Strigătele unui om, care căzuse

Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna.

 Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi.

Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele.

Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi.

 Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.

– Acel om este sortit morţii! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el! a spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.

Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat în spate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum.

Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul.

La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese!