Cuviosului Evdochim cel Nou

5 octombrie  Cuvânt la găsirea moaştelor Cuviosului Evdochim cel Nou
Dumnezeu totdeauna face minuni şi va continua să facă minuni pentru a-l readuce pe om la locul lui de cinste, de „chip al lui Dumnezeu”, pe care l-a pierdut prin cădere. Omul, mânat încoace şi încolo de poftele simţurilor şi care se lasă înşelat de atacurile acestora, nu are vreme să se cerceteze pe sine şi să cugete nu doar la ceea ce percepe prin simţuri, ci şi la cele adevărate. Nici nu îşi poate aminti cuvântul mântuitor că „omul nu este ceea ce se vede”, ca, înţelegându-şi astfel locul de cinste şi originea-i dumnezeiască, să se ridice cu mintea la El. Dacă s-ar elibera din robia celor materiale, şi asta fără mult efort, ar putea simţi câte minuni face înaintea lui iubitorul de oameni Dumnezeu, Care prin acestea îl cheamă să se întoarcă la El.

Cine se mai îndoieşte că prin minune dumnezeiască am cunoscut sfinţenia Cuviosului monah Evdokim, care a trăit împreună cu noi în mănăstirea Vatoped şi pe care astăzi îl prăznuim? Toţi cei care, prin dumnezeiască Pronie, suntem prezenţi aici, am văzut locul unde erau întinse moaştele Sfântului acestuia care s-a arătat în vremurile din urmă. Era îmbrăcat cu rasa monahală şi ţinea în mâini o icoană veche a Maicii Domnului. Dar şi cei care nu l-au văzut, auzind doar că la Vatoped s-a arătat un nou Sfânt, vor dori să afle cum şi când şi cine era el. Din aceste motive am întocmit istorisirea de mai jos, în care arătăm cele pe care, fiind de faţă, le-am văzut cu ochii noştri, istorisire care va fi de folos celor de după noi şi celor care aleg viaţa monahală, dar şi oricărui creştin.

Este cunoscut tuturor creştinilor cum se dobândeşte sfinţenia, mai ales celor care au părăsit lumea şi au ales viaţa monahală, îndeletnicindu-se cu aceasta după puterile lor. Pentru că sfintele cuvinte ale Vechiului şi Noului Testament, dar şi mulţime de scrieri teologice şi patristice, vieţile Sfinţilor, ale Martirilor şi Cuvioşilor noştri ne arată calea mântuirii şi a dobândirii sfinţeniei. Cred, aşadar, că este de prisos să vorbim despre acestea celor care le cunosc; a istorisi însă minunile lui Dumnezeu şi cu precădere minunile din zilele noastre este de mare folos pentru noi toţi.

Adormirea Sfântului

Se pare că nu a trecut mult timp de la adormirea Sfântului până la găsirea moaştelor lui, dacă socotim aceasta ţinând seama de faptul că oasele care se află în jurul lui şi peste el nu erau multe.

Că nu a trecut mult timp de la moartea lui se dovedeşte şi prin aceea că moaştele erau aşezate în partea nou construită a cimitirului, care s-a amenajat după căderea Constantinpolului.

Nu trebuie, aşadar, să fi trecut mai mult de 150 de ani de la moartea Sfântului până în epoca noastră, aşa cum putem să concluzionăm şi după ţesătura veşmântului care îi acopereau trupul.

Să vedem însă cum s-a întâmplat găsirea Sfintelor moaşte şi astfel vom afla, cred eu, şi cine era Sfântul.

Găsirea moaştelor Sfântului Evdokim

În 1840, epitrop al Mănăstirii Vatoped era Preacuviosul Arhimandrit Filaret, care se trăgea din satul „Tessarakontóneo”, adică „patruzeci de biserici”, din eparhia Orestiadei. Îl ajutau în administrarea mănăstirii juristul Serafim şi secretarul Nichifor.

Pururea-pomentul preacuvios Arhimandrit Iacov, fost schevofilax, văzând că peretele de apus al cimitirului, care se afla sub nartexul părţii noi a cimitirului, a suferit o crăpătură, mişcat de o dispoziţie evlavioasă, a dorit să îl reconstruiască pe cheltuiala lui. A chemat aşadar meseriaşi pentru realizarea construcţiei şi a numit supraveghetor şi responsabil cu urmărirea lucrărilor pe ucenicul lui de chilie, omonimul Iacov.

După ce au dărâmat acoperişul de pe nartex şi acea parte a nartexului care se sprijinea pe zidul care stătea să se dărâne, au căzut multe materiale, pământ şi pietre peste oasele care se aflau în cimitirul întunecos, construit ulterior. Trebuia, aşadar, să se golească spaţiul cimitirului dărâmat şi să se scoată afară oasele peste care căzuseră materiale de construcţie. După reconstruire urma să fie aşezate din nou la locul lor, nu înainte de a fi curăţate.

Mutarea materialelor nartexului dărâmat şi separarea lor de oase era făcută de trei lucrători, care au început această lucrare într-o zi de luni şi au continuat şi marţi. Miercuri, 1 octombrie, la vreo două ore după prânz, o bună mireasmă se răspândea în aer, fapt care îi făcea pe lucrători să fie nedumeriţi. Supraveghetorul lucrărilor, Iacov, le-a spus lucrătorilor să mute cu grijă bucăţile de zid şi celelalte materiale de construcţie, pentru că buna mireasmă, care ieşea era semn de sfinţenie şi probabil acolo se aflau îngropate sfinte moaşte. Într-adevăr, moaştele s-au găsit la scurt timp făcând încă mai simţită buna mireasmă care a umplut tot spaţiul dimprejur.

Poziţia moaştelor

Poziţia moaştelor era următoarea: craniul, tot pleşuv era aşezat pe vertebrele cervicale. Restul trupului era îmbrăcat cu o tunică de bumbac. Oasele, apropiate unele de altele, erau ţinute laolaltă, în unele părţi de tendoane şi în altele de o piele subţire a periostului. Întregul trup se sprijinea pe umărul stâng şi pe coapsă şi era orientat către Răsărit privind către peretele marelui cimitir vechi. Gambele atingeau oasele coapselor şi genunchii în părţi. (Adică, aşa cum îngenunchem ca să facem metanii mari). Mâinile erau aşezate pe piept în formă de cruce. Sub mâna dreaptă se afla o icoană veche care părea a fi Maica Domnului Vimatarissa.

După ce, aşadar, au găsit sfintele moaşte în această poziţie şi văzând că tot locul s-a umplut de foarte multă bună mireasmă, lucrătorii şi supraveghetorul Iacov erau peste măsură de uimiţi. Faptul a fost adus la cunoştinţă epitropului Filaret şi celorlalţi părinţi ai mănăstirii.

Uimire la aflarea Sfântului nou arătat

Tocmai atunci se aflau la Vatoped şi doi arhierei. Fostul Episcop al Smirnei, Hrisant – exilat, pentru că a scris împotriva luteranilor şi calvinilor – şi fostul Episcop de Orestiada şi Adrianopole, Grigorie. Au venit arhiereii, epitropul şi alţii şi, după ce au văzut moaştele în poziţia pe care am descris-o, se uitau unul la altul în tăcere şi se minunau de buna mireasmă răspândită.

Atunci Hrisant al Smirnei a spus:

„De ce staţi uimiţi în tăcere, cinstiţi Părinţi? Oare nu prin minune ne-a arătat nouă Dumnezeu sfinţenia acestui Părinte ale cărui moaşte le vedem înaintea noastră şi simţim buna lor mireasmă cerească? Cine altul decât Dumnezeul nostru a umplut moaştele cu mir în acest chip? Cine altul l-a îmbăiat într-o asemenea bună mireasmă, care se întinde peste tot în jurul nostru? Cum este cu putinţă ca oasele şi trupurile putrede să scoată o asemenea bună mireasmă? Încă şi Lazăr care a fost închis patru zile în mormânt scotea duhoare, după cum aflăm din Evanghelie. «Doamne, deja miroase, că este a patra zi» (Ioan 11, 39). Şi, într-adevăr, aşa se întâmplă. Pentru că şi oasele, când trupul se descompune, au o duhoare pământească, trupească de nesuportat. Aceste moaşte însă ne umplu răsuflarea cu mir. Vedem că alte oase care sunt în jur sau alături de cele ale Sfântului şi mai ales oasele care se află departe de el, nu au deloc această bună mireasmă, pentru că celea care se află în jurul lui au primit deja puţin din buna lui mireasmă.

Să nu ne arătăm, aşadar, necredincioşi în faţa dumnezeieştii minuni, prin care Dumnezeu ne arată că acestea sunt sfinte moaşte. Să nu ne arătăm necredincioşi, repet, în faţa acestei minuni, pentru că e vorba de o minune reală, din motivele pe care le-am spus mai înainte. Ci să Îl slăvim pe Dumnezeu, care totdeauna este minunat întru Sfinţii Săi şi să îl cinstim pe Sfântul Lui”.

Spunând acestea, a fost de acord cu el şi Episcopul Grigorie de Adrianopole şi toţi cei aflaţi de faţă şi au exclamat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Şi după ce au dat slavă lui Dumnezeu, au mutat cu evlavie sfintele moaşte în biserica Sfinţilor Apostoli, care se află deasupra cimitirului mare. S-au întors apoi la mănăstire slăvind din nou pe Dumnezeu pentru minune şi având mintea la nou-arătatul Sfânt şi la toate câte se întâmplaseră.

Sfântul se numeşte „Evdókimos”

În ziua următoare, s-au adunat slujitorii împreună cu epitropul Filaret şi se gândeau ei împreună cu părinţii mai bătrâni şi mai cinstiţi ai mai mănăstirii, pe de o parte la numele Sfântului, pe care nu îl cunoşteau –, pentru că nu doreau să îl cinstească fără nume pe noul Sfânt al mănăstirii lor – şi, pe de altă parte, la fel cum au fost găsite într-o asemenea poziţie sfintele moaşte în cimitir, înconjurate de multe oase, care erau puse în jurul lui şi peste el în dezordine.

Şi în ce priveşte numele Sfântului, după ce s-au sfătuit, au socotit toţi că este îndreptăţit să îi dea un nume provizoriu, hotărând să săvârşească şi priveghere cu ocazia găsirii sfintelor moaşte şi să Îl slăvească pe Dumnezeu, Care ni l-a arătat printr-o minune.

Într-un glas, aşadar, au hotărât să îl numească „Evdókimos”, spunând că Dumnezeu a binevoit [gr. evdókise] să facă minuni cu noi, în vremea noastră, în care este atât de dispreţuită evlavia şi credinţa creştină, ca să îi readucă pe toţi creştinii pe calea Lui, căci aceştia, îndepărtându-se de El, trăiesc în mizeria păcatului şi îşi pregătesc pedeapsa veşnică. Pe noi, cei care am ales viaţa monahală, voieşte prin aceasta să ne îmboldească spre imitarea vieţii virtuoase, care duce la sfinţire.

Au spus că, „dacă Sfântul nu e mulţumit să îl lăudăm cu numele de «Evdókimos», să binevoiască [gr. evdokísei] el să-şi descopere adevăratul nume”. Dacă însă îi place şi primeşte acest nume, care este potrivit în vremea noastră, pentru că arată dumnezeiasca voinţă pentru mântuirea creştinilor aflaţi în înşelare, să primească numele pe care i l-am dat. „Da, Sfinte”, au spus ei, „ţi-am dat acest nume mişcaţi de vrere binecredincioasă”. Astfel, numele de „Evdokim”, cu părerea unanimă a monahilor Vatopedului şi a celor doi arhierei care se aflau acolo a fost recunoscut oficial pentru Sfânt.

Cum s-au găsit moaştele Sfântului în osuar ?

Multe păreri s-au exprimat, ca să explice felul cum au fost găsite moaştele Sfântului în poziţia pe care am descris-o mai sus. În cele din urmă, însă, a fost acceptată ca fiind cea mai corectă şi logică părerea secretarului Nichifor, care a spus:

 „Sfântul, deşi şi-a prevăzut ceasul morţii, nu a spus nimic niciunui frate al mănăstirii. A luat în braţe cinstita icoană (a Maicii Domnului), a ieşit în ascuns din mănăstire, a intrat în osuarul întunecat – socotind că aşa va scăpa atenţiei celorlalţi – şi, după ce a zis „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul”, şi-a dat ultima răsuflare şi s-a urcat la lăcaşurile cereşti”.

Această părere, aşadar, a fost primită de toţi şi a părut tuturor a fi insuflată de Dumnezeu, pentru că şi faptele arătau că astfel s-a întâmplat în realitate. Căci, dacă Sfântul ar fi fost mai întâi îngropat în afara osuarului, cum de nu au simţit buna mireasmă a sfintelor moaşte cei care l-au dezgropat şi l-au mutat în cimitir la reînhumare? Cum de nu s-au mirat văzând moaştele încă îmbrăcate în haine, cu oasele încă unite şi având în braţe sfânta icoană? Cum de a trecut neobservat acest fapt, fără să se spună nimic şi fără să se consemneze acest lucru în catalogul funebru? Nici despre icoană, nici despre moaşte, nici despre veşmântul lui nu a vorbit nimeni, lucru cu totul de neexplicat.(Ierodiacon Meletie Vatopedinul)

Evanghelia iubirii desavarsite

DUMINICA A NOUASPREZECEA DUPA RUSALII

Daca ar avea oamenii necontenit inaintea ochilor mila lui Dumnezeu fata de dansii, s-ar milostivi si ei unii fata de altii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decat gandul ca nici lui nu-i da nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu rasplateste El, zi si noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastra? Si nu-i mai bine sa te bucuri, la curtea imparatului, de milostivirea im­parateasca decat de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi buna­vointa tuturor de la Curte, daca am cadea in dizgratia regala?


Tot asteptand ca ceilalti sa fie mai intai milostivi fata de dansul, omul ajunge hapsan. Este litera de lege aceasta. Mila insa nu este o virtute pasiva, ci o virtute lucratoare. Ce ar fi stiut oamenii despre mila daca Dumnezeu nu ar fi fost El mai intai, milostiv fata de oameni? Mila lui Dumnezeu desteapta si in oameni mila. Daca Dumnezeu nu ar fi aratat mila Lui, lumea nu ar cunoaste mila.

Cui intelege ca mila este o virtute lucratoare, si incepe sa o lucreze, cerul si pamantul i se arata curand intr-o lumina noua. Unul ca acesta va ajunge curand sa cunoasca si mila lui Dumnezeu oamenilor. Mila este scapararea a doua pietre, din care izvoraste scanteia. Cine isca aceasta fericita scanteie, si cine o primeste, simte ca Dumnezeu e de fata. Amandoi, si cel ce da si cel ce primeste, simt in inimile lor mana lui Dumnezeu, mangaietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui (Matei 5, 7).

Mila este mai mare decat compasiunea pe care o predica atata inteleptii indieni. Poate cineva sa treaca pe langa un cersetor, sa-i para rau de el, si totusi sa nu-i dea nimic. Omului milostiv insa nu doar ii va parea rau de un necajit, ci-l va si ajuta. A te milostivi de-un cersetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru in Legea iui Hristos; ci sa ne milostivim de vrajmasii nostri, acesta este lu­crul de capetenie. Mila este mai mare decat iertarea, pentru ca ier­tarea este prima jumatate a drumului, iar fapta iubirii, a miloste­niei, este drumul intreg.

Mai trebuie oare sa spunem ca mila este mai mare decat drep­tatea pamanteasca? Daca n-ar fi mila, oamenii ar pieri cu totii de mana necrutatoare a legii. Fara mila, legea nu poate chezasui pen­tru nimic din cele ce sunt, mila insa face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni sa cunoasca si sa deprinda din copilarie dulceata dragostei si a milei decat as­primea legii. Legea poate fi oricand invatata, pe cand o inima inasprita cu greu se mai poate intoarce vreodata spre milostivire. Daca oamenii au dragoste, nu vor pacatui impotriva legii, dar daca, implinind toata legea, au ramas cu totul lipsiti de dragoste, pot pierde cununa slavei fagaduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astazi vorbeste despre cel mai inalt fel de mila: iubirea fata de vrajmasi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci po­runca — de a ne iubi vrajmasii. Iar porunca aceasta nu e de impli­nit ici si colo, in oarecare clipe rare de iluminare a legii, asa cum era, mai mult sfat decat porunca, inainte de venirea Lui. Porunca iubirii fata de vrajmasi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea. Cu aceste cuvinte incepe Evanghelia iubirii vrajmasilor. La urma urmelor, daca vrem ca oamenii sa nu ne fie dusmani, sa nu le fim nici noi lor. Daca e adevarat faptul ca oricine pe lumea asta are dusmani, atunci de buna seama ca si noi suntem dusma­nul cuiva! Dar cum sa-ti fie omul prieten daca tu ii esti dusman? Smulge asadar radacina dusmaniei din inima ta, si abia dupa ace­ea numara-ti dusmanii. Cu cat mai desavarsit ai sa-ti smulgi din inima radacina cea rea si toate vlastarele care puiesc dintrinsa, cu atat mai putini dusmani au sa-ti iasa la socoteala. Daca vrei, deci, ca oamenii sa-ti fie prieteni, inceteaza mai intai tu a le fi lor dusman, fa-te tu mai intai prietenul lor. De indata ce le vei fi semenilor tai prieten, numarul dusmanilor tai va scadea si chiar va disparea cu totul.

Dar nu acesta-i castigul cel mai mare. Castigul cel mai mare e ca, in chipul acesta, ti-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seama pentru mantuirea ta sa nu fi dusmanul nimanui, si nici sa nu ai vreun dusman. Daca ii esti cuiva dusman, lucrul acesta impiedica si mantuirea ta, si pe a lui; iar daca esti altora prieten atunci pana si dusmanii tai iti vor ajuta, vrand-nevrand, sa te mantuiesti. O, daca ar socoti omul mai degraba cu cati semeni de-ai lui este el la cutite, decat cati il vrajmasesc pe el! Intr-o singura zi, fata cea neagra a acestei lumi ar straluci ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim sa faca si ei noua este atat de fireasca, atat de neindoielnic buna, incat e de mirare si e o rusine ca ea nu este obisnuinta de zi cu zi in oameni. Nimeni pe lume nu vrea sa i se faca rau; sa nu faca deci nici el rau altora! Oricine vrea sa i se faca bine; sa faca si el bine altora! Orice om vrea sa fie iertat cand greseste; sa ierte si el pe altii! Fiecare vrea sa-si impartaseasca durerile si bucuriile cu altii; sa intristeze si el de durerile altora, sa se bucure si el de bucuriile altora! Omul vrea ca altii sa vorbeasca bine despre el, sa-l cinsteasca, sa-l hraneasca daca e flamand, sa-l cerceteze daca e bolnav si apere daca e prigonit; sa faca si el altora toate acestea.

Lucrul acesta e valabil pentru persone si pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, natiuni si tari. Daca toti ar face din aceasta o lege, toata rautatea si lupta intre stari, intre neamuri si tari ar inceta, ar inceta si luptele, si razboaiele. Iata leacul tuturor bolilor, si altul nu este.

Si mai departe spune Domnul:

Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai.

Adica: sa asteptati ca altii sa va faca voua bine, ca sa le puteti intoarce binele facut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu asteapta ca oamenii sa merite soarele de pe cer, ca sa porunceasca soarelui sa straluceasca? Nu lucreaza Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucra­toare. Dumnezeu a aratat acest lucru de la intemeierea lumii. De cand e lumea, zi de zi, Domnul a revarsat, cu milostiva-I mana, da­ruri bogate peste toate fapturile Sale. Sa fi asteptat sa primeasca mai intai ceva de la ele, ca sa le dea? Daca ar fi fost asa, nimic din cate sunt n-ar fi. Daca iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decat niste negutatori care-si vand marfa. Daca facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decat niste datornici care-si platesc datoriile. Mila nu e o virtute care acopera datoriile, ci una care da de la sine mereu. Si dragostea e o virtute care da fara sa astepte sa primeasca inapoi. Daca dam cui ne va da inapoi, ce-i cu asta? Mutam doar banii dintr-o punga in alta, pentru ca ceea ce imprumutam socotim ca este inca al nostru, tot atat de al nostru ca si cand s-ar afla in mainile noastre.

Ar fi o nebunie sa credem ca, prin cuvantul de mai sus, Dumne­zeu ne invata sa nu iubim pe cei ce ne iubesc, sa nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereste! Vrea numai sa spuna ca ace­ea e o treapta foarte de jos a virtutii, care le e la indemana si paca­tosilor. E cea din urma masura a binelui, care de fapt saraceste lu­mea, ii constrange pe oameni si-i imputineaza la suflet. Dumnezeu vrea sa-i inalte pe oameni pe inaltimile virtutii, acolo de unde se pot vedea toate bogatiile lui Dumnezeu si ale lumilor Sale, acolo unde inima ingradita si fricoasa a sclavului se deschide, se elibereaza si se face inima de fiu si mostenitor. Dragostea fata de cei ce ne iubesc este numai prima litera din imparatia fara hotar a iubirii; facerea de bine catre binefacatori este prima zi de scoala in lungul sir al invatarii faptelor bune; iar a imprumuta celor de la care stim ca vom lua inapoi nu este nici bine, nici rau, ci doar un pas, cel dintai, mic de tot, catre binele cel mare, care da fara sa astepte sa primeasca inapoi.

Pe cine are in vedere Dumnezeu aici cand zice: pacatosii? Mai intai pe pagani, pe cei carora nu li s-a dezvaluit plinatatea tainei adevarului si iubirii lui Dumnezeu. Acestia sunt pacatosi pentru ca s-au intors de la adevarul si iubirea lui Dumnezeu si in locul lui Dumnezeu si-au luat drept legiuitor lumea, de la care au invatat sa iubeasca numai pe cei care ii iubesc si ei, si sa faca bine numai celor ce le fac si lor bine. Taina cea mare a adevarului si a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mantuitorul Iisus Hristos, si s-a descoperit mai stralucitoare ca la inceputurile creatiei. Intai s-a aratat prin poporul israelit; prin ei, desi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pamantului. Deoarece Dumnezeu Insusi i-a pregatit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege si prin pro­oroci, pentru a primi si a intelege descoperirea intreaga, de aceea ii numeste Domnul pacatosi pe ceilalti oameni, scufundati in ne­credinta. Dar prin „pacatosi” (mai mari decat paganii!) intelege Domnul si pe cei carora, descoperindu-li-se taina adevarului si a iubirii, nu s-au tinut de ea, ci s-au intors ca si cainele la boratura, la treapta cea mai de jos a binelui. Si multi dintre noi ne numaram printre acestia, care cu numele suntem crestini iar cu faptele pa­gani dintre cei mai salbatici.

Ce multumire sa avem daca iubim pe cei ce ne iubesc, si facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am si luat plata! Iar de lauda sunt numai acele fapte care, cat ar fi de mici, se aseamana faptelor de iubire dumnezeiesti.

Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Fiti milostivi precum si Tatal vostru este milostiv. Acestea sunt inaltimile la care vrea Hristos sa-i ridice pe oameni! Iata invatatura nemaiauzita inainte de venirea Lui! Iata slava vredniciei omenesti, la care nici n-au visat inteleptii lumii! Si iata iubirea lui Dumnezeu pentru oa­meni, care topeste inima intr-o revarsare de lacrimi!

Iubiti pe vrajmasii vostri. Nu zice: „Sa nu intoarceti rau pentru rau“, pentru ca este prea putin; inseamna doar rabdare. Nici nu zice: „Sa iubiti pe cine va iubeste“, pentru ca aceasta este iubire pa­siva; ci zice: Iubiti pe vrajmasii vostri; nu doar sa-i rabdati, ci sa-i iubiti. Iubirea este o virtute lucratoare.

Nu cumva iubirea pentru vrajmasi este nefireasca? Aceasta este intampinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt crestini. „Nu vedem“, zic ei, „ca in natura nu gasesti nimic care sa semene iubire pentru vrajmasi, ci numai pentru prieteni? Nu sprijina faptul acesta obiectia noastra?” Ce putem raspunde? Inainte de altceva, credinta noastra deosebeste doua firi: una necazuta, neintunecata si neaplecata spre rau prin pacat, cea asa cum a avut-o Adam in rai, iar alta schimonosita, intunecata si inclinata spre rau prin pacat, asa cum o vedem ca este in aceasta lume. De firea primara tine iubirea fata de vrajmasi. Iubirea ii este acestei firi ca aerul pe care il respira tot ce traieste. Aceasta este firea zidita de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiasca strabate pana la firea noastra ca soarele prin nori. Si toata iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintai. Iar in raza firii stricate de pacat iubirea pentru vrajmasi apare, prin raritatea ei, nefireasca. Dar nu este ne­fireasca, ci este supra-fireasca fata de firea cea pamanteasca, sau, mai bine zis, este pre-fireasca, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordiala, cea curata si nemuritoare, pe care am avut-o inaintea acesteia de astazi.

„Iubirea pentru vrajmasi“, zic alti obiectatori, „e atat de rara in­cat trebuie sa o numim nefireasca“. Atunci, si o perla e nefireasca, si diamantul, si aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune ca sunt ne­firesti? Dupa cum sunt plante care cresc numai intr-un singur ti­nut, tot astfel si planta cea rara, iubirea cea rara, creste si infloreste numai in Biserica lui Hristos. Daca ar vrea cineva sa se incredin­teze, nu are decat sa citeasca Vietile apostolilor lui Hristos, ale parintilor si marturisitorilor credintei crestine, ale mucenicilor in­tru adevarul si iubirea lui Dumnezeu.

„Sa zicem ca nu e imposibila, dar, in sfarsit, iubirea aceasta e neobisnuit de grea“, spun altii. Intr-adevar, nu-i usoara, mai ales pentru cine o invata departe de Dumnezeu, de la Care ea isi primeste tarie, din Care ea se hraneste. Cum sa nu-i iubim noi pe cei pe care ii iubeste Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeste pe noi mai mult decat pe vrajmasii nostri, mai ales ca poate suntem si noi vrajmasi cuiva! Cine poate sa spuna ca nu e nimeni in lume care sa nu-l socoteasca pe el dusman? Daca ar fi ca soarele si ploaia sa se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numeste vrajmasi, cu greu ar avea unde sa cada o raza sau un strop de apa. Pacatul il umple pe om de frica, iar frica il face sa vada peste tot dusmani. Dumnezeu insa e fara de pacat si de aceea El nu banuieste pe ni­meni, El iubeste pe toata lumea. Ne iubeste atat de mult incat, atunci cand ne impresoara dusmanii fara ca noi sa ne fi facut vino­vati cu ceva anume fata de ei, trebuie sa credem ca lucrul acesta se intampla cu stirea Lui si spre binele nostru.

Sa fim drepti si sa recunoastem ca vrajmasii ne sunt de mare fo­los in sporirea duhovniceasca. Fara vrajmasie pe lume multi din placutii lui Dumnezeu nu I s-ar fi facut prieteni. Chiar si vrajmasia Satanei e de folos celor ravnitori intru Dumnezeu si intru man­tuire. Cine mai mult decat Apostolul Pavel a fost mai ravnitor in­tru cele dumnezeiesti, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decat el? Acest apostol, totusi, ne spune cum, dezvaluindu-i Dum­nezeu multe taine, El a si ingaduit duhului rau sa-l ispiteasca:

Si pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc (II Corinteni 12,7).

Iar daca demonul, impotriva vointei sale, slujeste omului, cum sa nu ajute omului alti oameni, fiindu-i aceia vrajmasi mai putin vatamatori decat diavolii? Domnul Insusi a spus: Dusmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10,36; cf. Miheia 7,6). Cei care vietuiesc sub acelasi acoperis cu noi, purtand atat de mult grija nevoilor si inlesnirilor noastre trupesti, se fac adesea cei mai inversunati vraj­masi ai mantuirii noastre, pentru ca dragostea si purtarea lor de grija nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Cati parinti n-au daunat urias sufletelor fiilor lor, cati frati si surori fratilor si surorilor? Cate sotii sotilor? Si totul din iubire! Dandu-ne seama de acest adevar de zi cu zi, avem inca un temei tare spre a nu ne lasa prada iubirii nechibzuite fata de rude si prieteni, si spre a nu slabi iubirea fata de vrajmasi. Sa mai spunem o data ca adesea, foarte adesea, dusmanii ne sunt adevaratii prieteni? Cand ne pun piedici ne sunt de ajutor; cand ne ponegresc ne apropie de mantuire; cand ne in­greuneaza viata dinafara ne indeamna sa ne retragem inlauntru, in noi insine, unde sa ne aflam sufletele noastre si sa plangem inaintea lui Dumnezeu pentru mantuirea lor. Cu adevarat, adesea dusmanii ne scapa din ruina pe care, hranindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregatesc cei de aproape ai nostri.

Faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, zice Domnul. Faceti bine tuturor, fara deosebire, fara sa tineti seama daca ei va iubesc sau nu; urmati lui Dumnezeu, care face bine tuturor, si pe fata si intr-ascuns. Daca facerea ta de bine nu-l vindeca pe vrajmas de vrajmasia lui, cu atat mai putin il va vindeca facerea de rau. Fa bine celor ce nu asteapta de la tine bine, si imprumuta tuturor celor care iti cer, dar imprumuta ca si cand ai da, ca si cand ai inapoia omului ce este al lui, nu ca si cand ai da ce e al tau. Zice Sfantul Petru Damaschinul:

„Milostiv este cel care-l bucu­ra pe aproapele sau cu ceea ce el insusi a primit de la Dumnezeu: paine, hrana, putere, un cuvant potrivit, rugaciune — socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decat ii trebuie. In fratele sau Insusi Dumnezeu cere si Se indatoreaza“.

Chiar daca vrajmasul tau nu-ti primeste facerea de bine, sa nu te impiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: Rugati-va pentru cei… ce va prigonesc (Matei 5, 44)? Rugati-va, asadar, pentru dusmanii vostri, si in acest chip le veti face bine. Daca vrajmasul nu vrea sa primeasca nimic de la tine, Dumnezeu primeste ruga­ciunea ta pentru dansul. Si Dumnezeu ii va imblanzi inima, il va intoarce cu bunavointa spre tine. Nu-i cu neputinta, asa cum crede lumea, sa intorci un dusman inversunat si sa ti-l faci prieten! Si chiar daca ar fi cu neputinta oamenilor, Ii sta in putere lui Dum­nezeu. Cine preschimba iar si iar pamantul inghetat in camp in­florit, poate si sa topeasca gheata vrajmasiei in inima omeneasca si sa presare in ea floarea inmiresmata a prieteniei. Si aceasta nu atat pentru ca sa-ti castigi tu un prieten in locul unui dusman, ci ca sa nu-si piarda el sufletul din pricina vrajmasiei fata de tine. Pentru aceasta trebuie sa te rogi tu. Nu-i putin lucru pentru mantuirea ta sa ai, in viata aceasta, mai multi prieteni decat dusmani, dar lucrul de capetenie este sa nu fii tu dusmanul nimanui, sa fii tu prietenul tuturor in inima ta, in gandurile tale, in rugaciunile tale.

Facand aceasta, mare va fi rasplata ta. Cine te va rasplati? Poate si oamenii, intr-o masura, dar mai presus de toti, Dumnezeu. Si ce fel de rasplata vei primi? Veti fi fii ai Celui Preainalt; Il vei putea nu­mi pe Dumnezeu: Tata; si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie (Matei 6, 6). Daca nu azi, atunci maine; si daca nu maine, atunci la sfarsitul a toate, inaintea tuturor ingerilor si oamenilor. Este ras­plata mai mare la care putem nadajdui, decat sa ne chemam fii ai Celui Preainalt, si sa-L chemam pe Dumnezeu Tatal nostru? Cel Unul Fiu, si Singurul, al Celui Preainalt este Iisus Domnul, si nu­mai El pana acum L-a chemat pe Dumnezeu Tata al Sau. Acum ni se promite si noua aceeasi cinste, asa rataciti si pacatosi cum sun­tem. Ce este cinstea aceasta? Inseamna ca vom fi in vesnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), in slava in care este El, in bucuria fara sfarsit. Inseamna ca dragostea lui Dumnezeu ne insoteste mereu, in toate necazurile si durerile acestei vieti, inseamna ca totul e in­tors si indreptat spre binele nostru din urma. Nu vom ramanea in mormant, vom invia. Vom invia asa cum a inviat Hristos. Pentru putina vreme suntem aici pe pamant, in insula mortii. In casa Ce­rescului nostru Tata ne asteapta slava si cinste. Cum e cand un biet orfan e infiat de-un rege? Trebuie oare sa mai pomenesti ce bunuri il asteapta? „Orfanul acesta a fost infiat de rege“; atat sa spui, si toata lumea stie ce inseamna. Noi insa nu suntem infiati de oa­meni, ci de Dumnezeu, pentru ca vom fi fii ai Celui Preainalt, al Caruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fara de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne infiaza pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Nascut Fiul Lui, cum spune apostolul: Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos Iisus (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeste ca frati ai Sai, de aceea si Dumnezeu Tatal ne primeste ca fii.

Cu adevarat nu este nici un chip de a ne castiga prin vreun mer­it numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de ras a crede ca am putea, prin vreo fapta, fie ea si cea mai arzatoare iubire fata de vrajmasi, sa meritam si sa platim ceea ce Hristos a fagaduit celor ce-L ur­meaza pe El cu credinta. De-am da tot ce avem la saraci, de-am posti in fiecare zi, de-am sta noapte de noapte in rugaciune ca o candela pana la sfarsitul veacurilor, de ne-am desparti de trup in duhul nostru ca de o piatra rece iar cu sufletul de-am ajunge cu to­tul nepatimitori si nesimtitori fata de lume, de ne-am da sa fim calcati in picioare de lumea intreaga si mancati de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decat o prea neinsemnata catime a pretului pentru toate bunatatile, slava si bucuria pe care le aduce cu sine infierea noastra de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pamant si nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu si locuitor al Cerestii Imparatii. Iar dragostea lui Hristos savarseste ceea ce omului ii este cu neputinta. Nimeni sa nu se laude ca s-a mantuit prin multa lui iubire, ca si-a deschis singur portile raiului!

Oricat de grea, de uriasa ne-ar parea porunca iubirii aproapelui, e doar un maruntis pe care Dumnezeu ni-l cere ca sa ne aduca mai aproape de El, la stralucita Lui curte imparateasca. Nu ne cere sa implinim porunca spre a ne castiga cu ea Imparatia si Infierea, ci doar sa dorim Imparatia si Infierea mai presus de orice. Cere de la noi doar sa-L credem si sa-L ascultam pe Mantuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost daruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a ramas Adam in rai pana la cadere? Prin ascultare, prin nimic altceva decat ascultare. Dar cand el si soata lui au inceput sa puna la indoiala porunca lui Dumnezeu, prin chiar indoiala lor au incalcat porunca si au cazut in pacatul aduca­tor de moarte al neascultarii.

In Zidirea cea Noua, Domnul cere de la noi acelasi lucru pe care l-a cerut de la Adam si de la Eva in rai: credinta si ascultare. Credinta ca fiecare porunca a Sa este spre mantuire, si ascultare desavarsita de fiecare porunca a Sa. Ne-a dat toate poruncile, in care se cuprinde si porunca iubirii vrajmasilor, ca sa avem incre­dere in cuvantul Lui si sa-L ascultam. De n-ar fi fost vreo porunca a Sa buna si mantuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a stiut daca porunca a fost fireasca sau nefireasca, posibila sau imposi­bila; pentru noi conteaza ca ne-a dat aceasta porunca si trebuie sa o implinim, daca vrem sa ne fie bine. Asa cum bolnavul primeste din mana doctorului leacul — fie el amar sau dulce — cu credinta si ascultare, asa si noi, cei slabiti de pacat si intunecati la minte, suntem indatorati a implini cu credinta si ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor si Mantuitorul vietii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespar­tita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 Sfantul Nicolae Velimirovici

Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

 

O, ce minunată înfrumuseţare a tuturor credincioşilor eşti, împlinirea proorocilor, slava apostolilor şi podoaba mucenicilor, lauda fecioarei şi prea minunatul Acoperămînt a toată lumea!

În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, cînd s-au înmulţit păcatele noastre, s-au înmulţit şi primejdiile asupra noastră, încît s-au împlinit cuvintele Sfîntului Pavel, care zicea: "Primejdii de la tîlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăţi, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între fraţii cei mincinoşi" (2 Cor. XI, 26). Cînd cuvintele Domnului s-au împlinit: "Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri", cînd ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi şi rănile cele purtătoare de moarte, atunci Prea Curata şi prea Binecuvîntata Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperămîntul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă şi de cutremure să ne apere, de războaie şi de răni să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub Acoperămîntul său nevătămaţi.

Despre acest lucru s-a făcut încredinţare în Constantinopol în împărăţia lui Leon cel Înţelept, împăratul cel drept credincios, întru prea slăvita biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Vlaherna. După săvîrşirea cîntării celei de toată noaptea, într-o zi de Duminică, în luna octombrie, ziua întîi, fiind de faţă şi mulţimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfîntul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, stînd în văzduh şi rugîndu-se, strălucind ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul său Omofor. Văzînd aceasta Sfîntul Andrei a zis către ucenicul său Epifanie: "Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi pe Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?" Iar el a răspuns: "O văd, sfinte părinte, şi mă înspăimînt".

Precum odată Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu a văzut pe cer un semn mare, o femeie îmbrăcată în soare, aşa şi Sfîntul Andrei din biserica Vlahernei, cea asemănătoare cerului, a văzut-o pe Mireasa cea fără de mire îmbrăcată în porfiră ca soarele.

Semnul văzut de Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu închipuia pe Acoperitoarea noastră cea preamilostivă, care s-a săvîrşit în acea vreme cînd a arătat tulburarea întregii făpturi: "Se făcură fulgere, glasuri şi tunete, cutremur şi grindină mare şi un semn mare s-a arătat pe cer - o femeie îmbrăcată în soare". Deci, pentru ce semnul acela care înainte închipuia pe Prea Curata Fecioară Maria nu s-a arătat mai înainte de fulgere, de tunete, de glasuri, de cutremur şi de grindină, cînd încă toate stihiile erau în pace, ci numai atunci cînd s-a făcut tulburarea cea înfricoşată a cerului şi a pămîntului? S-a făcut, pentru ca să se arate că Acoperitoarea noastră cea preabună, în vremea cea rea cînd năvăleşte nevoia asupra noastră, atunci vine în ajutorul nostru şi ne ocroteşte pe noi de fulgerele amăgitoarei deşertăciuni lumeşti, care nu strălucesc îndelung, de glasurile mîndriei vieţii şi de cele ale slavei deşarte, de tunetele năpădirii năprasnice a vrăjmaşului, de cutremurul patimilor şi de grindina pedepsei celei de sus care năvăleşte asupra noastră pentru păcate. Căci, atunci cînd toate aceste primejdii ne supără pe noi, îndată, ca un semn mare, se arată Ajutătoarea cea grabnică a neamului creştinesc, păzindu-ne şi acoperindu-ne pe noi.

Acesta este semnul pe care l-a dat Domnul celor ce se tem de El, pentru ca ei să fugă din faţa arcului, căci în lumea aceasta sîntem puşi ca un semn spre săgetare şi zboară asupra noastră săgeţile din toate părţile, unele din arcul vrăjmaşilor celor văzuţi, care îşi încordează arcul asupra noastră şi se laudă întru mîndria lor, iar altele din arcul vrăjmaşilor nevăzuţi, încît noi ne jelim aşa: "Nu putem să suferim săgetăturile diavoleşti". Altele vin de la firea cea care se luptă asupra duhului, iar altele de la arcul mîniei şi îngrozirii celei drepte a lui Dumnezeu, despre care David zicea: "De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a gătit pe el. Şi întru dînsul a gătit vasele morţii, săgeţile Sale celor ce se ard le-a lucrat ". (Psalm 7, 12)

Cu toate săgeţile acelea, ca să nu fim răniţi de moarte, ni s-a arătat nouă acel semn, ca să fugim din faţa arcului sub Acoperămîntul Preacuratei şi Prea-binecuvîntatei Fecioare, cu al cărei Acoperămînt, apărîndu-ne ca o pavăză, ne ferim întregi de săgetări. Căci această apărătoare a noastră are o mie de paveze spre apărarea noastră, cum grăieşte către dînsa Duhul Sfînt: Ca turnul lui David grumajii tăi: o mie de paveze spînzură pe dînsul, toate săgeţile celor puternici.

A zidit odată David un turn al său prea frumos şi prea înalt, între Sionul cel ce stă pe muntele înalt şi între Ierusalim cel pus mai jos şi fiică a Sionului l-a numit. Şi era turnul acela între dînşii ca grumazul între trup şi cap, căci cu înălţimea sa întrecea Ierusalimul şi ajungea Sionul. Iar pe turnul acela erau atîrnate pavezele şi toate armele cele de război şi pentru apărarea Ierusalimului. Deci, aseamănă Duhul Sfînt pe Prea Curata Fecioară Maria cu turnul lui David; căci aceasta, fiind fiica lui David, mijloceşte între Hristos, capul Bisericii, şi între credincioşii care sînt trupul Bisericii Lui, întrecînd Biserica ca ceea ce este cu adevărat mai înaltă decît toţi; iar pe Hristos ajungîndu-L, ca cea care I-a dat trup, mijloceşte şi acum, cînd a stat în văzduh între cer şi pămînt, între Dumnezeu şi între oameni, între Hristos şi Biserica cea care se luptă, ca turnul lui David între Sion şi între Ierusalimul cel plin de pavezele celor tari. Iar paveze sînt rugăciunile ei pentru noi, cele întru tot puternice către Dumnezeu, care s-au auzit de cei vrednici în vremea cinstitului ei Acoperămînt, pentru că se ruga cu umilinţă ca o maică către Fiul şi Făcătorul său, grăind cuvinte de rugăciune milostivitoare şi de îndurare, zicînd: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul Preasfînt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine. Iar celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi de toate nevoile şi răutăţile îi izbăveşte". Unele dintre rugăciunile acestea ale ei oare nu sînt paveze care apără Biserica? Cu adevărat sînt paveze nebiruite, cu care vom putea să stingem toate săgeţile cele aprinse.

Sfîntul Ambrozie zice despre turnul lui David că pentru două pricini era zidit: spre apărarea cetăţii şi pentru împodobirea ei. Zice el: "A zidit David un turn care să fie spre apărare şi spre înfrumuseţarea cetăţii. Spre apărare, că de departe priveşte pe vrăjmaşi şi îi izgoneşte pe ei de la cetate, iar spre înfrumuseţare, că pe toate zidirile cele înalte ale Ierusalimului le întrece cu înălţimea sa". De aceea nu în zadar s-a asemănat cu turnul acela Acoperitoarea noastră, care ne este nouă turn de tărie în faţa vrăjmaşului, căci cu adevărat ne apără pe noi şi ne împodobeşte. Ne apără, cînd pe vrăjmaşii noştri cei văzuţi şi nevăzuţi îi izgoneşte de la noi departe, cînd pe cei robiţi din legături îi scapă, cînd pe cei chinuiţi de duhuri necurate îi izbăveşte, cînd pe cei mîhniţi îi mîngîie, pe cei năpăstuiţi îi apără, pe cei flămînzi îi hrăneşte, cînd celor înviforaţi le face adăpost şi pe bolnavi îi cercetează. Şi ne împodobeşte pe noi acoperind înaintea lui Dumnezeu goliciunea cea de ruşine a sufletului nostru, iar cu slujirile sale prea înalte, asemeni unor prea scumpe podoabe şi unor multe daruri, ca nişte nesecate visterii, împlinind lipsa noastră, ne face bineprimiţi pe noi înaintea ochilor Domnului. Ea împodobeşte pe cei ce nu au îmbrăcăminte de nuntă şi îi îmbracă cu haina sa şi îi face ca şi cum nu s-ar vedea de ochiul cel atotvăzător ruşinea goliciunii lor sufleteşti, lucru care se închipuia înainte în pămîntul cel nevăzut şi neîmpodobit, acoperit atunci de ape. Căci pămîntul cel neîmpodobit şi deşert era chipul sufletului celui păcătos, care şi-a pierdut duhovniceasca sa frumuseţe şi s-a făcut deşert de lucruri bune şi străin de darul lui Dumnezeu. Iar apele, care acopereau pămîntul cel neînfrumuseţat, înainte au închipuit milostivirea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ca pe o mare nesecată şi ca nişte rîuri ce cu nelipsire spre toţi se revarsă şi pe toţi îi acoperă.

Cînd Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, la fel se purta şi pe deasupra pămîntului celui neînfrumuseţat şi acoperit de ape, ca şi cum, nevăzînd lipsa lui de frumuseţe, tăinuit închipuia aceea că sufletul cel acoperit prin milostivul Acoperămînt al Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, chiar dacă ar fi lipsit de frumuseţe, nu se va păgubi de darul Duhului Sfînt. Căci Acoperămîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu va acoperi lipsa lui de frumuseţe, ca o apă pe pămîntul cel neînfrumuseţat şi cu bună podoabă a darului său îl va înfrumuseţa şi pe Sfîntul Duh îl va atrage la dînsul.

Ne înfrumuseţează pe noi Preacurata Fecioară, cînd pe cei păcătoşi îi face drepţi şi pe cei necuraţi îi face curaţi.

Fericitul Anastasie Sinaitul grăieşte pentru dînsa aşa: "Pe magi, îi săvîrşeşte apostoli şi pe vameşi, evanghelişti, iar pe desfrînate mai cinstite decît pe fecioare le face. Aşa pe Maria Egipteanca, care a fost desfrînată, a făcut-o acum mai cinstită decît pe multe fecioare şi cea care mai înainte era întunecată şi necurată, acum ca soarele străluceşte în împărăţia lui Hristos prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, care tuturor celor ce aleargă la dînsa le este acoperămînt şi înfrumuseţare". Ea împodobeşte tot Ierusalimul duhovnicesc, adică Biserica lui Hristos, care cîntă astfel către dînsa în praznicul acesta de acum: "O, ce minunată înfrumuseţare a tuturor credincioşilor eşti, împlinirea proorocilor, slava apostolilor şi podoaba mucenicilor, lauda fecioarei şi prea minunatul Acoperămînt a toată lumea!"

Pe turnul lui David, împreună cu pavezele, erau săgeţile celor puternici. Şi acest însufleţit turn, Preacurata Fecioară Maria, are cu ea săgeţile celor puternici, adică rugăciunile sfinţilor, cei ce se roagă împreună cu dînsa. Căci nu singură s-a arătat în biserică stînd în văzduh, ci cu oştile îngereşti şi cu mulţime de sfinţi, care în haine albe şi cu cucernicie stăteau împrejurul ei. Rugăciunile cele către Dumnezeu ale tuturor sfinţilor acelora sînt ca săgeţile celor puternici care pot să gonească toate taberele vrăjmaşului. Ştie Doamna Preacurata Născătoare de Dumnezeu că război este viaţa noastră pe pămînt. Căci vrăjmaşul se războieşte asupra noastră cu toate puterile sale, pornind împotriva noastră taberele sale şi înconjurîndu-ne pe noi cu toate legiunile sale: "Înconjuratu-ne-au pe noi cîini mulţi, adunarea celor vicleni ne-a cuprins, deschis-au asupra noastră gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte". Pentru aceea cereasca Împărăteasă, vrînd să ne ajute, a pornit asupra vrăjmaşului nostru pe toate cereştile puteri, a chemat pe prooroci, pe apostoli, a adunat pe mucenici, pe fecioare, pe cuvioşi, pe cei drepţi şi cu aceştia a venit să ne ajute nouă şi să se aşeze împrejurul nostru, ca să ne dea nouă biruinţă asupra vrăjmaşului. Căci printr-însa se ridică biruinţele, printr-însa cad jos vrăjmaşii. A venit cu îngereşti oşti, că este mai înainte văzută de Iacov ca o scară pe care mulţimea îngerească o înconjoară.

Pomenind aici de scara lui Iacov, poate să se întrebe cineva: pentru ce îngerii pe dînsa neîncetat se urcau şi se coborau? Înţelegînd că scara aceea era înainte închipuirea Fecioarei Maria, după cum spune cuvîntul cel bisericesc despre dînsa: "Bucură-te, podul cel ce duci la ceruri şi scara cea înaltă pe care a văzut-o Iacov", se va şti pentru ce nu au odihnă pe scară îngerii: Că cea întru rugăciune neadormită, Născătoarea de Dumnezeu, porunceşte îngerilor ca, împreună cu dînsa, neîncetat să ajute oamenilor ca, suindu-se, să înalţe la Dumnezeu rugăciunile celor ce se roagă: iar pogorîndu-se, să aducă de la Dumnezeu oamenilor ajutor şi daruri. Această scară şi acum a pogorît cu sine din cer mulţimea îngerilor, aducîndu-ne nouă de sus acoperire şi apărare. A venit cu îngerii, ca îngerilor săi să le poruncească să ne păzească pe noi în toate căile noastre. Şi pe soborul tuturor sfinţilor l-a adus cu sine, ca, făcînd pentru noi sobornicească rugăciune, pe ale noastre umile rugăciuni soborniceşte să le aducă la Fiul său şi Dumnezeul nostru.

Între toţi sfinţii ce s-au arătat în biserică cu Preacurata Fecioară, doi erau mai aleşi: Sfîntul Ioan Inaintemergătorul - altul mai mare decît el nu s-a născut între cei născuţi din femeie - şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, pe care îl iubea Iisus şi care s-a rezemat pe pieptul Lui. Pe amîndoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe cei ce au multă îndrăzneală către Dumnezeu, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea ajutorîndu-se. Şi a stat Preacurata Fecioară între aceşti sfinţi precum chivotul între doi heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mîinile întinse între Aaron şi Or; iar Amalicul iadului cade cu toată stăpînirea şi puterea sa cea întunecată.

Deci să prăznuim Acoperămîntul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, aducîndu-ne aminte de acea preamărită arătare a ei care a fost în biserica Vlahernei, fiind văzută de Sfîntul Andrei şi de Epifanie. Să prăznuim, mulţumind Acoperitoarei noastre pentru această prea mare milostenie arătată spre neamul creştinesc, şi cu tot dinadinsul s-o rugăm pe ea ca, acum şi întotdeauna, cu milostivire să ne acopere pe noi, cei care avem nevoie de Acoperămîntul ei, de vreme ce fără de Acoperămîntul şi sprijinul ei nouă, celor ce întotdeauna mîniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putinţă a trăi, pentru că, greşind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Sfînta Scriptură: "Multe sînt bătăile păcătosului" (Psalm 31, 11). Acum am fi pierit pentru fărădelegile noastre, de nu ne-ar fi acoperit pe noi preamilostiva Stăpînă; căci de nu ar fi stat înainte Sfînta Fecioară, rugîndu-se pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atîtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit pînă acum liberi? Ne sfătuieşte Proorocul Isaia: "Ascundeţi-vă cît de puţin, pînă ce va trece mînia Domnului". (Isaia 26, 20) Unde vom putea să ne ascundem de mînia Domnului? Acoperămînt nu ne-am agonisit nicăieri ca să scăpăm noi, pătimaşii, în afară de Acoperămîntul Sfintei Fecioare Maria, Stăpîna lumii, care pentru sine şi prin gura Duhului Sfînt, grăieşte: "Eu ca negura am acoperit pămîntul".

Deci sub Acoperămîntul acesta să ne ascundem, care acoperă tot pămîntul ca o negură. O, Prea Cinstită Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru ce te asemeni cu un lucru urît ca negura? Oare nu-ţi sînt ţie soarele, luna şi stelele spre asemănare? Precum şi cu mirare s-a zis despre tine: "Cine este aceasta care se iveşte ca o dimineaţă, frumoasă ca luna şi aleasă ca soarele? Iar negura ce fel de frumuseţe are, că nu te scîrbeşti de asemănarea ei? Negura cînd cade pe pămînt se înmulţeşte şi îl acoperă; atunci toate fiarele scapă de vînători, pentru că nimeni nu le poate vîna". Aceasta este taina pentru care Preacurata Fecioară Maria s-a numit negură, căci şi pe noi ne acoperă din calea vînătorilor. Noi, păcătoşii, pentru omenia noastră, dobitoace şi fiare sîntem, după cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Pîntecelui îi plăcem ca urşii, trupul îl îngrăşăm ca pe un cal, ţinem minte răul la fel ca şi cămila, răpim la fel ca lupul, ne mîniem ca şerpii, muşcăm ca scorpia, sîntem vicleni ca vulpea şi aruncăm otrava răutăţii la fel ca vipera. Pe noi, care sîntem astfel, ne ajung vînătorii, ne ajunge dreapta mînie a lui Dumnezeu, izbîndind toate meşteşugurile noastre cele rele: "Dumnezeul izbînzilor, Domnul Dumnezeul izbînzilor cu îndrăzneală a stat".

Ne ajung pe noi şi fărădelegile noastre, încît grăim fiecare: "Apucatu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd".

Ne apucă pe noi vrăjmaşul cel nevăzut: "Făcutu-s-a că un urs vînător, pîndindu-mă pe mine ca leul în ascunzişuri". Ne apucă pe noi şi vrăjmaşul cel văzut. A zis vrăjmaşul: "Gonind, voi prinde, voi ucide cu sabia mea. Stăpîni-va mîna mea". Dar să îndrăznim să avem negura cea gîndită care ne acoperă pe noi, pe Preasfînta Fecioară Maria, spre care nădăjduim să scăpăm, că sub Acoperămîntul ei nici un fir din capul nostru nu va pieri. Numai cu umilinţă către dînsa să strigăm, zicînd: "Acoperă-ne pe noi cu Acoperămîntul tău, că tu eşti acoperitoarea noastră, Preasfîntă Fecioară Maria. În ziua răutăţilor noastre, acoperă-ne pe noi. Toate zilele vieţii noastre sînt rele, precum odată Iacov cel din Legea Veche a zis: "Puţine şi rele au fost zilele anilor vieţii mele". Rele sînt zilele noastre în care vedem numai rele şi singuri într-însele multe răutăţi facem, adunîndu-ne nouă mînie în ziua mîniei. Deci, în toate zilele noastre cele rele, o, Sfîntă Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, de al tău milostiv Acoperămînt avem trebuinţă şi te rugăm acoperă-ne pe noi în toate zilele noastre, dar mai ales în ziua cea rea, cînd sufletul se va despărţi de trup: de faţă să stai nouă în ajutor şi să ne acoperi pe noi de duhurile rele din văzduh şi în ziua înfricoşatei judecăţi de apoi să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperămîntul tău. Amin.

Povestea picturii " Maini in rugaciune "

În secolul al XV-lea, într-un oraș micuț, locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-și întreține familia, tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar și 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa și cu orice altceva găsea de lucru prin vecinatate. În ciuda condiției lor nevoiașe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-și urmeze visul, acela de a-și valorifica talentul pentru desen. Ei erau conștienți de faptul că tatăl lor nu-și permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuții, noaptea, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mina și va câștiga bani pentru a-l susține pe celălalt să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va câștiga va termina Academia, după 4 ani îl va susține pe celălalt să-și completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mina.
Într-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câștigat și a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase și timp de 4 ani și-a susținut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzație. Gravurile lui, sculpturile și pânzele cu ulei erau mai bune decat ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câștige sume importante.
Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă și memorabilă, de la care n-au lipsit muzica și râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ține un toast pentru cel mai iubit dintre frații săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a indurat pentru ca el să-și îndeplinească visul. Și cuvintele de încheiere au fost: ”Și acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poți duce la Nürenberg să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine!”.
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe fața palidă, iar capul plecat și-l mișca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu ”Nu, nu, nu”. În final, Albert s-a ridicat și și-a șters lacrimile de pe obraji și a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ținându-și mâinile aproape de obrazul drept, a spus blând:
”Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrita care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să țin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu…”
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer. Și-a denumit opera simplu ”Mâini”, dar lumea intreaga și-a deschis imediat inimile spre capodopera sa și a redenumit tributul iubirii ”Mâini în rugăciune”.

Viata Sfantului Eufrosin Bucatarul

Viata Sfantului Eufrosin Bucatarul

Sfantul Eufrosin Bucatarul este praznuit de Biserica Ortodoxa pe 11 septembrie.  Acesta a trait in secolul al IX-lea intr-o manastire din Palestina. Ascultarea sa ca monah era aceea de bucatar. Pentru smerenia sa si pentru dragostea pe care le manifesta in aceasta ascultare de bucatar, Dumnezeu a lucrat o minune, ingaduind ca acesta sa fie vazut in Rai de catre un alt parinte din manastire. Citim, in acest sens in Sinaxar ca, in vedenie, apropiindu-se de Eufrosin preotul, l-a intrebat: "Frate, Eufrosine, ce este aceasta? Nu cumva acesta este raiul?" Raspuns-a Eufrosin: "Asa este, parinte, raiul lui Dumnezeu este". Iarasi l-a intrebat preotul: "Dar tu cum te-ai aflat aici?" Raspunse acest bucatar, Eufrosin: "Pentru bunatatea cea mare a lui Dumnezeu sunt salasluit ca sa locuiesc aici, pentru ca locasul alesilor lui Dumnezeu este acesta". Si a zis preotul: "Nu cumva ai vreo stapanire peste frumusetile acestea?" Si a zis Eufrosin: "Pe cat pot, pe atata dau dintr-acestea pe care le vezi". Zis-a lui preotul: "Oare poti sa-mi dai mie ceva dintr-acestea?" Si i-a grait Eufrosin: "Cele ce poftesti, ia-le cu darul Dumnezeului meu". Atunci preotul a aratat cu mana spre mere si luand Eufrosin trei mere, le-a pus in basmaua preotului, zicandu-i: "Primeste cele ce ai cerut si te indulceste".

Sfantul Eufrosin Bucatarul

Incetand vedenia si venindu-si in fire, acel parinte a gasit merele pe care i le oferise Sfantul Eufrosin. A mers apoi la biserica unde l-a aflat pe Eufrosin in obste, la slujba. Apropiindu-se de el, l-a jurat ca sa-i arate lui unde a fost in noaptea aceasta, iar el a zis: "Iarta-ma parinte, ca acolo am fost in noaptea aceasta, unde m-ai vazut pe mine". Si i-a zis preotul: "Pentru aceasta cu juramant inainte te-am apucat, spre aratarea dumnezeiestilor mariri, ca sa nu indraznesti a spune adevarul". Atunci Eufrosin, a zis: "Tu, parinte ai cerut de la Domnul ca sa-ti arate tie in chip vazut rasplatirile alesilor lui. Deci, a vrut Domnul ca sa instiinteze pe cuviosia ta prin mine, neinvatatul si nevrednicul, si m-ai aflat in raiul acela al lui, Dumnezeului meu". Apoi l-a intrebat preotul: "Si ce mi-ai dat mie parinte, in rai, cand am cerut de la tine?" Raspuns-a Eufrosin: "Ti-am dat tie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus in chilia ta pe pat. Insa iarta -ma, parinte, ca eu vierme sunt, iar nu om".

Dupa Utrenie parintele i-a luat pe ceilalti monahi si le-a aratat lor acele trei mere din rai si le-a spus cu de-amanuntul vedenia aceea. Si se umplura toti din merele acelea de negraita buna mireasma si de dulceata duhovniceasca. Cand au mers insa la bucatarie pentru a-l intalni pe Sfantul Eufrosin, acesta nu a mai fost de gasit. Fugind de slava omeneasca a hotarat sa paraseasca pentru totdeauna acea manastire.

Merele primite de la Sfantul Eufrosin, fiind impartite intre parintii din obste, au lucrat minuni tamaduind pe cei bolnavi. Citim in Sinaxar ca toti cei care au fost de fata mult s-au folosit duhovniceste din viata imbunatatita a acestui Cuvios Parinte.

Sfantul Eufrosin Bucatarul si "ingredientele minune”

Pentru faptul ca citim despre viata sa in Sinaxar si nu intr-o carte de bucate oarecare, ne dam seama ca sfantul Eufrosin nu este praznuit de veacuri in Biserica pentru ca excela in bucatarie, pentru ca era un maestru desavarsit, gatind rapid si gustos. A ramas mai ales pentru anumite "ingrediente” care lipsesc astazi din viata si din bucataria omului modern precum: ascultarea, smerenia, rugaciunea, dragostea, rabdarea etc..

Dar cel mai important "ingredient” al Sfantului Eufrosin il reprezinta constiinta faptului ca  "gatind semenilor, gatea lui Dumnezeu”. Sinaxarul subliniaza ca "la inceput, slujea fratilor la bucatarie; dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie si supunere, ostenindu-se in ascultare ziua si noaptea.”

Sfantul Eufrosin Bucatarul

Icoana Sfantului Eufrosin Bucatarul este una dintre icoanele pe care nu le intalnim, cel mai adesea, nici in biserica, nici in chiliile monahilor, ci in bucatariile manastirilor ortodoxe. Este insa o icoana ce ar trebui sa se gaseasca si in bucataria fiecarei familii ortodoxe ca una ce ne descopera viata sfantului Eufrosin, drept o adevarata pilda de ascultare si slujire jertfelnica.

Este nevoie ca, in vietile noastre, gatitul si alimentatia sa transceanda simpla satisfacere a unei nevoi trupesti si simpla satisfacere a poftei. De aceea, nu intamplator, in Biserica nu se vorbeste despre "arta culinara”, ci de gatit si alimentatie constituite in prilej comuniune cu Dumnezeu si cu semenii, in prilej de sfintire a vietii.

Fie ca viata Sfantului Eufrosin si harul dumnezeiesc, sa ne devina in bucatarie "carte de bucate”,  respectiv  "ingrendient minune”, spre mantuirea noastra si a semenilor.

Preacuviosul Parinte Chiriac Sihastrul.

Sinaxar 29 Septembrie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si noua, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Chiriac Sihastrul.

Chiriac sihastrulAcest Sfântul Chiriac s-a nascut la anul 448, în vremea împaratului Teodosie cel Mic, în cetatea Corintului. Tatal lui se chema Ioan, fiind preot al bisericii din Corint si mama lui Evdochia. Era nepot al lui Petru episcopul, citet fiind la aceeasi biserica. Împlinind optsprezece ani, s-a dus la Ierusalim si a fost facut calugar de marele Eftimie. Si aratând multa nevointa si mustrând pe cei ce urmau greselilor lui Origen, si cu lucrarea lui Hristos facând multe minuni si ajungând la adânci batrâneti a trecut din viata.

Era blând si bun primitor, spunând mai înainte cele ce aveau sa fie din dumnezeiasca descoperire.

Era mare la trup, cu cuviinta si cu dar, pazind toate partile trupului întregi, neschimonosindu-se cu nimic din pricina batrânetii. A fost si egumen câtiva ani la Lavra Sfântului Hariton.

Tot în aceasta zi, pomenirea celor 150 de Mucenici din Palestina.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Petronia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Gudelia.

Aceasta sfânta fiind crestina, si întorcând pe multi din persi la credinta crestinilor, a fost prinsa de Savorie împaratul persilor. Dar, nevrând sa aduca jertfa focului, a bagat-o în temnita, multi ani chinuindu-se de foame. Dupa aceea scotând-o din temnita, si nevrând sa se lepede de Hristos, întâi i-au despuiat capul de piele, apoi tintuind-o cu piroane la stâlp foarte tare, si-a dat sfântul sau suflet Domnului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Casdon si Casdoas.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici: Dada, Govdela si Casdoas, din care unii rudenii, iar altii erau adevarati fii lui Savorie, împaratul persilor.

În zilele lui Savorie, împaratul persilor, tatal Sfântului Govdela, era un oarecare crestin anume Dada, mai de frunte la palatul împaratesc, preaiubit si neam cu împaratul. Fiind trimis ca sa domneasca tarile ce erau sub biruinta lui, el a crezut în Hristos. Dar pârându-l oarecine la împaratul, si trimitând la dânsul pe Andrameleh, cel mai mare din dregatorii lui, ca sa afle adevarul, l-a gasit crezând în Hristos si a scris despre aceasta împaratului. Iar împaratul scriind raspunsul, i-a dat putere împotriva crestinilor. Acest raspuns l-a trimis cu fiul sau Govdela, care primindu-l si sezând alaturi cu el, Govdela a început a face cercetare. Si luându-i seama cu amanuntul, si zicându-i cele ce aveau ei în gândul lor, a aflat pe sfântul crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos si vrând sa moara cu osârdie pentru Dânsul. Atunci a aprins un cuptor cu foc foarte mare, si a poruncit sa bage pe sfântul în el. Daca s-a apropiat de cuptor, sfântul si-a facut semnul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, cuptorul s-a stins si a izvorât apa în loc de vapaie; si se minunau toti de aceasta minune. Atunci fiul împaratului Govdela a zis: "Iubitul meu Dadas, cine te-a învatat aceste farmece?" Iar el a zis: "Macar de te-ai fi învrednicit si tu sa fii învatat de la Dascalul meu!" Si Govdela a zis: "Dar de voi crede în Hristosul tau, putea-voi sa fac si eu acestea?" Zis-a Dadas: "Nu numai acestea vei face, ci si cu Dânsul împreuna vei împarati". Si poruncind Govdela de a aprins un cuptor, si chemând el numele lui Hristos, îndata l-a stins; si cazând la sfântul a crezut în Hristos. Acestea vazând Andrameleh s-a dus de a spus toate împaratului. Împaratul auzind ca fiul sau s-a facut crestin a trimis de l-au adus si a poruncit sa taie toiege ghimpoase si a pus patru servitori de l-au batut. Iar sfântul fiind batut peste tot trupul, se ruga sa i se dea rabdare. Si aratându-i-se îngerul îl întarea zicându-i: "Fii barbat, ca eu sunt cu tine", si bagându-l în temnita a stat cinci zile. Dupa aceea lu-ând oarecare Gargal voie de la împaratul asupra sfântului si asupra tuturor crestinilor, si scotând pe sfântul din temnita, si batându-l cu vine de bou, sfântul se ruga si anatemiza credinta tatalui sau. Atunci a poruncit Gargal sa-i scoata doua fâsii de piele de la picioare pâna la cap, zicând: "Lasa ca va veni în adevar Hristosul tau de te va tamadui", si dupa aceasta legându-l foarte tare l-au bagat iar în temnita. Dar dezlegându-se legaturile singure îndata s-a facut sfântul sanatos precum era si mai înainte. Si vazând Gargal aceasta, se minuna. Si a mers de a spus împaratului. Iar el i-a zis: "Mergi de-l omoara, ca nu-mi este fecior, ci-mi este vrajmas de vreme ce a crezut în Hristos". Atunci l-a supus Gargal la nenumarate si grele chinuri din care a ramas nevatamat. Vazându-l cei ce erau în temnita, s-au minunat zicând: "Mare este Dumnezeul crestinilor". Iar stapânitorul mâniindu-se a poruncit sa fie supus la chinuri si mai grele. Deci auzind împaratul, a zis lui Gargal: "Tot traieste acel fermecator Govdela?" Iar el a zis: "Asa împarate, viu este.

Si eu mult l-am chinuit, dar tot viu este". Atunci împaratul a poruncit sa-i despoaie pielea capului spre spate, sa-i acopere obrazul si facându-i si aceasta, iar l-a bagat în temnita, iar el marea pe Dumnezeu. Dimineata aflând ca tot este viu, i-au dezradacinat unghiile de la mâini si de la picioare, si cele patru masele mari. Si l-au aruncat în temnita ca pe un mort, poruncind sa nu-i dea nici apa, nici sa intre cineva la dânsul. Iar sora-sa a mers la dânsul, si i-a dat apa, zicând temnicerului sa nu spuna cuiva, ca-si va pune capul. Iar sfântul, daca i s-a adeverit credinta, nu mai avea nevoie de lecuire; ci luând rabdare si îndraznire si osârdie la chinuri cu luminarea Sfântului Duh, aflându-se si ranit, se bucura si tamaduia pe toti; si toti se minunau de acestea. Un alt oarecare Gargal fermecator ce se afla în temnita pentru multe rele ce facuse, vazând rabdarea sfântului si minunatele lucruri ce facea, a cazut la picioarele sfântului zicând: "Rogu-te, robul lui Dumnezeu, pomeneste-ma si pe mine înaintea Hristosului tau". Iar sfântul i-a zis: "Crede într-Însul si te va scapa de toate relele tale". Si Gargal a zis: "Cred întru Tine, Doamne Iisuse Hristoase", si s-a alaturat cu Govdela.

A doua zi i-a adus domnitorul pe amândoi înaintea sa, si dezbracând pe Gargal, a poruncit de l-a batut cu toiege, si el cautând la cer, zicea: "Doamne Iisuse Hristoase, pentru numele Tau patimesc, întareste-ma"; si acestea zicând si-a dat sufletul la Dumnezeu.

Iar pe Sfântul Govdela, l-au supus la neînchipuit de cumplite chinuri, dar ramânând viu, Gargal s-a consultat cu ai sai, a rastignit pe sfântul, gol, sus pe un lemn, si l-au sagetat multi oameni multe ceasuri; dar sfântul ramânea neranit, caci sagetile aruncate asupra lui se duceau în vazduh. Aceasta a facut pe toti de s-au cutremurat.

Vazând împaratul toate lucrurile zadarnice, a trimis pe fiica sa Cazdoua ca sa învete pe Govdela si sa-l întoarca. Iar ea daca s-a dus, fiind învatata de fratele ei, s-a facut crestina. Deci mâniindu-se împaratul de aceasta, a poruncit de a supus pe fiica sa la multe chinuri. Atunci ea a zis catre sfântul: "Roaga-te pentru mine ca nu pot rabda chinurile". Iar sfântul i-a zis: "Sa nu-ti lipseasca credinta întru Hristos, si nadajduiesc în Acela în Care ai crezut, ca nu vei mai suferi alte chinuri". Deci scotând împaratul pe Sfântul Govdela, a poruncit sa-i lege mâinile si picioarele, si sa-l arunce în picioarele cailor celor ce învârteau moara, ca sa-l calce toata noaptea. Dar sfântul a fost pazit nevatamat, binecuvântând pe Dumnezeu. Iar dimineata aflându-se sanatos si dezlegat din legaturi, se minunau toti. Apoi a fost supus la alte grele chinuri. Iar Dadie si Avdie, crestini fiind staruiau de scriau chinurile sfântului în taina, de frica împaratului, catre care a zis sfântul: "De puteti aduceti-mi apa si untdelemn ca sa ma botez, iar de nu puteti, rugati-va ca sa se faca aceasta". Si când graia aceste cuvinte, iata un norisor mic ca o negura a acoperit pe sfântul, si a turnat pe capul lui untdelemn si apa multa si s-a auzit glas zicând: "Iata ca ai primit sfântul botez, robule al lui Dumnezeu, Govdela". Si s-a facut fata lui ca lumina, si a iesit mult miros frumos. Iar auzind sfântul glas, facea rugaciune catre Dumnezeu, multumindu-I si marindu-L, si rugându-se sfântul catre Dumnezeu, si-a dat sufletul.

Atunci Gargal i-a legat picioarele cu streanguri, si legându-l de coadele unor cai neînvatati, i-a tras trupul gol prin locuri rele si pietroase, de se rupea carnea bucati de pe dânsul, si ce mai ramasese din trupul lui l-a taiat de l-a facut trei parti si l-a risipit. Pe acestea si preotii, Dadie, Avdie si Armaazac diaconul, le-au luat si le-au dus la casele lor; si înfasurându-le cu pânza si cu aromate le-au îngropat cu osârdie.

Iar Sfântul Dadas cel marit, varul împaratului fiind chinuit mai înainte în multe feluri, l-au taiat tot bucati din toate membrele, si asa si el în Domnul s-a savârsit. Oarecare iubitori de Dumnezeu, adunând si bucatile moastelor lor, le-au îngropat la loc însemnat. Deci cântând cei trei barbati ce s-au pomenit mai înainte, toata noaptea, când a fost la miezul noptii s-a aflat si Sfântul Govdela în mijlocul lor, si a zis: "Îmbarbatati-va în Domnul, fratilor, si stati întariti si neschimbati, si nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida". Iar ei daca l-au vazut s-au bucurat; si iarasi le-a zis: "Dumnezeu sa va dea plata pentru cele ce ati ostenit pentru mine". Si plecându-si capul catre Dadia, a zis: "Ia cornul cu untdelemn si sfântul trup al lui Hristos, si intra în gradina împaratului, si unge pe soru-mea Cazdoua si o împartaseste cu Sfântul Trup". Acela luându-le a mers si cum a sosit la poarta, i s-a aratat îngerul Domnului si a intrat cu dânsul, si botezând-o si împartasind-o cu trupul Domnului, i-a zis: "Mergi si dormi pâna la venirea Domnului nostru Iisus Hristos", si îndata luând îngerul sufletul ei l-a dus la cer. Iar dimineata intrând maica-sa la dânsa, si aflând-o savârsita s-a dus la împaratul si i-a zis: "De acum înainte bucura-te, tu si împaratia ta; ca fiul meu ca si cum ar fi facut greseli de mii de ucigasi, în mii de chinuri s-a petrecut; iar acum si fiica mea, ca si cum ar fi ucis pe tatal sau, goala, ucisa cu toiege ghimpoase ca un tâlhar, s-a savârsit si ea". Acestea auzind cumplitul si nemilostivul acela mâncator de sânge împarat, nu s-a plecat nicidecum spre mila. Iar împarateasa luând aromate de tot felul cu mirosuri scumpe a uns moastele sfintei fiicei sale si învaluind-o în porfira împarateasca, a pus-o cu Govdela fiul ei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ACATISTUL SF ACOPERAMANT AL MAICII DOMNULUI