem, asadar, ca ratiunea si libertatea au ca finalitate comuniunea de iubire. De aceea, libertatea in forma sa cea mai autentica este libertate in vederea comuniunii. Cand persoana umana tinde sa iubeasca pe toti oamenii, ea incepe sa devina total libera, mai presus de preferinte limitatoare. A iubi chiar si pe vrajmasi (dupa porunca Evangheliei) inseamna, deci, a fi cu adevarat liber si nelimitat de atitudini negative sau stari egoiste.

O astfel de iubire duhovniceasca se aseamana cu iubirea milostiva si infinita a lui Dumnezeu, ea este semnul participarii noastre libere, prin har, la viata lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 35). In toate patimile egoiste, libertatea omului este limitata de natura sa cazuta (pacatoasa), dar cand iubirea lui este dezinteresata, omul devine liber in raport cu insasi natura sa cazuta, egoista. Atunci, omul traieste in totalitate pentru ceilalti. Libertatea lui se aseamana cu libertatea Preasfintei Treimi in care fiecare Persoana divina traieste pentru celelalte Persoane si este capabila de a Se darui deplin celorlalte Persoane si de a contine in ea viata celorlalte Persoane. Persoanele Preasfintei Treimi nu sunt libere pentru ca Se separa sau Se izoleaza intre Ele, ci, dimpotriva, pentru ca fiecare Persoana este in deplina comuniune cu celelalte Persoane, incat Ele Se contin reciproc si Se daruiesc reciproc, pastrandu-si in acelasi timp fiecare identitatea proprie. Acest Adevar al comuniunii divine trinitare de viata si iubire a fost descoperit in si prin Hristos Domnul, Care a spus: "Veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Iar acest Adevar al Iubirii desavarsite este impartasit oamenilor de catre Duhul Sfant, Care-i ajuta sa ajunga la asemanarea cu Dumnezeu.

Felul in care Iisus Hristos Se foloseste de libertatea de a alege, intr-o lume marcata de robia pacatului si a mortii, arata adevarata natura sau finalitate a libertatii omului creat dupa chipul lui Dumnezeu.

Libertatea lui Hristos, in raport cu Dumnezeu, cu oamenii si cu bunurile materiale, este in mod esential si unic libertate de-a realiza comuniunea de iubire, libertate de a alege intotdeauna binele si de-a evita raul sau pacatul.

Iubirea deplina a lui Hristos fata de Dumnezeu si fata de oameni Il face liber de a cere Tatalui tot ceea ce doreste, de a fi intelegator cu oamenii pacatosi, umiliti si marginalizati, de a-i ierta, dar si de a respinge sau dezaproba mandria, ipocrizia si nedreptatea oamenilor care isi pun nadejdea doar in ei insisi.

Libertatea lui Hristos in raport cu bunurile acestei lumi se vede, mai ales, in timpul ispitirii din pustie (cf. Matei 4, 1-11). Iisus refuza sa stapaneasca bunurile acestei lumi in uitare sau despartire de Dumnezeu. Pentru Iisus Hristos, ca Om, comuniunea cu Dumnezeu - Daruitorul are intaietate fata de folosirea darurilor lui Dumnezeu, viata spirituala are intaietate fata de existenta biologica si viata sociala.

Pentru Iisus Hristos, asceza nu inseamna lipsire de libertate, ci exercitarea libertatii de-a acorda prioritate comuniunii spirituale cu Dumnezeu fata de consumul celor materiale si de profitul egoist din situatii efemere. Atitudinea Sa fata de lucrurile sau bunurile create este o atitudine euharistica (cf. Matei 4, 19), de recunoastere a lumii ca dar al lui Dumnezeu si ca multumire adusa lui Dumnezeu. De aceea, viata Sa intreaga pe pamant este euharistie, adica iubire smerita sau daruire de Sine lui Dumnezeu si oamenilor in mod liber.

Crucea lui Iisus Hristos semnifica deplinatatea daruirii de Sine catre Dumnezeu in iubire sau realizarea libera a comuniunii desavarsite cu Dumnezeu. Iar Invierea lui Iisus Hristos semnifica daruirea deplina si libera a lui Dumnezeu Insusi lui Iisus ca Om, intrucat El S-a facut ascultator de Dumnezeu pana la moarte pe Cruce, pentru a ridica si vindeca pe vechiul Adam cel neascultator de Dumnezeu. Invierea lui Hristos este si afirmarea cea mai puternica a libertatii omului in raport cu istoria care ucide si in raport cu legile biologice si cosmice ale stricaciunii sau descompunerii. Hristos Cel inviat este Omul liber de a trai vesnic si integral (suflet si trup) in comuniunea cereasca pe care a ales-o in mod liber in timpul vietii sale pamantesti.

Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este izvorul de putere care intareste haric libertatea crestinului. In acest sens, intreaga viata a crestinului este o lupta cu egoismul, pentru a dobandi libertatea duhovniceasca de-a implini porunca iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele, chiar si in mijlocul unor dificultati.

Deci, Evanghelia de astazi este un indemn la eliberarea de sub povara grijilor egoiste inrobitoare de suflet, pentru a spori in iubirea duhovniceasca.

Prima invatatura duhovniceasca practica a acestei Evanghelii in perioada Postului Nasterii Domnului este chemarea de a ne curati sau elibera de pacate si patimi egoiste prin Taina Pocaintei (Spovedaniei) si a ne impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, cu iubirea Sa smerita si milostiva, care aduce omului sanatate si mantuire, trezvie sufletului, sfintire simturilor, pace si bucurie cereasca.

A doua invatatura o reprezinta indemnul de-a fi milostivi si darnici, precum este Stapanul Care invita la cina pe cei saraci, bolnavi, calatori, singuri si intristati, dobandind astfel bucuria harului primit de la Dumnezeu Cel milostiv. Amin.
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

joi, 13 decembrie 2018

Viaţa Sfântului Cuvios Eustratie


Viaţa Sfântului Cuvios Eustratie

Acest cuvios Eustratie era de neam din părţile Tarsului, născut din părinţi drept-credincioşi; tatăl său se numea Gheorghe şi mama sa Megheti, care trăiau în îndestulare de bogăţie. Ei crescând bine întru învăţătură pe copil, acesta, când a împlinit 20 de ani ai vârstei sale, s-a aprins de dumnezeiasca râvnă, şi lăsându-şi părinţii, a fugit şi s-a dus în părţile Olimpului, la mănăstirea Avgar, unde au strălucit sfinţii Grigore şi Vasile, unchii lui dinspre maică, în pustnicie şi în toate celelalte fapte bune. Egumenul acelui lăcaş era atunci Grigore. Deci, fiind primit acolo, şi tunzându-i părul, a intrat în viaţa cea ostenitoare şi cinstită a monahilor. Dobândind această dorire, slujea tuturor fraţilor, cu inima osârdnica şi cu cuget smerit. El nu se îngrijea de nimic din veacul acesta, pentru că nu avea decât o rasă şi un cojoc, pe care se culca; şi unde i se întâmpla, acolo se culca, pentru că el nu avea un loc spre odihnă.

Se zice despre dânsul că niciodată nu s-a culcat cu faţa în sus, de când s-a lepădat de lume, nici pe partea stângă a trupului său, în cei 75 de ani, de când a început a se nevoi în post. Dar sfârşindu-se cuvioşii Grigore şi Vasile - unchii lui dinspre maică, care povăţuiau pe fraţi - i s-a încredinţat acestui fericit Eustratie povăţuirea lor, plecându-se la dorinţele obştii.

Când cel cu nume de fiară, Leon Armeanul (813-820), care s-a ridicat asupra drept-credinciosului împărat grec Mihail (811-813), l-a izgonit din împărăţie şi se sârguia iarăşi a ridica eresul luptării contra sfintelor icoane, care eres de mult se stinsese, atunci drept-credincioşii, lăsând casele şi locaşurile lor, acest cuvios, îndemnându-l marele Ioanichie, s-a dus în patria sa.

După ce Biserica iarăşi şi-a luat podoaba sa prin aşezarea şi închinarea la sfintele icoane, atunci sfinţii părinţi întorcându-se la locaşurile lor, s-a întors şi dumnezeiescul Eustratie în mănăstirea sa; şi aici toată ziua se ostenea fără pregetare în lucrurile cele trupeşti, împreună cu fraţii; iar noaptea stătea la priveghere fără somn şi întru plecările de genunchi. Rugăciunile erau în gura lui neîncetat.

Când se făcea cântarea cea bisericească, stând înăuntrul Sfântului Altar, de la început până la sfârşit zicea cu osârdie în sine: "Doamne miluieşte". Minunile făcute de dânsul fiind multe la număr, este cu neputinţă a le da auzului. Când a venit timpul să se ducă din cele de aici, chemând pe fraţii cei de sub ascultarea sa, le-a zis: "Vremea vieţii mele a sosit la sfârşit; deci, iubiţii mei fii, daţi amanetul ce aţi luat, ştiind că toate cele de faţă sunt vremelnice, iar cele viitoare vor fi veşnice; sârguiţi-vă a vă învrednici părţii celor mântuiţi".

Zicând acestea, s-a rugat; apoi binecuvântându-i şi ridicând ochii spre cer, a zis: "În mâinile Tale îmi dau duhul!". Şi a adormit întru Domnul, având toţi anii vieţii sale, 95.
Astfel, ducându-se la viaţa cea fără de sfârşit, a fost numărat în cetele cuvioşilor.

Sfantul Gherman de Alaska

Sfantul Gherman de Alaska
Sfantul Gherman de Alaska, numit adesea si Sfantul Herman de Alaska, a vietuit intre anii 1756-1837, el fiind renumit pentru misiunea lui de a impamanteni Ortodoxia in Alaska. 
Pe una dintre icoanele sfantului Gherman de Alaska, scrie: "Fie ca din aceasta zi, din aceasta ora, din aceasta clipa, sa-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate."
Devenit ocrotitorul ortodox al Americii, cat si ocrotitorul tuturor vietuitorilor din Alaska, in anul 1970, Sfantul Gherman - Herman de Alaska este primul sfant care a fost canonizat de catre Biserica Ortodoxa din America, el fiind praznuit de doua ori pe an: 9 august si 13 decembrie.
Viata Sfantului Cuvios Gherman de Alaska (1756-1837)
Sfantul Gherman s-a nascut in orasul Serpuhov, la jumatatea secolului al XVIII-lea, in anul 1756, intr-o familie de negustori rusi. In anul 1772, la varsta de 16 ani, tanarul nevoitor s-a calugarit la Schitul Sfantul Serghie, de langa Sankt Petersburg.
 Dupa sase ani de curate nevointe, sfantul se va muta la Manastirea Valaam, renumita pentru viata isihasta si pentru asprimea vietuirii monahale. Manastirea se afla pe un sir de insule din lacul Ladoga, in vestul Rusiei, la granita cu Finlanda.
Intr-una dintre calatoriile lor, comerciantii rusi au descoperit niste insule noi, numite inca de atunci "insulele aleutine". Acestea se intindeau pana spre nordul extrem al Rusiei, acolo unde incepe mareata Alaska. Biserica Ortodoxa Rusa a hotarat sa trimita acolo un grup de misionari ortodocsi, spre a propovadui Ortodoxia locuitorilor din acele triburi.
In anul 1793, un grup de noua calugari misionari va pleca spre Insulele Aleutine. Printre misionari se va numara si Sfantul Gherman - Herman. Grupul de misionari si-a fixat sediul pe Insula Kodiak, insa sfantul a mers mai departe, pana pe Insula Spruce - Insula Pinului. Aici, el va duce cu sine numele manastirii sale iubite, numind locul "Noul Valaam".
Ajuns intr-un loc pustiu, sfantul il purta pe Dumnezeu in inima lui, asa ca nimic din cele intalnite nu l-a infricosat, nici pustiul, nici salbaticia, nici oricare alta lipsa. Astfel, vara locuia intr-un bordei, la racoare, iar iarna se adapostea intr-o chilie improvizata si extrem de modesta. Parintele si-a facut o mica gradina, pe care a inceput a o lucra. Nu dupa mult timp, langa chilia lui va fi ridicata o capela de rugaciune si o casa de oaspeti, apoi o scoala pentru cei din apropiere.
Din viata sfantului se spune ca odata, cineva l-a intrebat: "Parinte Gherman, cum traiesti de unul singur in padure? Nu te simti niciodata insingurat?" La acestea, sfantul a raspuns, zicand: "Nu, nu sunt singur, Dumnezeu este aici, si pretutindenea. Ingerii Sai sunt aici. Este cu putinta sa fii singur, cu ei alaturi? Nu este mai bine sa fii in tovarasia lor decat in cea a oamenilor?"
Cand o epidemie a lovit insula si pe locuitori, Sfantul Gherman - Herman a fost singurul nevoitor care a ramas sa-i ingrijeasca si sa-i trateze pe cei nevoiasi. In insemnarile sale ne-au ramas si aceste randuri, trimise unui negustor rus: "Eu, josnicul slujitor al acestor oameni sarmani, cu lacrimi in ochi, va cer aceasta inlesnire: fiti parintele si ocrotitorul nostru. Nu va voi tine cuvantari alese, ci, din strafundul inimii, va rog sa stergeti lacrimile de pe ochii orfanilor fara aparare, sa usurati suferinta oamenilor asupriti si sa le aratati ce inseamna a fi milostiv."
Sfantul Gherman de Alaska este numit si "Apostolul Alaskai", datorita muncii sale misionare de increstinare a bastinasilor. Ostenindu-se intru rugaciune si slujbe, intru munca in gradina si intru sfatuirea tuturor celor ce veneau la el, pentru cuvant si mangaiere, sfantul a ajuns mult iubit de oameni. Multi veneau la el si se plangeau de atitudinea autoritatilor.
Sfantul a luat mult partea localnicilor aleuti, in fata autoritatilor. In cele din urma, autoritatile au scris Bisericii Ortodoxe Ruse sa il chema inapoi pe Sfantul Gherman - Herman deoarece ii instiga pe localnici impotriva lor. Inainte insa de a primi raspuns, seful autoritatilor locale a mers personal la Sfantul Gherman. Vazand bunatatea si lumina sfantului, el si-a retras cererea.
Sfantul Gherman din Alaska a adormit in Domnul in data de 13 decembrie 1837, Sfintele lui Moaste aflandu-se inca si astazi in Insula Spruce. Mult iubit de localnici, sfantul a depasit de mult granitele locului. Astfel, sfantul va fi canonizat in anul 1970, devenind astfel primul sfant al Bisericii Ortodoxe din America. In America, el este praznuit la data de 9 august, cat si in data de 13 decembrie, amintind adormirea lui in Domnul.
In anul 1867, insula Alaska a intrat sub stapanire americana, schimbare politica ce a dus la multe inconveniente in viata ortodocsilor din insula. Cu toate acestea, insa, roadele rugaciunii si vietuirii sfinte a Sfantului Cuvios Gherman de Alaska se vad inca si astazi, cea mai mare parte a aleutilor fiind ortodocsi.
Sfantul Gherman de Alaska este cinstit pe 9 august si pe 13 decembrie.

luni, 3 decembrie 2018

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA MUCENIȚĂ VARVARA



RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA MUCENIȚĂ VARVARA

Către tine ca la un adevărat izvor de vindecări şi grabnică tămăduire şi mult-minunată, Sfântă Fecioară Mare Muceniţă Varvara, noi, ticăloşii, scăpăm şi către sfântul tău chip, cu nevoinţă căzând, ne rugăm: vezi rănile păcatelor noastre cele de peste tot trupul; vezi neputinţa sufletelor noastre şi pe acestea cu obişnuita învăţătură a milosârdiei tale şi cu bună silinţă vindecă-le degrabă. Ia aminte la glasul rugăciunii noastre, nu trece cu vederea suspinele aduse din ticăloasele noastre inimi şi ascultă strigarea noastră, ca ceea ce eşti singura noastră scăpare, care ai închipuit prin trei ferestre pe Preasfânta cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime în baia părintească ce ţi se zidea. Pe Aceea roag-O pentru noi, păcătoşii şi netrebnicii robii tăi, ca să ne miluiască acum şi în ziua morţii noastre. Închină-te Părintelui ceresc, ca pe noi cei căzuţi sub povara păcatelor să ne ridice spre cuvântarea slavei Sale şi să ne îndrepteze ca întotdeauna să avem sus inimile, să gândim la calea de sus, iar nu la cele pământeşti.

Roagă-L pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care în temniţă ruga ta cea mucenicească a auzit, ca şi pe noi, leneşii, cei ce şedem în trândăvie ca într-o temniţă, degrabă să ne întoarcă spre rugăciune şi spre alergarea la poruncile lui Dumnezeu şi să ne dea inimă ca să dorim a ne ruga neîncetat. Cheamă şi pe Sfântul Duh, Izvorul care te-a întărit pe tine, fecioară curată, la lupta muceniciei şi te-a ferit de ruşine cu aripile Sale, ca şi nouă, ruşinaţii şi necuraţii, să ne zidească inimi curate şi duh drept să înnoiască întru cele dinăuntru ale noastre; şi mai vârtos să ne întărească spre facerea faptelor bune. Credem, Sfântă Mare Muceniţă Varvara, că la toate acestea poţi să ne ajuţi şi nouă, şi de vei vrea, puternică eşti să mijloceşti la Sfânta Treime, ca ceea ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti. Şi tu, sfântă fecioară, că nimic nu este cu neputinţă ţie, de aceea nu trece cu vederea lacrimile şi suspinele noastre. Pentru acestea cădem către cinstita raclă a sfintelor tale moaşte cele făcătoare de minuni şi ţie, celei ce petreci în cer cu sufletul, ne închinăm, îndrăznind rugăciuni a grăi, ca fie urechile tale luând aminte la glasul rugăciunii noastre; trupul tău cel mult chinuit să tămăduiască patimile cele multe ale sufletelor şi ale trupurilor noastre; capul tău cel plecat sabiei să dea capetelor noastre apa curăţiei păcatelor; părul tău cel rupt fără milă să ne lege de dragostea lui Dumnezeu; buzele tale cele cinstite să împiedice gurile noastre a grăi în deşert şi să le deschidă ca să vestească totdeauna lauda Domnului; ochii tăi cei ce văd Lumina Treimii să vadă şi a noastră bună dorire, ca şi noi să ne întoarcem ochii să nu mai vadă deşertăciuni, ci totdeauna să căutăm spre fericirea cea cerească; mâna ta cea tăiată să ne scrie în cartea vieţii şi să ne învrednicească ca totdeauna să ridicăm mâinile către Cel de Sus şi să nu împletim cu dânsele înşelăciuni; sânii tăi, cei tăiaţi fără milă, să ne fie nouă turn tare în faţa vrăjmaşului; picioarele tale, cele ca nişte făclii luminoase, degrabă alergând către Mirele ceresc în cămara cea dumnezeiască, să ne facă şi pe noi cu picioarele noastre să călătorim către tot lucrul bun, ca Legea Domnului să fie făclie picioarelor noastre şi lumină cărărilor noastre. Rănile tale să ne slobozească din rănile păcatelor; sângele tău, cel ce de multe ori în chinuri s-a vărsat, să cureţe sufletele şi trupurile noastre de toată spurcăciunea; moartea ta să ne dea nouă să murim spovediţi şi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci în fiecare facere de bine eşti preamărită, şi mai vârtos întru aceasta, că tot cel ce are nădejde la tine şi pururea te cheamă spre ajutor de moartea cea grabnică scapă; de care şi pe noi, ticăloşii, ne izbăveşte, fecioară curată, Mare Muceniţă Varvara; şi cu rugăciunile tale întru tot puternice învredniceşte-ne a sta de-a dreapta lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-auzim glasul ce va zice: „Slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău”.
Amin.

RUGĂCIUNEA ZILEI DE DUMINICĂ



RUGĂCIUNEA ZILEI DE DUMINICĂ

De vreme ce ziua Duminicii îmi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stăpâne, cu care ai zidit lumea și ai răscumpărat pe om, pentru aceasta iubitorule de oameni, Doamne, mă închin Ție și-Ți mulțumesc foarte pentru darurile cele mari, ce ai făcut la toate zidirile Tale. Cu adevărat se bucură și se veselește inima mea, când stau și cuget, că numai Tu singur ești Dumnezeu, sfânt, înțelept, milostiv, purtător de grijă, bun, puternic, necuprins, și în scurte cuvinte, vreo bunătate și vreo mărire nu-Ți lipsește. Mă bucur încă, că Tu ești un Dumnezeu în trei Fețe: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Să se tulbure, Domnul meu, toți cei ce se închină la alți dumnezei: că nu este alt Dumnezeu afară de Tine. Pentru aceasta fă să sporească creștinii la fieștece mărire și bunătate, de vreme ce ei numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevărat și Te mărturisesc și Ți se închină și-Ți slujesc pururea cu toată inima și cu toată puterea. O, Părinte Sfinte, miluiește-mă! O, binecuvântate Fiule al lui Dumnezeu, mântuiește-ne de iad! O, Duhule Sfinte, dă-ne nouă darul Tău și acoperământul Tău! Așa, Doamne și Ziditorul meu, ascultă rugăciunile și cererile sufletului meu cel păcătos și dă-mi mie, smeritului și nevrednicului, darul Tău, ca să cinstesc astăzi această Duminică după porunca Ta și după porunca Bisericii Tale și Maicii noastre. Dăruiește-mi pocăință adevărată, pentru ca să-mi plâng păcatele ce am făcut împotriva împărăției Tale și împotriva sufletului meu și a vecinului meu. Te rog, mult milostive Doamne, să uiți de astăzi înainte greșelile mele cele multe. După mulțimea milelor Tale, mulțumesc din toată inima mea pentru atâtea bunătăți, ce-mi trimiți în toate zilele, și mai vârtos pentru înnoirea sufletului meu, pentru răbdarea Ta cea mare, că nu m-ai pedepsit după mulțimea păcatelor mele, ci mă îngăduiești și-mi aștepți pocăința, ca un iertător bun și milostiv. Și încă mă rog, Doamne Iisuse Hristoase, să-mi dai dar să petrec bine și creștinește întru această săptămână fără de a-Ți greși, cu gândul, cu voința, cu cuvântul, cu fapta, întru mărirea și cinstea buneivestiri a Sfintei Maicii Tale și a învierii Tale celei de a treia zi și a venirii Duhului Tău celui Sfânt asupra Apostolilor. Deosebi încă mă rog întru această rugăciune a mea, pentru tot sufletul creștinesc cel scârbit și dosădit, ca să se învrednicească milei și ajutorului Tău; încă și pentru sfintele Tale patimi și moartea Ta cea mărită, dă dumereală păcătoșilor, ca să se cunoască pe sine și să se căiască de păcatele lor, să se îndrepteze cu mărturisire, să urască păcatele lor și să se lase de ele; și să se afle gata și cuminecați, cu inima curată, în ceasul morții lor; și-i învrednicește pe toți, și pe cei vii și pe cei morți veșnicei Tale împărății; răscumpără-i pe ei și pe noi cu preasfânt Sângele Tău; înviază-ne cu învierea Ta; suie-ne la cer cu înălțarea Ta, pentru ca să te mărim în vecii vecilor. Amin.

vineri, 30 noiembrie 2018

Catedrala Sfântului Apostol Andrei din Patras








Catedrala Sfântului Apostol Andrei din Patras

Patras, al treilea oraş ca mărime din Grecia, este capitala regiunii Ahaia din nordul peninsulei Peloponez, la 215 de kilometri vest de Atena. Oraşul se află la poalele muntelui Panchaikon, cu deschidere la Golful Patras.

Catedrala Sfântul Andrei din Patras a fost întemeiată în anul 1908, de către regele George I, sfinţită în anul 1974, de către mitropolitul oraşului, episcopul Nicodim. Lucrările de construcţie au fost supravegheate de către arhitectul Anastasios Metaxas, iar după moartea acestuia (1937), de către arhitectul Georgios Nomikos.

Catedrala are o arhitectură impresionantă de influenţă bizantină. Domul central al bisericii are o înălţime de 46 de metri, iar pe bolta acestuia se înalţă o cruce de cinci metri, placată în întregime cu aur. Interiorul bisericii este îmbrăcat cu minunate picturi bizantine şi icoane. Putând găzdui mai bine de 5.500 de credincioşi, Biserica Sfântul Andrei din Patras este una dintre cele mai mari biserici din Balcani.

Pelerinii ajunşi la aici se pot închina Cinstitului Cap al Sfântului Andrei, precum şi unei bucăţi din crucea în formă de X, pe care acesta a fost răstignit.