sâmbătă, 22 iulie 2017

Sfânta Muceniță fecioară Marcela.

Printre numeroșii sfinți care împodobesc sinaxarul local și lunga istorie bisericească a parfumatei insule Chios este
Sfânta Muceniță fecioară Marcela. Aceasta reprezintă mândria locuitorilor din Chios și comoară duhovniceasă prețioasă pentru mii de pelerini, care, în număr mare, vin la locul martiriului pentru a-și arăta evlavia cuvenită față de măreția și eroismul acesteia, dar și pentru tămăduirea bolilor lor trupești și duhovnicești.

Sfânta Marcela s-a născut și a trăit în satul Volissós din nord-vestul insulei Chios. În ceea ce privește vremea nașterii, a vieții și a martiriului ei, biografii Sfintei Marcela dețin date confuze și incerte. Cuviosul Nichifor din Chios, unul din biografii Sfântei Marcela susține că aceasta a trăit și a pătimit în jurul anului 1500. Tatăl ei era păgân, iar mama sa, creștină, a murit la o vârstă tânără. Marcela s-a distins de timpuriu prin credință puternică și dragoste pentru Hristos, prin bunătate și curăție sufletească, prin smerenie și noblețe sufletească. Înzestrată cu înțelepciune și multe harisme duhovnicești, ea se ruga neîncetat lui Dumnezeu. Pe acest „înger pământesc” l-a invidiat Lucifer, vrând să-l ispitească prin orice mijloace.

Astfel, tatăl păgân, împietrit la inimă, a început să aibă doriri necuviincioase față de însăși fiica sa și să simtă față de acesta o nestăvilită poftă trupească. Când Marcela și-a dat seama de caracterul imoral al tătălui ei, înclinat spre plăceri trupești, a plecat din casa părintească, căutându-și refugiu în munții din apropiere. Tatăl ei, aprins de pofte sălbatice și stăpânit de o furie de nedescris, a început să o caute pe tânăra și frumoasa Marcela. Aceasta, îndurerată și speriată, încercând să se apere și să-și păzească fecioria, și-a găsit refugiu într-o pădure deasă. Un păstor i-a arătat tatălui ei mânios locul în care se ascunsese. Pentru a o sili să iasă afară din desişul în care se ascunsese Sfânta, acesta a dat foc tufișurilor. Atunci, Marcela, ieșind, a început să alerge pe pietre și stânci, reușind să se salveze din mâinile tatălui său. Acesta, văzând că nu o poate ajunge din urmă, a întins arcul și țintind spre ea, a rănit-o cu o săgeată, iar sângele ei neprihănit s-a vărsat pe stânci, dar a continuat să alerge. La un moment dat însă, puterile fizice începând să o părăsească, a căzut obosită și rănită. Credința sa puternică și statornică a ajutat-o să găsească o soluție mântuitoare. Cu privirea îndreptată spre Mirele Ceresc, L-a rugat să-i deschidă stânca și să o ascundă în interiorul ei. Rugăciunea Sfintei a fost ascultată, stânca s-a deschis şi i-a cuprins trupul neîntinat, până la piept. Tatăl, ajungând în acel loc și văzând această minune, s-a înfuriat și mai mult, tăind-i sânii și, apoi, capul, pe care l-a aruncat în mare. Potrivit tradiției, capul sfintei a început să strălucească cu o lumină neobișnuită, fiind încununat de cununa cea cerească și nepieritoare a slavei dumnezeiești.

Stânca despicată ce a primit trupul mucenicesc al Sfintei este, pentru pelerini, un lăcaş al evlaviei și izvor de tămăduire. Sfânta Marcela, prin harul lui Dumnezeu, a săvârșit nenumărate minuni, din vremea martiriului ei şi până în zilele noastre. Martorii semnelor minunate au fost figuri duhovnicești strălucite ale Bisericii noastre, cum ar fi Sfântul Macarie Notará, Episcopul Corintului, Sfântul Nectarie, Episcopul Pentapolisului, dar şi cel ce a alcătuit viaţa şi slujba Sfintei Marcela, Cuviosul Nectarie din Chios, care adeseori venea la locul martiriului Sfintei să se roage. Pomenirea Sfintei Mucenice fecioare Marcela se face în fiecare an pe 22 iulie, iar strălucita prăznuire are loc în Biserica care îi poartă numele, situată pe plaja de nisip din golful cu același nume, Volissós, aducând pelerini atât din țară, cât și de peste hotare.

Nenumăratele minuni ale Sfintei i-au făcut pe locuitorii din Chios să-i ridice sfinte biserici închinate atletei și slăvitei mucenice fecioare din Chios. Astfel, cartierul Votanikós din Atena este împodobit cu biserica parohială a Sfintei Marcela, în timp ce în ultimii ani i-a fost ridicat un paraclis în cartierul Káto Kifisiá. Paraclise în cinstea ei au fost construite şi în Spétses, Ándros, Mílos, Santoríni și Sámos.

Să avem parte de rugăciunile Sfintei Marcela.

Viaţa Sfintei Mironosițe, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena

Viaţa Sfintei Mironosițe, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena

Sfânta Maria, cea numită Magdalena, a fost uceniţa şi mirono­siţa lui Hristos cea dintâi şi cea mai mare decât toate mironosiţele şi purtătoarele de mir. Ea se trăgea din seminţia lui Neftalim, a cărei patrie se cuprinde în hotarele Galileii celei de sus, dintr-un loc ce se numeşte Magdal şi de unde s-a numit şi Magdalena. Aceasta a trăit în vremea venirii pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, şi din tinereţe ori după judecăţile neajunse ale lui Dumnezeu - ca să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dânsa, precum însuşi zice despre orbul din naştere -, ori prin îngăduinţa dumnezeiască spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită şi supărată de şapte duhuri necurate.

Şi auzind ea de Hristos, Mântuitorul lumii, Care umblând în vremea aceea prin cetăţile şi satele Galileii, tămăduia toate bolile şi neputinţele din oameni, izgonea pe diavoli dintr-înşii, propovăduia Evanghelia împărăţiei cerului şi cu puterea Sa dumnezeiască cea dătătoare de tămăduiri, făcea bine tuturor, s-a dus la Dânsul şi s-a învrednicit îndată de milostivirea Lui cea iubitoare de oameni, împreună cu cei miluiţi. Căci a căutat spre dânsa Domnul Cel multmilostiv, care cunoaşte toate mai înainte de facerea lor, şi a gonit dintr-însa pe acei şapte diavoli muncitori cumpliţi, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar şi cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoştinţei adevărului, ca să cunoască că El este Mesia Cel aşteptat şi să creadă într-însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii.

De atunci, Sfânta Maria Magdalena s-a făcut uceniţă şi următoare lui Hristos, slujindu-L împreună cu celelalte sfinte femei, până la patimile Lui cele de bună voie, până la moartea pe cruce şi până la îngroparea dumnezeiescului Trup, după cum mărturiseşte despre aceasta Sfântul Matei Evanghelistul, astfel:Acolo erau şi femei multe, privind de departe, care veniseră după Iisus din Galileea, slujindu-I Lui, între care era şi Maria Magdalena.

Căci această sfântă mironosiţă mai mult decât toate petrecea nedezlipită de Hristos şi de Preacurata Lui Maică. Pentru aceasta evanghelistul o pune mai întâi decât pe celelalte, ca pe o mai iubitoare de Hristos şi de Maica Lui şi ca pe o mai osârdnică slujitoare Maicii Făcătorului său de bine şi Mântuitorului nostru. Căci şi în vremea răstignirii Lui, ea stătea lângă cruce, împreună cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi împreună cu celelalte femei, privind la pătimirea lui Hristos. Pe de o parte plângea şi se tânguia cu amar pentru Dânsul, iar pe de alta suferea pentru Maica Lui cea cu totul fără de prihană, care plângea şi se jelea fără de mângâiere, ca o Maică pentru preaiubitul ei Fiu, căci sufletul ei era pătruns de sabia de care spusese bătrânul Simeon mai înainte, şi fiind slăbită cu totul de durerea inimii, Sfânta Maria Magdalena o mângâia şi o sprijinea pe cât îi era cu putinţă, împreună cu celelalte, făcând toate pentru uşurarea supărării ei.

Şi după ce s-au dus toţi răstignitorii şi Hristos Şi-a dat sufletul, au venit Iosif din Arimateea cu Nicodim şi au luat trupul lui Iisus de pe cruce; iar Maria Magdalena, căzând împreună cu Preacurata Lui Maică şi cu celelalte, au sărutat sfântul şi îndumnezeitul Lui trup şi L-au petrecut până la mormânt. Iar după ce L-au pus în mormânt, prăvălind piatra pe uşa lui, toate celelalte femei s-au dus împreună cu Iosif şi cu Nicodim, numai ea împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se vede că au rămas lângă mormânt, după cum zice Sfân­tul Matei Evanghelistul:Erau Maria Magdalena şi cealaltă Mărie, adică Născătoarea de Dumnezeu, şezând în preajma mormântului.

Dar, fiindcă atunci era vineri, seara târziu, şi, după porunca Legii Vechi, se cădea să se odihnească fiecare după lucrul său, s-au dus şi ele să se odihnească în casa lor. Deci sâmbătă s-au odihnit, după poruncă, după cum zice Sfântul Luca Evanghelistul. Iar după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâia a săptămânii, după cum scrie Sfântul Matei Evanghelistul, care istoriseşte cea dintâi mergere a femeilor la mormânt, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Mărie, adică Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să vadă mormân­tul; pentru că Maica Domnului, pătimind durere ca o maică mai mult decât toţi, n-a putut să rabde până ce se vor pregăti şi celelalte mironosiţe, ci, aflând pe Maria Magdalena împreună alergătoare şi întocmai ca dânsa cu sârguinţa, cu durerea şi dorinţa - căci era prea sârguitoare această femeie, pentru aceea se pomeneşte de toţi cei patru evanghelişti a venit îndată după miezul nopţii la mormânt, nu cu aromate, că nu îngăduia vremea, ci numai să vadă mormântul. Aceasta este cea dintâi ducere a cinstitelor şi sfintelor femei la mormântul Domnului nostru Iisus Hristos, pe care o istoriseşte Sfântul Matei Evanghelistul.

Şi apropiindu-se ele de mormânt, iată s-a făcut îndată cutremur mare, căci îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a răsturnat piatra de pe mormânt şi a stat deasupra ei. Iar Domnul era înviat atunci, căci evanghelistul n-a zis că după ce s-a răsturnat piatra, atunci a ieşit Mântuitorul din mormânt, ci cum că îngerul a răsturnat piatra şi a şezut deasupra ei. Căci Domnul, strălucind trupul Său cu nestricăciune, ca un Dumnezeu, a ieşit din mormânt când piatra era pusă deasupra, precum şi în seara aceleiaşi Duminici, uşile fiind încu­iate, a intrat la ucenicii Săi. Şi era chipul lui ca fulgerul şi îmbrăcă­mintea lui albă ca zăpada şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca nişte morţi. Şi răspunzând îngerul, a zis către femei: „Nu vă temeţi, ştiu că pe Iisus Cel răstignit II căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat, precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut Domnul- şi, degrab mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi".

Vedeţi că îngerul nu le-a mustrat, nici le-a spăimântat, ci a vorbit cu blândeţe către dânsele: „Nu vă temeţi, ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi!" Şi nu numai aceasta, dar le cheamă să vadă şi locul unde a fost pus trupul Lui, zicându-le: „Veniţi de vedeţi unde a zăcut". El le şi sfătuieşte să se ducă să spună ucenicilor că Domnul a înviat, zicându-le: „Mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi". Pentru ce aşa? Ca să se arate şi din amorţirea străjerilor şi din cutremurul care a urmat şi din vorbirea cea cu blândeţe, că aceasta este cea dintâi ducere la mormânt a femeilor, iar nu după cum socotesc alţii.

Deci aceste două femei, adică Preasfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu şi Maria Magdalena, ducându-se de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, ca să vestească apostolilor că S-a sculat Domnul, precum a zis către dânsele îngerul, le-a întâmpinat însuşi Dumnezeu, Cuvântul cel întrupat, şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!" Iar ele, căzând, s-au închinat Lui şi, cuprinzându-I picioarele, le-au sărutat. Iar Domnul nu le-a certat când s-au atins de Dânsul, căci II vedeau întâi; ci, dimpotrivă, le-a îmbărbătat şi le-a făcut fără de temere, zicând: „Nu vă temeţi, ci duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să se ducă în Galileea; acolo Mă vor vedea". Iar ele, ducându-se la ucenici, le-au vestit lor şi tuturor celor ce erau împreună cu ei, cuvintele îngerului şi ale Domnului, şi cum că L-au văzut pe El. Şi nu numai aceasta, ci şi picioarele Lui le-au cuprins. Iar ucenicii Domnului, din pricina multei şi negrăitei întristări ce li s-a făcut cu răstignirea Dascălului lor, nu sufereau nici să le audă. Însă, pentru Magdalena, după cum mi se pare, nici un cuvânt n-au zis; iar pentru Preacurata Maica Domnului, pentru că o cinsteau şi se cucerniceau de dânsa, au zis în sine, că a amăgit-o covârşirea mâhnirii, tulburându-i mintea, vederea, auzirea şi pipăirea. Dar sufletul ei cel curat şi strălucit fiind încredinţat cu dinadinsul de toate acelea care le-a văzut şi le-a pipăit; a rămas întru sine, nimic pricindu-se mai mult cu ucenicii şi nemaiducându-se la mormânt.

Iar Maria Magdalena, crezând mai mult apostolilor, decât celor văzute şi pipăite de ea însăşi, era oarecum mică la credinţă întru sine; şi neîncrezându-se unei vederi, ci socotind că i s-a nălucit, a luat cu ea pe Ioana, pe altă Marie şi pe alte femei şi iarăşi s-a dus cu aromate la mormânt, în aceeaşi noapte, fiind încă dimineaţă, mult mai înainte de a se lumina de ziuă; şi a intrat în mormânt cu celé ce erau cu ea, căci piatra era acum răsturnată. Dar trupul Domnului nu l-au aflat şi nedumerindu-se ele în sinea lor, le-au stat înainte doi bărbaţi, care erau sfinţi îngeri, îmbrăcaţi în haine albe fulgerând. Iar ele temându-se de acea vedere, îngerii au zis către ele cu certare: „Ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat!"

Deci luaţi aminte, iubiţilor, cum se arată că nu este aceasta întâia mergere a femeilor la mormânt, ci a doua. Căci era lucru necuviincios ca pe femeile care nu văzuseră şi nu auziseră nimic de Învierea Domnului, să le certe şi să le mustre sfinţii îngeri, zicându-le: „Ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi...?" Dar pentru aceea le certau acum îngerii, căci arătat este că ele n-au crezut, deşi au auzit mai înainte toate acestea, de la cele ce au văzut pe Domnul şi au auzit de la El răspunsul către ucenici, căci mai erau şi unii bărbaţi cu ele. Cine zice acestea? Sfântul Luca Evanghelistul. Iată ce zice el: „într-una din sâmbete, întru adâncă mânecare, merseră la mormânt, ducând mirosirile pe care le gătiseră. Şi oarecare împreună cu dânsele". După aceea, nu numai că le-au certat îngerii, dar le-au şi zis: „Aduceţi-vă aminte, cum v-a grăit, pe când era cu voi în Galileea, că se cade Fiului Omului să se dea în mâinile oamenilor păcătoşi şi să se răstignească şi a treia zi să învieze". Atunci ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui.

Apoi plecând şi aceşti bărbaţi şi femeile împreună cu Maria Magdalena, au vestit pe ucenici. Deci Maria Magdalena pentru a doua oară văzuse mormântul, iar celelalte o dată, dar cuvintele lor s-au arătat înaintea ucenicilor ca o bârfeală şi nu le-au crezut. Acestea le scrie Sfântul Luca Evanghelistul, pentru a doua mergere a femeilor la mormânt.

Dar ce s-a întâmplat după aceea? Duhul Măriei Magdalena ardea, căci ucenicii n-au crezut-o nici pe ea, nici pe cele împreună cu ea, ci au socotit ca o bârfeală cuvintele lor. Pentru aceea, sculându-se singură, acum fiind dimineaţă, s-a dus la mormânt pentru a treia oară şi a văzut piatra răsturnată de pe uşa mormântului. Deci a alergat la Simon Petru şi la Ioan. Din acestea se vede priceperea femeii acesteia, cum se necăjea cu sufletul, căci împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu au vestit ucenicilor despre învierea lui Hristos, după întâia mergere la mormânt, dar nu le-au crezut. Apoi, venind iarăşi foarte de dimineaţă împreună cu alte femei şi bărbaţi, şi atunci cuvintele ei s-au arătat ca o bârfeală. Şi se necăjea nu numai pentru că nu au crezut-o, dar şi pentru că nu s-a sculat cineva dintre ei să se ducă la mormânt şi să vadă; ci, fie de frica iudeilor, fie de multa şi negrăita mâhnire, şedeau toţi ca nişte morţi. Abia singur Petru, după a doua vestire a femeilor, s-a sculat şi s-a dus singur la mormânt, dar numai s-a aplecat în el, căci nu îndrăznea să intre, poate pentru că se credea nevrednic, din pricina lepădării sale de Dânsul; poate şi pentru frica iudeilor, precum s-a zis mai sus.

Deci pentru acestea, Maria Magdalena arzând cu duhul de dragostea ce o avea către Dascălul şi Binefăcătorul său şi fiind plină de cuget dumnezeiesc, s-a dus singură a treia oară la mormânt iarăşi de dimineaţă şi aflând piatra luată de pe el, s-a întors la ucenici, gândind în sine acestea: „Dacă le voi spune lor că a înviat Hristos, iarăşi voi ridica strigare împotriva mea că sunt îndrăcită; căci dacă n-am fost crezută împreună cu celelalte femei, când le-am vestit învierea lui Hristos, cum voi fi crezută acum singură? Deci ştiu ce voi face. Voi grăi celor mai mari şi mai fierbinţi cu dragostea către Hristos, adică lui Petru şi lui Ioan. Insă şi aceştia au auzit mai înainte de învierea Domnului nostru Iisus Hristos, dar din multa necredinţă şi pentru mărimea minunii, se află ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Deci cum îi voi deştepta pe ei, ca măcar să meargă la mormânt şi să vadă lucrul ce s-a făcut? Am aflat ce voi face. Nu le voi spune lor că a înviat Domnul, căci atunci voi cădea iarăşi în cele de mai înainte, ci le voi spune o veste vrednică de crezut".

Deci Maria Magdalena a venit, precum s-a zis, la Petru şi la Ioan şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus". Ca şi cum ar fi zis astfel: „Ascultaţi-mă pe mine, robii lui Dumnezeu! Ori S-a sculat Domnul din morţi, ori nu; nu ştiu să vă spun vouă; dar una vă zic cu adevărat, că trupul Lui nu mai este în mormânt. Pentru aceea sunteţi datori a vă sârgui ca să cunoaştem cine este acela care L-a luat pe El şi unde L-a pus". Văzut-ai înţelepciunea acestei femei? Că de nu vom zice că astfel s-a sfătuit în sine, vom cădea în socoteli fără de rânduială şi nepotrivite; ca şi cum aceea care I-a pipăit picioarele Lui, împreună cu Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi a auzit de la îngeri a doua oară că S-a sculat Domnul, după aceea iarăşi le-ar fi vorbit apostolilor ca de un mort, zicând că „au luat pe Domnul meu din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus". Dar este arătat că răspunsul ei era meşteşugit şi înţelept; şi astfel îndată i-a plecat a merge la mormânt.

Deci s-au pornit aceşti doi ucenici la mormânt, dar le-a urmat lor şi această minunată femeie. Apoi au intrat amândoi ucenicii în mormânt şi au văzut giulgiurile zăcând singure şi mahrama, cu care era înfăşurat capul Lui, era învăluită singură deosebi, iar trupul Lui nicăieri.Deci atunci au văzut şi au crezut. Ce au crezut? „Că au luat pe Domnul din mormânt", precum le-a spus Maria Magdalena. Şi s-au întors ucenicii la ai lor, necrezând nimic despre înviere. Şi prin necredinţa lor au aruncat în oarecare îndoială şi pe Maria, care se făcuse atât de credincioasă, după ce văzuse şi auzise atâtea. Deci ea, din multa evlavie, socotea în sine acestea: „Până acum mi se părea că am oarecare cuget întemeiat, până când apostolii nu au văzut mormântul şi de aceea nu credeau în Învierea Domnului. Iar acum, după ce au văzut că trupul Domnului nu este în mormânt, socotesc tot la fel, adică că l-a furat cineva. Deci este arătat că eu, fiind femeie, am năluciri şi nu aud şi nu văd nimic adevărat; iar ei, fiind bărbaţi luminaţi de la Dumnezeu, rămân nerătăciţi şi nu se amăgesc cu înlesnire, ca noi femeile".

Deci Maria Magdalena, având în mintea sa această socoteală, a rămas plângând lângă mormânt şi, după ce s-au dus Petru şi Ioan, s-a aplecat iar în mormânt şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în veşminte albe. Iar aceia au întrebat-o: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea a răspuns: „Au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus". Apoi, venind acolo Domnul şi văzându-L îngerii, s-au sculat înaintea Lui. Iar ea, văzând că îngerii s-au sculat, şi sfiindu-se de dânşii, s-a întors înapoi şi, văzând pe Domnul, nu L-a cunoscut. Pentru ce? Pentru că Domnul după înviere era îmbrăcat cu trup nestricăcios şi nu se arăta decât numai acelora cărora voia, atunci când voia să se arate.

Şi fiind întrebată de Domnul: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?", a răspuns asemenea ca şi către îngeri; căci credea că el este grădinarul acelei grădini, în care era mormântul. Deci a zis către Dânsul: „Doamne, dacă L-ai luat Tu, spune-mi unde L-ai pus pe El, că eu îl voi lua!" Aceste răspunsuri către Domnul şi către îngeri, Maria Magdalena nu le-a făcut cu mai înainte cugetare şi cu făţărie, precum a făcut către ucenici; căci acelora le-a răspuns ca unora ce nu ştiau, ca să-i deştepte pe toţi să se ducă la mormânt. Iar după ce au venit şi au văzut că trupul Domnului nu era în mormânt şi după ce n-au crezut că a înviat, după aceea s-a îndoit şi ea cu gândul. Iar aceasta a pătimit-o pentru că era foarte cucernică şi se încredea mai mult în socoteala apostolilor, decât în a sa. Deci acum fiind schimbată şi încredinţată cu adevărat că trupul Domnului s-a luat din mormânt de cineva, a răspuns îngerilor şi Stăpânului precum credea atunci.

Atunci Iisus, ca un Dumnezeu, văzând inima ei, a strigat către dânsa cu glasul Său cel obişnuit, ca să-L cunoască: „Mărie!" Iar ea, cunoscându-i glasul acum, că a doua oară i s-a arătat ei, a căzut la picioarele Lui, ca şi la mergerea cea dintâi; dar Domnul nu a primit-o cu aceeaşi bucurie, ca atunci, ci a îndepărtat-o de la El, zicând: „Nu te atinge de mine!" Deci mai întâi S-a lăsat ca cele două femei să-I sărute cinstitele şi preacuratele Lui picioare; şi nici un cuvânt ca acesta n-au auzit de la Dânsul. Vezi că, într-adevăr, pentru că nu a crezut a îndepărtat-o Mântuitorul, zicându-i: „Nu te atinge de Mine!"

Căci atunci, la întâia arătare a Domnului, le-a lăsat să se atingă şi să-I sărute picioarele, ca mai mult decât cu vederea şi cu auzirea să se încredinţeze prin pipăire, că Cel ce S-a răstignit şi S-a îngropat, a înviat. Dar acum o îndepărta de la Dânsul pe Maria Magdalena, fiindcă, schimbându-se după atâta încredinţare, a auzit: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu!" Astfel o certa pe ceea ce s-a îndoit în credinţă şi îi deştepta mintea, aducându-i aminte de Părintele Cel ceresc şi încredinţând-o să nu-L socotească pe El a fi numai Acela care se vede, adică om înviat din morţi, ci şi Dumnezeu adevărat, ca Unul ce este Fiul adevărat al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru noi. Şi a zis: „Du-te şi spune fraţilor Mei, că Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru!" Acestea auzindu-le şi văzându-le Maria Magda­lena, s-a dus la ucenicii Lui şi nu le-a mai zis că au luat pe Domnul din mormânt; ci a venit cu multă încredinţare şi îndrăzneală, spunând că a văzut pe Domnul şi că i-a spus acele cuvinte. Aceasta este a treia mergere a femeilor la mormântul Domnului, pe care a scris-o Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi care s-a făcut foarte de dimineaţă, fiind încă întuneric.

Acum trebuie să spunem şi despre a patra mergere a femeilor la mormânt, ca să se vadă osârdia, evlavia, dragostea şi durerea inimii pe care Sfânta Maria Magdalena o avea către Domnul şi Dascălul ei; căci numai ea dintre toate s-a dus la mormânt de patru ori. Această a patra mergere Sfântul Duh a iconomisit să o scrie Sfântul Marcu Evanghelistul. Dar unde este arătat că a patra mergere la mormânt a femeilor este cea istorisită de Sfântul Marcu? Aceasta ne-o arată vremea, fiindcă numai Marcu scrie că femeile au venit la mormânt, când răsărea soarele. Căci ce zice? „Maria Magdalena căci pe ea au pomenit-o toţi cei patru evanghelişti, după cum s-a zis mai înainte împreună cu alte femei, care aveau miruri mai înainte pregătite; trecând sâmbăta, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt, pe când răsărea soarele".

Deci acum să socotim pentru ce Maria Magdalena, după trei vederi, iarăşi s-a dus la mormânt împreună şi cu aceste femei şi mai ales ducând cu sine miruri şi aromate, socotind că vor afla trupul în mormânt. Ascultă, iubite, cu luare aminte: Maria Magdalena, încredinţându-se desăvârşit despre Învierea Domnului prin a treia vedere a lui Dumnezeu şi mărturisind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a zis cele ce s-au spus mai sus, nu s-a mai îndoit. Dar, de vreme ce a văzut pe Maria lui Iacov cel Mic şi mama lui Iosi, pe Salomeea şi pe alte femei ducându-se la mormânt, având cu ele aromate, s-a dus împreună cu dânsele, pe când răsărea soarele, nu ca şi cum s-ar fi îndoit, ci ca şi cum ar fi povăţuit pe celelalte femei. Ea se bucura şi sălta, că a văzut de multe ori mormântul deşert, iar femeile celelalte, ori nu auziseră până atunci nimic din cele făcute, ori deşi auziseră, însă auziseră un cuvânt nesigur rău; de unde se cunoaşte, că nu ştiau nimic, căci ziceau: „Cine ne va răsturna nouă piatra de pe uşa mormântului?" fiindcă piatra era foarte mare. Dar, căutând, au văzut că piatra era răsturnată de pe uşa mormântului.

Vezi, că nici despre piatră nu ştiau ele cu dinadinsul, precum femeile de la Matei şi de la Luca. Apoi, intrând în mormânt, au văzut pe un tânăr şezând de-a dreapta, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar acela nu le-a certat pe ele, precum îngerii pe cele de la Luca, şi Însuşi Domnul pe cea de la Ioan, căci îngerul ştia că atunci veniseră întâi. Dar nici pe Magdalena n-a certat-o, căci cunoştea prin bucuria feţei ei, că acum nu a venit la mormânt îndoindu-se de Învierea Mântuitorului; ci a venit bucurându-se şi veselindu-se. De aceea, nu numai că nu le-a certat, dar chiar le-a îmbărbătat pe ele, ca şi îngerul cel dintâi, pe cele de la Matei, zicându-le: „Nu vă spăimântaţi; pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit Îl căutaţi? S-a sculat, nu este aici; iată locul unde L-au pus pe Dânsul. Deci duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea pe El, precum v-a zis vouă". Deci ieşind femeile degrabă, au fugit de la mormânt, căci le cuprinsese cutremur şi spaimă, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. De aici se arată că femeile acestea sunt altele, afară de cele de la Luca şi Matei, şi afară de Maria Magdalena.

Sfânta Maria Magdalena, uceniţa cea adevărată şi osârduitoarea lui Hristos, a slujit Mântuitorului cu astfel de dragoste şi cu astfel de sârguinţă şi mai înainte de patimi. Apoi ea a suferit durere îndoit de mare, în vremea patimii Mântuitorului nostru Iisus Hristos; pe de o parte văzând pe Domnul său spânzurat pe Cruce atâta vreme, încât putea cineva cu înlesnire să-I numere toate oasele, având capul rănit de spini, faţa fără chip, mâinile şi picioarele pătrunse de piroane, coasta împunsă cu suliţa şi tot trupul rănit de bătăi; iar pe de alta, văzând pe Preacurata Lui Maică şi sprijinind-o şi mângâind-o, atunci când se tânguia cu amar şi leşina de durerea inimii.

Aşa a fost de sârguitoare pentru adeverirea învierii lui Hristos, încât numai ea a mers de patru ori la mormântul Lui şi, după a patra întoarcere de la Mormânt, a rămas lângă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, slujindu-i ei nu ca unei maici a Dascălului şi a Binefăcătorului ei, ci ca unei Maici a însuşi Fiului lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor. Iar după înălţarea Lui la ceruri, a ieşit şi ea, ca un apostol, la propovăduire şi, străbătând prin multe ţări, a binevestit pe Hristos tuturor păgânilor. Deci pe mulţi i-a adus la cunoştinţa de Dumnezeu, ca şi Sfinţii Apostoli; apoi a mers la Roma şi a stat şi înaintea Cezarului Tiberiu, pe care l-a tămăduit, fiind bolnav de un ochiA şi, povestindu-i toate cele despre Hristos, l-a făcut să creadă într-Insui, după cum zic unii. De aceea el s-a pornit cu urgie împotriva lui Pilat şi împotriva arhiereilor şi i-a pedepsit, după faptele lor, cu rea şi cumplită moarte. După aceasta, ea a plecat din Roma şi s-a dus în Efes, la Sfântul loan Cuvântătorul de Dumnezeu. Acolo slujind apostoleşte la mântuirea oamenilor, prin fericita adormire s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată de către Sfântul loan Cuvântătorul de Dumnezeu, la intrarea peşterii întru care au adormit cei şapte sfinţi tineri mai pe urmă.

Iar mai târziu, împărăţind peste greci preaînţeleptul Leon, a adus de acolo în Constantinopol cinstitele moaşte ale Sfintei Maria Magdalena şi le-a pus în mănăstirea Sfântului Lazăr, pe care o zidise el. Acolo se săvârşea prăznuirea pomenirii ei, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Preasfântul şi de viaţă Făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

joi, 20 iulie 2017

Sfântul Ilie Berzunţi – schitul de pe acoperişul Bacăului

Sfântul Ilie Berzunţi – schitul de pe acoperişul Bacăului

Sfantul Proroc Ilie, omul care n-a murit niciodata si care va reveni pe pamant in vremea lui antihrist

Sfantul Proroc Ilie, omul care n-a murit niciodata si care va reveni pe pamant in vremea lui antihrist
Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul este sarbatorit pe data de 20 iulie. Sfantul Ilie a fost fiul lui Sovac, un preot al Legii Vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad (Israel). De la numele acestei cetati, avem si numele prorocului de Tesviteanul. Se bucura de o cinstire deosebita din partea Bisericii, daca tinem seama de faptul ca ziua praznuirii sale este insemnata in calendar cu rosu, insemnare ce nu apare in acest fel la niciun alt proroc.
Sfantul Ilie a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea regelui Ahab. Si-a desfasurat activitatea in regatul Israel din Samaria.
Potrivit traditiei, Sovac a vazut la nasterea lui Ilie, oameni imbracati in vesminte albe care il inveleau pe fiul sau in haine de foc si ii dadeau sa manance o flacara. Preotii templului din Ierusalim au interpretat vedenia astfel: Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetica.
Vechiul Testament istoriseste despre faptele lui minunate in cartile numite Regi (III Regi si IV Regi). De aici aflam ca Sfantul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab si ii vesteste acestuia ca Dumnezeu va pedepsi poporul prin seceta, daca nu va lepada credinta in zeul Baal. Pentru ca regele, impreuna cu poporul lui Israel nesocotesc cele vestite de Ilie, nu va mai ploua timp de trei ani si jumatate.
Sfantul Ilie este nevoit sa se ascunda de mania regelui Ahab la paraul Cherit. Aici va fi hranit in chip minunat de corbi, care ii vor aduce dimineata paine si seara carne. Aceasta hrana era adusa de la Templul din Ierusalim, locul unde se aduceau jertfe de paine si de carne. Painea unita cu carnea, preinchipuia Euharistia, trupul Domnului.
Mai tarziu ajunge la vaduva din Sarepta Sidonului, unde il va invia pe fiul acesteia si ii va inmulti faina si uleiul. Comentatorii acestei minuni sustin ca Ilie nu se adreseaza in mod exclusiv poporului Israel, de vreme ce il invie pe fiul unei femei pagane. Iar aceasta fapta ar demonstra universalitatea lui Iahve. Alti comentatori spun ca invierea fiului vaduvei, preinchipuia invierea tanarului din Nain, iar faptul ca faina nu se termina era chipul inmultirii painilor pe care avea sa o faca Hristos.
Spre sfarsitul anilor de seceta, pentru cunoasterea adevaratului Dumnezeu, Sfantul Ilie ii propune imparatului sa ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel si sa se roage mai intai prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul in care Ilie a inlaturat cultul zeului Baal. El a reusit sa coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoti ai lui Baal nu au reusit sa faca.
Sfantul Ilie, Inaintemergator al Mantuitorului
Din cartea a IV Regi, capitolul doi, aflam ca prorocul Ilie dupa ce a lasat ca urmas pe Elisei, a fost luat de un car de foc si inaltat la cer, fara a trece prin moarte. O parte din comentatorii acestui text sustine ca Ilie a fost luat cu trupul la cer pentru ca este chipul contemplatiei, al rapirii de la materie.
Alti comentatori afirma ca scopul pentru care Ilie a fost ridicat cu trupul la cer, este acela ca el va reveni la sfarsitul lumii, ca un al doilea Inaintemergator al Mantuitorului, pentru a vesti a doua venire a lui Hristos spre a judeca neamul omenesc.
Din Sfanta Scriptura aflam ca Ilie si Enoh sunt cei care nu au cunoscut moartea, dar in momentul in care vor veni sa pregateasca lumea pentru venirea lui Hristos in slava, se vor lupta cu Antihrist si vor fi omorati de el. Ei vor fi inviati de Hristos dupa ce Antihrist va fi nimicit.
Unde s-a inaltat Ilie?
Daca tinem seama ca raiul a fost inchis dupa caderea oamenilor in pacat, nu putem sa evitam intrebarea: unde a fost inaltat Sfantul Ilie? Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Ilie a fost imbracat de Dumnezeu in haina ingereasca. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul afirma: "Dumnezeu a aratat din vechime maririle minunilor si semnelor si s-a folosit de modul innoirii, mutand spre alt chip de viata decat cel in trupul supus stricaciunii pe fericitii Ilie si Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii si indrumarii ei“. Aceste afirmatii ne-ar face sa vorbim de prezenta sa in lumea ingerilor.
Sfantul Ilie alaturi de Moise pe Tabor
Cinstea deosebita de care s-a bucurat Sfantul Ilie inaintea lui Dumnezeu, se vede in prezenta sa pe muntele Taborului alaturi de Moise, atunci cand Mantuitorul s-a schimbat la Fata inaintea ucenicilor Lui. Moise si Ilie au fost de fata langa Domnul in slava, primul ca primitorul si datatorul Legii, al doilea ca cel mai neinfricat luptator impotriva dusmanilor lui Dumnezeu.
Este de retinut ca in timpul vietii sale, Ilie nu s-a invrednicit de o vedere "fata catre fata" cu Dumnezeu. Potrivit relatarilor din cartea III Regi, cap. 19, se spune ca atunci cand i s-a aratat Dumnezeu, Sfantul Ilie si-a acoperit fata cu mantia, pentru ca nu putea privi slava lui Dumnezeu. Dar aceasta vedere devine posibila dupa inaltarea sa la cer, cand pe Muntele Taborului, Ilie a vazut slava lui Dumnezeu atunci cand Hristos s-a schimbat la Fata.
In orice caz, daca tinem seama de faptul ca legea lui Moise punea accentul pe tunete, cutremur, deci pe manifestari vizibile si auditive, Ilie depaseste aceasta treapta a cunoasterii, ajungand sa-L vada pe Dumnezeu in liniste - "adiere de vant".
Sfintii Parinti spun ca Moise si Ilie au fost prezenti la Schimbarea la Fata de pe Tabor, pentru a li se indeplini dorinta de a vedea fata lui Dumnezeu prin fata schimbata in lumina lui Hristos. Sa nu uitam ca in viata lor pamanteasca nu au reusit sa vada fata lui Dumnezeu, Moise a vazut doar spatele lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, iar Ilie s-a retras intr-o pestera atunci cand Dumnezeu a trecut in adiere de vant.
Ilie, sfantul care aduce ploaia
Sfantul Ilie fiind cunoscut ca cel ce a adus prin rugaciunea sa seceta asupra poporului din Israel si apoi ploaia care a salvat poporul de la moarte, a ajuns sa fie cinstit si ca cel ce aduce ploi. In Liturghier, la slujba care se oficiaza la vreme de seceta, intalnim o cerere in care este redata mijlocirea Sfantului Ilie pentru ploi: "Pentru ca rugaciunile noastre sa fie bineprimite si precum pe Ilie, oarecand, asa sa ne auda si pe noi si sa ne miluiasca, cu ploaie si cu buna intocmire a vazduhului, Domnului sa ne rugam“.

marți, 18 iulie 2017

VA ASTEPTAM SA -L CINSTIM CUM SE CUVINE PE MARELE PROOROC ILIE ,LA SCHITUL SFANTULUI ILIE BERZUNTI




Toată viaţa, Sfântul Ilie a fost mistuit de focul dragostei şi al slujirii, de râvna pentru cinstirea adevăratului Dumnezeu








Lumea în care trăim astăzi nu mai este lumea pe care Dumnezeu a creat-o la început, „bună foarte”, ci una alterată, deformată. Lumea creată de Dumnezeu, adică pământul şi toate cele existente pe el, în frunte cu omul, erau curate. Exista o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură, iar starea de fericire a raiului urma să fie extinsă pe tot pământul, sporind până la starea de împărăţie a lui Dumnezeu. Datorită păcatului primului om – Adam – lumea a ajuns într-o stare de nefericire, dezarmonie, degradare, suferinţă şi chin. Totuşi, în dragostea şi purtarea Lui de grijă, Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a căutat, când prin pedepse, când prin manifestări de bunătate, să o întoarcă către Sine. Atât în vechime, cât şi în prezent, Dumnezeu alege oameni cu care şi prin care poate comunica cu lumea, spre îndreptarea ei. Aceştia sunt Sfinţii.
Sfântul Prooroc Ilie este unul dintre cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu, trimişi vreodată de El pe acest pământ. S-a născut în Tezva Galaadului (de unde numele de Tezviteanul) cu aproape opt sute de ani înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos, într-o familie evlavioasă şi credincioasă unicului Dumnezeu. Tatăl său, Sovac, a văzut la naşterea lui, îngerii Domnului, înfăşurându-l în flăcări de foc şi hrănindu-l cu văpaie. Toată viaţa, Sfântul Ilie a fost mistuit de focul dragostei şi al slujirii, de râvna pentru cinstirea adevăratului Dumnezeu. El a trăit într-o vreme în care omenirea întreagă era idolatră şi păgână, chiar poporul ales din care făcea parte devenise idolatru. Regele Israelului, Ahab, se căsătorise cu o păgână Izabela, care a adus cu sine cultul idolatriei. Astfel, tot poporul, în frunte cu regele, ajunsese închinător la idoli.

Sfântul prooroc Ilie, care a trăit o viaţă pustnicească, aspră, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, în Sfantul Ilie si regele Ahab - inchiderea ceruluifeciorie, sărăcie, post şi rugăciune şi totală ascultare faţă de Dumnezeu Savaot, nu putea răbda această nelegiuire, ca întreg poporul evreu, în frunte cu regele său, să devină idolatru. De aceea Dumnezeu, văzându-i râvna, l-a trimis la rege. Îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu (Efeseni 6, 13-17), Sfântul Ilie a mustrat poporul pentru această fărădelege, şi mai ales perechea regală Ahab şi Izabela, care inventau noi şi noi ticăloşii. I-a mustrat pentru păcatul de a fi părăsit pe Dumnezeul părinţilor lor şi de a fi urmat zeilor Baal şi Aşera, şi altor zeităţi prin care de fapt, se aducea închinare Satanei.

După ce cu rugăciunea sa a închis cerul trei ani şi şase luni, foametea şi seceta provocând dezastre în întreaga ţară, cheamă poporul şi pe rege pe Muntele Carmel, cu propunerea ca ei toţi să aducă jertfă lui Baal, prin preoţii şi profeţii lui, iar el, Ilie, să aducă singur jertfă adevăratului Dumnezeu. Propunând ca Dumnezeu să arate semn şi să trimită foc din cer peste jertfa cea adevărată.

Dumnezeu a ascultat pe slujitorul Său credincios şi a trimis foc din cer, iar preoţii lui Baal au fost dovediţi mincinoşi. Plin de râvnă sfântă, Ilie îi înjunghie pe cei opt sute cincizeci de preoţi idoleşti la râul Chişon şi restabileşte închinarea cuvenită adevăratului Dumnezeu. După aceea se roagă şi cere lui Dumnezeu ploaie, iar Dumnezeu ascultându-l, o trimite peste pământul însetat. Dar regele Ahab deşi se căieşte o vreme pentru răutăţile făcute, îndemnat fiind mai ales de soţia sa Izabela, se întoarce la ele, căutând să-l omoare pe omul lui Dumnezeu, Sfântul Prooroc Ilie. Atunci, plin de duhul şi puterea lui Dumnezeu, el profeţeşte: câinii vor linge sângele tău şi tot ei vor mânca pe Izabela, fapt care s-a împlinit întocmai. Această întâmplare arată limpede că răul din această lume, nu este fără de sfârşit, iar slujitorii lui, vor avea soarta lui Ahab .

Viaţa şi minunile Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)







Viaţa şi minunile Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie) Vieţile Sfinţilor pe luna iulie Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu. De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, pînă la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui Solomon. Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe. Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a gîndit în sine, zicînd: "Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintîi - de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide". Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta: Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis: "Aceştia sînt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei". Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice. Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă. Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce. Aceasta văzînd-o tatăl său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: "Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc". Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gîndire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar. Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil - împăraţii petrecînd în păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de rîvnă pentru toate cîte vedea. Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemîhnindu-l pe dînsul. Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria - acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare. Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă. După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămîntului se uscase. Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile, ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea. Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd aiurea. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: "Vezi, cum corbii, care sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!" Asemenea, cînd proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către dînsul: "Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete". Însă rîvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea, spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame. Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui. După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: "Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci". Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil. Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal. Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire, zicîndu-i: "Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat". Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: "Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii". Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: "Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta". Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: "Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa". Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l- au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază, strigînd: "Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!" Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor. Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la ţîşnirea sîngelui lor. Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: "Turnaţi al doilea rînd!" şi au turnat. Apoi le-a mai zis: "Turnaţi al treilea rînd!" şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a umplut cu apă. Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigînd: "Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El." Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor. După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său. Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie, jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: "Ilie era asemenea om pătimaş!" Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicînd: "Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?" Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor. Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul. Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: "Ce faci aici, Ilie?" El a răspuns: "Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia". Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul. Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dînsul: "Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine". Sfîntul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel. Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: "Oare în acest fel este stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute". Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: "Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii". Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: "Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: "În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde". Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: "De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui". După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie. După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat. Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: "Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri". Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: "Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?" Ei au răspuns: "Era păros şi încins cu o curea peste mijloc". Împăratul a zis: "Acela a fost Ilie Tesviteanul". Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu- se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: "Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul". Sfîntul Ilie a răspuns: "Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi". Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi. Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: "Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi". Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte. Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui. Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: "Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?" Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon. Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea. Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: "Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil", ca şi cum ar zice: "O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi", şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui. Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Sursa: Vietile Sfintilor)