Monday, December 18, 2017

SFANTUL MUCENIC SEBASTIAN







Sfântul Sebastian, bărbatul cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut şi a învăţat carte. El era atât de plăcut şi iubit paginilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, încât l-au făcut voievod al ostaşilor lor celor mai de aproape şi i-au poruncit ca totdeauna să fie înaintea lor, pentru că era bărbat viteaz şi priceput, plin de înţelepciune, în cuvinte adevărat şi în judecăţi drept, iar în sfaturi mai înainte văzător. În lucrurile cele ce i se încredinţau lui şi în slujbe era credincios şi cu bărbăţie, însemnat în bunătate şi în toată rânduiala obiceiurilor era foarte ales. Pe acesta îl cinsteau ostaşii ca pe un părinte şi toţi cei din palatul împărătesc foarte mult îl iubeau şi îl cinsteau, căci era cinstitor de Dumnezeu, adevărat şi om drept; că pe care îl miluise Dumnezeu cu darurile sale, acela de toţi să se iubească şi să se cinstească.

    În toate zilele slujea lui Hristos cu osârdie, rugându-se şi păzind sfintele Lui porunci. Şi aceasta o făcea în taină, ca să nu afle paginii împăraţi credinţa lui în Hristos; nu de munci temându-se, nici iubind averea, ci numai pentru aceasta tăinuia sub hlamida stăpânirii pământeşti pe ostaşul lui Hristos, ca să ajute creştinilor, care în acea vreme erau foarte izgoniţi şi munciţi. Pentru că pe care nu putea să-i ceară şi să-i elibereze din legături şi din munci, nici să le facă vreo uşurare, pe aceia îi întărea cu cuvinte folositoare, ca să-şi dea sufletele cu bărbăţie pentru Domnul lor, cu al Cărui sânge erau răscumpăraţi şi să-şi verse sângele lor privind către veşnicele răsplătiri, care vor fi după muncile vremelnice de aici. Apoi se sârguia a câştiga lui Dumnezeu sufletele pe care diavolul se nevoia a le răpi spre pierzare.

    Deci, precum grăieşte Scriptura, întărind mâinile cele slabe şi genunchii cei slăbănogiţi ai credincioşilor şi pe cei slabi la suflet, care se îndoiau şi se temeau de munci, pe aceia îi învăţa şi-i făcea să fie cu bărbăţie şi îi deştepta către nevoinţă. Apoi, văzând pe mulţi înaintea sa nevoindu-se şi alergarea săvârşindu-şi şi credinţa nevătămată în muncile cele grele păzindu-şi şi către primirea cununilor celor veşnice mergând - se aprindea însuşi cu dorinţa de a pătimi pentru Hristos şi aştepta până când îi va arăta lui Domnul vreme lesnicioasă spre aceasta. Deci, a dobândit vremea întru care nu i-a mai fost cu putinţă a tăinui văpaia dragostei şi a râvnei celei dumnezeieşti ce ardea înăuntru şi cu dinadinsul s-a arătat pe sine tuturor cine era; căci n-a răbdat mai mult a se ascunde lumina în întuneric. Şi a fost vremea aceea astfel:

    Doi bărbaţi cinstiţi şi de bun neam, Marchelin şi Marcu, fraţi după trup şi împreună născuţi, au fost prinşi mărturisind pe Hristos şi mult timp au fost ţinuţi legaţi. La aceştia adeseori mergea fericitul Sebastian şi îi mângâia pe dânşii, vorbind despre sfânta credinţă şi despre cele folositoare, sfătuindu-i să se lepede de înşelăciunile lumeşti cele degrabă trecătoare şi să nu se teamă de muncile cele vremelnice. Iar ei, ascultând sfatul lui cel sănătos, răbdau cu bărbăţie rănile cele aduse asupră-le de către cei ce-i chinuiau şi erau neclintiţi în credinţă; apoi au fost osândiţi la tăiere cu sabia.

    Dar s-a dat astfel de poruncă, că, dacă într-acel ceas, când vor pleca capetele sub sabie, vor vrea să jertfească zeilor, apoi să-i elibereze la casele lor, la părinţi, la familiile şi copiii lor, căci încă erau vii părinţii lor. Pe tată îl chema Tracvilin, iar pe mamă o chema Maria, fiind amândoi bătrâni. Şi au rugat părinţii şi toţi ai casei lor pe Agresta Hromatie, eparhul cetăţii Romei, să mai îndulcească zilele vieţii lui Marchelin şi a lui Marcu treizeci de zile, în care timp ar putea să-i sfătuiască să se închine zeilor, pentru că părinţii, femeile şi tot neamul lor, erau întru întunericul relei credinţe păgâneşti. Deci, dându-le vremea cea cerută, i-au înconjurat părinţii, femeile, copiii, rudeniile şi prietenii lor, cu multă tânguire rugându-i să se miluiască pe ei şi pe aceştia şi să facă după plăcerea împăraţilor.

    Tatăl lor, intrând în temniţă, se tânguia, zicându-le: "O! fiii mei prea iubiţi, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrâneţi? Care alt toiag şi ajutor al bătrâneţilor mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup şi cine va moşteni averile mele? Fie-vă jale şi milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut şi v-am crescut. Pentru ce vă duceţi de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristaţi de tinereţile voastre, de bătrâneţile mele, de femeile voastre şi de copiii care jelesc în tot ceasul fără mângâiere? Pentru ce vă lipsiţi de toate cele frumoase ale lumii, de viaţa cea preadulce şi să mănânce vrăjmaşii bogăţia voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viaţă, de fii şi de lumina ochilor mei".

    Zicându-le acestea, tatăl a început împreună cu maica lor a se boci fără mângâiere, smulgându-şi părul capului şi faţa zgîriindu-şi-o, zicând: "Aduceţi-vă aminte, fiii mei prea iubiţi, de ostenelile ce am suferit, născându-vă, legănându-vă, crescându-vă şi hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine".

    Acestea şi multe altele ziceau părinţii lor, ca să-i pornească către milostivire şi împreună pătimire. Femeile lor plângeau şi se boceau asemenea şi, purtând copiii lor în braţe, ziceau: "Soţii noştri prea iubiţi! Pentru ce vă arătaţi către noi şi către voi atât de nemilostivi? Dacă aţi avut o socoteală că aceasta nebună, ca să vă omorâţi fără de vreme şi în zadar, pentru o nădejde deşartă a vieţii ce va să fie, care nu ştiţi de este adevărată, pentru ce ne aruncaţi pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară şi nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voştri? Fie-vă milă şi vă înduraţi de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorâţi-ne pe noi mai întâi, ca să nu vedem sfârşitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie şi pe noi cu aceeaşi sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înşine ne vom tăia singure".

    După ce au zis acestea, femeile, rudeniile şi prietenii lor, au făcut pe mulţi ascultători să lăcrimeze; şi, mai ales, mucenicilor - ca nişte oameni şi ei trup fiind - li s-a făcut milă de femeile şi copiii lor şi vărsau multe lacrimi.

    Atunci Sfântul Sebastian, care se întâmplase acolo în acea vreme, văzându-i pe ei aproape de cădere şi de pierzare a sufletelor, fiindu-i milă de dânşii, apoi, cunoscând că şi vremea mărturisirii sale a sosit ca şi altora să ajute şi singur să iasă la nevoinţa pătimirii, a făcut semne tuturor să tacă şi a zis: "O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti! Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru că nu, iarăşi luând putere, să se ridice spre război, care, deşi întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

    Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pământeşti, cu preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plângând, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că numai această singură este viaţa, care, luând sfârşit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o. Pentru că viaţa aceasta de acum este degrabă trecătoare şi atât de nestatornică, încât nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dânsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mândrit cu dânsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! de-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulceşte cu îmbuibare şi cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare şi la toată necurăţenia îi îndeamnă.

    Viaţa aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi între femei despărţire; între prieteni, vrajbă; între cei blânzi, gâlceavă; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; iar de la meşteri, cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemânare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gând se săvârşesc nişte fărădelegi ca acestea?

    Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tâlharul pe călător, bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mândru face strâmbătate celui smerit şi cel vinovat de tot răul goneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutăţile pe poftitorii şi slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au căzut şi oamenii cei dintâi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre câştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pântecului şi tuturor dulceţilor. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătăţile cele pământeşti. Această viaţă de acum vă înşală pe voi, o, prieteni iubiţi?"

    Apoi a zis către părinţii mucenicilor: "Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiţi părinţi, ca să daţi înapoi cu tânguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească, către cinstea cea nestricată şi către prietenia Împăratului celui veşnic?. Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mântuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încât nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănâncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plânsul cel amar şi suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tânguirea în munci.

    Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea, spuneţi-le iarăşi a se sârgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despărţesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dânşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mângâie casele cele frumoase de piatră, cu cât mai vârtos vă vor mângâia pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sunt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori neveştejite, unde-s câmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea nesfârşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urâtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plângere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cânta neîncetat cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.

    Deci, pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lângă ei veşnic, să audă ce răspund către dânşii bogăţiile lor: aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriţi voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă numai dacă ne veţi porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pământ cel osârduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, că îndoit să ia de la dânsul; iar celălalt, feluri de seminţe seamănă în pământ, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său şi pământul creşte sămânţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

    Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sîrguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi când va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămân nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi veseliile se încep, ca să nu se sfârşească niciodată, ci fără sfârşit rămân în veci. Căci cel ce nu voieşte să iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi muncile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de foc, ai căror dinţi sunt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc şi numai la vedere sunt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.

    O! de-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte până în sfârşit, ca fără de sfârşit să se muncească. De aceea rămân întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădulările cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mâncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor neadormiţi.

    O! prieteni, o cinstite femei ale sfinţilor! Nu doriţi a întoarce această doime sfântă de la viaţa cea fără de sfârşit, către acel fel de moarte înfricoşată şi fără de sfârşit! Nu-i atrageţi de la bucurie către tânguire! Nu-i sfătuiţi a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemaţi de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfântă, Marcheline şi Marcu! Nu vă lăsaţi să vă înşele duşmanul cel viclean care v-a adus o ispită că aceasta prin casnicii voştri! Nu vă aruncaţi în muncile cele nesfârşite şi nu vă daţi în mâinile diavolului! Nu vă înşelaţi cu dragostea acestei vieţi vremelnice, cu frumuseţile acestei lumi văzute şi dulceţile cele deşarte ale vieţii! Nu vă lăsaţi biruiţi de rugămintea părinţilor, de tânguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor şi ale rudeniilor! Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui. Căci nu ne sunt prieteni aceştia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmaşi. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc şi de atâtea bunătăţi ne lipsesc pe noi.

    Deci, nu lăsaţi ca să vă ia din mâini plata aceea pentru care v-aţi ostenit atâta! Căci iată, cu adevărat că şi cum în mâinile voastre ţineţi acum bunătăţile cele gătite vouă. Iată, acum staţi lângă uşile cămării celei cereşti. Iată, acum cununile vi s-au împletit şi Hristos, puitorul de nevoinţe, vă aşteaptă ca să vă încununeze şi să vă preamărească înaintea sfinţilor îngeri. Iată, acum a sosit sfârşitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceţi înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceţi stâlp neînsufleţit, căci veţi pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceţi cu mai multă dragoste către părinţi, către femei, către copii, ca să nu fiţi nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiţi aşa de nepricepuţi, ca după ce aţi început cu duhul, acum să sfârşiţi cu trupul. O! de aş fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sângele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea şi moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru şi al meu"!

    Acestea şi altele multe grăind Sfântul Sebastian, îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască din înălţime şi faţa lui era ca a îngerului, încât s-au spăimântat necredincioşii de slava feţei lui. Apoi au fost văzuţi de unii şapte îngeri, îmbrăcând pe fericitul Sebastian cu haină strălucită şi un tânăr prea frumos, zicându-i: "Tu, totdeauna vei fi cu mine". Acestea s-au făcut în casa lui Nicostrat, unde erau închişi Marchelin şi Marcu. Iar femeia lui Nicostrat, cu numele Zoe, care de şase ani îşi pierduse glasul dintr-o boală cumplită, a rămas mută, dar puterea auzului şi a înţelegerii o avea nevătămată. Aceasta, auzind toate cele grăite de Sebastian şi înţelegându-le bine, apoi, văzând şi strălucirea feţei lui, a căzut la picioarele lui, rugându-l să i se dezlege limba ei. Iar fericitul a zis: "De sunt rob al lui Iisus Hristos şi de sunt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea şi prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele şi limba, precum odinioară a proorocului Zaharia".

    Acestea zicând, a făcut semnul Sfintei Cruci peste gura femeii şi îndată ea a început a vorbi cu mare glas zicând: "Fericit eşti tu, binecuvântat este cuvântul gurii tale şi fericiţi sunt cei ce cred prin tine în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Că eu am văzut cu ochii mei pe înger, pogorându-se din cer către tine şi ţinând o carte deschisă înaintea ochilor tăi, din care citeai cuvântul tău. Deci, binecuvântaţi sunt cei ce cred cele grăite de tine şi blestemaţi sunt cei ce se îndoiesc măcar de un cuvânt din cele auzite. Că precum luceafărul răsare şi izgoneşte întunericul nopţii şi aduce lumină ochilor tuturor, aşa lumina cuvintelor tale a gonit toată întunecarea, atât a neştiinţei, cât şi a orbirii mele şi mi-a răsărit ziua cea luminată a credinţei celei drepte; apoi ai deschis amuţirea de şase ani a gurii mele, spre lauda lui Dumnezeu".

    O minune ca aceea văzând toţi cei ce erau acolo, s-au plecat spre a crede în Hristos. Iar Nicostrat, bărbatul Zoii, văzând atâta putere a lui Hristos, a căzut la picioarele sfântului, cerând iertare că prin porunca împăratului a ţinut legaţi şi închişi pe cei doi. Şi, luând legăturile de fier din mâinile lor, le cuprinse genunchii şi-i rugă a merge liberi. Apoi zise: "O! cât aş fi fost de fericit dacă aş fi putut să fiu legat pentru sănătatea voastră; căci, cu vărsarea sângelui meu pentru voi, aş fi spălat păcatele mele şi, izbăvindu-mă de moartea cea veşnică, aş fi dobândit viaţa aceea care a voit a ne-o vesti Dumnezeu, prin gura domnului Sebastian".

    Iar când ruga pe sfinţi să meargă la ale lor, i-au zis aceia: "Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ţie; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat şi îndurat; El este puternic să te învrednicească şi pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl pofteşti. Că de vreme ce vouă necrezând încă, vi s-a dăruit lumina cunoştinţei adevărului, cu cât mai vârtos acum, crezând tot ceea ce veţi cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credinţa voastră, acum din învăţătură s-a început. Şi într-un ceas aţi învăţat ceea ce ar fi putut cineva să înveţe într-un an. Şi precum vedem, nimic nu vă opreşte pe voi cei ce credeţi în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinţii, nici fiii, nici bogăţiile, ci îndată treceţi cu vederea cele ce aţi iubit totdeauna şi căutaţi ceea ce niciodată nu ştiaţi, alergând pe cărările cele neştiute, căci îndată aţi venit către Hristos şi prin dorinţă aţi intrat acum în cele cereşti, de vreme ce nici o mângâiere nu căutaţi pe pământ! O! cât de mare laudă este lucrul acesta! O! cât este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-aţi unit în apa Botezului, apoi începuturile ostăşirii n-aţi văzut şi acum luaţi arme pentru Împăratul Cel adevărat şi pe ostaşii Lui dezlegându-i din legături, singuri vă faceţi ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorâţi, nu vă temeţi singuri a vă da la moarte".

    Zicând acestea, sfinţii s-au umilit toţi în inimile lor şi plângeau, căindu-se de neştiinţa lor cea de mai dinainte pentru că voiau să întoarcă pe ostaşii lui Hristos de la nevoinţa cea bună. Atunci a zis Marcu: "Învăţaţi-vă, o! părinţi prea iubiţi, o femei şi prieteni, învăţaţi-vă a sta cu bărbăţie împotriva vrăjmaşului, luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge săgeţile cele aprinse ale duşmanului. Scoală-se şi iuţească-se asupra noastră slugile diavolului, ori cu ce muncă vor voi, rupă trupurile noastre, că trupul îl vor putea omorî, dar sufletul, cel ce se luptă pentru biruinţă, nu-l vor putea birui. Iar pentru uciderea şi ruperea trupului să nu băgăm seamă, pentru că mai slăviţi îi fac pe ostaşi rănile ce se primesc pentru Împăratul ceresc. Se iuţeşte asupra noastră diavolul cu mare mânie, căci singur se munceşte văzând răbdarea noastră; aduce asupra noastră felurite munci şi ne îngrozeşte cu multe chinuri, pentru a ne înfricoşa şi a ne rupe de la nevoinţa cea bună. Şi unde nu sporeşte nimic cu muncile, acolo cu vicleşug momeşte; făgăduieşte viaţă, ca pe viaţă s-o ia; făgăduieşte cinste, ca să necinstească; făgăduieşte bogăţii, ca să sărăcească; dă slavă, ca să umple de ruşine; făgăduieşte neîntristare, ca să arunce în primejdie şi necaz neîncetat.

    Acestea sunt războaiele lui meşteşugite, acestea sunt sfaturile cele amăgitoare ale lui, adică a scoate trupul din munci, iar pe suflet a-l omorî cu păcatele. Iar noi să mergem împotriva lui, să trecem cu vederea trupul, ca să ajutăm sufletul; că pentru ce să ne temem a muri vremelnic, nădăjduind a vieţui veşnic? Pentru ce să ne fie jale de această viaţă, nădăjduind a dobândi pe cea bună? Să se teamă că vor muri acei care nu vor vedea viaţa în veci. O! cât de mulţi iubitori ai acestei vieţi, întâmplarea fără de veste i-a pierdut! Fulgerul i-a lovit, marea i-a înecat, prăpăstiile i-au înghiţit, sabia i-a înjunghiat. Şi pe această viaţă cu durere au pierdut-o, ticăloşii, iar pe cealaltă nicidecum n-au aflat-o. Deci aceia să se tânguiască pentru viaţa aceasta, aceia să se cutremure de moarte. Iar nouă ce durere să ne fie de moarte şi ce purtare de grijă să avem pentru viaţa aceasta? Noi, care avem viaţă gătită de la Iisus Hristos şi bunătăţi nevăzute de ochi, neauzite de urechi şi neajunse la minte".

    Grăind Sfântul Marcu acestea, toţi se înaripară cu dorinţa vieţii ce va să fie, iar de aceasta de acum se îngreţoşau. Toţi se aprindeau cu dragostea lui Hristos, iar lumea au început să o urască şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a luminat întunericul şi le-a deschis ochii minţii şi, scoţându-i din calea pierzării, le-a arătat calea mântuirii. Şi aşa, cei ce veniseră ca să întoarcă pe sfinţii mucenici de la Hristos, s-au întors singuri către Hristos. Şi cei ce aşteptau să vâneze pe alţii în pierderea lor, singuri s-au vinat spre mântuire. Iar Nicostrat, cu femeia sa Zoe, stăruiau zicând: "Nu vom mânca, nici nu vom bea, de nu ne vei da taina credinţei creştineşti".

    Sfântul Sebastian i-a zis: "Schimbă-ţi cinstea ta şi începe mai vârtos a fi slujitor al lui Hristos, decât eparhului. Deci ascultă sfatul meu: Pe toţi câţi îi ai prin legături şi prin temniţe adună-i la un loc, că eu voi chema pe preotul lui Dumnezeu şi de la acela te vei învrednici Sfintelor Taine, împreună cu toţi care vor voi să creadă. Că dacă diavolul se sârguieşte atât de mult spre a întoarce de la Hristos pe sfinţii săi robi, cu atât mai vârtos suntem datori a ne sârgui să scoatem de la diavol, pe aceia care cu nedreptate i-a făcut ai săi şi să-i dăm iarăşi Ziditorului". Nicostrat răspunse: "Dar pot să se dea sfintele tâlharilor, celor osândiţi la moarte şi celor fărădelege?" Sebastian zise: "Mântuitorul nostru a venit pentru cei păcătoşi în lume şi a arătat taina Botezului, prin care se spală păcatele şi fărădelegile omeneşti şi se dă darul cel dumnezeiesc. Deci, la începutul întoarcerii tale, acest dar să aduci lui Dumnezeu: îngrijeşte-te pentru mântuirea altora şi-ţi va fi ţie ca răsplătire o cunună mucenicească, având împreună cu tine flori neveştejite de multe fapte bune".

    Auzind acestea Nicostrat, a mers la Claudie logofătul şi i-a poruncit ca să trimită la casa lui pe toţi cei ferecaţi cu fiare. Punându-i înainte, Sfântul Sebastian le-a dat cuvânt de învăţătură mântuitoare. Apoi sfântul, aflându-i pe dânşii plecaţi spre a crede şi lesnicioşi spre a primi darul cel dumnezeiesc, a poruncit să-i dezlege din legături pe toţi. După aceea a mers la Sfântul Policarp, preotul, care se ascundea pentru prigoană şi i-a spus lui toate cele ce s-au făcut. Sfântul Policarp, mulţumind lui Dumnezeu, a mers cu Sebastian în casa lui Nicostrat şi, văzând adunarea celor ce crezuseră în Dumnezeu, a zis: "Fericiţi sunteţi voi toţi care aţi ascultat cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; căci jugul meu este bun şi sarcina mea este uşoară. Deci acum voi, fraţilor, care voiţi să vă spălaţi prin apa Botezului, ca să vă faceţi fii iubiţi ai lui Dumnezeu, aveţi trebuinţă de pocăinţă, ca, prin ea să dobândiţi iertarea păcatelor celor de mai dinainte. Dar acum când arătaţi o osârdie ca aceasta către Hristos, Dumnezeul nostru, căci, crezând întru El, gata sunteţi a muri pentru dânsul şi de unde, mai înainte aţi vrut să întoarceţi pe alţii, acum singuri aceasta o voiţi, să ştiţi că acum aţi luat iertare şi aţi câştigat biruinţă asupra vrăjmaşului celui nevăzut.

    Ştie Hristos, Dumnezeul nostru, a scoate lumină din întuneric şi din vasele cele lepădate a scoate vase alese. Aşa a făcut din Saul pe Pavel, din depărtat a făcut apostol şi din prigonitor, învăţător. Aşa şi pe voi acum, v-a făcut din pagini creştini, din necredincioşi robi credincioşi şi din vrăjmaşi prieteni, de a căror întoarcere, toată adunarea diavolilor, fiii întunericului, plâng şi se tânguiesc; iar cetele sfinţilor îngeri, fiii luminii, se bucură şi se veselesc de luminarea voastră. Deci, să se apropie fiecare din voi şi să-mi dea numele său în scris şi, mai înainte de luarea Botezului, să ţineţi post. Postiţi până în seară şi când va apune lumina cea materială, atunci va răsări lumina cea nematerială prin Sfântul Botez". Atunci s-au umplut toţi de bucurie şi s-au pregătit pentru Sfântul Botez.

    Aceasta făcându-se, a venit Claudie logofătul în casa lui Nicostrat şi l-a chemat la eparh: "S-a mâniat eparhul, înştiinţându-se că ai chemat toţi legaţii în casa ta şi mi-a poruncit să te chem; deci vezi ce vei răspunde lui". Venind Nicostrat la eparh şi întrebat fiind de cei legaţi a răspuns: "Din porunca măriei tale, am luat pe doi creştini, ca să-i păzesc în casa mea, pe Marchelin şi pe Marcu, cărora, pentru ca să le fac frică mai mare, am adus la dânşii pe alţi legaţi şi ferecaţi greu, ca privind la aceia şi cunoscând ce fel de pătimiri îi aşteaptă, poate s-or supune poruncii tale". Iar eparhul l-a lăudat pentru aceasta şi l-a liberat, zicând: "Mare dar vei lua de la părinţii lor, de se vor întoarce prin tine la gândul nostru, ca apoi să fie liberaţi întregi şi sănătoşi".

    Întorcându-se Nicostrat cu Claudie acasă, i-a spus despre Sfântul Sebastian, că fiind prieten împăraţilor, este creştin şi desăvârşit în dumnezeiasca învăţătură şi întăreşte numele creştinilor întru a sa credinţă; apoi arată că viaţa aceasta de acum este vremelnică şi degrabă pieritoare, vestind alta după moarte, veşnică şi mai bună. Şi i-a mai spus cum a strălucit faţa lui cu lumină cerească, cum a vindecat pe femeia lui de amuţirea cea de şase ani şi a făcut-o de grăieşte limpede. Acestea zicându-le, Claudie a zis: "Doi copii ai mei foarte mici sunt bolnavi, unul este răcit, iar celălalt peste tot trupul este rănit; deci îl voi ruga pe el ca să-mi vindece fiii, pentru că nu mă îndoiesc, că cel ce a putut să dezlege limba celei mute de şase ani, va putea să vindece şi pe fiii mei".

    Acestea zicând a mers degrabă la casa sa şi, luând amândoi copiii pe mâinile sale, a venit în casa lui Nicostrat şi, cazând înaintea picioarelor sfinţilor lui Dumnezeu, adică Sebastian şi Policarp, a zis: "Fără îndoire, cred cu toată inima cum că Hristos, pe Care Îl cinstiţi voi, este Dumnezeu adevărat; iată am adus aici pe aceşti doi copii ai mei bolnavi, ca prin voi să se mântuiască de moarte". Iar dumnezeieştii bărbaţi au zis către dânsul: "Degrabă fiecare dintre dânşii vor primi vindecare de orice boală vor avea, în vremea când vor intra în sfânta baie a Botezului". Atunci Claudie a strigat: "Cred în Hristos şi voiesc a fi creştin!"

    Pregătindu-se toţi pentru Sfântul Botez, se scria numele fiecăruia şi se da preotului; şi, mai înainte decât toţi, şi-a dat numele Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu; iar după dânsul alţi şase prieteni ai lui: Ariston, Criscentian, Evtihian, Urban, Vitalie şi Iust. După aceştia, Nicostrat cu fratele său, Castorie şi Claudie, logofătul; după dânşii, doi fii ai lui Simforian şi Felix; apoi Marchia, mama lui Marchelin şi Marcu, Simforosa, femeia lui Claudie şi Zoe, a lui Nicostrat; apoi toată casa lui Nicostrat, bărbaţi şi femei, până la treizeci şi trei de suflete; iar la sfârşit toţi cei ce erau prin legături, şaisprezece la număr. Însă numărul tuturor celor ce s-au botezat de Sfântul Policarp era de şaizeci şi patru. Iar primitor din botez era Sfântul Sebastian şi ale femeilor erau primitoare Beatrix şi Luchina.

    Mai întâi de toţi au fost aduşi copiii lui Claudie, în sfânta baie a Botezului şi îndată s-au vindecat de neputinţele lor, încât nici urme de răni ce au avut pe trupurile lor n-au rămas. După aceştia s-a adus Tracvilin, care era cuprins nu numai de neputinţa bătrâneţilor, ci şi cu boala podagrei şi a hiragriei, încât abia putea a se purta de mâinile altora şi, dezbrăcând hainele de pe dânsul ca să-l bage în sfânta baie a Botezului, îl durea foarte rău trupul. Şi l-a întrebat pe el Sfântul Policarp: "Crezi, fără îndoială, cum că unul născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este puternic a-ţi da sănătate şi a-ţi ierta păcatele?" Iar Tracvilin a răspuns: "Cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu toate le poate, însă eu numai această voiesc de la bunătatea Lui, ca să mi se ierte păcatele, iar de durerea trupului nu bag seamă". Toţi cei ce stau împrejur au plâns de bucurie şi rugau pe Domnul, ca să arate roada credinţei lui.

    Începând Botezul, l-a întrebat: "Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh?" Şi când a răspuns: "Cred", îndată - încă fiind cuvântul pe buzele lui - i s-au dezlegat mâinile şi picioarele şi i s-au întărit pulpele şi gleznele lui, încât toată neputinţa bătrâneţilor s-a depărtat de la dânsul, devenind ca vulturul şi a strigat: "Tu eşti unul Dumnezeu adevărat, pe Care această lume ticăloasă nu Te ştie!" După dânsul toţi ceilalţi s-au botezat câte unul. Apoi şaisprezece zile din vremea cea dată lui Marchelin şi Marcu, le-a petrecut lăudând pe Dumnezeu în psalmi ziua şi noaptea, întărindu-se şi pregătindu-se, către nevoinţa mucenicească, pentru numele lui Hristos.

    Împlinindu-se treizeci de zile Agrestie Hromatie, eparhul cetăţii Romei, chemând la sine pe Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu, l-a întrebat despre fiii lui: "Plecatu-s-au, oare, ca să se depărteze de la creştinătate?" Iar Tracvilin a răspuns: "Pentru facerea ta de bine nu este destul nici un cuvânt al gurii mele, spre a-ţi mulţumi. Căci de nu ai fi oprit tu cu blândeţe, răspunsul cel de moarte dat asupra fiilor mei şi de nu i-ai fi lăsat atâtea zile, apoi eu m-aş fi lipsit de fii, iar ei n-ar mai fi avut tată. Dar acum se bucură împreună cu mine, toate rudeniile şi iubiţii prieteni, încă şi măria-ta, precum mi se pare; căci morţilor s-a dăruit viaţă, celor supăraţi veselie, iar celor întristaţi li s-a întors mângâierea".

    Atunci eparhul, socotind că fiii lui se vor închina zeilor, a zis: "Deci, veniţi în ziua cea de pe urmă, ca fiii tăi să pună tămâia cea datoare zeilor". Auzind acestea, Tracvilin a zis: "Prea luminate bărbat, de ai fi pus întrebarea ta pentru mine şi pentru fiii mei în cumpăna judecăţii celei drepte, ai fi putut cunoaşte ce fel de putere este numirea creştinească". Eparhul a zis: "Te îndrăceşti, Tracviline?". Iar Tracvilin a zis: "Până acum mă îndrăceam cu trupul şi cu sufletul, dar, cum am crezut în Hristos, îndată am primit sănătatea sufletului şi a trupului meu". Eparhul a zis: "Iată, precum văd eu, pentru aceasta am lăsat şi am dat vreme fiilor tăi, că nu numai să-i întorci de la rătăcire, ci să te întoarcă şi pe tine către a lor rătăcire".

    Tracvilin a răspuns: "Rog a ta strălucire, ca însuşi acest nume rătăcire să-l judeci şi să vezi ce lucruri se cuvine a le numi cu acest nume - rătăcire". "Spune tu mai bine căror lucruri este potrivit numele de rătăcire" a zis eparhul. Atunci Tracvilin a răspuns: "Întâia rătăcire este a lăsa calea vieţii şi a umbla pe calea morţii".



    Eparhul a zis: "Şi care este calea morţii?" Iar Tracvilin a zis: "Dar nu ţi se pare că aceasta este calea morţii, a da nume dumnezeiesc oamenilor celor muritori de rând şi a se închina chipurilor lor, cele făcute din lemn şi piatră?" Eparhul a zis: "Dar nu sunt zei cei cărora ne închinăm noi?" Tracvilin a răspuns: "Cu adevărat nu se cuvine a avea zeu pe acela pentru care se citeşte în cărţile de obşte că sunt răi, nedrepţi şi cumpliţi, că au avut părinţi fărădelege, că ei au vieţuit în necuvioşie, nedreptate şi în minciuni, încât au murit ticăloşeşte. Au doară, mai înainte până a nu împărăţi Cron peste cretani şi mânca trupurile fiilor săi, mai înainte de acea vreme, zic, nu era Dumnezeu în cer? Apoi după aceea Critul, având împăratul său cerurile, nu aveau Dumnezeu? Cu adevărat rătăcesc cei ce zic că Die, fiul lui Cron, stăpâneşte tunetele şi aruncă fulgerele, căci era ca un om, pe care îl stăpânea răutatea şi pofta trupească. Pe cine n-a prigonit acela, căci nici pe tatăl său nu l-a cruţat? Sau cu ce nelegiuiri nu s-a spurcat acela, care şi pe soră-sa cea născută dintr-un pântece, şi-a luat-o femeie? În toate zilele prin târguri, prin uliţe, prin case şi prin tot locul se povesteşte în cărţi de necurata Ira, căci se spune că sora lui Die este şi femeia lui. Iar răpirea lui Ganimet, copilul cel frumos, au doar se tăinuieşte şi de către înşişi închinătorii lui Die? Deci, nu crezi, prea luminate bărbat, că rătăceşti, cinstind pe zeii cei plini de nişte fapte rele ca acestea, pentru care legile romanilor la multe feluri de pedepse îi dau pe oameni? Pe unii ca aceştia îi cinsteşti tu şi, lăsând pe Atotputernicul Dumnezeu, Care împărăţeşte în ceruri, zici pietrei: "Dumnezeul meu eşti tu!", iar lemnului: "Ajută-mi mie!". Zis-a eparhul: "De când a început a se huli zeii şi a întoarce oamenii de la închinarea lor, cu multe întâmplări rele se primejduieşte împărăţia romanilor".

    Tracvilin a zis: "Nu este aşa, ci de vei citi scrisorile lui Livie, vei afla acestea, că din oastea romanilor care adusese jertfă diavolilor, într-o zi au căzut mai mult de patruzeci şi două de mii. Nici aceasta nu este tăinuită de către tine, cum că francii au luat Capitoliul şi toată puterea romanilor s-a făcut lor de batjocoră. Multe cetăţi nespusă robie şi diferite feluri de ucideri a răbdat cetatea Romă, mai înainte de a cunoaşte oamenii pe Dumnezeul cel adevărat. Iar acum, de când a început a se cinsti nevăzutul şi adevăratul Dumnezeu, de cei ce cred în El, împărăţia romanilor este fără de tulburare şi fără de supărare; căci Dumnezeu, pentru aleşii Săi, a îngrădit-o cu pace. Dar un Dumnezeu atât de bun, nu se cunoaşte de voi şi toate facerile de bine care se fac de Ziditorul, se socotesc că sunt de la zidire".

    Aşa vorbind între dânşii, au început cuvânt despe Iisus Hristos Domnul şi i-a spus Tracvilin cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, nedespărţindu-se de ceruri şi S-a îmbrăcat cu trup ca să mântuiască sufletele omeneşti de pierzare. Apoi toate cele ce Tracvilin le-a ştiut de la sfinţii Sebastian şi Policarp şi mai ales din darul lui Dumnezeu, Care înţelepţeşte pe omul credincios, pe acelea le-a spus înaintea eparhului, însuşi Domnul dându-i gură şi înţelepciune şi nimeni n-a putut să i se împotrivească şi nici cel ce se împotrivea lui să-i răspundă. Şi i-a mai spus că multă vreme a zăcut în podagră şi hiragră, la toate mădularele lui şi îndată fără de veste s-a făcut sănătos, cu darul lui Hristos, în vremea când a crezut în El cu inimă bună.

    Având şi eparhul boala podagrei de demult, a poruncit celor ce stăteau înainte ca să ia pe Tracvilin şi să-l ducă, iar noaptea, a trimis în taină şi l-a chemat la dânsul rugându-l şi plătindu-i, ca să-i spună doctoria cu care s-a vindecat". Iar Tracvilin a zis: "Să ştii, măria-ta, că Dumnezeul nostru foarte rău Se mânie asupra celor care vor a vinde sau a cumpăra darul Său. De voieşti să te vindeci de boala ta, apoi crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi te vei tămădui, precum mă vezi şi te văd. Că eu abia eram purtat de alţii şi unsprezece ani de grea boală am fost la toate venele şi încheieturile şi alţii îmi aduceau mâncarea la gură. Iar când am crezut în Hristos Dumnezeu, îndată am dobândit tămăduire şi cu darul Mântuitorului meu sunt întreg şi sănătos".

    Eparhul a zis: "Rogu-mă ţie să aduci la mine pe acela ce a fost mijlocitor sănătăţii tale, căci dacă va putea să-mi dea şi mie vindecare, apoi şi eu mă voi face creştin". Deci, mergând îndată, Tracvilin a chemat pe Sfântul Policarp şi apoi pe Sebastian şi au învăţat pe Agrestie Hromatie, eparhul şi pe Tivurtie, fiul lui, sfânta credinţă în Iisus Hristos. Şi au sfărâmat pe toţi idolii care erau în casa lui, mai mulţi de două sute: pe cei de lemn i-au ars, pe cei de piatră i-au sfărâmat, iar pe cei de aur şi de argint i-au tăiat bucăţele şi i-au împărţit la săraci.

    Deci sfărâmaţi şi zdrobiţi fiind idolii, s-a arătat eparhului un tânăr frumos şi preastrălucit, zicându-i: "Domnul nostru Iisus Hristos, întru care ai crezut, m-a trimis la tine ca să primeşti sănătate în toate mădularele tale". Atunci eparhul, îndată cu cuvântul s-a făcut sănătos şi, sculându-se, a vrut să cadă la picioarele celui ce se arătase, ca să i le sărute. Iar acela a zis către dânsul: "Vezi să nu te atingi de mine, pentru că încă nu eşti spălat cu Sfântul Botez de necurăţia idolească". Acestea zicându-i, s-a făcut nevăzut.

    Atunci eparhul cu fiul său, au căzut la picioarele sfinţilor strigând: "Unde este adevăratul Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos unul născut Fiul Atotputernicului Dumnezeu pe care îl propovăduiţi voi, o! buni învăţători?" Iar sfinţii au sfătuit pe eparh să lase dregătoria eparhiei să nu mai facă judecăţi, în care era dator să cerceteze pe creştini să-i judece, să-i muncească, nici să meargă la priveliştea păgînilor, ci să se îndeletnicească întru învăţătura înţelepciunii duhovniceşti; apoi degrabă a făcut el aceea. Iar când s-a apropiat de Sfântul Botez a fost întrebat: "Crezi întru Unul Dumnezeu?" El a zis: "Cred". "Te lepezi de idoli?". Şi a zis: "Mă lepăd". "Te lepezi de toate păcatele tale?" a zis preotul. Atunci el a răspuns către preot: "De la început trebuia să mă întrebi. Deci, mă voi îmbrăca iarăşi în hainele mele şi nu voi primi Sfântul Botez, până ce mai întâi nu mă voi lepăda de păcatele mele. Mă voi împăca cu aceia cu care am avut vrajbă. Pe care i-am mâniat, către aceia voi arăta dragoste. Iar de la cei ce au minie asupra mea, de la aceia voi cere iertăciune. Toate datoriile datornicilor mei le voi ierta. Iar de am luat de la cineva ceva cu sila, aceluia voi întoarce îndoit. După moartea femeii mele am avut două ţiitoare, pe acelea le voi da după bărbat cu zestre de nuntă. Voi libera robii şi roabele. Toate lucrurile dregătoriei mele şi ale casei le voi rândui după Dumnezeu şi atunci cu îndrăzneală voi zice: Mă lepăd de toate păcatele mele şi voi primi Sfântul Botez. Aceste cuvinte ale lui au plăcut sfinţilor şi s-a amânat botezul o vreme, până a împlinit cu fapte toate cele spuse. Apoi i-au botezat pe amândoi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, împreună cu toată casa, încât s-au făcut până la o mie patru sute cei din nou luminaţi, bărbaţi şi femei.



    În acea vreme era mare prigoană asupra creştinilor, încât nu era cu putinţă nici bucate a cumpăra, nici apă a-şi scoate cineva, de vreme ce cu sfatul păgînilor, pretutindeni erau puşi idoli mici şi străji multe prin târguri, pe uliţe, pe la fântâni, pe la izvoare, pâraie; încât toţi care ar fi vrut să cumpere ceva de-ale mâncării sau să ia apă, mai întâi trebuiau să se închine idolilor ce erau acolo. Şi aceasta au scornit-o paginii, ca să-i prindă mai lesne pe creştini şi să-i dea la munci. Văzând credincioşii aceasta, erau într-o mare mâhnire, pentru că nu le era cu putinţă a căpăta de undeva mâncare sau băutură, fără închinare la idoli, de care fugind, mai bine răbdau foamea şi setea decât să se închine lor.

    Atunci Hromatie a poruncit tuturor credincioşilor, care erau în Roma, să ia pe ascuns din casa sa mâncare şi apă, căci era foarte bogat şi se adunau credincioşii în casa lui spre lauda lui Dumnezeu. Atunci era episcop al Romei fericitul Gaie, cu neamul din Dalmaţia, rudenia lui Diocliţian; acela săvârşea liturghia în casa lui Hromatie şi împărtăşea cu dumnezeieştile Taine pe poporul cel nou al lui Hristos. Iar pentru goana cea mare, care era asupra creştinilor, Hromatie a ieşit din Roma la oarecare moşii ale sale, pe care le avea în Campania, pentru că se temea că nu cumva să se afle la Roma de credinţa lui în Hristos şi voia să vieţuiască acolo fără grijă şi mai cu libertate să ţină sfânta credinţă. Deci, porunci creştinilor, că toţi ce vor să se dea în lături de la prigoana asupra creştinilor şi să vieţuiască fără grijă, să meargă cu el la moşiile sale, făgăduind acolo tuturor hrană destulă. Atunci era nevoie ca împreună cu creştinii să meargă unul din cei doi sfinţi, spre mângâierea şi întărirea credinţei şi s-a făcut neînţelegere între cei doi sfinţi, Sebastian şi Policarp, pentru că fiecare dintr-înşii voia să rămână la Roma, pentru câştigarea cununii cele muceniceşti. Atunci a zis sfântul episcop Gaie: "Dacă amândoi voiţi a muri pentru Hristos, vă veţi da în mâinile muncitorilor şi veţi lipsi atunci pe poporul credincios de mângâierea cea duhovnicească, din care cauză mie mi se pare sfinte Policarp, ca cel ce ai treapta preoţiei şi eşti plin din destul de înţelepciune dumnezeiască, să mergi împreună cu domnul Hromatie, ca să mângâi cu învăţătura pe creştini, să-i întăreşti pe cei ce se îndoiesc şi să-i hrăneşti pe ei cu dumnezeieştile Taine".

    Auzind acestea, Sfântul Policarp s-a supus poruncii şi a plecat împreună cu Hromatie şi cu alţi creştini din Roma. Deci, în ziua duminicii, săvârşind episcopul Sfânta Liturghie, a zis către credincioşi: "Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind neputinţa firii noastre, două căi a arătat celor ce cred într-însul; una mucenicia, iar altă mărturisirea; pentru că cel ce nu va putea să meargă pe cea mucenicească, acela să alerge pe cea a mărturisirii. Şi de voieşte cineva, să meargă cu fiii noştri duhovniceşti, cu Hromatie şi cu Tivurtie; iar cine va vrea să rămână aici, în cetate, pot să rămână şi nici un loc al depărtării nu va despărţi pe aceia care sunt împreună cu darul lui Hristos; iar eu , deşi nu vă voi vedea cu ochii cei trupeşti, dar cu ochii mei dinăuntru, totdeauna veţi fi împreunaţi".

    Zicând episcopul acestea, Tiburtie a strigat: "Mă rog ţie, părinte, să nu ies de aici, căci doresc foarte mult pentru Dumnezeul meu, de ar fi cu putinţă şi de o mie de ori să fiu omorât, ca să dobândesc viaţă veşnică". Episcopul, bucurându-se de credinţa lui şi de o râvnă ca aceea, a lăcrimat şi rugă pe Dumnezeu ca toţi cei ce rămân împreună cu dânsul să poată a se nevoi şi să se învrednicească cununei muceniceşti. Deci cu episcopul au rămas Marchelin şi Marcu şi tatăl lor Tracvilin, sfântul Sebastian şi tânărul cel frumos cu trupul şi mai frumos cu sufletul, Sfântul Tiburtie; asemenea şi Nicostrat protoschiniarul, cu fratele său Castorie şi cu femeia sa, Zoe şi Claudie, cu fratele său Victorin şi cu fiul său Simforian, care a fost vindecat de boala apei; numai aceştia au rămas în Roma, iar toţi ceilalţi au plecat cu Hromatie şi cu Policarp. Iar după ducerea lor, sfântul episcop a hirotonisit diaconi pe Marchelin şi Marcu, iar pe tatăl lor, Tracvilin, l-a sfinţit preot şi pe Sfântul Sebastian, care purta cele ostăşeşti, l-a făcut apărător al Bisericii.

    Dar de vreme ce nu avea loc tăinuit în care ar putea săvîrşi Sfânta Liturghie, pentru aceasta petrecea la un oarecare dregător împărătesc, cu numele, Castul, lângă palat. Pentru aceea şi-au ales petrecerea lor acolo, pentru că şi Castul era creştin în taină, împreună cu casnicii săi; iar pentru că legea închinării de idoli era pretutindeni, nu lua seama la cei ce vieţuiau în palatele împărăteşti - că nimeni nu gândea că s-ar înrădăcina credinţa creştinească chiar în palat - De aceea sfinţii puteau cu înlesnire a se tăinui la Castul, săvârşind dumnezeieştile slujbe. Deci stând ei acolo, ziua şi noaptea o petreceau în rugăciuni, lacrimi şi post şi rugau pe Dumnezeu ca să-i învrednicească de cunună cea mucenicească. Veneau la dânşii femei şi bărbaţi pe ascuns, cei ce văzuseră tămăduirile făcute de dânşii; căci cu rugăciunile lor se da bolnavilor sănătate, orbilor vedere şi duhurile cele necurate se alungau din oameni; pentru aceea mulţi dintre dânşii primeau sfânta credinţă în taină.

    Odată, mergând Sfântul Tiburtie în cale, a văzut pe un om care căzuse de pe casă sa şi se rănise rău; toţi ai casei plângeau; pe acela l-a făcut întreg şi sănătos cu rugăciunea sa şi omul acela a trecut la creştini cu toată casa şi s-au botezat.

    Sosind vremea pătimirii sfinţilor, mai întâi fericită Zoe, femeia lui Nicostrat, a ieşit la nevoinţă, căci, rugându-se ea lângă mormântul Sfântului Apostol Petru, a fost prinsă de cei ce pândeau pe creştini şi dusă la judecată, unde, fiind silită să aducă tămâie idolului Aris nu s-a supus. Pentru aceea a fost aruncată în temniţă întunecoasă şi acolo a fost chinuită cu foame şase zile. După această a fost scoasă şi spânzurata de păr, deasupra unui fum ce ieşea din gunoi şi, astfel, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, iar trupul ei a fost aruncat în Tibru. Sfânta Zoe s-a arătat în vedenie Sfântului Sebastian şi i-a spus despre sfârşitul său; iar el, dacă a spus aceasta lui Tracvilin, acesta a strigat: "Iată femeile ne întrec! Deci, pentru ce să mai trăim noi?" Apoi a mers în acelaşi loc, la mormântul Apostolului şi acolo a fost ucis de pagini cu pietre şi aruncat în Tibru. Nicostrat şi Castorie, împreună cu Claudie, cu Victorin şi cu Simforian, au fost prinşi şi aduşi la eparhul cetăţii, cel cu numele Favian, pe când căutau trupurile sfinţilor pe malul Tibrului. Pe aceştia, eparhul silindu-i către jertfă zece zile, pe de o parte cu momeli, pe de alta cu îngroziri şi munci şi nesporind nimic, a poruncit să-i înece în râu, legându-le câte o piatră mare de grumaji.

    Pe Sfântul tânăr Tiburtie l-a arătat, pe ascuns, păgânilor un mincinos creştin, cu numele Curtuat, care era lup îmbrăcat în piele de oaie; şi, prinzându-l, l-a adus legat la judecată, la acelaşi eparh Favian, împreună cu Curtuat cel ce părea creştin. Deci Curtuat, venind la judecată, îndată s-a arătat vicleşugul său, căci numai cu chipul se arăta a fi creştin, iar înăuntru era plin de păgânătate. Acesta a fost martor şi văditor al lui Tiburtie, cum că el numea diavoli pe zeii romanilor. Dar sfântul se arăta adevărat şi cu mare bărbăţie mărturisitor al numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Şi a zis către dânsul judecătorul: "Nu face aşa de mare ruşine neamului tău, atât de cinstit, că eşti fecior de părinte slăvit şi ţi-ai ales viaţa creştinească necurată şi urâtă, căreia îi urmează ocară şi munci, moarte şi defăimare".

    Sfântul Tiburtie a răspuns: "O! preaînţelepte bărbat şi judecător al Romei! De vreme ce nu voiesc a cinsti şi a avea între zei pe desfrânata Venera şi pe amestecătorul de sânge Die, pe mincinosul Ermis şi pe mâncătorul de fii Cron, de aceea îmi zici că ocărăsc neamul meu? Dar eu îţi spun că am înmulţit cinstea neamului meu, cinstind pe unul adevărat Dumnezeu, care împărăţeşte în ceruri, închinându-mă şi numindu-mă rob al lui. Tu mă îngrozeşti cu munci? Ce lucru înfricoşat ne este nouă creştinilor a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temniţa cea trupească şi vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre şi apoi de acestea să ne temem? Sau de surghiunie? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni şi oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru".

    Atunci Favian a poruncit să aducă mulţime de cărbuni aprinşi să-l pună desculţ pe sfânt deasupra lor; apoi a zis către dânsul: "Sau adu tămâie zeilor noştri pe aceşti cărbuni sau te suie desculţ pe ei". Iar Sfântul Tiburtie, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit deasupra lor desculţ şi umbla pe dânşii ca pe nişte flori roşii şi moi şi a zis către judecător: "Lasă necredinţa ta şi cunoaşte că Dumnezeul meu este adevărat, Care porunceşte stihiilor şi tuturor zidirilor; iar tu de poţi, în numele lui Die al tău, pune mâna în apă fiartă şi să vezi nu vei primi arsuri? Iată eu, în numele Domnului meu Iisus Hristos, umblu pe acest foc ca pe nişte flori rourate, precum vezi, pentru că Ziditorului nostru toată făptura Îi slujeşte". Judecătorul zise: "Cine nu ştie că Hristos al vostru va învăţat meşteşug de vrăjitorie?" Sfântul răspunse: "Taci, ticălosule, nu îndrăzni a pomeni cu hulă, prin buzele tale cele purtătoare de venin numele cel atât de mare şi înfricoşat; nu face urechilor mele atâta necaz, ca să te aud lătrând asupra numelui Domnului meu".

    Atunci Favian, mâniindu-se, l-a osândit la moarte şi a fost dus la drumul ce se numea Lavicansc, departe ca de trei stadii de cetate. Şi acolo, rugându-se lui Dumnezeu, a fost tăiat şi îngropat în acelaşi loc de un creştin oarecare, unde s-a arătat poporului mare dar dumnezeiesc, prin rugăciunile Sfântului Tiburtie.

    După aceasta, acelaşi Curtuat, care numai cu chipul era creştin, a vestit paginilor despre Castul, Marchelin şi Marcu. Deci, Sfântul Castul, după cea de a treia întrebare şi de trei ori spânzurare şi muncire, fiind aruncat într-o groapă şi astupat cu pământ de viu s-a săvârşit; iar pe Marchelin şi pe Marcu i-a pus Favian la butuc, le-a pironit picioarele cu cuie de fier şi le-a zis: "Veţi sta astfel până când veţi aduce închinare zeilor". Dar pironiţi fiind pe un lemn, cântau: Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună. Şi au stat aşa o zi şi o noapte, cântând şi rugându-se; iar a doua zi au fost împunşi cu suliţele în coaste, chiar în acelaşi loc; şi aşa şi-au primit sfârşitul muceniciei.

    Săvârşindu-şi aceşti sfinţi pătimirea lor, s-a aflat şi de Sfântul Sebastian, despre care a spus eparhul împăratului. Deci, chemându-l la sine Diocleţian, i-a zis: "Eu totdeauna te-am avut între cei dintâi în palatele mele, iar tu, cugetând cele împotriva sănătăţii mele, te-ai făcut vrăjmaş mie şi duşman zeilor mei, deşi până acum ai tăinuit această răutate". Sfântul Sebastian a zis: "Eu pentru sănătatea ta am rugat totdeauna pe Hristos şi am cerut pace împărăţiei romanilor şi m-am închinat împăratului ceresc, socotind că este lucru cu nedreptate a se închina cineva pietrii şi a căuta ajutor de la dânsa, că aceea este lucru arătat cum că este lucru al celor fără de minte".

    Atunci, mâniindu-se Diocleţian, a poruncit să-l ducă afară din cetate şi să-l lege de stâlp gol, în mijlocul unui câmp şi să-l străpungă cu săgeţi. Deci fiind pus el acolo, ca o ţintă, mulţime de ostaşi au săgetat cinstitul său trup şi înconjurându-l unii de o parte şi alţii de alta i-au umplut tot trupul de săgeţi; apoi, părîndu-li-se că a murit, s-au dus lăsându-l aşa legat şi plin de săgeţi. Când femeia Sfântului mucenic Castul, cu numele Irina, s-a dus noaptea să ia şi să îngroape trupul Sfântului Sebastian, l-a găsit viu şi l-a dus în casa sa; apoi în puţine zile s-a tămăduit de răni şi s-a făcut cu totul sănătos. Şi, adunându-se la dânsul creştinii în taină, îl rugau să iasă din Roma, precum au făcut şi alţi creştini, ca să nu cadă iarăşi în mâinile păgânilor. Iar el, făcând rugăciune, s-a dus şi a stat pe scările palatului Eliogavalilor, şi când treceau pe acolo împăraţii, văzându-i sfântul, a strigat: "Popii zeilor voştri o, împăraţilor, vă tulbură pe voi cu vrăjile lor cele necurate, dându-vă ştiri mincinoase despre creştini, care ar fi potrivnici împărăţiei romanilor. Dar vedeţi că mult vă folosesc creştinii, pentru că se roagă în rugăciunile lor pentru cetatea aceasta; căci nu încetează a se ruga pentru împărăţia voastră şi pentru sănătatea tuturor ostaşilor romani".

    Acestea grăind sfântul, a căutat spre dânsul Diocleţian şi a zis: "Oare tu eşti Sebastian pe care nu demult am poruncit să te omoare cu săgeţi?" Sfântul a răspuns: "Pentru aceasta a binevoit a mă învia Domnul meu Iisus Hristos ca să fiu viu către voi şi înaintea întregului popor să fiu martor nedreptăţii voastre, căci cu judecată nedreaptă aţi ridicat prigoană asupra creştinilor, robii lui Hristos". Atunci Diocleţian a poruncit să-l prindă şi să-l ducă la hipodrom.

    Acolo sfântul răbdător de chinuri, cu mare glas proslăvind pe Hristos, iar pe idoli şi rătăcirea romanilor ocărându-le, a fost bătut cu beţe până la moarte şi a trecut în glasul bucuriei către Hristos, puitorul de nevoinţe, ca să primească cununa biruinţei, pentru nevoinţa sa cea bună. Iar sfântul lui trup l-au aruncat paginii noaptea în groapă adâncă cu noroi, ca să nu-l afle creştinii şi să-l ia. Dar sfântul s-a arătat în vedenie Luchiniei, femeia cea dreptcredincioasă şi a zis: "Să te duci la groapa cea cu noroi, care este aproape de Chirca şi vei găsi acolo trupul meu spânzurat în cuie şi, luându-l, să-l duci în catacombe şi să se îngroape în uşa peşterii, lângă mormintele apostoleşti". Şi îndată acea fericită femeie, luând slugile sale, s-a dus în miezul nopţii la groapa cea arătată şi, luând cu bună cucernicie trupul cel mucenicesc, l-a îngropat cu cinste, la locul unde i se poruncise, lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.

Sunday, December 17, 2017

Sf. Proroc Daniel şi sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail


În limba ebraică, numele Profetului Daniel înseamnă ,,Domnul este Judecătorul meu’’ sau ,,Domnul judecă’’. Fericitul Proroc Daniel, mlădiţă din casa lui David, provenea din seminţia lui Iuda [2]. Josephus susţine că descindea din Sedechia [3]. Sfântul Epifanie (cca 315-403), episcopul Salaminei, ne spune că tatăl său se chema Saban [4] şi că s-a născut în Bethoron, nu departe de Ierusalim [5]. Pe când era încă un copil, a fost luat în Iudeea şi dus rob în Babilon.

În anul al treilea al domniei în Iuda a regelui Ioiachim (609-598), Nabucodonosor, regele Babilonului, s-a ridicat cu oştire multă împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat [cf.Daniel 1:1; II Regi 24:1] [6]. Iar când a fost de a cucerit sfânta cetate a Ierusalimului, el a pus mâna nu doar pe odoarele Templului, pe sfintele vase, ci a luat şi pe unii dintre fiii lui Israel, mai cu seamă pe aceia care erau din os domnesc şi din familii alese. A poruncit Nabucodonosor lui Aşpenaz, cel mai mare peste famenii săi, să ducă mai cu seamă tineri dintre fiii lui Israel fără nici un cusur trupesc, frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţelepciunea, cunoscători a toată ştiinţa, cu adâncă putere de pătrundere şi plini de râvnă, ca să slujească în palatul regelui, ca să-i înveţe pe ei scrisul şi limba chaldeilor [Daniel 1:4].

Sf. Proroc Daniel şi sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail

Fer.Ieronim susţine că, în versiunea grecească a Septuagintei, Cartea Profetului Daniel nu este citită în Sfânta Biserică a Domnului şi Mântuitorului nostru. Aici se foloseşte versiunea lui Theodotion: ,,Atrag atenţia asupra faptului că Daniel nu este de găsit printre proroci în evreieşte, ci printre scriitori.’’Mai departe, el scrie: ,,Cum de s-a putut ajunge aici, eu unul nu pot să spun. Poate pentru că limba folosită este cea a chaldeilor, care diferă de vorbirea noastră, iar Cei Şaptezeci nu au voit să urmeze acestei abateri, în traducerea lor; sau poate pentru că scrierea a fost publicată în numele Celor Şaptezeci de către cineva care nu era cunoscător al limbii chaldeilor sau poate din vreo altă pricină, nu ştiu; dar un lucru pot să spun – că diferă mult de original.’’ – s-au numărat printre tinerii luaţi în robie. Aceştia purtau nume evreieşti, care înseamnă: Anania – ,,Domnul este milostiv’’; Misail – ,,Cine este asemenea lui Dumnezeu?’’ şi Azaria – ,,Domnul ajută’’. Tinerii aceştia erau de neam regesc, din seminţia lui Iezechia, iar mama lor se numea Caligona. Mai-marele famenilor le-a dat nume babiloniene. Astfel, Daniel s-a numit Belşaţar, Anania s-a numit Şadrac, Misail s-a numit Meşac, iar Azaria s-a numit Abed-Nego [cf. Daniel 1:7].

Sfântul Ioan Gură de Aur (cca 347-407) scrie că ,,au fost ei prinşi şi închişi în curtea palatului ca într-o închisoare […], iar şederea lor acolo au privit-o ei ca pe o povară încă şi mai mare, adăugată peste apăsarea robiei în care se aflau. Căci, de ar fi putut afla adăpost în afara curţii palatului, într-o casă oarecare, s-ar fi bucurat de o oarecare libertate. Dar, pentru ei, strălucirile şi bogăţiile palatului nu erau nimic mai mult decât închisoarea […] unde se vedeau supuşi la osteneli dintre cele mai supărătoare. Împăratul le poruncise să vină la masa lui – plină de toate bogăţiile şi de toată păgâneasca necurăţie – , lucru care lor, prin Lege, le era cu desăvârşire oprit şi le era mai cumplit decât moartea. Erau singuri, asemenea unor miei pierduţi în mijlocul lupilor. Au avut de ales între a se lăsa mistuiţi de foamete sau a fi executaţi şi între a gusta din cărnurile oprite. Ce au făcut tinerii aceştia, aşa părăsiţi cum se aflau ei atunci – captivi, străini, robi la cheremul celor ce le porunceau să facă astfel de lucruri? S-au folosit de fiecare lucru, au valorificat orice prilej, cât de mic, spre evitarea păcatului, cu toate că se ştiau lăsaţi cu totul de izbelişte.’’ [7]

Daniel şi-a pus în gând să nu se spurce cu bucatele şi vinul regelui şi a cerut voie căpeteniei famenilor să nu se pângărească. Şi Dumnezeu i-a dat să afle înaintea căpeteniei famenilor bunăvoinţă şi îndurare [Daniel 1:8-9]. ,,Drept pentru care, continuă Sfântul Ioan Gură de Aur. S-a dus la mai-marele eunucilor, care avea putere, şi l-au convins cu argumentele lor.’’ [8]

Şi a grăit Daniel către supraveghetorul pe care căpetenia famenilor îl pusese peste Daniel, Anania, Misail şi Azaria: ,,Încearcă o dată cu servii tăi timp de zece zile şi dă-ne să mâncăm bucate din zarzavaturi şi să bem apă! Apoi să te uiţi la chipurile noastre şi la chipul tinerilor care mănâncă din bucatele regelui şi cum ţi se va părea, aşa fă cu supuşii tăi! [Daniel 1:11-13]

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: ,,L-au convins să le facă această favoare. Şi, de vreme ce ei înşişi s-au folosit de tot ce le stătea în puteri, Domnul Dumnezeu li S-a alăturat El Însuşi şi încă şi mai multă putere le-a dăruit.’’ [9]

Astfel, pentru temeinica lor aşezare în credinţă, au fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Chiar dacă de aici înainte s-au hrănit numai cu legume şi cu apă, înfăţişarea lor s-a vădit a fi mai frumoasă decât a celorlalţi tineri, care mâncau cu precădere carne. Daniel s-a înfrânat de la toată mâncarea cea gustoasă şi şi-a uscat trupul. Dar a dobândit trecere înaintea Celui Preaînalt şi, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi-a păstrat frumuseţea. Profetul este reprezentat de obicei în icoane tânăr şi fără barbă, în costum de curte persan. Chiar dacă pare slăbit de post, are o constituţie puternică şi bine proporţionată. Are părul tăiat mai jos de urechi. Înfăţişarea îi este sobră, deschisă, reflexivă, sugerând un bărbat înzestrat cu stăpânire de sine şi disciplină. Era animat de principii morale înalte. Nu era om al echivocului sau dispus la compromisuri faţă de adevăr, înaintea puternicilor acestei lumi. El reprezintă un model de înţelepciune şi pildă vie de om drept, persecutat de alţi semeni de-ai lui, dar liber înaintea lui Dumnezeu.

Cât despre viziunile sale, Sfântul Hipolit (cca 170-cca 236) scrie: ,,Nu se îngrijea de nimic alta decât numai să cunoască fără greşeală cele ce vor veni, pentru ca să-i poată învăţa şi pe alţii cu privire la acestea.’’ [10] Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: ,,Daniel a avut nenumărate prilejuri de a se lăsa înfrânt […], însă el nu a voit să-şi piardă comoara cea de mare preţ sau să o risipească […], drept pentru care era tratat cu respect pentru înţelepciunea lui; căci era şi o vorbă care circula pe vremea aceea: tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel [Iezechiel 28:3].’’ [11]

Daniel a fost într-adevăr un bărbat foarte înţelept, despre care iudeii credeau că ar fi eunuc. Origen şi Fericitul Ieronim sunt primii care citează această tradiţie, prezentă însă şi în scrierile lui Theodoret. De bună seamă că avea ştire de faptul că Origen prezentase deja aceasta. El afirmă: ,,Este de prisos să mai vorbim despre Daniel, de vreme ce evreii până în ziua de azi susţin că atât el, cât şi cei trei tineri erau fameni; ei cred aceasta bazându-se pe cuvântul Domnului care a fost prin Prorocul Isaia, către regele Iezechia: Şi din feciorii care vor ieşi din tine şi îi vei naşte vor lua. Şi vor fi eunuci la curtea regelui din Babilon [Isaia 39:7] […] Iar evreii aceasta susţin, cum că Daniel şi cei trei tineri erau de os domnesc [cf. Daniel 1:3], iar de vreme ce Scriptura prevesteşte că vor fi eunuci de neam regesc, atunci tinerii aceştia au fost aleşi şi făcuţi eunuci.’’ [12]

În iconografie aflăm reprezentate şi scene din viaţa profetului: este arătat luând atitudine în apărarea nevinovăţiei dreptei Suzana; este reprezentat stând în picioare în mijlocul leilor; sau împreună cu Prorocul Avacum, care este înfăţişat mai la o parte, purtat de păr de către un înger al Domnului şi aducând mâncare pentru Daniel. Profetul Avacum îi aduce pâine, pe care Sfântul Hipolit şi alţii o interpretează ca pe o prefigurare euharistică. În unele ediţii ale Psaltirii este cuprinsă şi viziunea profetului cu muntele cel mare [cf. Daniel 2:34-35].

Fericitul Ieronim (cca 342-420) şi nu numai el singur arată că, în Vechiul Testament, Cartea Prorocului Daniel pe care o citim noi ar fi de fapt o traducere a lui Theodotion. Dar, după Nikifor Theotoke, care în sprijinul afirmaţiei sale aduce numeroase dovezi, cartea este totuşi opera Celor Şaptezeci, şi nu a acestui susţinător al lui Marcion, pe numele lui Theodotion[13].
Sf. Proroc Daniel şi sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail

Fer.Ieronim susţine că, în versiunea grecească a Septuagintei, Cartea Profetului Daniel nu este citită în Sfânta Biserică a Domnului şi Mântuitorului nostru. Aici se foloseşte versiunea lui Theodotion: ,,Atrag atenţia asupra faptului că Daniel nu este de găsit printre proroci în evreieşte, ci printre scriitori.’’Mai departe, el scrie: ,,Cum de s-a putut ajunge aici, eu unul nu pot să spun. Poate pentru că limba folosită este cea a chaldeilor, care diferă de vorbirea noastră, iar Cei Şaptezeci nu au voit să urmeze acestei abateri, în traducerea lor; sau poate pentru că scrierea a fost publicată în numele Celor Şaptezeci de către cineva care nu era cunoscător al limbii chaldeilor sau poate din vreo altă pricină, nu ştiu; dar un lucru pot să spun – că diferă mult de original.’’

Wednesday, December 13, 2017

Povestea a doi calugari



Povestea a doi calugari
“Am nevoie de untdelemn” a spus un calugar candva, asa ca a plantat un puiet de maslin. Doamne, se ruga el, maslinul are nevoie de ploaie pentru ca plapandele-i radacini sa soarba apa si sa creasca. Trimite o ploaie blanda!”. Si Domnul a trimis o ploaie blanda. “Doamne, se ruga calugarul, copacul meu are nevoie de soare. Trimite soare, Te rog.” Si soarele a stralucit, poleind norii care mai picurau inca. Acum niste ger, Domnul meu, ca sa-i intareasca tesuturile” a strigat calugarul. Si iata, copacelul scanteia de chiciura, dar spre seara muri.
Atunci calugarul s-a dus la chilia unui confrate si i-a povestit patania lui neobisnuita. “Si eu am plantat un copacel, raspunse acesta, si uite! Ii merge bine. Insa eu mi-am incredintat copacul Dumnezeului sau. El, care l-a creat, stie mai bine decat unul ca mine ce-i trebuie unui pom. Nu am pus nici o conditie, nu am stabilit metode sau mijloace. “Doamne, m-am rugat, trimite-i ceea ce-i trebuie: furtuna sau soare, vant, ploaie sau inghet. Tu l-ai facut si Tu il cunosti.”
Aproape a mai trecut un an din viata noastra, incepe un altul nou. Sa invatam din patania acestor calugari, sa dam mana libera lui Dumnezeu in viata noastra, El ne stie mai bine, stie cum sa ne ia ca sa ne faca roditori.

Ce se întâmplă cu cei care lipsesc Duminica de la Biserică?



Ce se întâmplă cu cei care lipsesc Duminica de la Biserică?
Oare toți aceștia sunt pentru iad și nu există mântuire pentru ei? Să vedem cum înfruntă Biserica pe cei absenți. Nimeni nu este pentru iad, ci toți suntem pentru rai și, dacă vrem, îl putem dobândi. Ia aminte, fratele meu, la cele de mai jos ca să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă îi cercetăm pe oameni după starea lor exterioară. Vom vedea că unii lipsesc justificat, iar alții nejustificat.

Care lipsesc justificat? Bolnavii, medicii, infirmierele, mamele care au copii mici sau sunt gravide, familiile care au bolnavi în casă sau persoanele în vârstă care nu pot rămâne singure. Mai sunt și multe alte cazuri în care unele persoane lipsesc de la slujba sfântă a Bisericii.

De multe ori aceștia doresc atât de mult să se afle în biserică, încât sunt ca și cum s-ar afla. Urmăresc Dumnezeiasca Liturghie de la radio sau de la televizor și, pe cât pot, participă la Dumnezeiasca Liturghie. Aceștia, deși lipsesc, se folosesc mai mult decât cei care sunt trupește în biserică, însă mintea lor aleargă încolo și încoace și nu se concentrează la slujbă.

Cât de emoționant este faptul că Sfânta noastră Biserică își aduce aminte de ei și-i pomenește la Dumnezeiasca Liturghie! „Pomenește, Doamne, poporul ce stă înainte și pe cei care din binecuvântate pricini nu sunt de față și-i miluiește pe ei și pe noi după mulțimea milei Tale”.

Acum ce să spunem despre cei care nu aparțin acestei categorii? Adică despre cei care lipsesc de la biserică din lenevie și nepăsare? Mai întâi să vedem cu câtă dragoste îi înfruntă Biserica și apoi care este datoria noastră față de ei. Sfânta noastră Biserică, ca să ne ajute să ne îmbisericim, îi afurisește pe cei care lipsesc nejustificat, de vreme ce are stăpânire de la Dumnezeu pentru aceasta. Ia aminte însă, fratele meu, ca să înțelegi sensul acestei afurisiri. Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic rânduiește ca cel care lipsește trei Duminici la rând de la biserică, fără să existe un motiv serios, să fie afurisit, adică să fie tăiat de la Biserică și să nu aibă comuniune cu ceilalți credincioși.

Cu adevărat, cât de iubitor de oameni este acest canon! Nu-l afurisește pe cel care lipsește una sau două Duminici fără vreun motiv serios, ci-i dă termen, scadență. Dacă lipsește și a treia Duminică numai atunci îl pedepsește. Are, prin urmare, la dispoziției trei săptămâni să se gândească și să se pocăiască. Și altceva foarte important. Nu-l afurisește Biserica, ci el însuși prin faptul că se depărtează de Biserică se afurisește pe sine. Biserica, ca să ne ajute să înțelegem cât de vătămător este să lipsim de la sfânta slujbă, a pus acest Canon. Ca să înțelegem că nu este fără însemnătate pentru Biserică lipsa noastră.

Unii dintre cei care lipsesc nejustificat pun înainte și următoarea justificare nefondată: „Ce să fac la Biserică? Aceleași și aceleași le aud mereu. Pe lângă acestea multe dintre cele spuse nu le înțeleg”. Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde acestor justificări și ne spune: „Cum vrei să înțelegi dacă nu te îngrijești să le studiezi cele pe care se spun în Biserică. Cu cât mai mult vei frecventa Biserica, cu atât mai mult le vei înțelege. Motivul pentru care lipsești nu este că nu înțelegi, ci că nu te interesezi să înțelegi”. Astăzi există atâtea cărți care le explică pe toate și fiecare și le poate procura.

Și iarăși Sfântul Ioan Gură de Aur în trei cuvinte ne arată datoria față de cei care lipsesc: „Caută-l pe cel care lipsește!”. Cât de mult ne mustră aceste trei cuvinte!
sursa marturieathonita.ro

De pe vârful muntelui Athos


Tuesday, December 12, 2017

Viața Cuviosului Gherman de Alaska

Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având „o înălţime potrivită, o conformaţie delicată, cu ochi blânzi albaştri, iar trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele - o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită. Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi şi o scândură, ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână”.

Cuviosul Gherman a propovăduit Ortodoxia în insula Alaska, împreună cu alţi nouă misionari ruşi. Este primul sfânt ortodox de pe continentul American şi sămânţa din care şi-au tras seva sfinţi şi părinţi îmbunătăţiţi din vremea noastră, precum Sfântul Inochentie, Sfântul Petru Aleutul, Sfântul Iacob, Sfântul Iuvenalie, Sfântul Ioan Maximovici sau Cuviosul Părinte Serafim Rose.

Cuviosul Gherman s-a născut în apropiere de Moscova, în jurul anului 1757. La vârsta de 16 ani a intrat în mănăstirea Sfântului Serghie – Sfânta Treime şi a vieţuit în unul dintre metocurile acestei mănăstiri, situat în apropierea golfului Finlandei. În vremea în care a stat aici, a cunoscut lucrarea vie şi tămăduitoare a Maicii Domnului, care l-a ajutat să se vindece de o rană ce îi apăruse sub bărbie. S-a rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în somn a fost atins de aceasta şi, când s-a trezit, rana i se vindecase.

După ce a vieţuit aproape şase ani la acest metoc, a plecat la mănăstirea Valaam, aflată în apropierea lacului Ladoga. În această oază veche de monahism şi spiritualitate ortodoxă a continuat viaţa sa de rugăciune şi asceză.

În anul 1793, Sinodul Bisericii Ruse a hotărât să trimită o misiune pentru a-i încreştina pe locuitorii insulei Alaska. Această insulă devenise teritoriu rusesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi locuitorii, majoritari aleuţi, erau păgâni. Unul dintre cei zece misionari era și părintele Gherman, care nota într-o scrisoare: „Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii”. Deoarece roadele propovăduirii Ortodoxiei creşteau, Sinodul Rus a hotărât să numească un episcop şi să acorde insulei statutul de episcopie. Din păcate, arhimandritul Ioasaf, care fusese hirotonit episcop şi ar fi putut hirotoni la rândul său preoţi aleuţi a murit într-un naufragiu împreună cu cei care îl însoţeau. Iar pe insulă au mai rămas patru misionari sub conducerea sfântului Gherman. Ei au avut de înfruntat pe negustorii ruşi organizaţi în Compania Ruso-Americană, care duceau o viaţă imorală şi se purtau brutal cu locuitorii insulei. Doar sfântul Gherman a reuşit să reziste cu credinţă în faţa încercărilor şi nu i-a părăsit pe aleuţi.

Totuşi, s-a retras pe o insulă părăsită, insula Pinului, şi a întemeiat o misiune ortodoxă pe care a numit-o Noul Valaam – în amintirea mănăstirii sfinte de pe lacul Lagoda. Insula este situată în apropierea oraşului Kodiak. De aici, sfântul i-a ajutat pe băştinaşi în diferite feluri: a fost şi duhovnic, dar şi infirmier. Astfel, legătura dintre el şi fii lui duhovniceşti s-a întărit şi a dat roade bogate. A trăit în singurătate şi asceză, rodind rugăciunea şi dragostea. Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având „o înălţime potrivită, o conformaţie delicată, cu ochi blânzi albaştri, iar trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele - o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită. Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi şi o scândură, ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână”.

Pe măsură ce a crescut în vârstă şi în sfinţenie, sfântul s-a învrednicit de vederea îngerilor, dar şi a duhurilor rele, a primit stăpânire asupra stihiilor şi a căpătat darul proorociei. În noaptea în care a adormit întru Domnul, locuitorii insulei Afognak au văzut deasupra Noului Valaam un stâlp de lumină. La această vedere minunată, au căzut în genunchi şi au strigat: „Sfântul nostru a plecat de la noi”. În alt sat, oamenii au văzut în aceeaşi noapte, pe cer, ceva asemenea unei făpturi omeneşti ce se înălţa de la Noul Valaam spre Cer. Cuviosul Gherman nu a lăsat aleuţilor clădiri cu biserici, şcoli sau spitale, ci a zidit biserici vii şi credinţă în sufletele lor. Astăzi în insula Alaska toţi aleuţii sunt ortodocşi şi au preoţi care provin din rândurile lor.

Tuesday, December 5, 2017

Rugăciune către Sfântul Ierarh Nicolae:




Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în localitatea Patara din Asia Mică în a doua jumătate a secolului al III - lea. Participă în calitate de episcop la primul sinod ecumenic ținut la Niceea în anul 325.
Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform căreia Iisus Hristos nu este Fiul Lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.
La acest Sinod este recunoscut drept un mare apărător al Ortodoxiei. Atât de puternic a argumentat Nicolae și atât de încăpățânat a fost Arie, încât, îngrijorat de ruptura care se putea face în Biserică, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palmă în cadrul Sinodului.
De la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca, în 5 decembrie, celor neascultători să li se dea o joardă în semn de avertisment.

A dăruit mult săracilor, a liniștit pe întristați, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, arătând lumii slava Tatălui Ceresc.
Moare în anul 340, iar din anul 1087, moaștele sale se păstrează la Bari, în sudul Italiei.

"Nicolae" este unul dintre numele personale cele mai îndrăgite și mai răspândite.
El este format din cuvintele grecești: "nike" - victorie, biruință și "laos" - popor, având înțelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios".
Sărbătoarea lui are și numele de San Nicoară, o posibilă derivație din "Sanctus Nicolaus".
Peste 800.000 de români își sărbătoresc onomastica de Sfântul Nicolae.
Din totalul persoanelor care poartă aceste nume, aproape 538.500 sunt bărbați (Nicolae, Niculai, Nicușor, Niculae, Nicu, Nicula, Nicoară), iar aproximativ 280.000 sunt femei (Nicoleta, Niculina, Neculița, Nicolina, Nicola)".

Rugăciune către Sfântul Ierarh Nicolae:

"O, preabunule părinte Nicolae, păstorul și învățătorul celor ce aleargă cu credință către a ta folosire și cu fierbinte rugăciune te cheamă pe tine, sârguiește degrab a le ajuta. Izbăvește turma Lui Hristos de lupii ce o răpesc pe ea și toate părțile creștinești le ocrotește și le păzește prin sfintele tale rugăciuni de gâlcevile lumești, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie și de războiul cel dintre noi, de foamete, de potop, de sabie, de boală și de moarte grabnică. Și precum ai miluit pe cei trei bărbați care ședeau în temniță și i-ai izbăvit pe ei de mânia împăratului și de tăierea sabiei, așa ne miluiește și pe noi cei ce cu mintea, cu cuvântul și cu lucrul suntem întru întunericul păcatelor și ne izbăvește de mânia Lui Dumnezeu și de chinul cel veșnic ca, prin mijlocirea ta, cu ajutorul, cu mila și cu harul Lui Hristos, Dumnezeu să ne dea viață liniștită și fără de păcat, ca să viețuim în veacul acesta, și de partea stării de-a stânga să ne izbăvească și în partea de-a dreapta, împreună cu toți sfinții, să ne învrednicim. Amin!"