sâmbătă, 24 februarie 2018

Copilul din noi nu moare niciodată




Părintele Isaia de la Berzunţi: „Copilul din noi nu moare niciodată;
Hramul mânăstirii de la Berzunţi este pe 20 iulie, de Sfântul Ilie. Locul de rugăciune se află la 978 de metri altitudine, în punctul numit Trei Hotare din Carpaţii Orientali. În urmă cu 25 de ani, misiunea de refacere a vechii vetre monahale din ţinutul Comăneştilor i-a fost încredinţată ieromonahului Isaia Adragăi. Treptat, biserica şi toate ale mânăstirii au fost reclădite; astăzi mulţi pelerini urcă până în acest punct pentru rugăciune şi sfat duhovnicesc. Părintele Isaia păstrează legătura cu fiii săi duhovniceşti împrăştiaţi prin lume şi prin metodele de comunicare on-line, mijloc prin care poate comunica direct cu mai bine de 5.000 de persoane.

Părinte Isaia, aţi avut o copilărie foarte frumoasă până într-un punct.

Copilul din noi nu moare niciodată; bucuria copilăriei este îmbinată cu bucuria călugăriei. Atât copil, cât şi ca adult, cât eşti în sânul Bisericii şi eşti cu Hristos, eşti mulţumit cu tot ce-ţi oferă viaţa.

Cum L-aţi descoperit pe Dumnezeu?

Treptat, în fiecare zi, câte puţin, până bunul Dumnezeu m-a călăuzit pe drumul cel bun.

V-aţi legat de un sfânt anume, de o icoană, de un loc, de un părinte în timpul şederii la mânăstirile pe la care aţi trecut?

Un rol important pentru plecarea la mânăstire l-a avut părintele meu duhovnic, prea cuviosul Părinte Visarion Coman, duhovnicul Mânăstirii Clocociov Slatina Olt. Referitor la convertire nu a fost cazul, căci m-am născut creştin ortodox. Călugărul nu trebuie să se lege de nimic pământesc – respectă cele trei voturi monahale. S-a unit prin botez cu Hristos.

Cum s-a întâmplat de aţi primit numele Sfântului Prooroc Isaia? Ce legătură aveţi cu acest sfânt al Vechiului Testament?

La călugărie primeşti un nume pe care ţi-l dă naşul de botez în călugărie şi îl accepţi şi îl respecţi fără cârtire, indiferent dacă îţi place sau nu. Sfântul Prooroc Isaia nu numai că nu este evitat, dar este menţionat zilnic la toate slujbele bisericeşti, având cele mai mari prorocii despre venirea Mântuitorului.

Povestiţi-ne cum aţi ajuns la Schitul Sfântul Prooroc Ilie de la Berzunţi. Ce se afla pe locul în care acum este schitul?

Am fost trimis cu ascultare de stareţul meu. Când am ajuns pe acest vârf de munte, mai era doar o troiţă ridicată de sătenii din jurul muntelui spre aducere aminte de vechiul schit desfiinţat acum aproape 200 de ani. În jurul anului 1800, mai mulţi ţărani răzeşi din comuna Poduri şi din satele învecinate l-au îndemnat pe ieromonahul Vasile Varnava (ctitorul Mânăstirii Sfântul Sava Berzunţi – Buda) să construiască un schit în vârful Muntelui Runcu Mare din comuna Berzunţi. După câteva decenii de existenţă, datorită iernilor deosebit de grele şi a deselor jefuiri de către tâlharii vestiţi de atunci, s-a hotărât la anul 1828 ca acest schit de la locul numit Capul Brazilor sau Runcu Mare să fie mutat la poalele muntelui, în satul Buda. Biserica de lemn a fost donată unor creştini din satul Prisaca, unde se află şi astăzi. Biserica Sfântul Ilie din Satul Prisaca este numită de localnici „biserica călătoare”, pentru că a fost adusă pe tălpi, trasă de boi, de la Mânăstirea Berzunţi, din vârful muntelui la baza acestuia, prin anul 1880, după cum spune Ortansa Tătaru, fost profesor de Istorie în comuna Bereşti – Tazlău şi primar al localităţii înainte de Revoluţie. Acum biserica din satul Prisaca face parte din patrimoniul naţional.

După aproape 200 de ani, în anul 1990, localnicii din satele Larga, Plopu şi Dofteana au avut iniţiativa de a propune Mânăstirii Sfântul Sava să reconstruiască metocul pe locul denumit Poiana Schitului, acolo unde se găsea o troiţă spre aducerea aminte a vechiului schit. Pentru ridicarea acestui aşezământ, am fost trimis cu ascultare şi împreună cu creştinii mobilizaţi de Toader Spoială din Dofteana am pornit la lucru. S-a ridicat mai întâi o clădire din lemn cu pereţi din scânduri (pe locul actualului dormitor), împărţită în două încăperi, una pentru mine ca preot şi una pentru muncitorii care au lucrat la ridicarea actualului corp de chilii (care cuprinde şi paraclisul). Sfinţirea corpului de chilii şi a paraclisului s-a făcut la 20 iulie 2001, de către Arhiereul-vicar Ioachim Băcăuanul, care după un an, la 20 iulie 2002, a sfinţit şi locul pentru biserica cu hramul Sfântul Ilie. Biserica a fost ridicată între anii 2002 şi 2010, cu multă osteneală. La iernile grele, cu zăpezi şi geruri aspre de până la minus 30 de grade şi lipsă de curent electric se adăugau şi drumurile greu accesibile: doar un drum de căruţă pe care se puteau căra numai pe perioada verii materialele de construcţie… S-a cărat şi cu spatele şi cu măgarul… Pictată şi pregătită ca o mireasă, biserica a fost sfinţită la data de 20 iulie 2010 de către Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, împreună cu un sobor de preoţi. Cu această ocazie, am fost ridicat la rangul de protosinghel. Cu ocazia hramului Sfântului Prooroc Ilie, în anul 2015, Schitul Sfântul Ilie a fost transformat în Mânăstirea Sfântul Ilie, metoc chiriarhal, de către Înalt Preasfinţitul Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului.

Părintele Visarion de la Clocociov – un duhovnic sfânt

Aţi avut un om a cărui personalitate să vă fi atras şi chiar influenţat ca preot şi ca duhovnic?

Da, părintele meu duhovnic, prea cuviosul Visarion Coman, a reprezentat un model pe care am vrut să îl urmez. Părintele Visarion a fost vieţuitor multă vreme la Mânăstirea Clocociov şi unul dintre marii duhovnici români ai vremii noastre. Venit în mânăstire în anul 1976, Părintele Visarion avea să devină, în scut timp, un mare duhovnic al regiunii, mulţi alergând la chilia lui pentru mărturisire, mângâiere şi sfătuire. În această perioadă, având numai 28 de ani, părintele s-a îmbolnăvit de reumatism, suferinţă care îl va chinui mai apoi toată viaţa. După cinci ani de slujire în Mânăstirea Bogdana, Părintele Visarion este trimis la Mânăstirea Măgura, judeţul Bacău, ca preot duhovnic. După trei ani şi jumătate, în anul 1955, el va fi trimis la Schitul Înălţarea Domnului, spre a fi duhovnic maicilor de acolo. În anul 1959, în urma Decretului 410, care dispunea ca toţi călugării sub 55 de ani să fie scoşi din mânăstiri, părintele a trebuit să îşi găsească şi el o meserie. Astfel, îndeplinind serviciul de paznic al mânăstirii, părintele slujea în continuare ca preot, însă într-ascuns. Văzând însă că părintele îşi poartă în continuare haina monahală, comuniştii l-au arestat. Din cauza unor suferinţe pulmonare, atestate prin certificate medicale, instanţa nu l-a condamnat însă la închisoare. În iarna anului 1960 însă, cu numai trei zile mai înainte de Naşterea Domnului, Părintele Visarion a fost obligat de securişti să părăsească schitul de maici. Neavând unde să meargă, părintele se va retrage într-o căsuţă săracă din localitatea Buhoci, judeţul Bacău. În această „sihăstrie”, părintele se va nevoi, în post şi rugăciuni neîncetate, vreme de cinci ani. Spre a se putea întreţine, părintele slujea sătenilor – era cojocar. Maicile evacuate din schit, mai tinere decât vârsta hotărâtă de comunişti pentru a putea rămâne în obşte, se angajaseră în fabrica de materiale textile din aceeaşi localitate. Într-o asemenea smerenie şi tăcere a vieţuit părintele în căsuţa sărăcăcioasă de la marginea localităţii, încât abia după anul 1965 sătenii au aflat că bunul cojocar era preot. În pofida ordinelor comuniştilor, părintele îşi va îndrepta paşii spre Sfântul Altar pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Astfel, el este rânduit preot duhovnic la Mânăstirea Suceviţa, unde va păstori obştea de maici vreme de zece ani. Din cauza climei umede din regiune, care îi acutiza durerea de reumatism, cât şi datorită faptului că maicile de la Mânăstirea Măgura şi de la Schitul Înălţarea Domnului nu puteau fi primite în obştea maicilor de la Suceviţa (vârsta fiind un impediment), Părintele Visarion a hotărât să pornească la drum spre un loc mai cald, unde să poată aduna în jurul lui maicile risipite prin satul de lângă mânăstire. Pentru aceasta, maica Mihaela, stareţa de la Schitul Înălţarea Domnului, a primit binecuvântarea părintelui de a căuta o mânăstire potrivită dorinţei sale, în partea sudică a ţării. Înainte că maica să plece la drum, părintele i-a spus: „Vom merge într-un loc sărac, unde nimeni nu vrea să stea!”

În cele din urmă, paşii maicii se vor opri la Mânăstirea Clocociov, din judeţul Olt, o mânăstire veche, însă aproape părăsită la acea dată. În ziua de 24 mai 1976, Părintele Visarion avea să poposească în Mânăstirea Clocociov, împreună cu maicile din obştile amintite. Biserica mânăstirii, precum şi clădirile din jur, erau ruinate, vegetaţia abundentă crescând pretutindeni, ca într-o sălbăticie. În scurtă vreme, obştea monahală de la Clocociov avea să intre într-o rânduială bine pusă la punct. În ziua de 28 octombrie 2001, Părintele Visarion avea să împlinească 80 de ani, pentru ca numai în câteva luni el să se nască pentru viaţa cea veşnică. Astfel, în ziua de 25 martie, părintele avea să slujească ultima sa Sfânta Liturghie pe pământ. În noaptea zilei de 11 aprilie 2002, în urma unei boli la ficat, însoţită de multă durere nerostită, Părintele Visarion a adormit în Domnul.

Un rol mare l-a avut pentru mine şi Părintele Arsenie Papacioc, pe care l-am vizitat regulat în ultimii 15 ani ai vieţii sale; el mi-a fost duhovnic şi cald îndrumător. Când părintele n-a mai putut spovedi, din cauza bolii, pentru mulţimea de credincioşi sosită pentru hramul de la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol,am fost chemat eu să fac această lucrare, an de an.

E importantă legătura cu fiii duhovniceşti?

Sfântul Apostol Pavel a spus: „…tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii.” (I Corinteni 9, 22)

Dacă crezi în Hristos, niciodată nu vei fi singur

Cum influenţează internetul viaţa duhovnicească?

Internetul este un cuţit cu două tăişuri – depinde de tine cum îl foloseşti. Astăzi, când internetul este folosit de majoritatea creştinilor – de la copii până la bătrânii care ţin legătura oarecum gratuit cu copiii, nepoţii şi rudele care lucrează în afara ţării –, este normal să venim în ajutorul lor, dând hrană duhovnicească şi pe aceste canale.

De ce credeţi că tot mai puţini tineri aleg viaţa monahală?

Din păcate, aşa este: din ce în ce mai mult se reduce numărul tinerilor care aleg haina monahală. Unul dintre motivele care duc la aceasta este scăderea natalităţii (azi familiile au unul, cel mult doi copii). Fiecare părinte îşi canalizează copiii spre împlinirea unui destin lumesc şi un trai cât mai comod. În trecut, părinţii năşteau câţi copii le dădea Dumnezeu şi din cinci, şapte sau zece copii din familia respectivă unul era îndrumat, ajutat să ia drumul către mânăstire, conştienţi fiind că dacă se mântuieşte copilul lor se vor mântui şi ei cu toată familia. Numai Dumnezeu ştie, la milioanele de prunci avortaţi, câţi viitori călugări, preoţi sau ierarhi s-ar fi născut. Alta ar fi fost soarta mânăstirilor de azi…

Ce i-aţi spune unui tânăr care neagă existenţa lui Dumnezeu şi e convins de teoriile evoluţioniste?

Accepţi că eşti fiul unei maimuţe şi nu fiul lui Dumnezeu?

Multe cupluri duc o viaţă împreună o perioadă, apoi se căsătoresc. Sfinţii Părinţi susţin că după o astfel de viaţă cel mai bine este ca cei doi să se despartă. Ce ne puteţi spune despre acest fapt?

Biserica Ortodoxă îndeamnă pe tineri să se cunune, nu să se despartă.

Pare că timpul trece mai repede, abia mai e timp pentru pravilă. Simţiţi la fel în legătură cu timpul?

Se împlinesc unele prorocii cum că în vremurile din urmă vor trece anul ca luna, luna ca săptămâna, săptămâna ca ziua, iar ziua ca ceasul. Dacă am fi mai ordonaţi în viaţa de zi cu zi şi am înţelege sensul pravilei, am găsi timp şi pentru ea. Dacă am avea grijă de suflet precum avem de trup, am împărţi timpul frăţeşte şi am avea garantată mântuirea. Sfatul meu e să vă treziţi mai repede dimineaţa şi să vă faceţi rugăciunile, iar toată ziua va fi sub protecţia Domnului.

Bătrâneţea este o perioadă foarte grea pentru om, iar gândul că nu mai e suficient timp pentru toate câte ai mai vrea să faci, plus neputinţele trupeşti şi chiar psihice sunt deprimante. Cu ce cuvânt i-aţi mângâia pe aceşti bătrâni?

E bine să îţi aduni din tinereţe, precum albina, provizii pentru bătrâneţe. Dacă crezi în Hristos, Îl iubeşti şi te împărtăşeşti regulat, niciodată nu vei fi singur. Hristos va umple golul din sufletul nostru.
Isabela Aivăncesei

joi, 22 februarie 2018

Liturghia Darurilor înainte sfinţite




Liturghia Darurilor înainte sfinţite
Această Liturghie se săvârşeşte în Postul Mare de luni până vineri, cu excepţia zilelor aliturgice, adică luni şi marţi din prima săptămână a Postului Mare şi Vinerea Mare, când nu se săvârşeşte nici o Liturghie din cele trei ale cultului creştin ortodox.
În sâmbetele din Postul Mare se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în primele cinci duminici din post se oficiază Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Liturghia Sfântului Ioan se mai săvârşeşte şi în Duminica Floriilor, iar joi şi sâmbătă în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului se săvârşeşte Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia.

Liturghia Darurilor înainte sfinţite s-a născut datorită faptului că existau foarte mulţi creştini care doreau să se împărtăşească şi în restul zilelor din săptămână, când nu se săvârşeau celelalte două Sfinte Liturghii din timpul Postului Mare. În cadrul Liturghiei Darurilor sunt folosite Daruri sfinţite la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, săvârşite în sâmbăta sau duminica precedentă. În cadrul acestei Liturghii are loc împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor cu Sfintele Taine, cele de viaţă făcătoare.

Prima mărturie pe care o avem cu privire la oficierea Liturghiei Darurilor înainte sfinţite este din veacul al VI-lea, la Constantinopol, iar în anul 692 la Sinodul Trullan această practică a fost consacrată şi a fost limitată la perioada Postului Mare.

miercuri, 21 februarie 2018

ŞI ASTA VA TRECE.


Se spune că într-o zi bijutierul împăratului David a ieşit supărat foc de la împărat. În curtea palatului l-a întîlnit pe înţeleptul Solomon, copil pe vremea aceea.
-De ce eşti supărat meştere aurar? La întrebat copilul.
-Cum să nu fiu supărat, că tatăl tău caută să-mi ia viaţa, uite mi-a cerut să-i fac un inel care să-l înveselească când este supărat şi să-l trezească la realitate când este foarte bucuros.
-De unde să ştiu eu să fac aşa ceva? Nu este nici o îndoială că mă vrea mort.
-Nu fi trist meştere că te scap eu, acesta este un lucru simplu, spuse copilul Solomon.
-Uite îi faci un inel pe care îi scrii : “ŞI ASTA VA TRECE”
Când Tatăl meu va fi supărat şi va privi inelul va înţelege că nu merită pentru că… şi asta va trece, iar când va fi vesel şi va privi la inel acesta îl va atenţiona să nu întreacă măsura că… şi asta va trece!
… şi astfel înţeleptul Solomon a rezolvat atunci problema meşterului bijutier.

Acum, orice ai avea, o suferinţă mare, un necaz, o boală sau… dinpotrivă, o bucurie mare, un câştig, să nu uiţi niciodată că… ŞI ASTA VA TRECE.

sâmbătă, 17 februarie 2018

Minciuna şi Adevărul


”O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit.
Minciuna i-a spus adevărului:
- Bună dimineaţa!.
Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:
- Bună dimineaţa!
- E prea cald azi.
Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.
Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în rîu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:
- Să știi că apa e minunată!
Şi de îndată ce adevărul a sărit în rîu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat.
Adevărul în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.
Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de accepat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.

COVORUL ROȘU


O femeie foarte nevoiașă, trăia într-o mare sărăcie împreună cu nepoata sa foarte bolnavă.
Starea copilei se înrăutățea pe zi ce trecea nemaiavând medicamente dar nici bani să cumpere altele.
Cu multă durere în suflet, bunica, hotărî să o lase singură pe nepoțica ei și să meargă la oraș să caute ajutor. La singurul spital public din regiune i s-a spus că medicii nu se pot deplasa la domiciliu şi că ea trebuie să o aducă pe fată pentru a o examina. Era disperată pentru că ştia că nepoata ei, nici măcar nu se putea ridica din pat. A plecat şi trecând pe lângă o biserică, hotărî să intre.
Câteva doamne stăteau în genunchi spunându-şi rugăciunile. Îngenunche şi ea. A auzit rugăciunile acelor femei şi când a avut ocazia a spus şi ea cu voce tare :
-- Bună, Doamne, sunt eu, Maria! Uite Doamne, nepoata mea este foarte bolnavă. Eu aş vrea să mergi la ea şi să o vindeci. Te rog Doamne, notează adresa!
Doamnele erau foarte surprinse de asemenea rugăciune şi continuau să asculte.
--Este foarte ușor, zise ea, doar trebuie să urmezi un drum de piatră şi după ce treci un râu cu un pod, trebuie să mergi pe o cărare de pământ. Treci de magazinul de cadouri. Casa mea este ultima colibă din aia, mai dărăpănată.
Celelalte doamne erau foarte atente la această rugăciune și se abțineau să nu râdă.
Ea continuă :
-- Uite Doamne, uşa este încuiată, dar cheia se află sub covorul roșu de la intrare. Te rog, Doamne, tratează-mi nepoțica. Mulțumesc.
Şi când toate acele doamne credeau că a terminat, Maria mai adăugă :
-- Ah, Doamne, te rog, nu uita să pui cheia la loc sub covor că dacă nu, nu voi putea intra în casă. Mulțumesc, mulțumesc mult Doamne!
După ce doamna Maria plecă, celelalte doamne începu să murmure spunând :
-- Cât de deplorabil este să vezi persoane care nici măcar nu știu cum să se roage! ! !
Când doamna Maria a ajuns acasă nu mai putea de bucurie văzându-şi nepoțica stând pe podea și jucându-se cu păpușile.
-- Deja te-ai ridicat din pat ! strigă ea.
Şi copila privind-o cu seninătate, i-a spus :
Un medic a fost aici, bunico! Mi-a dat un sărut pe frunte și mi-a zis că o să mă fac bine. El era aşa de frumos bunico. Hainele Lui erau aşa de albe și părea că strălucesc.
-- A, mi-a mai spus să-ți zic că a fost uşor să găsească casa noastră şi că a lăsat cheile sub covor aşa cum tu i-ai cerut.
MORALA : DUMNEZEU NU VREA CUVINTE FRUMOASE, EL VREA CUVINTE SINCERE !!!

duminică, 11 februarie 2018

Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad



Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:

– Mai copile, de unde vii tu?

– Din iad vin!

Preotul s-a minunat de copilul acesta.

– Cum îl cheama pe tatal tau?

– Satana!

– Dar pe mama ta?

– Aripa satanei!

– Dar frati si surori ai?

– Da.

– Cum îi cheama?

– Diavoli.

Si atunci preotul a spus:

– Unde stai, copile?

– Hai, ca eu stiu unde!



Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.

Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: „Du-te de-aici, satano!” Barbatul zicea: „Tu esti aripa satanei!” Au trecut niste copii pe acolo: „Treci, drace, de-aici!” Dar femeia striga pe urma: „Vai de mine, casa asta este iad!”

Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.

Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!

Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!

Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.

sâmbătă, 10 februarie 2018

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46



“Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.”

vineri, 9 februarie 2018

SFINTII VALENTIN SI VALENTINA


Sfantul Valentin s-a nascut in anul 175, la Interamna (Terni de astazi, in regiunea Umbria din Italia). A fost hirotonit preot de catre Sfantul Felician de Foligno, iar Episcop de Interamna de catre Papa Victor I, in anul 197.

Remarcabil propovaduitor al Evangheliei, facator de minuni si vindecator, a fost foarte iubit de catre credinciosii sai. El l-a vindecat pe fratele tribunului roman, Frontanus, de o boala foarte grea. Cand s-a imbolnavit Cherimon, fiul vestitului filosof Craton, acesta, urmand sfatului lui Frontanus, l-a chemat pe Episcopul Valentin la Roma. Cherimon suferea de o boala care ii schimonosea si ii contorsiona cumplit trupul. Dupa ce Sfantul Valentin a petrecut o noapte in rugaciune, Cherimon, complet sanatos, s-a aratat inaintea filosofului Craton, tatal sau. Atunci s-au botezat Craton si toata casa acestuia, impreuna si cu trei discipoli ai lui.

Sfantul Valentin a fost arestat, torturat si decapitat la Roma, la varsta de aproape o suta de ani, din ordinul prefectului Placid Furius, in timpul persecutiilor imparatului Marc Aureliu. Sfantul Valentin a fost ucis in secret, in timpul noptii, pentru a se evita rascoala populatiei din Terni.

Trei dintre discipolii lui Craton, Procul, Efiv si Apolonie, au fost si ei ucisi impreuna cu Sfantul Valentin, in anul 273.

Particele din moastele Sfantului Mucenic Valentin se gasesc la Biserica Delea-Noua Calist din Bucuresti. Sfintele Moaste au fost primite in dar de la Episcopia din Terni, Italia, in anul 2005.

In Calendarul Ortodox, pe langa Sfantul Ierarh Mucenic Valentin, praznuit pe 30 iulie, intalnim mai multi  mucenici care au purtat acest nume:  Sfintii Mucenici Marcu, Sotirih si Valentin - 24 octombrie,  Sfanta Mucenita Valentina - 10 februarie, Sfantul Mucenic Valentin - 16 februarie; Sfantul Mucenic Valentin - 24 aprilie,  Sfantul Valentin Preotul - 06 iulie, Sfanta Mucenita Valentina - 18 iulie. 


în aceastã zi, pomenirea sfintelor muceniţe şi fecioare: Enata şi Valentina şi a mucenicului Pavel.

Dintre aceste douã fecioare, Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecatã, a fost adusã viteaza fecioarã Enata, care fiind întrebatã dacã se leapãdã de Hristos, şi ea mãrturisind cã Hristos este Dumnezeu, a fost chinuitã cumplit. Atunci cinstita Valentina şi ea fecioarã fiind şi nesuferind sã vadã neomenia şi cruzimea celor sãvârşite, s-a umplut de îndrãznealã, şi când i s-a poruncit ca sã aducã jertfã idolilor, cãci acolo lângã scaunul de judecatã, se gãsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreunã cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetând a le mai chinui, a hotãrât sã fie arse în foc. Dupã aceasta a fost adus la pãtimire sfântul Pavel. Şi dupã ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arãtat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de o credinţã cu el, a primit tãierea cinstitului sãu cap, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.


Sfânta Valentina, o tânără fecioară din oraşul Cezareea Palestinei, care i-a reproşat guvernatorului că foloseşte faţă de creştini torturi de o cruzime neîngăduită. Guvernatorul îi cere să aducă jertfă zeilor, dar ea răstoarnă altarul cu picioarele; atunci, guvernatorul porunceşte să i se smulgă pielea de pe ea şi să fie arsă de vie. În timp ce flăcările mistuie trupul fraged, sufletul nevinovat intră în bucuria veşnică.


Despre Sfânta Valentina se știe că ar fi fost o fecioară din Cezareea. Nemaiputând suporta cruzimile guvernatorului păgân față de creștini, a răsturnat altarul dedicat jertfelor. După multe chinuri la care a fost supusă, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Când i s-a poruncit să aducă jertfă idolilor, ea a izbit cu picioarele rugul pregătit în acest scop. Și l-a surpat cu tot cu focul care ardea pe el. Atunci tiranul conducător s-a înfuriat peste măsură și a poruncit ca aceasta să fie supusă la chinuri groaznice. El însu-și a chinuit-o cumplit. Văzând că Valentina nu moare, a poruncit să fie arsă pe rug.

După aceasta, a fost adus la pătimire și Sfântul Pavel, pomenit și el deopotrivă în aceeași zi. A suferit și el mai multe chinuri, însă harul divin l-a făcut să reziste, așa încât s-a poruncit decapitarea. A acceptat să-și de aviața întru credință, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de aceeași credinţă cu el. Sfântul Pavel și Sfânta Muceniță Valentina sunt pomeniți în aceeași zi.

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

    Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfântul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mântuirii şi le zicea: "Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare".

    Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: "Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câştiga-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrâneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut".

    Sfântul Haralambie a răspuns: "Eu care am îmbătrânit şi mi-am sfârşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sunt aproape". Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: "Jertfeşte zeilor, o! răule bătrân". Dar Sfântul Haralambie răspunse: "Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii". Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veşminte şi dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: "Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică". Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: "Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare".

    Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâşnit din dinţi şi a zis către dânşii: "O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osândit la chinuri".

    Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amândoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfântul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: "Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane". Iar ighemonul, alergând şi văzând mâinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

    Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: "Lasă mânia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău". Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei pagini îi va pierde".

    Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicând: "Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, O! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice". Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: "Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rânduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău".

    Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: "Mulţumim Ţie, Stăpâne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit". Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: "Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor". Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a şi câştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, până ce va înştiinţa pe împărat.

    Într-acea vreme, mulţi, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: "S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale". Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi a strigat: "O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoşilor?" Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie şi, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

    Mergând ostaşii şi prinzind pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: "O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, că singuri să vă sloboziţi din legături".

    La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: "Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întâmple şi ţie ceva". Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.

    Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfântului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicând: "Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale". Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dânsa sora ei: "Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, minii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever când se va mânia Hristos asupra ta!" Şi, întorcându-se către mucenic, a zis: "Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrâneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele".

    După aceasta, stingându-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: "Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă". Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: "Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mâniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?" Sfântul Haralambie a răspuns: "Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani".

    Împărarul Sever a zis: "De ai trăit atâţia ani, cum de n-ai venit până acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?" Răspuns-a sfântul: "Mulţi ani vieţuind, O! împărate şi câştigând multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul". Zis-a împăratul: "Ai avut femeie sau nu?" Răspuns-a sfântul: "Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie". Împăratul a zis: "Ştii să înviezi morţii?". Sfântul a răspuns: "Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos". Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncându-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pământului ca să-l piardă.

    Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind bună mireasmă a sfântului, a strigat: "Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvântul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta". Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: "Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici".

    Sfântul Haralambie a zis diavolului: "Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum". Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!" După trei zile a murit un tânăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: "Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort". Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzând nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

    Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: "Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele". Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp şi schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: "Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigaşilor". Sfântul a răspuns: "Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu". Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: "Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert". Împăratul a zis către slujitori: "Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa". Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.

    Umplându-se de mânie, Sever a zis: "Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii". Apoi, către boierii săi a zis: "Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?". Eparhul Crisp a zia: "Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare". Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: "Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?" Crisp zise cu mânie: "Diavole, mai înţelept eşti tu decât mine?" Răspuns-a Aristarh: "Înţeleg mai bine decât tine". Împăratul Sever a zis către Aristarh: "O! cap rău, grăieşti împotriva mea". Răspuns-a Aristarh: "Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc". Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc şi, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălţime, zicând: "Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mâinile!"

    Nişte hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: "Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău".

    Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: "Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins". Apoi, cazând fericită Galini înaintea mucenicului, a zis: "Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute". Rugându-se sfântul, a încetat înfricoşata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: "Stăpâne al cerului şi Ziditorule al pământului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pământ". Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întâmplase.

    În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: "Mi se părea că stau lângă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo". Dar acela mi-a zis: "Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste". Pe când eram înăuntru, lingă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: "Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sunt asemenea ţie". O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ţie să-mi spui tâlcul ei.

    Sfântul Haralambie i-a răspuns: "Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sunt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfânta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întâi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri".

    După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: "Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit". Sfântul a răspuns: "Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite şi nebune". Mâniindu-se împăratul, i-a zis: "Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sunt nepricepute şi nebune?". Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gât prin toată cetatea.

    Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: "Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te şcoli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sârguieşti la rău, tot aşa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va seceră, iar cel ce seamănă întru bună credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, când erai legat şi spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăşi Îl uită".

    Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: "Jertfeşte zeilor, Galino!" Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: "Voi face ceea ce voieşti, tată". Împăratul, bucurându-se, a zis: "Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor". Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: "Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor". Deci vino şi tu, Haralambie, cu dânsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim". Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: "Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos". Deci, strigară slujitorii: "Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul".

    Fericită Galini, intrând în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: "Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?". Zis-au slujitorii: "Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândeşti rău nici să batjocoreşti pe mântuitorii noştri, ca să nu se mânie şi să clatine cerul şi să răstoarne pământul". Atunci, fericită Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: "Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?". Şi zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăţi. Asemenea, apucând şi pe Apolon, i-a zis: "Şi tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf". Apoi a sfărâmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicând: "Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii". Împăratul a zis: "Ce sunt cuvintele acestea?" Răspuns-au slujitorii: "Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei". Zis-a împăratul: "Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi".

    Slujitorii, cu sârguinţă făcând aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: "Vino la capişte, stăpâna, să vezi pe zei înviaţi". Apoi a zis fericită Galinia: "Au înviat zeii? voi merge să-i văd". Intrând în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: "Mare minune am văzut". Iar slujitorii ziseră: "Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă". Fericită Galinia a zis: "Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi". Deci, a zis către idolul Dia: "Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi". Aceasta zicând-o, iarăşi a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăşi împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de faţă pe fiica sa, i-a zis: "De ce ai sfărâmat pe idoli?" Ea a răspuns: "De vreme ce voi sunteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe când ei sunt materie neînsufleţită". Împăratul a zis: "Jertfeşte idolilor, sămânţa necurată, iar nu fiică a mea". Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: "Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea". Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

    Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă şi îndată stâlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: "Ieşi de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu". Sfântul i-a zis ei: "Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat".

    A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânşii: "Ce este această minune?". Unii ziceau: "Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul şi a crescut copac mare". Şi, intrând, găsiră pe sfânt şezând şi învăţând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: "Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc". Deci ziseră lui oamenii care veniseră: "Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?" Răspuns-a Sfântul Haralambie: "Iertaţi-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea".

    Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: "Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!" Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez.

    În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.

    Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: "Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dânsul şi, lăsând pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui". Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: "Milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, când vei veni către mine"; apoi a mai zis şi un alt psalm până în sfârşit.

    Ajungând cu veselie la locul în care avea să-şi sfârşească nevoinţa, a zis: "Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărâmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta". Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: "Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie".

    Sfântul Haralambie a spus: "Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi îndestulare de grâu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sunt trup şi sânge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pământului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei".

    Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: "Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş". Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericită Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului şi, luându-l, l-a învelit în pânze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.

    Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

miercuri, 7 februarie 2018

Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

„Eram îmbrăcat cu veşmântul meu preoţesc şi stăteam în faţa sfintei mese, deasupra căreia era aşezat Sfântul Disc plin de Sângele lui Hristos. Văd atunci un înger al Domnului, în chip de preot, care a luat hârtia cu numele de la proscomidie şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo, după ce a pus hârtia lângă sfântul disc, a luat linguriţa şi a înmuiat-o în Sângele lui Hristos şi a şters un nume, şi tot aşa până hârtia rămăsese curată.”

Harul divin care acoperă jertfa cea fără de sânge se oferă nu numai celor vii, ci şi morţilor. De aceea slujitorii nu încetează să se roage nu numai „pentru sănătatea”, ci şi „pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu”.

Cu cât sunt mai mari credinţa şi dragostea preoţilor, cu atât mai mare este numărul numelor care se pomenesc la proscomidie.

Părintele Sava Duhovnicul, o personalitate contemporană atonită (1821-1908), părea, cu trupul lui firav, un neînsemnat călugăr. Însă când slujea, chipul lui lumina ca lumina unui înger.

La proscomidie, pomenea nume „fără de număr”. Folosea un disc foarte mare şi pentru două-trei ore scotea părţi şi pomenea neîntrerupt.

‒ Sfinte părinte, te oboseşti mult cu atâtea nume, îi spuneau din dragoste câţiva părinţi.

‒ Nu obosesc, răspundea acela. Din contră, simt o mare bucurie. Se folosesc mult cei pomeniţi. Folosinţa lor e bucuria mea.

Tânăr fiind încă, părintele Sava a primit o descoperire prin care Dumnezeu i-a arătat cât de mult se folosesc sufletele adormiţilor prin pomenire. A scris-o puţin înaintea adormirii sale, ca un răspuns pentru cei care îl întrebau de ce pomeneşte atâtea nume.

„În 1843 mi-au dat câteva nume pentru 40 de liturghii. În ziua în care urma să fac ultima liturghie, aşteptând duhovnicul meu ca să pot citi rugăciunile începătoare, m-am sprijinit de strană, am aţipit şi am văzut acest vis: eram îmbrăcat cu veşmântul meu preoţesc şi stăteam în faţa sfintei mese, deasupra căreia era aşezat Sfântul Disc plin de Sângele lui Hristos. Văd atunci un înger al Domnului, în chip de preot, care a luat hârtia cu numele de la proscomidie şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo, după ce a pus hârtia lângă sfântul disc, a luat linguriţa şi a înmuiat-o în Sângele lui Hristos şi a şters un nume, şi tot aşa până hârtia rămăsese curată.

După Sfânta Liturghie am amintit despre acest vis duhovnicului meu care mi-a spus:

‒ Tu nu eşti vrednic ca să li se ierte păcatele acelora pe care i-ai pomenit. Prin credinţă au luat iertare de păcate.

Acest vis este motivul pentru care pomenesc numele tuturor”.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii)

Părinte, eu nu mai vin niciodată la biserică

Un tânăr merge la preotul paroh și îi spune:
- Părinte, eu nu mai vin niciodată la biserică.
Preotul îl întrebă:
- Ah. Poți să-mi spui care este motivul?
Tânărul îi răspunde:
- Dumnezeule! Aici văd o femeie care bârfește despre altă femeie; domnul din față nu citește bine; cei din cor se ceartă încontinuu; în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil; fără să mai aduc în discuție și comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la biserica...
Preotul îi spune:
- Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși nicio picătură de apă din pahar. După poți pleca.
„Doar atât?” - s-a întrebat tânărul.
A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:
- Părinte, am făcut.
Preotul l-a întrebat:
- În timp ce înconjurai biserica cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?
Și tânărul:
- Nu.
- Ai văzut persoane care butonau telefonul?
Tânărul:
- Nu.
- Știi de ce? Erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Și vezi... în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe IIsus Hristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor. Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru IIsus.
Vă doresc o seară binecuvantata.

luni, 5 februarie 2018

5 februarie, pomenirea Sf Ierarh Teodosie al Cernigovului




Sf Ierarh Teodosie al Cernigovului
Acesta s-a născut în veacul al XVII-lea într-o familie de preot unde a deprins toată înţelepciunea şi evlavia drept măritoare care-i vor fi temelie pentru tot restul vieţii.

Încă din fragedă pruncie arătă adâncă iubire de Dumnezeu şi multă râvnă pentru cele ale Bisericii.  La vârsta cuvenită intră la Seminarul aflat în mănăstirea Schimbării la Faţă din Kiev unde în  vremea aceea se aflau dascăli străluciţi ai vremii. Seminarul Schimbarea la Faţă se afla în fruntea luptei ortodoxe împotriva asaltului clerului catolic, mai ales al iezuiţilor.

Sfântul Teodosie crescu în apropierea sfinţilor cuvioşi Antonie şi Teodosie şi a altor bineplăcuţi lui Dumnezeu de la Lavra Peşterilor din Kiev, încercând să vieţuiască şi el după pilda vieţii lor. Întregul său timp liber şi-l dăruia rugăciunii, cugetării la Dumnezeu şi citirii din Sfânta Scriptură.

Din pricina încetării activităţii seminarului, sfântul Teodosie nu îşi termină studiile, însă intră în obştea Lavrei Peşterilor din Kiev primind numele sfântului Teodosie, ctitorul Lavrei Peşterilor (pomenit la 3 mai).

Mai apoi, mitropolitul Varlaam al Kievului îl făcu arhidiacon al Catedralei din Kiev dând-i în grijă treburile administrative ale reşedinţei episcopale. Curând însă sfântul Teodosie părăsi Kievul îndreptându-se către mănăstirea Krupiţki din Cernigov, vestită pentru rânduiala aspră. Aici zăbovi pentru puţină vreme, primind preoţia.

În 1662, sfântul Teodosie fu ales egumen al mănăstirii Korsun din Kiev, iar peste doi ani deveni egumen al vechii mănăstiri Kiev-Vidubiţki, care era cu totul ruinată. Din iscusinţa şi râvna sfântului Teodosie mănăstirea reînflori curând.

Sfântul se îngrijea mai cu seamă de slujbe, astfel alcătui un cor care ajunse vestit nu numai în Ucraina, ci şi la Moscova. Astfel că în anul 1685 trimise corul mănăstirii la Moscova pentru a-i învăţa pe cei din corul de la Moscova cântarea bisericească kieveană.

Fiind un aspru nevoitor, sfântul Teodosie se îngrijea şi de sporirea duhovnicească a călugărilor săi. Întemeie un mic schit pe insula Mihailovschina, nu departe de mănăstire, pentru fraţii iubitori de viaţă retrasă. Îl numi econom pe ieromonahul Iov (Opalinski), unul dintre cei mai râvnitori călugări.

Sfântul Teodosie a trecut prin multe încercări ale tulburărilor vremii sale. El şi alţi egumeni au fost învinuiţi de episcopul Metodie, de Mstislav şi Orşansk, de trădarea Rusiei prin întreţinerea unei corespondenţe cu duşmanii acesteia.

La 20 septembrie 1668, sfântul Teodosie răspunse la învinuirile nedrepte, iar la 17 noiembrie ieşi la iveală netemeinicia acuzaţiilor. Arhiepiscopul Lazăr (Varantovici) lăudă virtuţile sfântului Teodosie, numindu-l „păstor al turmei lui Hristos, pildă de smerenie” şi îşi exprimă nădejdea ca numele sfântului Teodosie să fie scris în Împărăţia Cerurilor. Când ierarhul deveni locţiitor al mitropolitului Kievului îl numi pe sfântul părinte episcop vicar al Kievului, funcţie care îi îngădui să se implice cu multe roade bune în multe acţiuni ale Bisericii.

În anul 1688, fu numit arhimandrit şi egumen al mănăstirii Eleţ din Cernigov, fiind încurajat de ierarhul Lazăr să se împlice în punerea în rânduială a acesteia, fapt pe care sfântul reuşi să-l împlinească în doi ani.

Din pricina sănătăţii, arhiepiscopul Lazăr îşi exprimă dorinţa ca sfântul Teodosie să fie numit episcop, văzând în el un vrednic urmaş al său. Astfel, la 13 septembrie 1692, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova avu loc slujba de numire a sfântului Teodosie arhiepiscop al Cernigovului.

Multe amănunte despre păstorirea sfântului Teodosie ca ierarh s-au pierdut în negura vremii, ştim însă sigur că a lucrat cu timp şi fără timp spre folosul şi buna sporire a turmei celei cuvântătoare. De asemenea, s-a îngrijit şi să menţină vieţuirea monahală în vechile mănăstiri şi să întemeieze altele noi. Astfel, chiar la începutul păstoririi sale binecuvântă întemeierea mănăstirii de maici Pecenniksk şi puse hramul Adormirii Maicii Domnului bisericii acesteia. În anul 1694, sfântul binceuvântă întemeierea schitul Liubec şi punerea hramului Naşterii Maicii Domnului bisericii noi din mănăstirea Domniţki. În vara anului 1695, închină Maicii Domnului biserica ce se ridica pe vârful dealului Boldino, lângă vechea mănăstire a sfântului Ilie. Toate aceste binecuvântări vădesc adânca evlavie a sfântului Teodosie pentru Maica Domnului. 

În vremea păstoririi sale, a existat o râvnă deosebită pentru întărirea vieţuirii monahale în arhiepiscopia Cernigovului.

Sfântul ierarh s-a îngrijit de asemenea şi de clerul Bisericii, încercând să aleagă din cei vrednici de slujirea preoţiei şi să încurajeze instruirea clerului Clernigovului. Astfel, a invitat călugări luminaţi din Kiev, printre care şi sfântul Ioan Maximovici, viitorul mitropolit de Tobolsk (pomenit la 10 iunie) şi de asemenea ajutor şi urmaş al sfântului Teodosie în organizarea şcolii pentru clerul din Cernigov.

Păstorirea plină de roade bogate a sfântului ierarh nu a durat mult. Acesta simţindu-şi plecarea din lumea aceasta aproape, îl numit pe sfântul Ioan Maximovici egumen al mănăstirii Eleţ din Cernigov.

Încărcat de mulţimea faptelor bineplăcute Domnului, sfântul ierarh plecă la cele veşnice la 5 februarie 1696, fiind înmormântat în locul destinat ierarhilor din Catedrala Sfinţilor Boris şi Gleb din Cernigov. Urmaşul său, sfântul Ioan Maximovici s-a tămăduit de o boală gravă rugându-se sfântului Teodosie.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL IERARH TEODOSIE

AL CERNIGOVULUI FĂCĂTORUL DE MINUNI

O, sfântă minte, sfinte ierarhe Teodosie, puternice rugător şi mijlocitor pentru noi, la Domnul, cei ce cu credinţă te chemăm, căzând cu evlavie înaintea raclei cu cinstitele şi vindecătoarele tale moaşte (sau a icoanei tale). Pomeneşte-ne pe noi înaintea tronului Atotputernicului Dumnezeu, necontenit rugându-te pentru noi. Ştim că suntem despărţiţi de tine din pricina păcatelor noastre şi că nevrednici suntem să te avem părinte şi mijlocitor. Dar ştim şi că, urmând pilda Domnului eşti iubitor de oameni şi nu încetezi a te ruga pentru noi; fă-te mijlocitor înaintea milostivului Dumnezeu pentru pacea Bisericii sale luptătoare aici pe pământ şi pentru ca păstorii ei să-şi sporească râvna întru mântuirea oamenilor. Roagă pe Părintele ceresc să dea fiecăruia darul care îi este spre folos duhovnicesc, credinţa adevărată, nădejde neclintită, dragoste neistovită; cetăţilor noastre tărie, pace lumii, nouă izbăvire de toată năpasta şi de venirea asupra noastră a altor neamuri; copii şi tinerii să aibă buna creştere întru credinţă, bătrânii şi neputincioşii să aibă parte de mângâiere şi întărire, bolnavii de vindecare, văduvele şi orfanii de milă şi ajutor, rătăciţii de îndreptare, săracii de ajutor la vreme. Nu ne dezamagi în nădejdile noastre, fii nouă grabnic ajutător, ca un părinte care îşi iubeşte familia; ajută-ne să purtăm cu răbdare şi împăcare de sine jugul lui Hristos, îndrumă-ne pentru ca în pace , în pocăinţă şi fără de osândă să avem parte de sfârşit creştinesc şi să fim moştenitori Împărăţiei Cerurilor, unde acum, împreună cu îngerii şi cu sfinţii îl preamăreşti pe Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32



Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Pilda fiului risipitor este povestea vieții fiecăruia dintre noi, a tuturor, pentru că absolut toți avem momente în viață în care ascultăm de glasul sirenelor, ademenitoare spre plăceri, mai mult decât de glasul conști­inței noastre, care ne avertizează asupra pericolului lor; avem momente în care, conștient sau involuntar, alegem să gustăm din „otrava” păcatului, mascată sub forma plăcerilor; clipe în care ne îndepărtăm și ne lepădăm de ceea ce cunoaștem deja, căutând călătoria și aventura, chiar dacă acestea vor duce la naufragiu. Ne îndepărtăm de familia de prove­niență, ne lepădăm credințele, convingerile și crezurile personale, înlocuindu-le cu altele noi, dar nu totdeauna mai bune, doar din dorința schimbării.

Viața însăși este o lepădare sau părăsire a celor din urmă, către cele dinainte, fie ele bune sau rele. Părăsim copilăria, devenind adolescenți; depășim tinerețea, pentru a ne transforma în adulți; după care îmbrăcăm haina grea a bătrâneții, până când ne vom lua răsplata sau osânda pentru faptele pe care le-am săvârșit, de-a lungul călătoriei prin viața aceasta, copii, tineri, maturi, bătrâni.
Dar mai ales ne regăsim în situația și starea fiului risipitor, nu doar prin etapele sau vârstele vieții, pe care le schimbăm de-a lungul existenței noastre, ci și prin faptul că fiecare dintre noi reface oarecum itinerarul lui, între păcat și virtute, cădere și ridicare. Viața fiecăruia dintre noi este o luptă încordată de a ne izbăvi din ghearele păcatelor și patimilor, care ne aruncă în moartea spirituală, și a ne ridica la împlinirea faptelor bune, sau, cum le place Părinților duhov­nicești să spună, viața fiecăruia dintre noi este o luptă de ridicare și izbăvire din „iadul patimilor” spre „raiul virtuților” creștine, singurele capabile să îl împlinească pe om și să-i aducă adevărata fericire - cea veșnică.
Asemenea vieții fiului risipitor, există în viața fiecăruia dintre noi căderi și ridicări, lumini și umbre, lepădări și convertiri, îndepărtări și „veniri în sine”, regăsiri și reîntoarceri.

Păcatele - „boli” ale sufletului; patimile - „cancerul” vieții morale
Pilda analizată ne spune că acest fiu nerecunoscător și-a cerut de la tatăl său partea sa de avere și a plecat într-o țară îndepărtată, viețuind în dezmierdări. Prin aceste cuvinte este de fapt sintetizat, generic, întregul „catalog” sau „cortegiu” de fapte rele și patimi, cu atât mai mult cu cât ele sunt legate între ele, într-un circuit vicios, într-o înspăimântătoare familiaritate, în baza căreia patima precedentă ne aruncă în cea consecutivă sau, ca în cazul Evangheliei de astăzi, posedarea și iubirea banilor, „partea de avere” a acestui fiu, l-au prins în mrejele desfrânării și patimilor tru­pești, aruncându-l în starea decăzută asemănătoare porcilor.
Însă, chiar și referința la dezmierdările în care a căzut acesta, după ce s-a îndepărtat de casa părintească, subliniază încă o dată actualitatea parabolei, odată ce patima desfrânării este o patimă atât de violentă și de larg răspândită în lumea de astăzi. Un sfânt precum Ioan Cassian, demascându-i efectele ucigătoare de suflet, spunea că aceasta „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții și puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”. Într-adevăr, patima curviei atentează timpuriu, din zorii puber­tății sau ai adolescenței, la cu­răția trupească și integritatea morală a ființei umane, și iarăși, puțini sunt aceia care au reușit să se elibereze de orice închipuire sau cugetare păcătoasă, atingând starea de „nepătimire” în raport cu păcatul, stare care, așa cum ne învață spiritualitatea ortodoxă, nu înseamnă lipsa ispitelor, ci, în ciuda înmulțirii și a con­sistenței lor, biruirea nu doar a faptelor, ci și a gândurilor păcătoase, prin gânduri curate și du­hovnicești și prin fapte bune și vrednice de răsplată.
Este suficient să facem o scurtă radiografie morală asupra societății actuale, pentru a ne da seama câtă dreptate aveau Părinții de altădată, spunând că în vremurile de apoi păcatele și patimile vor călări lumea, în timp ce virtuțile creștine vor fi ruși­nate și ostracizate în sufletul a tot mai puțini creștini, care le vor mai împlini.
Fără a mai comenta ultimele legi „democratice” prin care în numeroase locuri din lume au fost recunoscute căsătoriile între persoanele de același sex, este suficient să amintim faptul că trăim vremuri în care numărul tinerilor care se mai angajează la jugul căsniciei este tot mai restrâns, în timp ce numărul soților care se despart prin divorț a devenit mai mare decât al celor despărțiți în mod firesc, prin moarte. Că nicăieri, în Europa, sporul demografic sau indicele de fertilitate, adică numărul copiilor care se nasc, nu este unul pozitiv, în timp ce, așa cum este cazul României, am ucis, în douăzeci și cinci de ani de libertate, încă un popor român, după cum, numărul tuturor martirilor, din toate locurile și din toate timpurile, căzuți pe toate câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, așa cum îi pomenește Sfânta noastră Biserică pe eroii neamului, nu este mai mare decât al pruncilor „lepădați”, în acești ultimi douăzeci și cinci de ani.
Tocmai ca urmare a căutării plăcerilor trupești și a consumării lor iresponsabile din punct de vedere moral, a „liberalizării” în materie de moravuri, Europa a devenit, pe drept cuvânt, un „continent bătrân”, aflat într-o „iarnă demografică”, după cum și în România, în câteva decade, peisajul social va fi unul dominat de vârstnici neputincioși, izolați și ne­aju­torați, odată ce tinerii vor constitui o minoritate, și aceea, plecată, de multe ori, în „țări îndepărtate”, în căutare de confort fizic și material.

„Țara” îndepărtată  a păcatului - viețuire pe marginea prăpastiei nimicului
După ce fiul acesta a cheltuit totul, spune Sfânta Evanghelie, a venit în țara aceea o foamete mare și el a început să fie în lipsă, și, nemaiavând din ce să trăiască, s-a angajat ca argat, să păzească turmele de porci ale unui locuitor al acelei țări. Foametea aceasta la care face referire pericopa evanghelică simbolizează starea de gol sufletesc în care a ajuns tânărul risipitor, sentimentul de vid spiritual pe care îl instalează în suflet păcatele și patimile.
Îndepărtarea lui de casa părintească și de dragostea Părintelui nostru echivalează cu apropierea și trăirea în proximitatea întunericului, a păcatului și a răului. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul ajunge să trăiască pe marginea prăpastiei existen­ței sale, cu iluzia plinătății. Experiază păcatul, săvârșește mecanic patimile, crezând că acestea îi vor aduce adevărata împlinire. În fond, drama căderii sau golul ființial pe care îl instalează păcatul în firea și sufletul uman de aici decurge: din minciuna lui. Până să gustăm din el, ne promite, ne minte și ne ademenește cu iluzia deplină­tății, a fericirii desăvârșite și veșnice. Ne face să credem că atunci când vom consimți la el, „cuiele” conștiinței vor fi adormite de gustarea și înfruptarea din plăcerile lumii, prin fiecare por din ființa noastră. Însă, după săvârșirea păcatului sau a patimii, omul se simte străin și îndepărtat de propria sa fire, trăind exterior chiar luiși. Iar prăpastia care se cască în sufletul său și pe care o experiază sub forma sentimentului zădărniciei, a ratării țintei vieții sale, a pierderii sensului ei autentic, a vidului existențial și a golului ontologic, toate „sfâșiindu-i” făptura, izvo­răște din discrepanța dintre ceea ce păcatul i-a promis și ce i-a oferit în fapt. I-a promis totul, sau aproape totul, dar nu i-a dat în schimb nimic, sau aproape nimic!
Acesta este sentimentul pe care l-a trăit fiul risipitor, îndepărtându-se tot mai mult de „casa părintească”, de valorile, formarea și educația primită, afundându-ne tot mai mult în mocirla păcatelor, în dezmierdări și desfrânări.
Și aceasta este starea pe care o trăiește fiecare om care se lasă purtat în larg, în depărtare, spre naufragiu și scufundare sufletească, de patimi și păcate. Viața duhovnicească ne arată că, în timp ce virtuțile creștine ne apropie tot mai mult de Tatăl Ceresc și ne fac tot mai asemănători Lui, păcatele și patimile desfigurează și pervertesc chipul Său, din profunzimile sufletului nostru, aruncându-ne în starea decăzută de animalitate. Prin iraționalitatea lor și prin faptul că robia față de ele devine un automatism, o obișnuință, proastă și păcătoasă, omul robit patimilor se află în starea decăzută de animalitate. Păcatele îi întunecă și îi abolesc rațiunea și discernământul, târându-l și legându-l, în chip nevăzut, de izvoarele răului și ale fărădelegii. Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, când slăbește credința și se împuținează rugăciunea, ne aflăm în „latura și umbra morții” (Isaia 9, 1), trăim pe marginea prăpastiei întunericului și a morții spirituale.
Și, pentru a confirma deplin această stare de decădere morală în care ajunsese acest tânăr, este asociat cu porcii pe care s-a tocmit să-i păzească, aceștia fiind simbol al mizeriei și disprețului. Ajunsese asemenea acestor necuvântătoare, trăind în murdăria păcatelor și în mizeria patimilor.
Trecând prin toate aceste stări morale, tânărul din Sfânta Evanghelie citită astăzi are un moment de „venire în sine”, un moment de conștientizare a stării sale decăzute și păcătoase, dându-și seama că, în timp ce argații tatălui său sunt cinstiți și îndes­tulați de către acesta, el nu se poate sătura nici măcar din roș­covele pe care le mâncau porcii pe care îi păștea. Iar această conștientizare a stării sale îl conduce la o convertire reală și mărturisire a păcatului său. „Mă voi scula - spune el - şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15, 18-19) Și se vede că hotărârea i-a fost sinceră și voința puternică, pentru că, adaugă Sfânta Evanghelie, „sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 20).
Experiența aceasta a ridicării din păcatele săvârșite, ca urmare a conștientizării gravității lor și a dorinței de îndreptare, ne este oferită astăzi, tuturor, în Sfânta Biserică, prin Sfânta Taină a Mărturisirii - adevărat „botez al lacri­milor” și Sfântă Taină a restaurării ontologice a ființei umane.

Dragostea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu
Dacă până în acest punct Pilda fiului risipitor ne arată efectele căderii în păcate, prin părăsirea dragostei părintești, descriind, oarecum, povestea vieții fiecăruia dintre noi, finalul acestei parabole o face, poate, cea mai edificatoare și practică dintre toate pildele rostite de Domnul Hristos.
Atunci când o citim, dar mai ales când medităm asupra ei, cu dorința de a ne folosi duhovni­cește, nu putem să nu fim cople­șiți de iubirea Tatălui, ca răspuns la pocăința fiului.
„Pe când era încă departe - spune Sfântul Evanghelist Luca -, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Cuvinte cu adevărat dumne­zeiești, descriind „dragostea infinită”, negrăită, „nebună” a tată­lui față de fiul său multiubit, deși căzut și rănit moral!
Tatăl l-a văzut din depărtare pe fiul său plecat. Aceasta ne arată că el a fost într-o permanentă așteptare, a sperat, clipă de clipă, și a stat cu privirea permanent îndreptată la orizont, nădăjduind să îl revadă, mai devreme sau mai târziu. El, bătrânul și suferindul, nu doar de povara bătrâneților sale, cât mai ales de pe urma comportamentului fiului său, atunci când l-a văzut, i s-a făcut milă de el și, neputincios, a alergat înaintea lui. În loc ca acesta - fiul uzurpator - să se întoarcă în genunchi, pocăit, pentru păcatele sale, între care cel mai mare a fost refuzul de a mai trăi în dragostea tatălui său; în loc să alerge el, plângând și ispășit, iată că tatăl este cel care o face! Bătrân, bolnav, suferind, rănit, tatăl aleargă în întâmpinarea fiului său și face un gest de mare sensibilitate sufletească, arătându-și iubirea și bucuria: plecându-și capul pe grumajii fiului, îl sărută. Doar un tată poate simți profunzimea acestei stări, bucuria reîntoarcerii celui căruia i-a închinat întreaga sa viață, toată munca și osteneala, privându-se pe sine de cele mai elementare nevoi, nu doar bucurii.
Așadar, tatăl este cel care suferă durerea despărțirii, el este cel care speră și așteaptă întoarcerea fiului, iar atunci când a­ceasta se petrece, bucuria sa este deplină. Iar această bucurie și împlinire este reflexie a bucuriei pe care o simte Dumnezeu ori de câte ori ne întoarcem noi, „făptura cea mai iubită a Sa”, din răutatea păcatelor, prin pocă­in­ță, în universul faptelor bune și al virtuților creștine.
Am putea spune, totodată, că Pilda fiului risipitor este, paradigmatic, pilda bucuriei regăsirii de sine și a reîntoarcerii în dragostea tatălui. Nu mai interesează atitudinea revoltată a fratelui. Ceea ce ne sensibilizează este paradoxul iubirii infinite a tatălui. Din iubirea sa rănită, el nu doar că are puterea, ci trăiește bucuria învierii spirituale a fiului său pierdut, îl primește și se bucură de aflarea și reîntoarcerea sa, mai mult decât de momentele petrecute împreună înainte de plecarea lui. Îl îmbracă în haina de cinste, îi pune pe deget inelul restaurării și reconfirmării statutului său, sărbătorește bucuria regăsirii și renașterii lui morale.
Dincolo de cuvintele ei mișcă­toare și de sensul ei moral sublim, Parabola fiului risipitor ne înfățișează un adevăr suprem. Dacă toți suntem fii și fiice risipitoare, care părăsim, ne îndepărtăm și lepădăm, în viață, persoanele, credințele, convingerile, faptele noastre, tot astfel, cu toții avem un Tată Care ne oferă fiecăruia dintre noi, în mod absolut gratuit și egal, „partea noastră de avere”, adică deplinătatea darurilor Sale și, chiar și atunci când le-am uzurpat, când am părăsit casa Sa, Sfânta Biserică și dreapta credință, El ne cheamă, ne așteaptă și, cu o dragoste rănită, dar egală, ne primește, ne restaurează, ne reașază în cinstea cea dintâi. Condiția esenția­lă, însă, o constituie răspunsul nostru la această iubire, întoarcerea prin pocăință.
Parabola fiului risipitor ne arată, în ultimă instanță, că, indiferent cât de multe și de grele ar fi păcatele noastre, dacă există pocăință, niciodată nu este imposibil sau prea târziu pentru a ne întoarce în „casă” și a ne odih­ni în dragostea Tatălui, pentru că, într-adevăr, iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.