vineri, 12 ianuarie 2018

Cel mai bun program de rugăciune, recomandat de Părintele Arsenie




Vorbiți-ne de un program de rugăciune. Cum să ne ordonăm, cum să ne disciplinăm?

Dar atunci cand trebuie să învățăm pentru școală, cum să ne mai facem rugăciunile?

Atunci când ai o meserie, fie că ești medic, că ești elev, că ești student, că ești profesor, acolo fă-ți datoria creștinește și astfel împlinești cuvântul lui Dumnezeu! Și când scapi de acolo, când nu te ocupă nimic, îți zici și rugăciunile.

Da, programul acesta este: Permanent!

Știm că este foarte bine să citim Psaltirea, dar sunt psalmi în care nu ne regăsim și nu-i înțelegem. Este bine totuși să-i citesc mai departe, neînțelegându-i?

Da! Nu este nevoie să-i înțelegi imediat. Îi înțelegi în timp. Este bine să-i citești, chiar dacă nu te regăsești în ei și nu-i înțelegi! Pentru că s-ar putea întâmpla să se vorbească în ei de dușmanul nevăzut, diavolul, și tu să interpretezi. Citește-i mai departe. Și va veni o zi când Dumnezeu, prin te miri cine sau personal, te va lămuri despre ce e vorba, că nu a rămas nimic nelămurit din Sfânta Scriptură.

joi, 11 ianuarie 2018

Sfantul Teodosie cel Mare, cunoscut ca si "intemeietor al vietii de obste"




Sfantul Teodosie cel Mare, cunoscut ca si "intemeietor al vietii de obste", este un cuvios parinte care a trait in cadrul secolelor V-VI, in Asia Mica si in Palestina. Mormantul sau se afla si astazi in manastirea care ii poarta numele, aflata in apropiere de Betleem, pe drumul ce leaga Biserica Nasterea Domnului de Manastirea Sfantul Sava. Biserica Ortodoxa il praznuieste pe Cuviosul Teodosie cel Mare in ziua de 11 ianuarie.
"Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor, iar cu suspinurile cele dintru adanc ai facut ostenelile tale insutit roditoare; pentru aceasta, te-ai facut luminator lumii, stralucind cu minunile, Teodosie, Parintele nostru. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre."
Cuviosul Teodosie cel Mare s-a nascut in satul Mogarisos, din tinutul Capadociei, in estul Turciei de astazi, in jurul anului 423. Parintii sai, anume Proeresie si Evloghia, erau amandoi credinciosi si evlaviosi.
Sfantul Teodosie cel Mare imbratisaza viata monahala inca de tanar, intrand intr-o manastire din Ierusalim. Dupa ce se nevoieste un timp alaturi de pustnicul Longhin, tanarul monah se retrage intr-o pestera din apropierea Betleemului, unde, vreme de 50 de ani, se hraneste doar cu ierburi amare si legume.
Potrivit traditiei locale, Cuviosul Teodosie a fost calauzit de Dumnezeu spre aceasta pestera, ca spre aceea in care s-au odihnit cei Trei Magi de la Rasarit, dupa ce s-au inchinat Pruncului Iisus. Cei trei calatori s-au ascuns in aceasta pestera, spre a se intoarce in tara lor "pe alta cale", nemaitrecand pe la Irod, dupa cum i-a indemnat ingerul Domnului: "Iar ei, luand instiintare in vis, sa nu se mai intoarca la Irod, pe alta cale s-au dus in tara lor" (Matei 2, 12).
Din bogata sa viata, pe care o puteti citi in scrieri mai ample se cuvine a va poveti si aceasta:
În acea vreme împărăţea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) şi după Zenon (474-491); împărăţia aceluia se părea ca un răi de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un câmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc şi pierd turma lor şi cu apă tulbure îşi adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie şi al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinţilor Părinţi, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioşi de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum şi pe mulţi din cei dreptcredincioşi plecându-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alţii cu cinste şi cu daruri.
Acela a îndrăznit cu meşteşugul lui cel înşelător a se atinge şi de acest stâlp nemişcat întru credinţă, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleşugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca şi cum ar fi spre hrană şi îmbrăcămintea săracilor şi spre trebuinţa bolnavilor, iar în fapt el vina voinţa cuviosului pe care toată Palestina îl ascultă şi sfatul său îl urmă; iar marele părinte, cunoscând vicleşugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vina pe împărat, care voia să-l prindă pe el. Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credinţa împăratului şi să nu dea pricină mâniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povăţuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleşug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gând cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deşartă i-a fost nădejdea lui. Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinţei - însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie şi a lui Sever -, atunci cuviosul, adunând pe toţi cetăţenii pustiului, ca un bărbat puternic şi povăţuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgânătăţii eretice.
Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: "Când aceste două ne stau în faţă, împărate, adică, ori cu urâciune voind a vieţui fără minte, ori a muri cu cinste, urmând dogmelor celor drepte ale sfinţilor, să ştii că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm aşezămintele părinţilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credinţă îi lepădăm şi îi dăm blestemului şi din cei hirotoniţi de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate! Iar de s-ar întâmpla ceva într-aceasta, punând martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dânşii, împotrivă vom sta până la sânge; şi precum pentru patrie, astfel şi pentru dreapta credinţă ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuinţă este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, când acea sfinţenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gândim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintâi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinţi, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie şi anatemei dându-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de fiinţa Tatălui şi aducea dogmele nedreptei credinţe. Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfânt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinţi, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintâi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul şi hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfinţitul şi bisericescul trup şi apostoleasca credinţă au întărit-o; iar pe tot cel ce gândea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos. În faţa acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie şi moartea cea mai amară să ne pună nouă în faţă, iar mai ales, de se poate, nenumărate morţi să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credinţă adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinţii bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile şi nevoinţele cele multe, pe care le-au suferit Sfinţii Părinţi pentru credinţă. Ci acelea vor rămâne tari şi nemişcate pentru noi, ca şi pentru aceia cărora cu cuviinţă este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, să fie povăţuitoare şi păzitoare stăpânirii tale."
Cu această scrisoare cuviosul a arătat râvna sa pentru dreapta credinţă. Citind această împăratul, s-a ruşinat şi s-a mai potolit puţin; apoi şi războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioşi a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncând asupra altora pricina tulburării bisericeşti, zicând: "La acest lucru nou nu suntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atâta tulburare, care mai mult decât alţii se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate şi cu cuvântul şi cu vrednicia mai întâi, unul pe altul se întrec şi caută să ne atragă şi pe noi către ei. Înştiinţat lucru să fie cuvioşiei tale, că unii din monahi şi din clerici, părându-li-se a înţelege drept nişte sminteli ca acestea, au pornit sârguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întâi".
După aceasta, trecând puţină vreme, iarăşi s-a întărâtat împăratul, având nestatornicie, şi s-a ridicat asupra dreptei credinţe. Deci, iarăşi s-au dat în toate părţile, cum şi în sfânta cetate a Ierusalimului, porunci împărăteşti, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăşi s-a arătat duhovnicescul ostaş, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrân cu anii, însă avea putere de tânăr. Căci toţi de frică tăcând şi cei mai mulţi învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locaşul său, a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcându-se acolo unde este obiceiul preoţilor a face citire către popor şi cu mâna făcând semn de tăcere, cu mare glas a strigat: "Dacă nu socoteşte cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca şi pe cele patru Evanghelii, anatema să fie".
Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor şi nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt. Apoi, chemând pe ucenicii săi cei mai aprinşi în credinţă, umbla prin cetăţi şi prin sate, pierzând eresul şi întărind bună credinţă. Aflând împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neştiind ticălosul că se apropia sfârşitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viaţa cea pământească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locaşul său, împreună cu toţi ceilalţi care au pătimit izgoniri pentru dreapta credinţă. Agapit, episcopul Romei vechi şi Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dânsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat şi pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credinţă, încât era gata să sufere şi moarte.
Datorita credintei si darurilor sale duhovnicesti, in jurul Cuviosului Teodosie se vor aduna multi ucenici, dornici de viata pustniceasca. Pentru aceasta, spre sfarsitul secolului al V-lea, candva intre anii 476-500, Sfantul Teodosie va construi o biserica si va organiza o manastire de calugari, imediat langa pestera in care vietuia, unde va pune si bazele vietii monahale de obste. Datorita acestui lucru, sfantul va fi numit si "incepator al vietii de obste". Manastirea intemeiata de Sfantul Teodosie cel Mare se afla si astazi in estul localitatii Ubediyyeh, numita in vechime "Cathismus", la o distanta de numai doisprezece kilometri de Betleem, pe drumul ce leaga Biserica Nasterii Domnului de Manastirea Sfantului Sava cel Sfintit. Sfantul Cuvios Teodosie cel Mare, a trecut la cele vesnice in jurul anului 532, la varsta de 109 ani, fiind inmormantat in pestera in care a si vietuit jumatate din viata. Mormantul sau se afla si astazi in manastirea care ii poarta numele, incadrat intr-o pestera din curtea acesteia, alaturi de alte cateva morminte sfinte. Pestera cu morminte este incununata cu o micuta capela, din care pornesc, in jos, trepte sapate in piatra.
Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfântului Teodosie. În timpul acela, când porunca pagină a împăratului Anastasie se punea de faţă, în cetatea Ierusalimului erau adunaţi toţi părinţii din locaşurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, şi tot soborul acesta fiind în locul ce se cheamă Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toţi anii se făcea înălţarea cinstitei Cruci a Domnului.
Atunci, o femeie oarecare, având în sinurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme şi neavând nici o uşurare de la ei, a venit acolo şi stătea întristată aproape de ceata sfinţilor; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locaşului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala să şi l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie şi cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca şi femeia aceea căreia îi curgea sânge şi care s-a atins de marginea hainei Domnului, aşa şi dânsa şi-a descoperit pieptul şi s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul şi îndată a câştigat tămăduire. Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: "Îndrăzneşte fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credinţa ta te-a mântuit". Fericitul Isidor cu sârguinţă a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; şi a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite. După moartea împăratului Anastasie şi după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locaşul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze - pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, şi după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor. Teodosie, înţelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie şi să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: "Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ţi-am făcut ospăţ sărac, nici să te mâhneşti că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiţi şi n-avem grâu nicidecum".
Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian şi a văzut un grăunte de grâu, care nu se ştie de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetişor cu dreapta şi cu faţa veselă zâmbind, i-a zis: "Iată grâul; deci cum ziceţi că grâu nu aveţi?" Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânţă bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniţă, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate. Aceasta s-a şi întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă uşile jitniţei, au găsit-o plină cu grâu, încât nici uşile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înştiinţându-l despre minunea ce se făcuse, mulţumindu-i pentru înmulţirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: "Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulţit grâul, căci din barbă ta s-a luat acel grăunte".
Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locaşul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: "Acesta m-a izbăvit de înecare în puţ, ţinându-mă de mână ca să nu mă afund în apă". Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: "Pruncul acesta, jucându-se cu alţii, a căzut din nebăgare de seamă în puţul cel mai adânc şi socoteam că s-a înecat acolo şi a murit. Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puţ, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, şezând deasupra apei. Mirându-ne, şi întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână şi-l ţinea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetăţile, satele, munţii şi pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; şi iată te-am aflat pe cuvioşia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine".
O altă femeie, pătimind grele dureri în toţi anii după naşterea copiilor pe care îi năştea morţi, deşi mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năştea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieşi din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca şi el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa şi să i se uşureze durerile cele grele. L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naşte vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: "De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul".
Cuviosul s-a învoit la cererea ei şi a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai uşor, şi cel născut era viu şi de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înţărcîndu-l şi mai crescând puţin, l-a dus în locaşul cuviosului părinte şi l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.
Asemenea şi altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu şi a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.
Odată supărau pe oameni în Palestina omizile şi lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele şi omizile, zicând: "Aşa vă porunceşte vouă Stăpânul vostru cel de obşte al tuturor, să nu pierdeţi ostenelile omeneşti şi să nu mâncaţi hrana săracilor". Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit. Altă dată fraţii aveau trebuinţă de haine, încât erau foarte lipsiţi şi dezbrăcaţi şi-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-şi cumpere haine şi-i era milă. Însă după făgăduinţa Stăpânului a toate, grăia către dânşii: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie de ce aveţi trebuinţă mai înainte de cererea voastră.
Aşa mângâind sfântul pe fraţi, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i şi de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuinţa mănăstirească şi s-a dus. Cuviosul, mulţumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraţilor şi s-au îndestulat toţi cu haine multă vreme.
Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învăţase de la cuvios citirea cărţilor, a spus despre dânsul: "Am venit odată - zice el -, cu cuviosul părinte în Vostria; şi iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie şi l-a numit înşelător şi mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit.
Mi s-a întâmplat, spunea acelaşi Iulian, a merge pe lângă o mănăstire în care erau monahi cuprinşi de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraţilor, mai înainte de obişnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înţelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie şi prooroceşte a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puţină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mănăstirea aceea, şi, luând toate ce se aflau într-însa şi robind pe toţi monahii, au ars mănăstirea şi s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.
Un comite al ostaşilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneţ la războaie şi cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perşilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri şi să câştige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor; el a venit şi în locaşul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slavă pentru sfinţenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toţi la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfinţita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostaşi, ci pe unul Dumnezeu să-L ştie de ajutător şi să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia şi este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.
Dintr-o învăţătură că aceasta, comitele acela a câştigat mare dragoste către sfânt şi a cerut de la dânsul rasă pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perşii şi se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeţi, de suliţe şi de săbii şi a arătat multă vitejie. După sfârşitul războiului, a venit iarăşi la cuviosul şi i-a spus: "Pe tine însuţi, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război şi făcându-mă înfricoşat vrăjmaşilor, până ce am biruit puterea persană". Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci şi la alţi mulţi se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor şi al furtunilor, altora prin pustietăţi rătăcind şi altora, scoţându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le stă în faţă, scoţându-i din primejdii. Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci şi dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul şi întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă şi să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: "Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors şi a fugit în pustie.
Să pomenim ceva şi despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârşitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraţilor. Adunându-se fraţii la dânsul, a suspinat, a lăcrimat şi le-a zis: "Este trebuinţă a ne ruga, părinţilor şi fraţilor, este trebuinţă a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului". După aceasta, trecând şase sau şapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului şi a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraţilor să se roage.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârşit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mişcau şi grăiau psalmii şi rugăciunile cu care se obişnuise. Când sfântul voia să se deştepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalţă cântărea de la mine. Apoi necontenit învăţa şi pe fraţi la fapte bune. Mai înainte cu trei zile de sfârşitul său, a chemat trei episcopi iubiţi ai săi şi, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau şi se tânguiau pentru despărţirea de el. După După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul, vieţuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ştefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său şi s-a făcut sănătos.
Auzindu-se pretutindeni despre sfârşitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părţile mulţime de popor, precum şi monahi din mănăstiri.
Smerite rugaciuni catre Sfantul Teodosie cel Mare
"Sadit fiind in locasurile Domnului tau, cu preastralucitele tale fapte bune ai inflorit si ai inmultit fiii tai in pustiu, cu ploile lacrimilor tale udandu-i, pastorule al turmelor lui Dumnezeu. Pentru aceasta, strigam tie: Bucura-te, Parinte Teodosie!"
"Multimile calugarilor, te cinstim pe tine, indreptatorule Teodosie, parintele nostru, ca prin tine am cunoscut a umbla, cu adevarat, pe cararea cea dreapta. Fericit esti ca lui Hristos ai slujit si ai biruit puterea vrajmasului. Cel ce esti impreuna vorbitor cu ingerii, iar cu dreptii si cu cuviosii impreuna-locuitor, roaga-te Domnului sa miluiasca sufletele noastre."
"Impodobindu-ti sufletul tau cu infranare, cu dureri si cu rugaciuni, cu dumnezeiasca cuviinta te-ai facut partas cuviosilor, pururea slavite, si daruri de minuni cu adevarat ai primit, spre a tamadui neputintele celor ce te cinstesc pe tine cu credinta. Drept aceea si multimile demonilor gonind, dai tamaduiri oamenilor in dar, de Dumnezeu purtatorule Teodosie. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa daruiasca iertare de greseli celor ce praznuiesc cu dragoste sfanta pomenirea ta."
Apoi a venit şi Preasfinţitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, şi au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peştera în care vieţuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, în veci. Amin.

miercuri, 10 ianuarie 2018

Domnul Iisus Hristos a săvârşit prima minune din activitatea Sa publică, a prefăcut apa în vin






Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire, Şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. Ioan 2, 1-11
Domnul Iisus Hristos a săvârşit prima minune din activitatea Sa publică, a prefăcut apa în vin. Dacă vorbim despre viaţa de familie trebuie să avem în vede­re câteva lucruri. Căsătoria este un lucru serios şi pentru oameni responsabili, nu este o toană de moment. Dragostea care uneşte un bărbat şi o femeie trebuie să fie până la sfârşitul vieţii. Dra­gos­tea lor trebuie să fie însoţită de respect reciproc şi de întraju­torare. Soţul să ştie că soţia sa este cea care-i împărtăşeşte dragostea şi-i poartă în pântece copiii. Ambii sunt datori să se roage unul pentru altul, să mear­gă împreună la biserică şi să nu genereze discuţii distructive. Sfântul Ioan Gura de Aur aşa spune: „Familia este o mică Biserică!”

luni, 8 ianuarie 2018

Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul - Pustiul Hozeva




Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul - Pustiul Hozeva

Manastirea greco-ortodoxa a fost intemeiata prin secolul al V-lea (sau al VI-lea), de catre Ioan din Theba. Dupa tunderea in monahism, acesta a plecat din Theba Egiptului si a venit in pustiul Iudeii, in anul 480. Aici, el si-a gasit o pestera in care s-a instalat ca sihastru.

Manastirea a fost numita "Sfantul Gheorghe Hozevitul" dupa numele celui mai renumit calugar ce a vietuit in aceasta, anume Gheorghe din Coziba (Hozeva). In cadrul secolului al VI-lea, manastirea a ajuns foarte renumita, ea avand drept conducator duhovnicesc pe Sfantul Gheorghe din Coziba, nascut in Cipru, in jurul anului 550.

Sfantul Cuvios Gheorghe Hozevitul, ale carui Sfinte Moaste sunt cinstite in manastirea sa, din pustia Hozeva, a trait si s-a nevoit in secolul al VII-lea. Acest sfant cuvios, cipriot de origine, este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 8 ianuarie, imediat dupa Botezul Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul.

"Nici lungimea drumului, nici nevoile locurilor nu au putut slabi fierbinteala calatoriei tale catre Dumnezeu; ca si acolo, sosind si veselindu-te de locurile pe care au calcat picioarele Dumnezeului nostru, nicidecum nu te-ai lenevit a ajunge catre tronul cel ceresc, prin nevointele si ostenelile tale, Cuvioase Gheorghe."

Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul din Pustiul Iudeii, numit si Wadi Kelt, este o manastire ortodoxa foarte veche, in care se pastreaza Moastele Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, numit si "Hozevitul". Manastirea se afla la o distanta de numai 20 de kilometri de Ierusalim, pe drumul ce se indreapta spre Ierihon. Din parcarea pentru autocare, microbuze mai mici pornesc pe un drum abrupt si pietruit, cale de mai bine de o ora, iar mai apoi, o ingusta poteca porneste spre poarta manastirii.

Valea numita "Wadi Kelt" strabate o insemnata parte din pustiul Iudeii. Valea pustiului Hozeva merge paralel cu drumul antic roman ce leaga Ierusalimul de Ierihon, drum pe care cobora si samariteanul milostiv (Luca 10, 29-37). Manastirea este asezata pe panta abrupta a malului vestic al vaii, intr-o regiune mai mult palestinana decat israeliteana.Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul din Pustiul Hozeva - scurt istoric

Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul este sapata intr-un perete de stanca, pe locul unei stravechi asezari monahale, de la inceputul veacului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe valea paraului Horat - Cherit - din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a trait Proorocul Ilie, in timpul prigonirii lui catre regele Ahab.

Sfantul Gheorghe Hozevitul s-a nascut in insula Cipru, intr-o familie de crestini evlaviosi, pe la jumatatea secolului al VII-lea. Dupa moartea parintilor sai, dorind sa imbratiseze viata monahala, evita casatoria planificata de unchiul sau, isi ia o parte din avere, pe care o imparte saracilor, si fuge pe ascuns in Tara Sfanta, unde se nevoia duhovniceste un frate de-al sau mai mare.

Fratele sau, pustnicul Heraclid, vietuia de multi ani in Lavra lui Calamon, aflata pe malurile pustii ale raului Iordan. Dupa ce se inchina la Mormantul Domnului si la toate celelalte locuri sfinte, Cuviosul Gheorghe se intalneste cu fratele sau, insa varsta sa prea frageda il face pe cel din urma sa nu il tina cu sine, ci sa-l randuiasca intr-o manastire din pustia Hozeva, aflata la o distanta de numai 20 de kilometri de Ierusalim, pe drumul ce coboara catre Ierihon.

O micuta capela, zidita de calugarii sihastri, a fost transformata in manastire in jurul anului 480, de catre Sfantul Ioan, episcopul Cezareei, venit din Theba Egiptului, care este praznuit in ziua de 3 octombrie. Biserica actuala a manastirii, inchinata initial Maicii Domnului, este ocrotita de Sfintii Cuviosi Gheorghe Hozevitul si Ioan Iacob de la Neamt.

Dupa ce a fost tuns in monahism, tanarul nevoitor a fost dat spre ascultare unui batran foarte aspru. Cu toate ca tanarul ucenic era bland, rabdator si smerit cu inima, el era adesea nedreptatit de batranul sau. Spre exemplu, intr-o zi, intarziind sa aduca apa de la parau, batranul i-a tras o palma peste fata, inaintea tuturor. Indata, mana batranului s-a uscat si a intepenit. Mai apoi, insa, pentru rugaciunile staruitoare ale Cuviosului Gheorghe, mana batranului s-a vindecat.

Sfantul Cuvios Gheorghe Hozevitul

Vazand minunea, Cuviosul a fugit din manastire, temandu-se ca nu cumva sa aiba parte de slava desarta, si a mers la fratele sau, in lavra de langa Iordan. In acest loc s-a nevoit sfantul vreme indelungata, ascultand de fratele sau ca si de un parinte mai mare. Precum citim in sinaxar, Sfantul Gheorghe Hozevitul "s-a aratat, inca de la inceput, intru totul nebiruit in orice munca si aspra vietuire, incat parea ca este nematerialnic si fara de trup".

Curatindu-se de patimi si facandu-se pe sine vas ales al Sfantului Duh, sfantul devine o icoana pentru toti ceilalti, primind de la Dumnezeu darul inainte-vederii si al facerii de minuni. Astfel, in anul 614, cuviosul anunta din vreme invazia persilor asupra Tarii Sfinte. Alta data, sfantul a facut sa dea rod un copac uscat si a imblanzit un leu salbatic doar cu cuvantul.

Dupa adormirea in Domnul a fratelui sau, Cuviosul Gheorghe s-a intors la manastirea lui de metanie, in pustia Hozeva. Staretul acesteia, cunoscand vietuirea lui inalta, l-a randuit intr-o chilie retrasa si i-a ingaduit un mod de viata pustnicesc. Toata saptamana petrecea zavorat, iar in obste cobora doar duminica pentru bucuria fratilor si participarea la Sfanta Liturghie.
Ajungand la batranete, Cuviosul Gheorghe s-a imbolnavit si a cazut la pat. Apoi, cunoscandu-si mai dinainte trecerea la cele vesnice, sfantul l-a chemat la sine pe ucenicul sau, Antonie, insa acesta, fiind randuit cu ascultarea la arhondaric (primirea oaspetilor), nu a putut sa ramana langa Cuvios decat cateva clipe. Atunci, sfantul i-a spus: "Nu te tulbura, voi astepta pana ce-ti vei termina ascultarea." Aproape de miezul noptii, cand ucenicul sau a putut veni la dansul, Cuviosul l-a binecuvantat si a spus: "Iesi, suflete al meu, mergi catre Domnul!" Si, in acel ceas, a adormit in Domnul.

Sfantul Cuvios Gheorghe Hozevitul a fost inmormantat in manastirea care ii poarta astazi numele, pe care a si condus-o duhovniceste vreme de mai multi ani. Sfintele sale Moaste, asezate astazi in biserica mare a manastirii, savarsesc mari si multe minuni in viata inchinatorilor, prin harul lui Dumnezeu si dragostea Cuviosului.

vineri, 5 ianuarie 2018

Raului Iordan locul Botezului



Una dintre minunile anuale pe care Dumnezeu le face in Tara Sfanta si le arata celor care vor sa vada este intoarcerea Apei Iordanului, in timpul slujbei de sfintire a apelor oficiata de catre Patriarhul Ierusalimului in ajunul marelui praznic al Botezului Domnului – in 18 ianuarie, sarbatorile fiind aici tinute pe stil vechi.

Foarte multi pelerini, credinciosi sau doar curiosi vin cu aceasta ocazie in Tara Sfanta, incercand sa vada si sa inteleaga marea minune: apa Raului Iordan, care in mod normal curge din amonte in aval (de la stanga la dreapta, privita de pe malul israelian), isi schimba pentru un timp scurt sensul - imediat dupa ce Patriarhul Ierusalimului arunca de trei ori crucea in apa - si curge... de la dreapta la stanga! Locul in care se desfasoara aceasta procesiune se afla doar la 5-6 km distanta fata de punctul in care Iordanul se varsa in Marea Moarta, apa cu cea mai ridicata salinitate din lume. Asa ca proba este usor de facut, gustati si va veti convinge: apa dulce a Iordanului (sursa de apa potabila a statelor Israel si Iordania) este in acele momente... sarata (este amestecata cu apa Marii Moarte!).

In prezent, albia Raului Iordan reprezinta granita naturala dintre Israel si Iordania. Pe cursul sau este identificat locul Botezului Mantuitorului, langa localitatea de granita Bet Haraba, care in araba inseamna “Casa Reintoarcerii”.



In acest loc s-au petrecut evenimente biblice majore. Denumirea Bet Haraba face referire la momentul intrarii Poporului Ales in Tara Sfanta, cu XVI secole inainte de Hristos. Dupa plecarea evreilor din Egipt, condusi de Moise, si ratacirea lor in desert, Poporul lui Israel a traversat pe aici Iordanul intrand in Tara Promisa de Unicul Dumnezeu. Dar mai intai au cucerit Cetatea Canaanului (actualul oras Ierihon, cea mai veche asezare atestata din lume, de 10.000 de ani vechime, aflata in
imediata apropiere).


Tot aici Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul (sec IX inainte de Hristos) a fost ridicat la cer cu carul de foc, aruncand din mers mantia sa Sfantului Prooroc Elisei (izvorul Sf. Elisei, acum captat, este sursa de apa potabila a Ierihonului).

Si tot in acest loc binecuvantat, Sf Ioan Botezatorul L-a botezat cu apa pe Domnul nostru Iisus Hristos – moment de inceput al propavaduirii Legii celei Noi, in care se vadeste caracterul divin al Mantuitorului nostru: “ Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: “Acesta este Fiul Meu iubit intru Care am binevoit” ( Marcu 3, 16-17) .

Insa acum 2000 de ani, pe vremea Mantuitorului, albia Iordanului era diferita de cea pe care o vedem noi acum – aceasta schimbare a cursului apei avand loc in urma unui cutremur. Albia veche, secata, este inca vizibila pe teritoriul Iordaniei, la 600 metri distanta de locul in care se celebreaza acum Botezul Domnului.

Desi are 90% din populatie musulmana, totusi Iordania considera o mare onoare faptul ca pe teritoriul ei se afla al treilea loc important al crestinatatii, dupa Ierusalim si Bethleem!

In 1997 au inceput pe malul iordanian lucrarile arheologice pentru descoperirea unor vestigii crestine, cautand localitatea “ Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan” ( Ioan 1,28; 3,26). Nu este vorba de Betania – localitatea Martei si Mariei, ci de cealalta Betania, de pe malul opus al Iordanului, asa cum prevedea Noul Testament. S-au descoperit astfel in areal 11 situri religioase foarte importante, printre care:

Locul Botezului Domnului Iisus, ramas necunoscut in ultimii 1000 de ani. Pe cursul albiei secate, vizibila inca, se gaseste un loc in forma de cruce, marcat de scari de marmura, piloni si fundatii ale unor biserici din primele veacuri crestine, locul fiind extrem de cautat de catre pelerini intre secolele V si XII.

Zona este mentionata ca atare in cateva marturii ale unor pelerini si calatori din primele veacuri: Teodosie (530 dH), Antonin martirul din Piacenza (570 dH) si altii.

Exista acolo un imens bazin pentru botez in forma de cruce, in care pelerinii se cufundau pasind pe scari de marmura. In nord a fost descoperit ipsosul original, incrustat cu mii de cruci de catre cei botezati. Este de fapt singurul bazin in forma de cruce de pe Pamant si care a utilizat apa Iordanului ca apa de botez. In prezent s-au descoperit vestigii a cinci biserici crestine si a unei imense sali de rugaciune ridicata inainte de secolul al IV-lea.



De asemenea, acolo exista – dupa cum scria Arcufulus din Franta la anul 670, ”o micuta biserica patrata, construita la marginea raului, pe locul in care au fost pastrate hainele Domnului la momentul Botezului Sau. Aceasta era ridicata pe 4 piloni de piatra, astfel incat sa fie inaccesibila, deasupra apei care se poate revarsa.”

Pestera in care a locuit Sf Ioan Botezatorul si in care acesta a fost vizitat de catre Domnul nostru Iisus Hristos.

Izvorul Sf Ioan Botezatorul, cu apa dulce, izvorand dintr-un punct al Dealului Sf Ilie si folosit de asemenea si pentru botez.

Dealul de pe care s-a inaltat la cer Sfantul Prooroc Ilie.


Locul in care a trait in pustiu Sfanta Maria Egipteanca, nu departe de locul Botezului Domnului.

Marele praznic al Botezului Domnului se celebreaza anual in Tara Sfanta pe albia actuala prin care curge Raul Iordan, la 600 metri distanta de locul vechi, secat.




joi, 4 ianuarie 2018

BOTEZUL DOMNULUI





În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat;
că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te;
şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!


Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului, Luminătorul nostru, văzându-Te în Iordan, botezat de robul Tău, cerurile s-au înfricoșat și tot pământul s-a înfiorat, îngerii s-au mirat și toată făptura s-a bucurat. La păcătoși și la vameși ai venit ca să speli cu ape păcatele oamenilor. Iar noi, nevrednicii, cu mulțumire Îți cântăm: Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Veniți în grabă astăzi, puteri îngerești, văzând pe Stăpânul Hristos, venit la repejunile Iordanului să curețe păcatul lui Adam, și cunoscând dumnezeiasca taină, cu frică proslăviți marea Sa coborâre, că Dumnezeu S-a făcut om și neștiind de păcat vine ca un Miel al lui Dumnezeu să ridice păcatele la toată lumea. Pentru aceasta, cei ce proslăviți dumnezeiasca arătare a lui Hristos, cântați Lui, ca și la Betleem, aceste laude:

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, că din cer de la Tatăl ai venit în această lume;
Slavă Ție, Dumnezeule Cel Preaînalt, Care Te-ai coborât chiar până la chipul de rob;
Slavă Ție, Mântuitorul lumii, căci ca un om ai venit la Ioan să Te botezi;
Slavă Ție, Luminătorul făpturii, căci ca un nou Adam păcatele lui Adam cel căzut ai purtat;
Slavă Ție, Lumina cea fără de început, Care la Iordan ai vrut să strălucească lumina cea mare a cunoștinței pentru toată lumea;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, Care ai dorit să dăruiești oamenilor în Arătarea Ta prealuminoasă dimineață a harului;

Slavă Ție, Cel ce ai venit să scapi lumea de vechea înșelăciune;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai arătat nouă marea taină a credinței;
Slavă Ție, Cel ce ai săvârșit pentru noi minuni mari cu ape multe;
Slavă Ție, Cel ce ai luminat cerurile și tot pământul cu lumina învățăturilor Tale;
Slavă Ție, Cel ce pe faraon cel gândit l-ai înecat în repejunile Iordanului;
Slavă Ție, Cel ce ai adus oamenii, prin apele botezului, la viața veșnică;

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Darurile duhovnicești și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin proslăvirea Botezului Domnului, numită atât de frumos de înaintașii noștri, Teofania ori Boboteaza.

Bucuria sărbătorilor continuă! Am călătorit duhovnicește la Betleem și ne-am închinat Pruncului Sfânt asemenea magilor de la Răsărit. Ba mai mult, ne-am primenit peștera sufletelor noastre și l-am primit pe Sfântul Copil chiar în taina ființei noastre. Am colindat și am primit colindători, aducând prin colind fior sfânt de cântare cerească; a opta zi am fost martorii când Maria, Maica Sfântă, a plinit rânduiala legii și a pus numele Iisus odorului ei.

 Deopotrivă, am asistat la cumpăna dintre ani, cu sufletele pline de emoție la întâlnirea timpului cu veșnicia, participând la un „revelion„ cu totul excepțional, priveghind cu Dumnezeu, cel ce a făcut vremurile și stăpânește veacurile. Darurile duhovnicești și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin proslăvirea Botezului Domnului, numită atât de frumos de înaintașii noștri, Teofania ori Boboteaza.

Se pare că anul acesta nu vor fi viscole și geruri năprasnice ca odinioară, când poporul credincios trebuia să înfrunte suflarea viforului ca să ajungă în sfintele locașuri pentru a se împărtăși cu aghiazma mare. Dealurile ninse, florile de gheață, lumina mohorâtă a lui ghenar dădeau sărbătorii alura de poveste.
Chiar dacă anul acesta cerul nu va voi să cearnă peste noi ninsori, iar luna lui ghenar va fi neașteptat de generoasă cu temperaturi pozitive, slava și măreția praznicului nu suferă știrbire căci este o sărbătoare de reînnoire a botezului nostru, prin care a început relația veșnică de viață și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Boboteaza aduce bucurie în viața noastră și pentru că noi prăznuim arătarea Domnului în lume la vârsta de 30 de ani, după ce în taină, în ascultare și rugăciune a crescut și S-a sfințit în firea Lui pământeană, pregătindu-Se pentru lucrarea mântuitoare. Praznicul Teofaniei, sau arătării Domnului în lume, ne mai bucură și prin faptul că odată cu trupurile sfințim prin aghiazma mare și casele, fântânile, pământurile, gospodăriile noastre, locurile de muncă, mașinile cu care ne deplasăm, spațiile în care ne desfășurăm activitățile cotidiene

.Prin aceasta sfințire se bucură toată făptura, arătând că Dumnezeu nu este doar biserică, ci prezent pretutindeni. O veche zicală românească spune că „omul sfințește locul”. Cum îl sfințim, oare? Insul înstrăinat de Dumnezeu nu poate sfinți nimic. Duhul Domnului prezent în om sfințește și binecuvintează tot ce-l înconjoară. Numai în măsura în care năzuim să ne sfințim viața noastră prin legătura nezdruncinată pe care trebuie s-o avem cu izvorul vieții și al sfințeniei, cu Dumnezeu, vom reuși să împlinim vorba din bătrâni.

Înainte de luminatul praznic al Bobotezei, în ajun, Biserica a rânduit zi de post, chiar dacă aceasta este zi de duminică, așa cum este în acest an, în 2014. Deja am auzit voci nedumerite. De ce postesc duminica? Cum să fie harți vineri, iar duminică să fie ajunare? Unii, mai inventivi, chiar au „oferit” o alternativă... amuzantă, ca să nu-i spun altfel: să ținem post vineri, când e dezlegare la mâncăruri de dulce, în contul postului din ajunul Bobotezei, având în vedere că e zi de duminică și… ar fi mai la îndemână. Vă închipuiți că este o înșelare.

 În Ortodoxie nu sunt valabile astfel de „tranzacții” ori schimburi de zile, de postiri. Chiar dacă pentru unii ar părea curios să țină post aspru în zi de duminică, rânduiala trebuie respectată și ca să o putem împlini ar trebui să și înțelegem de ce Biserica a prevăzut această zi de postire în ajunul Bobotezei? Ziua de 5 ianuarie are o semnificație aparte căci este premergătoare unei mari minuni pe care Dumnezeu a făcut-o cu omul, după Nașterea Mântuitorului Hristos cu trupul.

 Este vorba de faptul că omul își va pune mâinile pe creștetul Domnului, a Creatorului său. Și cum să nu postim într-o astfel de zi, pregătindu-ne pentru excepționala întâlnire dintre Creator și creatură! Mai postim și pentru că în ajunul Bobotezei se oficiază slujba Aghiazmei Mari, cu care preoții merg pe la casele credincioșilor și le sfințesc. După rânduială trebuie să gustăm din apa cea sfințită, or acest lucru nu-l putem face decât în stare de post și rugăciune, de ajunare.

Acest post de o zi este rânduit de Biserică și pentru a ne reculege duhovnicește ca să înțelegem cât mai deplin iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, față de noi oamenii. Desigur, postul din ziua premergătoare Botezului Domnului, are o vechime foarte mare fiind păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau să primească botezul. După ce erau botezaţi, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească cu dumnezeieștile merinde.

Dacă ajunul Bobotezei va cădea de luni până vineri inclusiv pravila bisericească prevede post aspru sau chiar negru. Se ajunează până la ceasul al IX-lea, după care se consumă doar fructe și legume uscate ori fierte, fără untdelemn. Dacă ajunul va cădea în zi de sâmbătă ori duminică, atunci nu se mai face ajunare totală, ci, după Sfânta Liturghie și slujba Aghiazmei Mari se pot consuma bucate gătite și cu untdelemn.

Soborul Sfintilor 70 de Apostoli



Soborul Sfintilor 70 de Apostoli. Dupa alegerea celor doisprezece apostoli, Domnul nostru Iisus Hristos a luat încă şaptezeci de apostoli mai mici, ca să-i trimită la propovăduire. Despre acest lucru scrie Sfântul Evanghelist Luca astfel: După aceştia a arătat Domnul şi alţi şaptezeci (şi doi), şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale; pentru că pe cei doisprezece îi avea lângă Dânsul, ca pe nişte martori ai vieţii Sale, iar pe cei şaptezeci îi trimitea.
Dar care erau numele celor şaptezeci nu este adeverit, de vreme ce, precum scrie Sfântul Evanghelist Ioan: Mulţi din ucenicii Lui s-au dus şi după aceea nu mai umblau cu Dânsul. Şi a zis Iisus celor doisprezece: Oare şi voi voiţi să vă duceţi? Şi a fost aşa, căci aproape de patima cea de bunăvoie a Domnului, se împuţinaseră foarte mult ucenicii lui şi abia câţiva din cei şaptezeci rămăseseră lângă El, dar şi din cei doisprezece a căzut unul. Iar după Înviere, ceata sfinţilor doisprezece apostoli s-a împlinit cu Matia; iar ceata celor şaptezeci nu îndată, ci încet s-a împlinit cu cei nou încredinţaţi prin buna vestire a celor care erau în ceata celor doisprezece şi prin propovăduirea Sfântului Pavel, cel chemat de sus, fiind în aceeaşi ceată cu Sfântul Petru. Deci se află despre cei şaptezeci de apostoli o istorie, sub numele Sfântului sfinţit Dorotei, episcopul Tirului, scrisă şi la începutul cărţii faptele apostolilor, care şi în Prolog este pomenită.
Dar acolo sunt scrişi unii care numai la început au fost apostoli, iar după aceea au căzut din credinţă şi din apostolie, precum Nicolae, nemernicul antiohian, fiind din cei şapte diaconi, care cu Simon vrăjitorul s-a abătut de la credinţă; la fel Figel, Hermogen şi Dimas, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel către Timotei: „Ştii că s-au întors de la mine toţi cei din Asia, dintre care este Figel şi Hermogen” (II, 1, 15). Şi iarăşi: „Dimas m-a lăsat, iubind veacul de acum, pentru că s-a făcut mai pe urmă jertfitor idolesc în Tesalonic” (II, 4, 10). Pentru aceasta scrie şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în epistola sa cea sobornicească dintii: „De la noi a ieşit , dar n-a fost de la noi. De ar fi fost de la noi, ar fi fost cu adevărat cu noi” (I, 2, 19). Şi nu se cuvine pe unii ca aceia să-i cinstim în numărul sfinţilor celor şaptezeci ai soborului, ce acum se prăznuieşte. Căci ce împărtăşire este luminii cu întunericul? Însă mulţi sunt în acea istorie trecuţi sub tăcere, pe care Sfânta Biserică în sinaxarul lunilor îi numeşte sfinţi, din cei şaptezeci de apostoli, cum sunt Timotei, Ţiţ, Epafras, Arhip, Ahila, Olimp, Codrat, Ahaic. Sunt încă şi altele multe cu îndoire, în acea istorie sub numele Sfântului Dorotei, scrise de cineva. Deci s-a adunat acestea aici cu multă cercetare, din dumnezeiasca Scriptură, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi de la vechi istorici şi povestitori bisericeşti vrednici de crezare, făcând o enumerare ca aceasta, după numele şi rânduiala sfinţilor apostoli şaptezeci, care în această zi se prăznuiesc.
Cel dintâi din cei şaptezeci de apostoli era Sfântul Iacob, fratele Domnului, pe care Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Gălăteni, îl pomeneşte, zicând: M-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru, iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacob, fratele Domnului (I, 18-19). Acesta a fost întâiul episcop al Ierusalimului, pus de însuşi Domnul, pe care propovăduindu-L, evreii l-au dat jos de pe aripa bisericii şi cu pietre l-au rănit; apoi lovindu-l cu un lemn în cap, s-a sfârşit. Apoi se trece in revista numele acestora
Mentionam ca in ştiinţă să fie că după aceştia toţi care s-au scris aici, pot încă şi mai mulţi să se afle într-aceeaşi vreme, împreună cu sfinţii apostoli; fiindcă mărturiseşte despre aceasta Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care în cartea sa cea dintâi, în cap. al 12-lea, scrie astfel: „Numele fiecăruia din cei doisprezece apostoli ai lui Hristos din destul se încredinţează, din mărturiile Evangheliei, iar pentru cei şaptezeci de apostoli nici un catalog sigur nu se află undeva”.
De vei voi că să cercetezi cu înlesnire, vei afla mai mult de şaptezeci, din mărturiile Sfântului Pavel, care în cea dintâi Epistolă către Corinteni zice: Hristos S-a arătat după Învierea Sa lui Chifa, apoi celor unsprezece; iar după aceea S-a arătat la mai mult decât cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi trăiesc până acum, iar unii au şi adormit. Deci, mulţi ostenindu-se în bună vestire a lui Hristos în aceeaşi vreme în Biserica cea dintâi şi, luminând multe ţări cu credinţa, asemenea cu apostolii sunt vrednici de numele apostolesc, iar unii aici îndeosebi trebuie să se pomenească.
Încă se mai pomeneşte în Faptele Apostolilor Mnason din Cipru, vechi ucenic al Domnului, despre care scrie Sfântul Luca aşa: Au venit cu noi şi nişte ucenici din Cezareea, aducând cu ei pe un vechi ucenic din Cipru, Mnason, la care găzduim noi. Poate va socoti cineva că acest vechi ucenic al Domnului, Mnason, este acelaşi cu Iason. Deci aceştia şi mai mulţi, afară din soborul celor şaptezeci de apostoli, au fost vechi ucenici ai Domnului, în aceeaşi vreme cu apostolii propovăduitori ai Lui, afară de mai mult de cinci sute de fraţi, care, deşi n-au fost pomeniţi, au văzut pe Domnul înviat; numele lor sunt scrise aici, pe pământ, în cărţi, dar în ceruri sunt scrise cu adevărat, precum scrie Sfântul Pavel către Filipeni, în cap. 4: Care întru bună vestire s-au nevoit cu mine, şi cu ceilalţi ajutători ai mei, ale căror nume sunt în cărţile vieţii. Iar în povestirea scrisă sub numele Sfântului Dorotei, pentru cei şaptezeci de apostoli, aceleaşi nume se repetă.
Încă, se mai ştie că în povestirea aceea scrisă sub numele lui Dorotei, multe, precum am scris, fiind nesigure, patru nume din cei şaptezeci de apostoli în zadar se pomenesc, anume Irodion, spunându-l a doua oară, ca şi cum ar fi acelaşi cu Sfântul Pavel Rodion, pe care Pavel nu l-a pomenit nicăieri, fără numai pe Irodion. Şi iarăşi pe Apolo, Tihic şi Aristarh, pe care singuri aceiaşi, iar nu îndoiţi îi pomeneşte Sfântul Pavel.
La aceeaşi povestire numele a patru se află de câte două ori, al lui Cleopa cu Simeon şi Crisp cu Crescent; căci se scrie ca şi cum acelaşi Cleopa ar fi şi Simeon; şi cei vrednici de credinţă, vechi istorici bisericeşti, Eusebiu, cel numit Pamfil, şi Nichifor al lui Calist Xantopol şi cel adus de dânşii ca mărturie mai veche, adică Hegesip, iar după dânşii şi Gheorghe Kedrin, scriu asemenea, cum că Cleopa era frate mai mic al Sfântului Iosif Logodnicul, iar Simeon era rudă Domnului; deşi se pomeneşte în Prolog că Simeon acesta era acelaşi, adică fiul lui Iosif, ca şi Iacob, Iosie şi Iuda; însă cei mai vrednici de credinţă istorici bisericeşti grăiesc că Simeon acesta (rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului, al doilea după Iacob), era fiul unic al lui Cleopa, fratele lui Iosif şi văr, iar nu frate bun lui Iacob, fiul lui Iosif; iar acel Simeon, fiul lui Iosif şi frate bun lui Iacob, era altul (nepomenit între apostoli), de care socotesc că n-a luat slujba apostoliei, precum Iacob şi Iosif, fraţii lui, între cei şaptezeci, iar Iuda (care se zice şi Tadeu), era între cei doisprezece.
Dar poate că mai înainte de a se împărţi apostolii în lume, s-au dus din viaţa aceasta, precum şi alţi ucenici ai Domnului, despre care Sfântul Pavel zice: Cei mai mulţi sunt până acum, iar unii au şi adormit; lucru care rămâne la bisericeasca socoteală şi este dovedit, că altul era Cleopa şi altul Simeon. Iar ceea ce se scrie despre Crisp, pe care Sfântul Pavel îl pomeneşte în Epistolă a doua către Timotei, că a fost episcop în Galileia, – apoi în epistola aceea se pomeneşte Crisp sau Crescent, episcopul Galatiei şi al Galileei; iar deosebit alt Crisp, mai mare al soborului, se pomeneşte în Faptele Apostolilor şi în epistola întâia către Corinteni a lui Pavel.
În aceeaşi povestire se scrie că Chifa, pe care Sfântul Pavel l-a mustrat în Antiohia, a fost episcop în Ivonia. Dar Sfântul Pavel în Antiohia, precum scrie către Gălăteni, nu altcuiva sau lui Chifa, cel din şaptezeci de apostoli, ci însuşi lui Petru, apostolul cel sfânt, i-a stat împotrivă pe faţă, căci sminteală era să vieţuiască ca neamurile.
În aceeaşi povestire se mai scrie că unul din cei şaptezeci ar fi fost un apostol Cezar; dar Sfântul Pavel, scriind din Roma către Filipeni (4, 22), pomeneşte de casa cezarului Nero, care atunci împărăţea în Roma (54-68), iar nu de vreun ucenic al Domnului anume Cezar, precum despre aceasta scriu sfinţii învăţători, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Teodoret. Cel dintâi zice: „I-am îndemnat şi i-am întărit, arătându-le că propovăduirea s-a atins şi de casa împărătească; pentru că dacă cei ce erau în casele împărăteşti toate le-au defăimat pentru Împăratul ceresc, mult mai ales li se cădea lor, Filipenilor, s-o facă”. Celălalt, Sfântul Teodoret, zicea: „Prea multă mângâiere le-a adus, când le-a spus că şi în palatele împărăteşti stăpâneşte dumnezeiasca Evanghelie şi pe casnicii necuratului împărat îi aduce la viaţă”. Aşa tâlcuiesc aceşti sfinţi învăţători cuvintele apostolului, care pomenesc de Cezar în Epistola către Filipeni, la sfârşitul acestora, zicând: Închină-se vouă toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului. Darul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi toţi.
Aceşti şaptezeci de apostoli, fiind aleşi de puterea dumnezeiască, au fost trimişi în toată lumea ca să smulgă pe oameni din înşelăciunea şi nebunia idolească, şi să-i întoarcă la cunoştinţa cinstirii de Dumnezeu. Pentru aceasta, toţi s-au nevoit în multe feluri şi chipuri pentru adevăr şi s-au mutat la Domnul, aşa cum se arată la pomenirea fiecăruia.

miercuri, 3 ianuarie 2018

De ce ne botezam copiii ?


Fara botez, nu ne putem mantui, nu-I putem urma lui Iisus, pentru ca nimic necurat nu va intra in Imparatia Cerurilor. In timpul Botezului Sau, Iisus S-a coborat in Apa Iordanului ca in mormant, omorand omul cel vechi si a iesit din Iordan ca inviat, spaland de pacate omenirea cazuta, despartita de Dumnezeu prin neascultarea lui Adam.

In timpul Botezului Mantuitorului s-au aratat si celelalte Persoane ale Sfintei Treimi: Tatal, care a marturisit ca Iisus este Fiul Sau vesnic si Duhul Sfant in chip de porumbel, adeverind cuvintele Tatalui.

”De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu” spune Mantuitorul (Ioan 3,5).

Botezul in Vechiul Testament

Botezul crestin a fost preinchipuit de potop, in zilele lui Noe, cand prin apa s-au mantuit doar opt suflete – cele aflate pe corabie, ”iar aceasta mantuire prin apa inchipuia botezul, care va mantuieste astazi si pe voi, nu ca stergere a necuratiei trupului, ci ca deschidere a cugetului bun catre Dumnezeu, prin invierea lui Iisus Hristos” (1 Petru 3,21).

Pana in vremea Patriarhului Avraam, toate popoarele erau politeiste (se inchinau diferitelor zeitati), Avraam fiind primul personaj biblic care Il recunoaste pe Unicul Dumnezeu ca Dumnezeul cel Adevarat. Domnul incheie un legamant cu Avraam, promitandu-i ca el si urmasii sai vor fi Poporul Ales, iar taierea imprejur (circumcizia) tuturor celor de parte barbateasca din semintia lui Avraam reprezinta semnul fizic al acestui legamant. Taierea imprejur – ca element al cultului mozaic, practicat de evrei pana in zilele noastre – se face in a opta zi dupa nastere si reprezinta momentul botezului evreiesc, momentul in care pruncul primeste si numele. Si Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, respecta aceasta lege, iar Praznicul Taierii Imprejur cea dupa trup a Domnului este sarbatorit de noi in data de 1 ianuarie.

Dar Mantuitorul a schimbat sensul botezului, cel dupa trup nefiind mantuitor.

Botezul Fiului lui Dumnezeu

Ioan Botezatorul, cel a carui misiune a fost aceea de a-L recunoaste si a-L arata omenirii pe Fiul Lui Dumnezeu intrupat, pe Mesia cel asteptat de Poporul Ales, a fost intrebat: ”De ce botezi?” Iar ”Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei...  După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.

Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 1, 25-34).

Fiind lipsit de pacat, Iisus nu avea de ce sa fie botezat. Si totusi primeste botezul de la Ioan (Creatorul este botezat de creatia Sa), pentru a ne arata smerenia Sa, dar mai ales pentru a ne vesti ca El va lua asupra Sa pacatele lumii, acceptand botezul pentru mantuirea noastra, a tuturor oamenilor.

De ce botezam pruncii?

Copilul nou-nascut nu are pacate personale, dar poarta pacatul stramosesc al despartirii de Dumnezeu. Psalmistul spune : ”iata, intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea” (Psalmul 50). Ca urmare, pruncul trebuie botezat pentru a se uni din nou cu Dumnezeu. Sfanta Scriptura nu ofera detalii despre varsta la care trebuie botezat omul, mai ales pentru faptul ca ea vorbeste despre epoca convertirii la crestinism, despre propavaduire, iar in vremea aceea s-au increstinat adultii, de multe ori impreuna cu familiile lor.

Iisus nu a venit sa schimbe Legea, ci sa o implineasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca asa cum s-a intamplat cu Pastele Iudaic, s-a intamplat si cu Botezul. La Cina cea de Taina intalnim atat Pastele Iudaic (care celebreaza iesirea din robia egipteana a Poporului Ales), cat si Pastele Crestin; Iisus a pus capat celui dintai si l-a instituit pe cel de-al doilea, prin Invierea Sa. Asa si la Botez, se pune capat botezului iudaic (circumcizia, botezul dupa trup) si se instituie Botezul in apa si in Duh Sfant, inceput de Ioan Botezatorul si desavarsit de Iisus. Si cum ritualul botezului iudaic se aplica pruncilor, asemenea se face si cu Botezul crestin, in situatiile obisnuite.

Botezul produce, prin unirea cu Hristos, desfiintarea pacatului stramosesc, iar in cazul adultilor si a pacatelor personale. Urmand invatatura lui Iisus si practica Sfintilor Apostoli, Biserica Ortodoxa savarseste Taina Sfantului Botez, cu apa si cu Duhul Sfant si numai astfel cel botezat devine crestin si are sanse de mantuire. Fara sa intram prin ”usa botezului” nu putem intra in Imparatia lui Dumnezeu.

Iar ideea – tot mai raspandita in Lumea Noua - de a nu boteza copii, pentru ca mai tarziu sa isi poata alege singuri religia, este foarte periculoasa, pentru ca nimeni nu are garantia ca copilul va ajunge varsta la care sa poata face o alegere sau alta. Parintii joaca astfel chiar sansa mantuirii copiilor lor, asumandu-si o mare raspundere in fata Domnului, la Judecata de Apoi.

Protosinghel Isaia

Fara botez, nu ne putem mantui, nu-I putem urma lui Iisus, pentru ca nimic necurat nu va intra in Imparatia Cerurilor. In timpul Botezului Sau, Iisus S-a coborat in Apa Iordanului ca in mormant, omorand omul cel vechi si a iesit din Iordan ca inviat, spaland de pacate omenirea cazuta, despartita de Dumnezeu prin neascultarea lui Adam.

In timpul Botezului Mantuitorului s-au aratat si celelalte Persoane ale Sfintei Treimi: Tatal, care a marturisit ca Iisus este Fiul Sau vesnic si Duhul Sfant in chip de porumbel, adeverind cuvintele Tatalui.

”De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu” spune Mantuitorul (Ioan 3,5).

Botezul in Vechiul Testament

Botezul crestin a fost preinchipuit de potop, in zilele lui Noe, cand prin apa s-au mantuit doar opt suflete – cele aflate pe corabie, ”iar aceasta mantuire prin apa inchipuia botezul, care va mantuieste astazi si pe voi, nu ca stergere a necuratiei trupului, ci ca deschidere a cugetului bun catre Dumnezeu, prin invierea lui Iisus Hristos” (1 Petru 3,21).

Pana in vremea Patriarhului Avraam, toate popoarele erau politeiste (se inchinau diferitelor zeitati), Avraam fiind primul personaj biblic care Il recunoaste pe Unicul Dumnezeu ca Dumnezeul cel Adevarat. Domnul incheie un legamant cu Avraam, promitandu-i ca el si urmasii sai vor fi Poporul Ales, iar taierea imprejur (circumcizia) tuturor celor de parte barbateasca din semintia lui Avraam reprezinta semnul fizic al acestui legamant. Taierea imprejur – ca element al cultului mozaic, practicat de evrei pana in zilele noastre – se face in a opta zi dupa nastere si reprezinta momentul botezului evreiesc, momentul in care pruncul primeste si numele. Si Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, respecta aceasta lege, iar Praznicul Taierii Imprejur cea dupa trup a Domnului este sarbatorit de noi in data de 1 ianuarie.

Dar Mantuitorul a schimbat sensul botezului, cel dupa trup nefiind mantuitor.

Botezul Fiului lui Dumnezeu

Ioan Botezatorul, cel a carui misiune a fost aceea de a-L recunoaste si a-L arata omenirii pe Fiul Lui Dumnezeu intrupat, pe Mesia cel asteptat de Poporul Ales, a fost intrebat: ”De ce botezi?” Iar ”Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei...  După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.

Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 1, 25-34).

Fiind lipsit de pacat, Iisus nu avea de ce sa fie botezat. Si totusi primeste botezul de la Ioan (Creatorul este botezat de creatia Sa), pentru a ne arata smerenia Sa, dar mai ales pentru a ne vesti ca El va lua asupra Sa pacatele lumii, acceptand botezul pentru mantuirea noastra, a tuturor oamenilor.

De ce botezam pruncii?

Copilul nou-nascut nu are pacate personale, dar poarta pacatul stramosesc al despartirii de Dumnezeu. Psalmistul spune : ”iata, intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea” (Psalmul 50). Ca urmare, pruncul trebuie botezat pentru a se uni din nou cu Dumnezeu. Sfanta Scriptura nu ofera detalii despre varsta la care trebuie botezat omul, mai ales pentru faptul ca ea vorbeste despre epoca convertirii la crestinism, despre propavaduire, iar in vremea aceea s-au increstinat adultii, de multe ori impreuna cu familiile lor.

Iisus nu a venit sa schimbe Legea, ci sa o implineasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca asa cum s-a intamplat cu Pastele Iudaic, s-a intamplat si cu Botezul. La Cina cea de Taina intalnim atat Pastele Iudaic (care celebreaza iesirea din robia egipteana a Poporului Ales), cat si Pastele Crestin; Iisus a pus capat celui dintai si l-a instituit pe cel de-al doilea, prin Invierea Sa. Asa si la Botez, se pune capat botezului iudaic (circumcizia, botezul dupa trup) si se instituie Botezul in apa si in Duh Sfant, inceput de Ioan Botezatorul si desavarsit de Iisus. Si cum ritualul botezului iudaic se aplica pruncilor, asemenea se face si cu Botezul crestin, in situatiile obisnuite.

Botezul produce, prin unirea cu Hristos, desfiintarea pacatului stramosesc, iar in cazul adultilor si a pacatelor personale. Urmand invatatura lui Iisus si practica Sfintilor Apostoli, Biserica Ortodoxa savarseste Taina Sfantului Botez, cu apa si cu Duhul Sfant si numai astfel cel botezat devine crestin si are sanse de mantuire. Fara sa intram prin ”usa botezului” nu putem intra in Imparatia lui Dumnezeu.

Iar ideea – tot mai raspandita in Lumea Noua - de a nu boteza copii, pentru ca mai tarziu sa isi poata alege singuri religia, este foarte periculoasa, pentru ca nimeni nu are garantia ca copilul va ajunge varsta la care sa poata face o alegere sau alta. Parintii joaca astfel chiar sansa mantuirii copiilor lor, asumandu-si o mare raspundere in fata Domnului, la Judecata de Apoi.

Protosinghel Isaia

Iordanul s-a intors inapoi !





Iordanul s-a intors inapoi! Acest cuvant minunat se aude in fiecare an, in ziua de Boboteaza (6/19 ianuarie), pe malurile raului Iordan. Intr-o rugaciune rostita in aceasta zi, preotii spun: "Te-au vazut apele, Dumnezeule, si s-au temut, Iordanul s-a intors inapoi."

Iordanul este principala apa curgatoare a Tarii Sfinte. Aceasta apa izvoraste din Muntii Libanului, apoi traverseaza Marea Galileii si, dupa un lung si sinuos traseu, se varsa in Marea Moarta. Pe o distanta de 180 de kilometri, Iordanul alcatuieste granita naturala dintre Israel si Iordania, lungimea totala a acestuia fiind insa de aproape 360 de kilometri. In evreieste, Iordanul este numit si "raul care coboare"; intre izvor si varsare, Iordanul are o diferenta de altitudine de opt sute de metri.

Iordanul apare inca din perioada vechi-testamentare drept un loc al savarsirii minunilor. Prima minune mentionata in Sfanta Scriptura a avut loc in dreptul Ierihonului, pe unde israelitii condusi de Iosua au trecut Iordanul. Sfanta Scriptura ne spune ca fiii lui Israel au plans vreme de treizeci de zile moartea lui Moise, si dupa ce s-au implinit aceste zile, Iosua fiul lui Navi, impreuna cu tot poporul lui Israel au trecut in chip miraculos prin apele Iordanului spre pamantul fagaduintei. Locul exact al acestei treceri miraculoase este identificat cu o veche trecatoare prin vadul raului Iordan in apropierea careia a predicat mult mai tarziu si Sfantul Ioan Botezatorul. Dupa traditie locul acesta este acelasi cu "locul scufundarii" adica, locul in care a fost botezat Domnului nostru Iisus Hristos.

Iordanul

Iordanul este pomenit des in Sfanta Scriptura, cel mai important moment in care apare acesta fiind insa, fara indoiala, Botezul Domnului, consemnat de catre toti cei patru sfinti evanghelisti (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22 si Ioan 1, 29-34). Potrivit acestora, Sfantul Ioan Botezatorul savarsea "botezul pocaintei" in apele raului Iordan. In acest loc a venit din Galilea si Iisus pentru a se boteza de la Ioan. "Si botezandu-se Iisus, cand a iesit din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se peste El ca un porumbel, iar glasul Tatalui s-a auzit din ceruri zicand: Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru care am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati" (Matei 3, 16-17). Natura insasi l-a recunoscut pe Creator, apele Iordanului intorcandu-se inapoi, ca o plecaciune inaintea ziditorul lor.

Iordanul s-a intors inapoi !

In fiecare an, in ziua de 6/19 ianuarie, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Botezul Domnului nostru Iisus Hristos. In aceasta zi de sarbatoare, patriarhul Ierusalimului, insotit de numerosi episcopi, preoti si credinciosi veniti din toata lumea, organizeaza o mare procesiune la raul Iordan. Aceasta procesiune reactualizeaza pentru fiecare generatie evenimentele desfasurate pe malul acestui rau, cu peste doua mii de ani in urma, cand Fiul lui Dumnezeu a coborat smerit la apele Iordanului, pentru a primi botezul din mainile Sfantului Ioan Botezatorul.

Procesiunea care se desfasoara in aceasta zi la Iordan incepe in zori, dupa ce autoritatile locale deschid portile zonei de frontiera dintre Israel si Iordania, zona extrem de securizata. Pe un culoar special amenajat patrund cu aceasta ocazie nenumarate autobuze si masini, pline cu oficialitati si pelerini din toata lumea.

Odata ajunsi la Biserica Sfantul Ioan Botezatorul, din apropierea raului, ierarhii se imbraca in vesminte de sarbatoare si dupa savarsirea Sfintei Liturghii se indreapta pe jos spre raul Iordan. In drum spre apele binecuvantate, toti crestinii canta troparul Botezului Domnului: "In Iordan, botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a arata." Dupa cuvenitele rugaciuni si binecuvantari, patriarhul ortodox arunca in apa o cruce din lemn. Mai multi porumbei albi, eliberati, inconjoara pentru putina vreme locul Botezului, amintind de Epifania Domnului.

Multimile de pelerini amintesc astazi de numerosii evrei care coborau in vechime la Iordan, pentru a asculta predica inflacarata a Sfantului Ioan Botezatorul, cat si pentru a primi botezul. Credinciosii care participa la slujba de sfintire dau marturie ca, pentru cateva clipe, apele Iordanului se intorc inapoi, curgand dinspre Marea Moarta spre Marea Galileii, adica dinspre varsare spre izvoare, spre a cinsti astfel, in felul lor, marele praznic. Cei care au baut din apele Iordanului in aceasta zi, au observat ca acestea sunt sarate, iar nu dulci, dupa cum sunt de obicei; acest lucru este explicat prin faptul ca, intorcandu-se inapoi, raul aduce cu sine ape sarate din Marea Moarta.

Acest lucru da si el marturie despre prezenta Ziditorului si a Mantuitorului lumii. Intoarcerea raului Iordan inapoi este profetita inca din Vechiul Testament, despre aceasta citind astfel: "Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit? Si tie, Iordane, ca te-ai intors inapoi? Muntilor ca ati saltat ca berbecii si dealurilor, ca mieii oilor? De fata Domnului s-a cutremurat pamantul, de fata Dumnezeului lui Iacob, Care a prefacut stanca in iezer, iar piatra in izvoare de apa. Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau se cuvine slava, pentru mila Ta si pentru adevarul Tau" (Psalmi 113, 5-9).

Intoarcerea inapoi a raului Iordan, dinspre Marea Moarta (apa extrem de sarata, lipsita de vietuitoare), inspre Marea Galileii (apa dulce, cu multi pesti si vegetatie abundenta), trimite inca din momentul Botezului spre activitatea Mantuitorului de a intoarce lumea de la moarte la viata.