Sunday, October 4, 2015

Cuviosului Evdochim cel Nou


5 octombrie  Cuvânt la găsirea moaştelor Cuviosului Evdochim cel Nou
Dumnezeu totdeauna face minuni şi va continua să facă minuni pentru a-l readuce pe om la locul lui de cinste, de „chip al lui Dumnezeu”, pe care l-a pierdut prin cădere. Omul, mânat încoace şi încolo de poftele simţurilor şi care se lasă înşelat de atacurile acestora, nu are vreme să se cerceteze pe sine şi să cugete nu doar la ceea ce percepe prin simţuri, ci şi la cele adevărate. Nici nu îşi poate aminti cuvântul mântuitor că „omul nu este ceea ce se vede”, ca, înţelegându-şi astfel locul de cinste şi originea-i dumnezeiască, să se ridice cu mintea la El. Dacă s-ar elibera din robia celor materiale, şi asta fără mult efort, ar putea simţi câte minuni face înaintea lui iubitorul de oameni Dumnezeu, Care prin acestea îl cheamă să se întoarcă la El.

Cine se mai îndoieşte că prin minune dumnezeiască am cunoscut sfinţenia Cuviosului monah Evdokim, care a trăit împreună cu noi în mănăstirea Vatoped şi pe care astăzi îl prăznuim? Toţi cei care, prin dumnezeiască Pronie, suntem prezenţi aici, am văzut locul unde erau întinse moaştele Sfântului acestuia care s-a arătat în vremurile din urmă. Era îmbrăcat cu rasa monahală şi ţinea în mâini o icoană veche a Maicii Domnului. Dar şi cei care nu l-au văzut, auzind doar că la Vatoped s-a arătat un nou Sfânt, vor dori să afle cum şi când şi cine era el. Din aceste motive am întocmit istorisirea de mai jos, în care arătăm cele pe care, fiind de faţă, le-am văzut cu ochii noştri, istorisire care va fi de folos celor de după noi şi celor care aleg viaţa monahală, dar şi oricărui creştin.

Este cunoscut tuturor creştinilor cum se dobândeşte sfinţenia, mai ales celor care au părăsit lumea şi au ales viaţa monahală, îndeletnicindu-se cu aceasta după puterile lor. Pentru că sfintele cuvinte ale Vechiului şi Noului Testament, dar şi mulţime de scrieri teologice şi patristice, vieţile Sfinţilor, ale Martirilor şi Cuvioşilor noştri ne arată calea mântuirii şi a dobândirii sfinţeniei. Cred, aşadar, că este de prisos să vorbim despre acestea celor care le cunosc; a istorisi însă minunile lui Dumnezeu şi cu precădere minunile din zilele noastre este de mare folos pentru noi toţi.

Adormirea Sfântului

Se pare că nu a trecut mult timp de la adormirea Sfântului până la găsirea moaştelor lui, dacă socotim aceasta ţinând seama de faptul că oasele care se află în jurul lui şi peste el nu erau multe.

Că nu a trecut mult timp de la moartea lui se dovedeşte şi prin aceea că moaştele erau aşezate în partea nou construită a cimitirului, care s-a amenajat după căderea Constantinpolului.

Nu trebuie, aşadar, să fi trecut mai mult de 150 de ani de la moartea Sfântului până în epoca noastră, aşa cum putem să concluzionăm şi după ţesătura veşmântului care îi acopereau trupul.

Să vedem însă cum s-a întâmplat găsirea Sfintelor moaşte şi astfel vom afla, cred eu, şi cine era Sfântul.

Găsirea moaştelor Sfântului Evdokim

În 1840, epitrop al Mănăstirii Vatoped era Preacuviosul Arhimandrit Filaret, care se trăgea din satul „Tessarakontóneo”, adică „patruzeci de biserici”, din eparhia Orestiadei. Îl ajutau în administrarea mănăstirii juristul Serafim şi secretarul Nichifor.

Pururea-pomentul preacuvios Arhimandrit Iacov, fost schevofilax, văzând că peretele de apus al cimitirului, care se afla sub nartexul părţii noi a cimitirului, a suferit o crăpătură, mişcat de o dispoziţie evlavioasă, a dorit să îl reconstruiască pe cheltuiala lui. A chemat aşadar meseriaşi pentru realizarea construcţiei şi a numit supraveghetor şi responsabil cu urmărirea lucrărilor pe ucenicul lui de chilie, omonimul Iacov.

După ce au dărâmat acoperişul de pe nartex şi acea parte a nartexului care se sprijinea pe zidul care stătea să se dărâne, au căzut multe materiale, pământ şi pietre peste oasele care se aflau în cimitirul întunecos, construit ulterior. Trebuia, aşadar, să se golească spaţiul cimitirului dărâmat şi să se scoată afară oasele peste care căzuseră materiale de construcţie. După reconstruire urma să fie aşezate din nou la locul lor, nu înainte de a fi curăţate.

Mutarea materialelor nartexului dărâmat şi separarea lor de oase era făcută de trei lucrători, care au început această lucrare într-o zi de luni şi au continuat şi marţi. Miercuri, 1 octombrie, la vreo două ore după prânz, o bună mireasmă se răspândea în aer, fapt care îi făcea pe lucrători să fie nedumeriţi. Supraveghetorul lucrărilor, Iacov, le-a spus lucrătorilor să mute cu grijă bucăţile de zid şi celelalte materiale de construcţie, pentru că buna mireasmă, care ieşea era semn de sfinţenie şi probabil acolo se aflau îngropate sfinte moaşte. Într-adevăr, moaştele s-au găsit la scurt timp făcând încă mai simţită buna mireasmă care a umplut tot spaţiul dimprejur.

Poziţia moaştelor

Poziţia moaştelor era următoarea: craniul, tot pleşuv era aşezat pe vertebrele cervicale. Restul trupului era îmbrăcat cu o tunică de bumbac. Oasele, apropiate unele de altele, erau ţinute laolaltă, în unele părţi de tendoane şi în altele de o piele subţire a periostului. Întregul trup se sprijinea pe umărul stâng şi pe coapsă şi era orientat către Răsărit privind către peretele marelui cimitir vechi. Gambele atingeau oasele coapselor şi genunchii în părţi. (Adică, aşa cum îngenunchem ca să facem metanii mari). Mâinile erau aşezate pe piept în formă de cruce. Sub mâna dreaptă se afla o icoană veche care părea a fi Maica Domnului Vimatarissa.

După ce, aşadar, au găsit sfintele moaşte în această poziţie şi văzând că tot locul s-a umplut de foarte multă bună mireasmă, lucrătorii şi supraveghetorul Iacov erau peste măsură de uimiţi. Faptul a fost adus la cunoştinţă epitropului Filaret şi celorlalţi părinţi ai mănăstirii.

Uimire la aflarea Sfântului nou arătat

Tocmai atunci se aflau la Vatoped şi doi arhierei. Fostul Episcop al Smirnei, Hrisant – exilat, pentru că a scris împotriva luteranilor şi calvinilor – şi fostul Episcop de Orestiada şi Adrianopole, Grigorie. Au venit arhiereii, epitropul şi alţii şi, după ce au văzut moaştele în poziţia pe care am descris-o, se uitau unul la altul în tăcere şi se minunau de buna mireasmă răspândită.

Atunci Hrisant al Smirnei a spus:

„De ce staţi uimiţi în tăcere, cinstiţi Părinţi? Oare nu prin minune ne-a arătat nouă Dumnezeu sfinţenia acestui Părinte ale cărui moaşte le vedem înaintea noastră şi simţim buna lor mireasmă cerească? Cine altul decât Dumnezeul nostru a umplut moaştele cu mir în acest chip? Cine altul l-a îmbăiat într-o asemenea bună mireasmă, care se întinde peste tot în jurul nostru? Cum este cu putinţă ca oasele şi trupurile putrede să scoată o asemenea bună mireasmă? Încă şi Lazăr care a fost închis patru zile în mormânt scotea duhoare, după cum aflăm din Evanghelie. «Doamne, deja miroase, că este a patra zi» (Ioan 11, 39). Şi, într-adevăr, aşa se întâmplă. Pentru că şi oasele, când trupul se descompune, au o duhoare pământească, trupească de nesuportat. Aceste moaşte însă ne umplu răsuflarea cu mir. Vedem că alte oase care sunt în jur sau alături de cele ale Sfântului şi mai ales oasele care se află departe de el, nu au deloc această bună mireasmă, pentru că celea care se află în jurul lui au primit deja puţin din buna lui mireasmă.

Să nu ne arătăm, aşadar, necredincioşi în faţa dumnezeieştii minuni, prin care Dumnezeu ne arată că acestea sunt sfinte moaşte. Să nu ne arătăm necredincioşi, repet, în faţa acestei minuni, pentru că e vorba de o minune reală, din motivele pe care le-am spus mai înainte. Ci să Îl slăvim pe Dumnezeu, care totdeauna este minunat întru Sfinţii Săi şi să îl cinstim pe Sfântul Lui”.

Spunând acestea, a fost de acord cu el şi Episcopul Grigorie de Adrianopole şi toţi cei aflaţi de faţă şi au exclamat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Şi după ce au dat slavă lui Dumnezeu, au mutat cu evlavie sfintele moaşte în biserica Sfinţilor Apostoli, care se află deasupra cimitirului mare. S-au întors apoi la mănăstire slăvind din nou pe Dumnezeu pentru minune şi având mintea la nou-arătatul Sfânt şi la toate câte se întâmplaseră.

Sfântul se numeşte „Evdókimos”


În ziua următoare, s-au adunat slujitorii împreună cu epitropul Filaret şi se gândeau ei împreună cu părinţii mai bătrâni şi mai cinstiţi ai mai mănăstirii, pe de o parte la numele Sfântului, pe care nu îl cunoşteau –, pentru că nu doreau să îl cinstească fără nume pe noul Sfânt al mănăstirii lor – şi, pe de altă parte, la fel cum au fost găsite într-o asemenea poziţie sfintele moaşte în cimitir, înconjurate de multe oase, care erau puse în jurul lui şi peste el în dezordine.

Şi în ce priveşte numele Sfântului, după ce s-au sfătuit, au socotit toţi că este îndreptăţit să îi dea un nume provizoriu, hotărând să săvârşească şi priveghere cu ocazia găsirii sfintelor moaşte şi să Îl slăvească pe Dumnezeu, Care ni l-a arătat printr-o minune.

Într-un glas, aşadar, au hotărât să îl numească „Evdókimos”, spunând că Dumnezeu a binevoit [gr. evdókise] să facă minuni cu noi, în vremea noastră, în care este atât de dispreţuită evlavia şi credinţa creştină, ca să îi readucă pe toţi creştinii pe calea Lui, căci aceştia, îndepărtându-se de El, trăiesc în mizeria păcatului şi îşi pregătesc pedeapsa veşnică. Pe noi, cei care am ales viaţa monahală, voieşte prin aceasta să ne îmboldească spre imitarea vieţii virtuoase, care duce la sfinţire.


Au spus că, „dacă Sfântul nu e mulţumit să îl lăudăm cu numele de «Evdókimos», să binevoiască [gr. evdokísei] el să-şi descopere adevăratul nume”. Dacă însă îi place şi primeşte acest nume, care este potrivit în vremea noastră, pentru că arată dumnezeiasca voinţă pentru mântuirea creştinilor aflaţi în înşelare, să primească numele pe care i l-am dat. „Da, Sfinte”, au spus ei, „ţi-am dat acest nume mişcaţi de vrere binecredincioasă”. Astfel, numele de „Evdokim”, cu părerea unanimă a monahilor Vatopedului şi a celor doi arhierei care se aflau acolo a fost recunoscut oficial pentru Sfânt.

Cum s-au găsit moaştele Sfântului în osuar ?

Multe păreri s-au exprimat, ca să explice felul cum au fost găsite moaştele Sfântului în poziţia pe care am descris-o mai sus. În cele din urmă, însă, a fost acceptată ca fiind cea mai corectă şi logică părerea secretarului Nichifor, care a spus:

 „Sfântul, deşi şi-a prevăzut ceasul morţii, nu a spus nimic niciunui frate al mănăstirii. A luat în braţe cinstita icoană (a Maicii Domnului), a ieşit în ascuns din mănăstire, a intrat în osuarul întunecat – socotind că aşa va scăpa atenţiei celorlalţi – şi, după ce a zis „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul”, şi-a dat ultima răsuflare şi s-a urcat la lăcaşurile cereşti”.

Această părere, aşadar, a fost primită de toţi şi a părut tuturor a fi insuflată de Dumnezeu, pentru că şi faptele arătau că astfel s-a întâmplat în realitate. Căci, dacă Sfântul ar fi fost mai întâi îngropat în afara osuarului, cum de nu au simţit buna mireasmă a sfintelor moaşte cei care l-au dezgropat şi l-au mutat în cimitir la reînhumare? Cum de nu s-au mirat văzând moaştele încă îmbrăcate în haine, cu oasele încă unite şi având în braţe sfânta icoană? Cum de a trecut neobservat acest fapt, fără să se spună nimic şi fără să se consemneze acest lucru în catalogul funebru? Nici despre icoană, nici despre moaşte, nici despre veşmântul lui nu a vorbit nimeni, lucru cu totul de neexplicat.(Ierodiacon Meletie Vatopedinul)

No comments:

Post a Comment