Muntele Sinai si Sf Muc Ecaterina

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, pe care creştinii ortodocşi din întreaga lume o sărbătoresc pe 25 noiembrie, are o tainică legătură cu poporul roman, încă din primele secole ale creştinătăţii.
Mănăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole.

Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).

În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai, să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră.

Ceea ce este extraordina pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mănăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă de fapt, o oază creştină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.
Aceasta, în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre.

Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este legată, încă de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact de poporul dac.
egipt-manastirea-sf-ecaterina-2 egipt-manastirea-sf-ecaterina-3
Prima piatră de temelie
Prima piatră de temelie a Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise.

Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.
Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins,pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi”(după cum menţionează izvoarele istorice).
Mănăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mănăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).
Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.

Construcţia mănăstirii7
Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.
Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).
Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile valahe.

Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.
Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită – fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice.
Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).

Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre.
„Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează
Ridicată între anii 527-557, Mănăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi. Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit.

Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii.
Biserica mănăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei. Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc. Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor iniţiale.

De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, descrie în cărţile sale materialele de construcţie dacice, în special Betoanele Dacice, şi arată rezistenţa acestora în timp.
Tot el a cercetat şi un cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, găsit în sanctuarul dacic de la Racoş, care nu a ruginit nici până în zilele noastre. În urma unei testări, s-a dovedit că acel Cui Dacic avea în componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare – o „minune antică” pe care cercetătorii nu şi-o pot explicaşi care poate fi descoperită şi la uşile din lemn de cedru ale Mănăstirii Sfintei Ecaterina.
Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea.Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi menţionează pe “preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe “răposata împărăteasă” Teodora.
Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mănăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi.
Comunitatea dacilor de la muntele Sinai

După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii.
La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit„llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).
Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”.

O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”.
Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai:
„Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.

Un alt scriitor arată:
“Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”.
Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah”care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui:
“Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”.
Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş.
De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.
Influenţele arabe
Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini din Sinai, încep să preia obiceiurile şi religia musulmană.

Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o fomau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie.
Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.
Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:
„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.
Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mănăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”.
Concluzii
Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere.
Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:
„Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole.
De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mănăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă.
Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”.
La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material.
De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mănăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt (care au acordat ajutoare constante acestui locaş sfânt, până la secularizarea averilor mănăstirilor).
Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta – în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăziportretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (pictat în ulei, în mărime naturală), împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului.
Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă raţii gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt.
Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost:
„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”

NU JUDECATI SA NU AVETI PARERI DE RAU MAI TARZIU

Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că pentru păcat o poartă cu sine şi au înştiinţat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i închidă deosebit (separat) în temniţă.

Avea fericitul Ioan, mai mult decât altele, multă grijă să nu osândească pe nimeni, pentru orice fel de greşeală şi, mai ales, pe călugări, de vreme ce a greşit o dată cu unul din aceştia şi de atunci niciodată nu osândea pe călugări în grabă, căci i se întâmplase lui, în adevăr, un lucru ca acesta:

Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că pentru păcat o poartă cu sine şi au înştiinţat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i închidă deosebit (separat) în temniţă.

Deci, în noaptea următoare, s-a arătat călugărul acela în vis patriarhului, arătându-i lui spatele său plin de răni şi a zis către dânsul: „Oare plăcută îţi este ţie aceasta, stăpâne? Au aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Cu sila, nu cu voia? Să mă crezi că te-ai înşelat”. Acestea zicând, s-a dus de la dânsul. Iar patriarhul, deşteptându-se „din somn, gândea la ceea ce văzuse şi, cunoscându-şi greşeala sa, şedea pe pat necăjindu-se şi întristându-se. Şi, făcându-se ziuă, a poruncit să-l aducă pe monahul acela, vrând a-l vedea pe el, de este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Și a venit monahul cu mare greutate, că nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Şi, când l-a văzut pe el, patriarhul a rămas o vreme ca un mort, neputând rosti un cuvânt. Iar, după o vreme, venindu-şi în sine, l-a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate lui spatele, ca să vadă de este atât de rănit, precum îl văzuse pe el în vis. Şi, plecându-se rugăminţii, monahul a început a se dezbrăca de haina sa. Şi, din întâmplare, dezbrăcându-se el, i s-au descoperit părţile trupului său cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tânăr, nimeni nu-l cunoştea pe el. Şi, văzând trupul lui zdrobit de răni, patriarhului i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţând după cei ce-l pârâseră pe monah, i-a despărţit pe ei de biserică vreme de trei ani. Iar de la monah îşi cerea iertare, zicând: „Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta; am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă, nu ţi se cădea nici ţie, aşa, fără grijă, a umbla cu fecioara prin cetate, ca să nu sminteşti pe nimeni, fiindcă porţi chip monahicesc”.

Atunci a început a grăi monahul, cu multă smerenie: „Să mă crezi pe mine, stăpâne, că nu mint, ci adevărul spun ţie. Mai înainte de această vreme, fiind eu în Gaza şi mergând să mă închin la mormântul Sfinţilor Mucenici Chir și Ioan, m-a întâmpinat către seară această fecioară şi, căzând la picioarele mele, m-a rugat pe mine cu lacrimi, ca să nu o opresc pe dânsa a merge împreună cu mine. Iar eu, lepădându-mă de ea, am fugit; dar ea, mergând în urma mea, zicea: «Juru-te pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mântuiască pe cei păcătoşi şi va judeca vii şi morţii, nu mă lăsa pe mine». Acestea auzind, am zis către dânsa: «Pentru ce mă juri pe mine aşa, fecioară?». Iar ea, tânguindu-se, mi-a răspuns: «Eu sunt păgână şi doresc să las credinţa mea părintească şi să fiu creştină. Deci, rogu-te pe tine, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mântuiește sufletul cel ce voieşte a crede în Hristos». Acestea auzind, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luând-o pe dânsa, am învăţat-o sfânta credinţă. Şi, venind la mormântul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică şi umblu cu dânsa, întru curăţia inimii, până când o voi duce într-o mănăstire de fecioare”.

Iar patriarhul auzind acestea, a oftat şi a zis: „Câţi robi ai Săi ascunşi are Dumnezeu, iar noi, păcătoşii, nu-i ştim”. Și a spus înaintea tuturor vedenia ce văzuse despre monah noaptea în vis. Şi, luând o sută de galbeni, voia să-i dea monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicând: „Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dânsul, aceluia nu-i trebuie aur. Iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicând, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.

De atunci, fericitul Ioan a început şi mai mult a cinsti pe călugări, şi pe cei buni, dar şi pe cei ce păreau a fi răi, şi a ridicat o mănăstire, spre odihna monahilor celor străini şi se păzea pe sine de osândire. Şi, ca un păstor bun îşi învăţa oile sale să nu îndrăznească a osândi pe nimeni, chiar de ar şti greşeala cuiva, ci să-şi vadă fiecine ale sale păcate, iar nu pe cele străine.

Intrarea in biserica a Maicii Domnului

La trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvântul. Chemând toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfânta Ana, era de neam arhieresc; şi aducând şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

    Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: "Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse". Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: "Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicând tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dând pe fiica mea, nu împăratului celui pământesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc".

    Iar pentru podoabă cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: "Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare". Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstită şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

    Ajungând în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducând într-însa pe "Biserica" lui Dumnezeu cea însufleţită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumânări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfântului Tarasie, Arhiepiscopul cetăţii lui Constantin, care povesteşte că Sfânta Ana ar fi grăit aşa: "Purtaţi, fecioare, făclii şi călătoriţi înaintea mea şi înaintea dumnezeieştii copile". Iar sfinţii ei născători, luând de mâini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blândeţe şi cu cinste o duceau între dânşii.

    Toată mulţimea rudeniilor, vecinilor şi cunoscuţilor urma cu veselie, ţinând făclii în mâini şi înconjurând-o pe Preasfânta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfântul Teofilact scrie aşa: "A uitat fiica casa părinţilor săi şi se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumuseţea ei, şi se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă". Apoi toţi lăudau ieşirea ei, toate rudeniile, vecinii şi câţi erau în legătura dragostei, urmau părinţilor ei. Părinţii se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maică, iar copilele şi fecioarele mergeau înaintea dumnezeieştii copile, purtând făclii, şi erau ca un şir de stele care strălucesc împreună cu luna.

    Deci, s-a adunat tot Ierusalimul, văzând acea nouă petrecere, cum pe o copilă de trei ani o duc împodobită cu atâta slavă şi cu multe lumini; şi nu numai cetăţenii de jos ai Ierusalimului, ci şi cei de sus, adică sfinţii îngeri, s-au adunat să vadă preaslăvita ducere a Preacuratei Fecioare Maria. Şi văzând, se mirau cum cântă Biserica: "Îngerii văzând intrarea Preacuratei s-au mirat, cum Fecioara intră în sfânta sfintelor...". Deci împreună cu ceata pământească cea văzută a fecioarelor celor curate era şi ceata cea nevăzută a celor fără de trup, ducând înăuntru, întru cele sfinte, pe Preacurata Fecioară Maria, înconjurând-o ca pe un vas ales al lui Dumnezeu, după porunca Domnului.

    Sfântul Gheorghe, Arhiepiscopul Nicomidiei, aşa grăieşte despre aceasta: "Duceau acum părinţii pe Fecioara către uşile bisericii, înconjurând-o pe ea îngerii şi cu toate puterile cele mai presus de lume împreună veselindu-se; că îngerii, deşi nu ştiau puterea tainei, însă ca nişte slugi, din porunca Domnului, slujeau la intrarea ei în biserică. Şi mai întâi se mirau văzând-o pe dânsa că va fi vas preacinstit al faptelor bune, care purta semnul curăţeniei celei veşnice, şi avea trup de care nici un fel de păcat nu se va apropia niciodată". Deci, făcând voia Domnului, au săvârşit părinţii slujba cea poruncită.

    Astfel, cu cinste şi cu slavă era petrecută în biserica Domnului, preanevinovata copilă, nu numai de oameni, ci şi de îngeri. Căci de vreme ce chivotul Legii vechi, ce purta în sine mâna, care era numai închipuirea Preacuratei Fecioare, s-a dus cu cinste în biserica Domnului, adunându-se tot Israelul, cu cât mai vârtos se cuvenea cinste însuşi Chivotului însufleţit, pe binecuvântata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care avea să poarte în sine pe Hristos. Când se ducea chivotul Legii în biserica Domnului, mergea înainte împăratul cel pământesc, fiind împărat peste Israel dumnezeiescul prooroc David.

    Iar înaintea chivotului însufleţit, adică înaintea Preacuratei Fecioare, care se ducea în Biserica lui Dumnezeu, mergea înainte, nu împăratul cel pământesc, ci Cel ceresc către Care în toate zilele ne rugăm, zicând: "Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...". Pentru că acel Împărat era mergător înaintea acestei fiice împărăteşti, după cum mărturiseşte despre acestea Sfânta Biserică în cântările ei, astfel: "În Sfânta Sfintelor, cea sfântă şi fără de prihană cu Duhul Sfânt se aduce...".

    La ducerea chivotului erau cântări, căci a poruncit împăratul David Leviţilor să pună cântăreţi, să dea glas de veselie în organe, în psaltiri, în alăute şi în chimvale. Iar la ducerea Preasfintei Fecioare nu se făceau cântări ale muzicii pământeşti, ci cântări ale îngerilor celor ce nevăzut slujeau. Pentru că, intrând Fecioară în cele sfinte spre slujba Domnului, îngerii cântau cu glasuri cereşti, despre care pomeneşte acum Biserica în condac: "Împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu pe care o laudă îngerii; aceasta este cortul cel ceresc".

    Însă şi de cântări omeneşti era însoţită ducerea Preacuratei, pentru că Ana cea dreaptă - cum spune în cuvântul Sfântului Terasie -, grăieşte către fecioarele care mergeau înainte: "Cântaţi-i acesteia întru laude, cântaţi-i întru alăute, glăsuiţi cântare duhovnicească; măriţi-o pe dânsa în psaltire cu zece strune". Biserica a pomenit despre aceasta, zicând: "Bucură-se cu duhul Ioachim şi Ana. Şi cetele fecioarelor cânta Domnului, cu psalmi cântând şi cinstind pe maica Lui". De aici se arată că cetele de fecioare, care mergeau atunci înaintea Preacuratei Fecioare, cântau oarecare cântări din psalmii lui David. Cu ele se uneşte şi făcătorul canonului acestuia, zicând: "Începeţi, fecioare, şi cântaţi cântări, ţinând în mâini făclii". Apoi Sfinţii şi drepţii ei Părinţi, Ioachim şi Ana, după mărturia Sfântului Tarasie, aveau în gurile lor această cântare a lui David, strămoşul lor: Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a dorit Împăratul frumuseţea ta.

    Atunci, după povestirea Sfântului Teofilact, au ieşit preoţii care slujeau în biserică întru întâmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu şi cu cântări au întâmpinat pe Preasfânta Fecioară, pe aceea care avea să fie Maica Arhiereului celui Mare, Care a străbătut cerurile. Pe aceasta aducând-o Sfânta Ana la uşile bisericii, precum scrie Sfântul Tarasie, zicea aşa: "Vino, fiică, către Cel ce mi te-a dăruit! Vino chivot al sfinţeniei către mult înduratul Stăpân! Vino, uşa vieţii, către Milostivul dătător! Vino, sicriul Cuvântului, către lăcaşul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria şi veselia lumii". Iar către Zaharia a zis Ioachim, ca şi către un prooroc, arhiereu şi rudenie a lor: "Primeşte, Zaharia, pe cortul cel curat; primeşte, preotule, sicriul cel fără de prihană; primeşte, proorocule, cădelniţa şi cărbunele cel nematerialnic, primeşte dreptule tămâia cea duhovnicească".

    Apoi dreapta Ana a zis către arhiereu, precum povesteşte Sfântul Ghermano: "Primeşte, o! proorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primeşte-o şi o sădeşte pe ea în muntele cel sfânt, în locaşul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, până când Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvârşire cele ce bine a voit pentru dânsa".

    Erau acolo, după cum scrie Sfântul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, şi la fiecare din acele trepte se cântă câte un psalm de către preoţii şi leviţii care intrau în slujbă. Deci drepţii părinţi au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintâi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutând-o nimeni, nici sprijinind-o. Şi alergând la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dânsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înţeleagă cât de mare va fi în dar, când va veni în vârstă cea desăvârşită.

    Atunci se mirau toţi când au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca şi cum ar fi fost desăvârşită cu vârsta. Mai vârtos Zaharia se miră de aceasta şi, ca un prooroc, din descoperirea lui Dumnezeu înţelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dânsul Sfântul Teofilact, că era luminat de Duhul. La fel şi Sfântul Tarasie grăieşte despre dânsul că, umplându-se de Duhul Sfânt, a strigat: "O, pruncă curată! O, fecioară neîntinată! O, doamnă preafrumoasă. O, înfrumuseţarea femeilor! O, podoaba fiicelor! Tu eşti binecuvântată între femei; tu eşti preamărită cu curăţenia; tu eşti pecetluită cu fecioria; tu eşti dezlegarea blestemului lui Adam".

    Iar către Sfânta Ana, după mărturia Sfântului Ghermano, Zaharia a zis: "Bine este cuvântat rodul pântecelui tău, o, femeie mai cinstită decât oricare altele! Preaslăvită este aducerea ta, o, iubitoare de Dumnezeu!" Apoi ţinând prunca de mina - zice acelaşi Sfânt Ghermano -, cu bucurie a adus-o Zaharia întru cele sfinte, zicând către dânsa unele ca acestea: "Vino, împlinirea proorociei mele; vino, săvârşirea făgăduinţelor Domnului; vino, pecetea aşezământului Lui; vino, împlinirea tainelor Lui; vino, oglinda tuturor proorocilor; vino, înnoirea celor învechite; vino, lumina celor ce zac în întuneric; vino, dar nou şi preadumnezeiesc, intră cu bucurie în biserica Domnului tău; acum în aceasta de jos, pământească, iar puţin mai pe urmă în cea de sus şi neapropiată".

    Iar prunca săltând şi bucurându-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deşi era mică cu vârsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvârşită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.

    Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maria. Atunci arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin şi tuturor de mirare, căci a dus pe pruncă în sfânta sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, şi heruvimii slavei care umbreau altarul, unde, nu numai femeilor, ci nici preoţilor nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată într-un an.

    Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune. Căci celorlalte fecioare, care, de asemeni, erau aduse pentru slujbă în biserica Domnului până la vremea vârstei lor, le era dat loc de rugăciune, după mărturia Sfântului Chiril Alexandrinul şi a lui Grigore de Nissa, între biserică şi altar, unde mai pe urmă a fost ucis Zaharia. Şi nicidecum nu era cu putinţă vreuneia din fecioarele acelea a îndrăzni să se apropie de altar, pentru că le oprise arhiereul.

    Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, despre care grăieşte Sfântul Teofilact astfel: "Iar arhiereul, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este locaş al dumnezeiescului dar, şi că este mai vrednică decât el spre a sta totdeauna înaintea feţei lui Dumnezeu. Şi, aducându-şi aminte de cele zise în Lege despre chivot - căci s-a poruncit ca acela să fie pus în sfânta sfintelor -, îndată a priceput cum că acela a fost mai înainte numai închipuirea copilei acesteia. Deci, neîndoindu-se, a îndrăznit mai presus de Lege a o aduce în Sfânta Sfintelor. Şi a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alţi bărbaţi, nici chiar de preoţi, decât numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasta pentru ea, ceea ce s-a sfinţit mai înainte de zămislire prin curăţie; şi din pântece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omeneşti care zace asupra oamenilor celor ce greşesc, ci celei cereşti, fiind mai presus decât îngerii şi în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvârşit a lucrat".

    Apoi drepţii părinţi au adus - precum zice Sfântul Ieronim -, cu Preabinecuvântata lor fiică, şi daruri lui Dumnezeu, jertfe şi arderi de tot. Şi fiind binecuvântaţi de arhiereu şi de tot soborul preoţesc, s-au întors la casa lor cu toate rudeniile şi au făcut ospăţ mare, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Iar Preabinecuvântata Fecioară, la începutul vieţii sale, a fost dată în casa Domnului, în locaşul de fecioare, pentru că biserica Ierusalimului - cea zidită de Solomon, iar după pustiire, înnoită de Zorobabel -, avea multe locaşuri de locuinţă precum zice Iosif (Flaviu), istoricul cel vechi al evreilor: "Că erau pe lângă peretele bisericii, treizeci de camere de piatră despărţite una de alta, largi şi foarte frumoase. Iar peste acelea erau alte camere şi peste acelea al treilea rând, şi de toate era numărul lor nouăzeci de camere, având toată îndemânarea. Iar înălţimea casei era ca şi peretele bisericii, ca nişte stâlpi întărind biserica pe dinafară".

    Deci în acele case erau diferite locaşuri: deosebi vieţuiau fecioarele, care erau date spre slujba lui Dumnezeu, până la o vreme; în altă parte locuiau şi văduvele, cele care se făgăduiau să-şi păzească curăţenia până la sfârşitul vieţii lor, precum era Ana proorociţa, fata lui Fanuil; şi iarăşi deosebi petreceau bărbaţii care se chemau nazorei, vieţuind în chipul monahilor necăsătoriţi. Aceia toţi slujeau Domnului în biserică şi îşi aveau hrana din averea lor. Iar celelalte case erau pentru odihna săracilor străini care veneau de departe pentru închinăciune.

    Deci în locaşul fecioarelor, precum s-a zis, a fost dată prunca cea de trei ani, Preacurata Fecioară Maria, fiind orânduite pe lângă dânsa fecioare mai bătrâne cu anii, iscusite în Sfânta Scriptură şi în lucrul mâinilor, pentru că din copilărie să se deprindă dumnezeiasca pruncă şi cu Scriptură şi cu lucrul mâinilor. Apoi o cercetau pe ea Sfinţii ei Părinţi Ioachim şi Ana, iar mai vârtos Sfânta Ana, ca o maică mergea adeseori să vadă pe fiica sa şi o învăţa pe dânsa. Astfel, a învăţat degrabă Scriptura Legii vechi desăvârşit, după mărturia Sfântului Ambrozie şi a lui Gheorghe istoricul, şi nu numai Scriptura, ci şi lucrul mâinilor l-a deprins bine, precum zice despre dânsa Sfântul Epifanie: "Fecioara era ascuţită la minte şi iubitoare de învăţătură şi nu numai Sfânta Scriptură învăţa, ci şi toarcerea linii şi a inului şi la cusături cu mătase se îndeletnicea".

    Pentru priceperea sa cea bună, era tuturor mirare şi lucra mai vârtos acele lucruri ce puteau să fie de trebuinţă preoţilor la slujba Bisericii; încât mai pe urmă, pe vremea Fiului ei, putea să se hrănească cu cinste. Pentru că chiar hitonul cel necusut, adică cămaşa pentru care s-a tras sorţ când Domnul era răstignit pe cruce, a fost ţesut de Fecioara Maria, cu mâinile ei.

    Sfântul Epifanie spune că se dădea Preacuratei Fecioare, ca şi celorlalte fecioare, hrana cea obişnuită de la biserică, dar ea o dădea săracilor străini, pentru că era hrănită cu pâine cerească, precum cânta Biserica. Sfântul Ghermano spune despre dânsa: "Petrecea Fecioară în Sfânta Sfintelor, primind hrană dulce de la îngeri". Şi Sfântul Andrei Criteanul grăieşte: "În Sfânta Sfintelor petrecând Fecioara ca într-o cămară, primea hrană străină şi nestricăcioasă.

    Şi se spune că Preacurata Feicoară intra în cortul cel mai dinăuntru, care se zice Sfânta Sfintelor, ce era după a doua catapeteasmă, iar nu în locaşul cel fecioresc. Pentru că, deşi avea loc deosebit în locaşul fecioarelor, la rugăciune ea intră în Sfânta Sfintelor, căci numai ei îi era îngăduit. Dar ajungând în vârstă mai mare şi deprinzându-se cu scriptură şi cu lucrul mâinilor, mai mult zăbovea la rugăciune, decât la lucru. Ea avea obicei de petrecea toată noaptea şi cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfânta Sfintelor, iar la lucrul mâinilor se întorcea în locaşul său; pentru că nu era slobod a lucra ceva în Sfânta Sfintelor, nici a aduce ceva acolo.

    Cea mai multă vreme a vieţii sale şi-a petrecut în biserică la rugăciune, după a doua catapeteasmă, în cortul cel dinăuntru, decât în casă ce îi era dată pentru lucrul mâinilor. Pentru aceasta, de către toţi învăţătorii, cu un glas se mărturiseşte, că Preacurata Fecioară până la doisprezece ani şi-a avut viaţa în Sfânta Sfintelor, de vreme ce numai câte puţin ieşea de acolo. Iar cum a fost viaţa ei în vârstă tinereţilor, scrie Ieronim astfel:

    "Fericită Fecioară, încă din pruncia sa, când era în biserică cu celelalte fecioare de o vârstă cu sine, îşi petrecea viaţa foarte cu rânduială. Pentru că de dimineaţă până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărţilor sfinte. De la al nouălea ceas, iarăşi îşi începea rugăciunea, de la care nu înceta, până când nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mâini se obişnuise a-şi primi hrană. Şi aşa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu".

    Astfel a fost viaţa ei în feciorie, când locuia împreună cu fecioarele cele de o vârstă. Din zi în zi crescând şi întărindu-se cu duhul, creştea într-însa şi viaţa cea cu nevoinţă, cu iubire de osteneală şi rugăciune. Pentru că mergea din putere în putere, până când a umbrit-o puterea Celui de sus. Iar când i se arăta îngerul aducându-i hrană, a văzut cu ochii săi chiar arhiereul Zaharia, despre care mărturiseşte Sfântul Gheorghe Nicomidianul, zicând: "Din zi în zi, înaintând cu vârsta, se înmulţeau şi darurile Duhului Sfânt întru dânsa".

    Apoi petrecea împreună cu îngerii, lucru pe care şi Zaharia îl ştia. Căci intrând el în altar, după obiceiul său, ca arhiereu, a văzut pe cineva că vorbea cu fecioară, dându-i hrană, şi având chipul străin - pentru că era înger cel ce se arăta. Şi înspăimîntîndu-se Zaharia, cugeta în sine:

    "Ce este această nouă şi neobişnuită asemănare îngerească ce s-a arătat şi vorbea către fecioară, cu chip fără de trup, aducând hrană care hrăneşte trupul, cel cu firea nematerialnică, dând fecioarei mâncare materialnică? Acea vedere îngerească se făcea numai preoţilor, şi aceea nu totdeauna; iar către partea femeiască şi încă către o fecioară aşa tânără, nicidecum nu este obişnuit a se vedea. Căci de ar fi fost dintre cele însoţite cu bărbat, dar fără copii, s-ar fi rugat ca să i se dea rod - precum s-a rugat Ana odinioară -, atunci nu m-aş fi minunat de arătarea îngerească.

    Dar fecioara astfel de lucru nu cere şi, precum văd, totdeauna i se arată îngerul. Pentru aceasta sunt în mai mare mirare, în spaimă şi în îndoială. Căci, ce poate să fie aceasta? Şi ce vine, să-i vestească îngerul? Ce este hrana aceea ce i se aduce? Şi de unde se ia? Cine pregăteşte acea hrană? Şi ce mina face acea pâine? Pentru că îngerii nu se îngrijesc pentru trebuinţele trupeşti, deşi mulţi oameni au fost hrăniţi printr-înşii, dar hrana aceea o pregătea mina omenească.

    Căci îngerul, slujind lui Daniil, deşi putea, cu puterea Celui Preaînalt, nu prin altcineva, ci prin sine să împlinească cele poruncite, a luat pe Avacum cu scafa (vas), că nu cumva vedenia cea îngerească şi hrana cea neobişnuită, să înfricoşeze pe cel ce îl hrănea. Iar aici singur îngerul vine către fecioară, care lucru este plin de o taină, pe care eu nu o pricep. Ce este aceasta? Căci chiar din copilăria ei s-a învrednicit de daruri ca acestea, ca să-i slujească cei fără de trupuri.

    Ce este aceasta? Au doar întru dânsa se vor împlini graiurile prooroceşti? Au doar întru dânsa va fi sfârşitul aşteptării noastre? Au doar dintr-însa va lua fire Cel Care are să vină să mântuiască neamul nostru? Căci această taină a fost mai dinainte proorocită, şi Cuvântul caută pe aceea care să slujească tainei. Au doar nu este alta mai dinainte aleasă ca să slujească tainei, fără numai fecioara aceasta, pe care o văd?

    Cât eşti de fericită casa lui Israel, din care a odrăslit o vlăstară ca aceasta! Cât eşti de fericită rădăcina lui Iesei, din care a ieşit viţa, care are să odrăslească lumii floarea mântuirii! Cât de slăvită este pomenirea părinţilor acesteia! Cât sunt de fericit şi eu cel ce mă satur de o vedere că aceasta şi înfrumuseţez o Fecioară ca aceasta, spre a fi mireasa Cuvântului!"


    Încă şi Fericitul Ieronim asemenea grăieşte: "Cum că în toate zilele o cercetau pe dânsa îngerii şi de m-ar fi întrebat cineva pe mine cum a petrecut acolo, Preacurata Fecioară în vremea copilăriei sale, aş fi răspuns că acel lucru numai lui Dumnezeu singur i-a fost ştiut şi lui Gavriil Arhanghelul, păzitorul ei cel nedepărtat, care împreună cu alţi îngeri venea adeseori la dânsa şi cu dragoste vorbeau împreună cu dânsa".

    Astfel petrecea Preacurata Fecioară în sfânta sfintelor împreună cu îngerii, dorind ca în veci să vieţuiască întru curăţenie îngerească şi în feciorie, după mărturia sfinţilor învăţători, Grigore de Nissa, Ieronim şi a celorlalţi, care zic că această Fecioară singură şi-a logodit fecioria lui Dumnezeu. Pentru că în Legea veche era neobişnuit fecioarelor a nu se mărita, căci mai cinstită era însoţirea decât fecioria. Iar Preacurata Fecioară a cinstit fecioria, mai vârtos decât însoţirea şi, făcându-se mireasa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea Îi slujea Lui în curăţenia fecioriei sale. Iar Duhul cel Preasfânt, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, pregătea întru dânsa sălăşluirea lui Dumnezeu Cuvântul.

PROFEȚIILE LUI SUNDAR SINGH DESPRE ROMÂNIA.

Sundar Singh a fost un înţelept şi iluminat indian, care s-a născut în 1889 în India, oraşul Rampur, regiunea Punjab. Începând cu anul 1920, Sundar Singh a devenit un nume cunoscut atât în Orient, cât şi în Occident. A predicat creştinismul, fiind considerat sfânt, în Ceylon, Birmania, China, Japonia, America, Australia şi Europa. A străbătut din nou Tibetul, propovăduind religia creştină, până în 1929, an când se considera că Sundar Singh a dispărut fără urmă, undeva în Himalaya. Alte surse susţin că nu a mai fost văzut din anul 1933.

Creştinat în urma unei experienţe spirituale deosebite, legată de apariţia lui Iisus, el a făcut o călătorie prin toate ţările creştine în primul deceniu al secolului nostru. Cu această ocazie el a vizitat şi ţara noastră, referitor la aceasta făcând profeţiile ce urmează. Ele au circulat multă vreme în manuscris în vremea dictaturii comuniste.

Considerate de multi sceptici simple presupuneri şi divagaţii asupra viitorului Romaniei, „Profeţiile lui Sundar Singh” uimesc prin claritatea expunerii, prin simplitate şi mai ales prin imparţialitatea datorată dezinteresului evident pe care un indian creştinat l-ar putea avea în urma unor afirmaţii referitoare la viitorul României.

Veridicitatea lor nu va putea fi verificată decât în timp. Totuşi, citind cu atenţie, se poate sesiza că anumite profeţii s-au împlinit deja.

Misiunea spirituală a ROMÂNIEI

„(…) Eu stiu ca Romania are o misiune Dumnezeiasca de redresare spirituala ce o va face sa se infatiseze ca un veritabil model demn de urmat intregii umanitati. Este necesar sa fac aceasta marturisire-profetie in fata popoarelor intregii lumi, crestine sau de alte religii, fiindca toate semnele marcheaza schimbarile spirituale uluitoare ce vor avea loc in curand. Spusele mele nu trebuie sa va determine sa ma considerati un fanatic simpatizant al romanilor ce isi imagineaza himerice plasmuiri, caci cea care mi-a inspirat, fara putinta de tagada, aceste profetii este Prea sfanta Nascatoare a lui Iisus, si reamintesc din nou ca, din cate simt, locul de cinste in ocrotirea Romaniei il ocupa Maica Domnului si apoi marile puteri ceresti, la toate acestea mai adaugandu-se si majoritatea sfintilor din cer.

Acum, cand fac cunoscute aceste profetii, daca as fi roman de origine, probabil ca as putea fi invinuit de partinire nationala, iar daca as fi european din comunitatea latina, ar fi fara indoiala unele motive sa fiu judecat intr-un fel omenesc, cu patima omeneasca; insa deoarece sunt un indian iluminat prin intermediul lui Iisus Hristos si ferm stabilit in credinta crestina pot vorbi cu toata usurinta, incredintandu-va ca acum nu fac altceva decat sa exprim voia lui Dumnezeu.

In anii care vor veni si lunile ce vor veni, in tara trairii voastre (Romania), scoarta pamantului va lua foc, clima va suferi unele schimbari, cutremure simtitoare vor distruge multe dintre cladirile existente, uragane si vanturi puternice, terestre si maritime, vor nimici indrazneala oamenilor bazati numai pe asa-zisa putere a stiintei.

Ingeniozitatea omeneasca pusa in slujba raului va face cunoscute lumii cele mai groaznice crime si pamantul va cunoaste cele mai cumplite boli ce vor aparea pentru a fi nimicita existenta oamenilor rai sau perversi. In acele timpuri de mari schimbari, in alte locuri de pe pamant un sfert din omenire va disparea fulgerator, iar dupa aceasta, la a doua incercare, din cei ramasi in viata si ingroziti se vor suprima inca aproape un sfert, restul se vor orienta trup si suflet catre Dumnezeu – de la cel aflat la sanul mamei si pana la cel mai indarjit tiran ce paseste pe scoarta pamantului.

Veti sti ca acele vremuri sunt aproape atunci cand Anglia isi va pierde puterea, iar Franta va fi asimilata de popoarele din jur. Treptat puterile statale vor disparea, ca in locul acestora sa apara o noua putere denumita Federatia Statelor Pamantene cu un singur presedinte, o singura moneda, un singur consiliu de conducere si o singura armata, aeropurtata, folosita doar pentru aparare sau paza interna, soldatii sai avand menirea de a pastra ordinea in acele zone.

(…)Vor face exceptie de la pedeapsa focului nimicitor si a macelului ce se va desfasura pe aproape intreg globul pamantesc, Romania si locurile supranumite sfinte din Palestina. Netrecuta prin sabie va ramane de asemenea cetatea Vaticanului, dar puterea sa de influenta, atat de pregnant urmarita, se va reduce la zero.

Romania va trece prin mai multe faze de transformari fundamentale, devenind in cele din urma, gratie spiritualizarii ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul ”NOU CANAAN”, iar Bucurestiul se va transforma intr-un centru esential al acestui foc. Aceasta capitala a polului spiritual al planetei va fi aproape in intregime reconstruita, ramanand in cele din urma o aranjare de constructii, in forma inelara, avand 7 km in diametru si va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil „NOU IERUSALIM” pamantesc.

În marele oraș sfânt București se va construi cel mai monumental lăcaș spiritual de comuniune cu Dumnezeirea

(…)Romania va trece in viitor prin mari framantari launtrice si prin anumite schimbari externe ce o vor impune exemplar ca prestigiu in conjunctura internationala si prin mila providentei va iesi aproape neafectata din situatia conflictelor razboinice mondiale, declarandu-se, datorita spiritualizarii extraordinare, tara neutra, ce isi va asuma rolul de nucleu ireprosabil al intelepciunii si Iubirii Divine.

Catedrala-Mntuirii-Neamului-Plan  Pe timpul lui Ceaușescu, a circulat un manuscris! PROFEȚIILE LUI SUNDAR SINGH DESPRE ROMÂNIA. Citește și dă mai departe! Catedrala Mntuirii Neamului PlanIn cele din urma toti dusmanii Romaniei vor ingenunchia la hotarele acestei tari si plini de umilinta vor recunoaste misiunea ei spirituala ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu. Atunci  veti vedea cu totii, caci va fi un semn ceresc, fiindca in timpul razboaielor viitoare focul si distrugerile o vor inconjura, dar ea va ramane neatinsa, intocmai ca o paradisiaca oaza verde, in mijlocul inspaimantatorului desert nimicitor produs de iscusinta omului pusa in slujba raului, de care se vor folosi inteligentele satanice in ultima inclestare la care deocamdata oamenii nici nu se asteapta. In urma bulversantelor schimbari planetare si a unui razboi fulgerator cumplit, in cele din urma nu vor mai ramane nici invinsi nici invingatori. Vor ramane trei categorii : mortii, cei raniti si mutilati de pe urma razboiului si supravietuitorii in intregime neatinsi.

Si atunci numarul celor ucisi si afectati de pe urma razboiului va fi atat de mare incat nimeni nu va vorbi nici de pierderea si nici de castigarea razboiului, caci urmarile acestuia vor fi atat de mari incat vor ingrozi pe toti locuitorii ramasi in viata. Crime, lepra, holera si multe alte boli inspaimantatoare, printre care cateva complet noi, necunoscute inainte, vor bantui scoarta pamantului, afectandu-i mai ales pe cei rai; fiare salbatice se vor napusti asupra oraselor si satelor, atacand oamenii. Multe schimbari se vor produce pe pamant si toate aceste urgii de proportii cel mai adesea neasteptate de oameni se vor intampla in anumite situatii fulgerator. (…) In timpurile ce vor veni, Romania va ajunge si va ramane o paradisiaca gradina a binecuvantarii Divine, a dragostei, a fericirii a puritatii si intelepciunii, in care modul de viata va fi precumpanitor spiritual, elevat si pur, sustinut de o traire sublima in post si meditatie, in duh si adevar, asemanatoare cu aceea a primilor crestini.

Fericita tara si fericit popor sunt minoritarii alesi care traiesc prin poporul roman, caci multi dintre ei se vor bucura de imensa mila a lui Dumnezeu pentru poporul roman. Ca indian, eu intuiesc ca Bunul Dumnezeu a vrut sa aleaga dintre toate popoarele, poporul cel mai umilit, cel mai crunt incercat de vitregia celor puternici. Adesea exploatat, amenintat, invadat, terorizat, vandut si cumparat, care aproape la fiecare razboi a fost piata de tocmeala dintre cei ce se razboiau. Amalgamul infatisarii deosebite a acestui popor, cuprinde virtutile cele mai alese ale fiecarui neam care s-au asimilat in sufletul lui plin de dragoste si omenie; acesta este un popor primitor, infatisand o nuanta elevata, placuta, pentru ca sa fie pilda de contopire universala cu calitatile divine, cu o dreapta ratiune si o admirabila credinta. Poporul roman este de asemenea cel mai indicat popor din lume, gratie compasiunii sale alese si a iubirii sale altruiste, spre a oferi ospitalitate materiala si spirituala tuturor popoarelor de pe fata pamantului.

Urmatorul Sinod Ecumenic se va tine in Romania, iar misiunea principala pentru raspandirea in Asia a crestinismului cu adevarat spiritual, este destinata poporului rus, dar ca putere de influentare a popoarelor in vremurile din urma, el nu va avea nici un amestec. Puterea cu care vor mai fi biciuite restul popoarelor, acolo unde este necesara pedeapsa, se va face prin poporul chinez – rasa galbena – in colaborare cu poporul japonez, care de asemenea, va fi biciul pedepsei dumnezeiesti.

Dupa terminarea teribilului conflict armat ce va sta in fata, toate armele vor fi aruncate sau abandonate, fiindca un nou gen de razboi „al sufletului” va incepe. Acesta va fi razboiul fara arme fizice, pentru desavarsirea spirituala, pentru credinta adevarata in Dumnezeu, care aparent va fi fara arme, dar fiind totusi mai periculos si mai dificil de o suta de ori decat cel cu arme. In viitor, puterea papala va dispare treptat si va lua nastere o noua conducere sinodala a carei resedinta va fi intai la Roma, provizoriu, si apoi la Bucuresti in Noul Ierusalim, pentru totdeauna.

(…) Cele ce va spun eu ca vor veni, luati aminte ca sunt durerea a doua si Raiul al doilea, caci prin prima durere ati trecut fara sa va vaitati. In acele timpuri, SCAUNUL JUDECATII DE APOI va fi simtit si vazut de tot neamul omenesc deasupra Romaniei, iar in marele oras sfant Bucuresti, simbolic numit „Noul Ierusalim”, care intr-o oarecare masura va fi opera aproape a intregului neam omenesc, dar conceput dupa un plan inspirat de puterea Dumnezeiasca; se va construi cel mai monumental  lacas spiritual de comuniune cu Dumnezeirea, denumit Centrul Divin Suprem, ce va avea reprezentanti foarte evoluati spiritual din toate neamurile, acestia formand Fraternitatea Veghetorilor Iluminati, care se vor alege dintre cei intelepti. Si va fi compus (Centrul Divin Suprem) din 101 centre mai mici, armonios oranduite, in care se vor afla reprezentati de frunte, deosebit de evoluati, care vor transmite atat practic cat si teoretic,  Dumnezeiescul si Eternul Adevar imensei majoritati a popoarelor pamantului. Aceasta opera arhitecturala va fi capodopera sublimei colaborari a tuturor stilurilor pamantene ingenios armonizate intr-o mareata lucrare cum alta nu a mai fost.

Inteleptii slujitori ai acestor lacasuri spirituale din „Noul Ierusalim” vor fi perfecti spiritual si foarte armoniosi fizic, cu trupuri de o ingereasca armonie si proportionalitate, fiind cu totii dintre cei 114.000 de alesi, intelepti, iluminati neprihaniti si neintinati, expresia completei desavarsiri spirituale si a unei inalte impliniri Dumnezeiesti pe acest pamant. Iluminatii veghetori cu trup ingeresc si plin de puritate vor fi in numar de 400. Ceilalti, care vor conduce centrele inelare, de asemenea cu o spiritualitate deosebita si trup ingeresc, vor fi 101 la numar.

In acest unic loc de pe intreg pamantul vor putea fi vazuti mari iluminati si intelepti, care in anumite momente se vor materializa, putand fi vazuti comunicand prin viu grai cu oamenii de pe pamant dornici sa afle tainele dumnezeiesti ale Spiritului. Toti cei care vor patrunde in acest centru Divin vor realiza cu o surprinzatoare usurinta ca sunt copiii Divini ai lui Dumnezeu. Fericiti vor fi atunci toti care vor strabate pamantul Romaniei, respirandu-i aerul, caci toata tara va fi invadata de pelerini dornici sa descopere Dumnezeirea si toate locurile sacre din aceasta tara vor deveni focare transfiguratoare de Iluminare si descoperire a Adevarului Divin.

Acest Centru Divin Suprem va putea cuprinde cu usurinta 2 milioane de suflete. Aceasta lucrare va fi executata in 10 ani, fiindca, desi acest Centru Divin va fi terminat in 5 ani, reamenajarea integrala a orasului din jurul acestuia va mai dura inca 5 ani dupa aceea. In jurul orasului se vor afla gradini cu pamant fertil de cea mai buna calitate in care, pe langa diferitele legume, vor creste si vor da rod din belsug pomi saditi, pentru ca nimic sa nu lipseasca traiului locuitorilor sai. Recoltele atunci vor fi imbelsugate. O multime de sosele mecanice si trotuare miscatoare vor usura mult circulatia, iar anumite mecanisme special orientate vor usura viata locuitorilor si vizitarea acestor locuri.

În România se va construi un canal care va uni Dunărea cu marele oraș reconstruit al Bucureștiului

Canalul bucuresti-dunare plan  Pe timpul lui Ceaușescu, a circulat un manuscris! PROFEȚIILE LUI SUNDAR SINGH DESPRE ROMÂNIA. Citește și dă mai departe! Canalul bucuresti dunare planO multime de noi masini aeriene vor fi puse in slujba acestui oras model si tot ceea ce este mai nou in tehnica, pentru a usura viata, se va afla aici. Acest oras va avea patru sosele, iar accesul in el se va realiza prin patru porti monumentale. In Romania se va construi un canal care va uni Dunarea cu marele oras reconstruit al Bucurestiului, permitand astfel ca vapoarele, chiar foarte mari, sa ajunga pana in acest oras minunat. Toate aceste lucrari se vor realiza datorita Planului Divin, in viitor, intr-un interval de timp. Agricultura, viticultura, pomicultura si apicultura vor fi ocupatii de onoare, caci in aceasta tara aleasa se va sista sacrificarea vitelor si se vor consuma mai ales cereale, legume si fructe, lapte si branza, oua si numai vin curat. Apicultura va fi cea mai aleasa ocupatie, fiindca aceasta tara aleasa va aprecia mult mierea si produsele stupului, folosind pentru jertfa Divina numai ceara curata si untdelemn de cea mai buna calitate.

Tutunul, cafeaua si alte otravuri atat de daunatoare sanatatii omului vor inceta sa mai fie dorite de oameni, iar inraitii si viciosii vor parasi ei singuri aceasta tara. Vrajitorii, fumatorii, betivii, desfranatii, criminalii precum si trantorii (lenesii), nu cu forta ci de buna voie, vor renunta la aceste indeletniciri satanice si aceste vicii se vor reduce incetul cu incetul, disparand aproape in totalitate in cele din urma. Orice locuitor al acestei tari, aleasa de Dumnezeu sa fie exemplu, isi va castiga painea cea de toate zilele muncind in mod onorabil in functie de posibilitati si menirea sa prin nastere.

Vremurile de exploatare, teroare, inselaciune si asuprire vor asfinti in aceasta tara. Fiecare locuitor al acestui popor ales se va bucura din plin de binecuvantarea si Harurile Divine, multi dintre acestia fiind inzestrati cu intelepciune si felurite puteri de a face minuni. Toate darurile se vor revarsa peste aceasta tara aleasa, care va avea nobila misiune de redresare spirituala a intregului glob pamantesc.

Toate caile de legatura prin aer, apa si pe pamant fiindu-i din plin favorabile, Romania va ajunge una din cele mai prospere si imbelsugate tari, traind in pace cu toti vecinii sai. Basarabia va fi realipita Romaniei pentru totdeauna, caci poporul rus va cinsti aceasta tara aleasa si va renunta la aceasta provincie care va da nastere la multe neintelegeri. Intr-un viitor mult mai indepartat insa, toate teritoriile invecinate Romaniei se vor alipi, formand impreuna Federatia Statelor Europene, lucru la care oamenii ajunsesera sa se gandeasca demult.

Tot ceea ce v-am amintit pana aici este necesar sa se implineasca, pentru ca sunt adevarate si tot ceea ce va spun va va convinge cand toate acestea se vor intampla. In vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni in ajutorul lucrarii pe care Romania o va avea de indeplinit in lume. Inainte de acestea insa va fi foamete prin multe locuri, painea va lipsi, vor fi mari cutremure de pamant care vor face o multime de victime si in multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub daramaturi, care vor aminti cu mare greutate urmele unor orase ce vor dispare de pe suprafata pamantului. Razboaiele, panica si neintelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia sa se prabuseasca, spre bucuria tarilor mici care o alcatuiesc.

(…) Toate cele ce v-am spus aici sunt pe deplin adevarate si in timpurile care vor veni, Romania, tara cea aleasa de Bunul Dumnezeu va fi focarul redresarii spirituale de pe fata pamantului. Minunile fara de numar ce se vor face in aceasta tara si tainele ce se vor descoperi in vremurile ce vor veni in acele locuri, vor face popoarele lumii sa cerceteze pline de daruire misterele dumnezeiesti.

In Romania, Dumnezeu va face cu putinta aparitia unor mari miracole pentru ca cei alesi sa-L descopere, iar necredinciosii sa se intoarca la credinta cat mai repede. In acest popor ales al romanilor Dumnezeu a pus o inima calda si iubitoare, firea oamenilor fiind deschisa sa descopere cu usurinta calea catre desavarsire, aproape toti fiind capabili sa lumineze celelalte popoare prin darurile Divine pe care le detin.

In acele timpuri viitoare, poporul roman, propovaditor al intelepciunii Divine va fi o gazda primitoare plina de dragoste ce se va manifesta fara pic de viclenie si pe intreg teritoriul va fi belsug uimitor, pentru ca toti pelerinii ce vor veni sa poata fi indestulati.

Sediul Crucii Rosii Internationale se va stabili la Bucuresti, in Noul Ierusalim, deoarece descoperirile acestui popor pe linie de medicina si sanatate vor fi extraordinare, situand, de asemenea, aceasta tara pe primul loc in lume. Tot in Romania vor lua fiinta institutii filantropice si administrative absolut noi, cum nu au fost niciodata pe acest pamant, de inspiratie Divina, care vor urmari trezirea puterilor ascunse din om si amplificarea inzestrarilor spirituale Divine.

Poporul evreu va fi aproape singurul care se va opune cu indarjire influentei binefacatoare crescande a poporului roman cunoscator al Tainelor Dumnezeiesti, dar in finalul acestei lupte se va convinge chiar el ca adevarul sustinut de poporul roman este una cu Dumnezeu si apoi nu va mai lupta impotriva Divinitatii.

Purtatorii de Duh Sfant si marii iluminati din anumite puncte ale globului pamantesc vor marturisi la randul lor realitatea Adevarului propovaduit de cei alesi din poporul roman, reconfirmandu-L cu toata puterea.

Inainte de a ajunge aici insa, aceasta tara aleasa va trece prin mari framantari care vor pune lumea la grea incercare. Acest popor ales va trece inainte de a ajunge aici prin trei mari incercari. Sfarsitul acestor incercari va fi marcat de un dezastru planetar produs de cutremure care va ingrozi aproape intreaga lume. De asemenea, tot atunci cei foarte bogati isi vor pierde averile.

In aceste timpuri, pe pamantul ales al Romaniei, Noul Ierusalim se va zidi deci in doua feluri: spiritual si material.Mai marii popoarelor lumii pamantene se vor uni pentru a realiza o intelegere globala de ajutor mutual si vor centraliza sistemul monetar pentru a dirija cat mai bine viata administrativa la nivelul intregii planete. In acele vremuri va apare o forta armata ce va fi educata si unificata pentru a fi universala, prezentand un caracter international. Poporul indian va fi fericit sa cunoasca si sa ajute poporul roman in misiunea sa planetara. Gratie relatiilor de prietenie ce se vor lega cu toate tarile de pe fata pamantului, Romania va scapa ca prin minune din conjunctura razboaielor. In timpurile ce vor veni, America de Nord si de Mijloc vor ajunge sa fie in cea mai mare parte un gigantic cimitir. Aceasta se va intampla tocmai in ajunul unor planuri de dominatie prin care se va urmari suprematia asupra intregii planete. Unica in actiune si care se va abtine sa ia parte la punerea in practica a frumoaselor idei si a infaptuirilor globale ce vor avea loc, va fi Anglia, insa parerea ei nu va fi luata in consideratie, deoarece la scurt timp dupa aceea ea va ajunge sa fie stapana numai asupra insulelor ei. Coloniile care-i apartin vor fi in totalitate redate libertatii in viitor.

Chiar daca va uimesc cele afirmate de mine, sa nu mire pe nimeni de ceea ce se va intampla, deoarece fiecare are ceea ce merita, in final dreptatea, Adevarul si lumina spirituala triumfand. Desi trambitele Adevarului vor suna pretutindeni, mai ales pe pamantul Noului Ierusalim – Romania, va fi dusa lupta cea mai apriga.

Pustnici care fac minuni

Pentru inceput trebuie sa lamurim inca de la inceput ca nu preotii, calugarii, pustnicii, etc fac minuni, ci Dumnezeu. Ascunsi printre munti, deseori mancand cativa pesmeti uscati si roade al padurii, calugarii pustnici se roaga. Nu au asternuturi de matase, nici nu dispun de tehnologie de varf, etc dar ei dobandesc ceva la care multi dintre noi nici nu viseaza – clarviziunea, mai pe intelesul nostru. Nu toti au scoli inalte, nu au umblat prin alte tari, nu au IQ peste medie ci perseverenta, dorinta, chemare. Citind vietile sfintilor vom vedea ca multi dintre ei au trait toata viata in post si rugaciune, au luptat din rasputeri pentru Credinta lor, pentru Hristos.

Daca ar fi sa lupti cu toata forta si sacrificiul pentru ce ai lupta ? Nu putem fi toti pustnici, nu putem sta toti in post si rugaciune, lumea evolueaza… si cu ce ne ajuta ? Tehnologia nu ne-a facut nemuritori, medicina este ingenucheata in fata unor minuni facute de Sfinti ( vezi marturii Sf. Nectarie, Sf. Luca al Crimeii, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Parascheva, etc). Cand apar probleme in viata noastra lasam mandria si stiinta deoparte si ne intoarcem la ultima scapare – Dumnezeu. Ii cautam “ucenicii” ce stau feriti de ochii nostri, pe care altfel ii ignoram si ii sfidam. Ne minunam cand ei obtin ceva ce noi nu putem, puterea de a “vedea” dincolo de timp si spatiu.

Daca un sihastru “vazator cu duhul” dar in haine ponosite, ar trece pe bulevardul Magheru sau pe Calea Victoriei, multi dintre noi l-ar lua drept un cersetor si s-ar feri sa nu se murdareasca cumva. Poate cativa oameni simpli l-ar intreba de sanatate sau i-ar oferi un covrig, insa cei mai multi dintre noi l-ar ocoli de la distanta. Si daca cumva Hristos ar lua o astfel de infatisare ? Suntem oare mai buni decat cei ce l-au judecat, condamnat si ucis pe Mantuitor ?

Parintele Serafim de Sarov spunea intr-o discutie cu Nicolai Alexandrovici Motovilov, ca rolul nostru pe Pamant este dobandirea Duhului Sfant.

” Vi s-a spus: Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune – acesta este scopul vietii crestinesc. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus: Nu cerceta lucruri care te depasesca. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop.”

“Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: “In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).”

“Ce intelegeti prin dobandire?” l-am intrebat pe Sfantul Serafim. “Cumva, nu prea pricep.”

“Dobandirea este acelasi lucru cu luarea in posesie”, mi-a raspuns el. “Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea.

Sufletul graieste si discuta cu Dumnezeu in rugaciune, dar la pogorarea Sfantului Duh trebuie sa ramanem tacuti, pentru a putea auzi limpede si cu deplina intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care EL va binevoi atunci sa ne le aduca. In plus, sufletul si duhul trebuie sa se afle intr-o stare de extrema sobrietate, iar trupul intr-o stare de curatenie feciorelnica.

“Parinte”, am spus eu, “imi vorbiti mereu despre dobandirea harului Duhului Sfant ca scop al vietii crestine. Dar cum si unde il pot vedea? Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfant poate fi vazut? Cum pot sti daca El este sau nu cu mine?”

“In ziua de azi”, raspunse batranul, “datorita racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles; cand, de pilda, prin gura lui Moisi, Duhul Sfant glasuieste: “Si Adam L-a vazut pre Domnul Dumnezeu umbland prin Rai” (cf. Facerea 3:8), sau cand citim cuvintele apostolului Pavel: “Am mers in Ahaia, si Duhul Domnului nu a mers cu noi; ne-am intors in Macedonia, si Duhul Domnului a venit cu noi.” Infatisarea lui Dumnezeu catre om este mentionata de mai multe ori, in alte pasaje ale Sfintei Scripturi.

“De aceea unii oameni spun: “Aceste pasaje sunt de neinteles. Este intr-adevar cu putinta ca oamenii sa il vada pe Dumnezeu atat de limpede?” Dar nu este nimic de neinteles aici. Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput. Chiar si intr-o convorbire obisnuita, ideea aparitiei lui Dumnezeu printre oameni nu parea ciudata. Astfel, cand prietenii l-au certat pe Iov pentru hula impotriva lui Dumnezeu, el le-a raspuns: “Cum poate fi asa cand eu simt Duhul Domnului in suflarea mea?” (cf. Iov 27:3). Adica, “Cum as putea sa Il hulesc pe Dumnezeu cand Duhul Sfant sta cu mine? Daca l-as fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfant s-ar fi departat de la mine; dar priviti! Ii simt suflarea in narile mele.”

“Se zice ca Avraam si Iacov L-au vazut pe Domnul si au stat de vorba cu El in acelasi fel, si ca Iacov chiar s-a luptat cu El. Moise si toti oamenii care erau cu el L-au vazut pe Dumnezeu atunci cand a primit de la El tablele legii, in muntele Sinai. Un stalp de nori si un stalp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vadit al Duhului Sfant, i-au calauzit pe oamenii Domnului in pustie. Oamenii nu l-au vazut pe Dumnezeu si harul Duhului Sau Sfant in timp ce dormeau, in vise, sau in inflacararea unei imaginatii dezordonate, ci in realitate si trezvie.

“Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa.”

(Convorbirea lui Motovilov cu Sf. Serafim din Sarov)

Sfânta Cuvioasă Matrona din Moscova,

Aceasta se născu în familia unor ţărani săraci din satul Sebino, guberia Tula.  Încă de la început Dumnezeu dori să descopere pe vasul Său cel ales, căci în vremea afundării în apa Botezului, se văzu stâlp de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Văzând minunea, evlaviosul preot Vasile spuse tuturor celor prezenţi de sfinţenia acestui copil. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii.

Întrucât din naştere fu lipsită de vedere, copiii adesea o batjocoreau, iar fetele mai mari o băteau cu urzică, pricină pentru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti. Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările.

Chiar de îi lipsea vederea cea din afară, vederea cea duhovnicească o făcu să iubească nespus de mult icoanele, astfel că în odaia sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în faţa cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora petrecea îndelungate ceasuri în rugăciune, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume.

Pe când avea 6-7 ani, se arătară darurile bogate pe care Dumnezeu le vărsase într-însa, căci putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor.

Datorită purtării de grijă a boierului satului, sfânta Matrona se învrednici să facă pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Pe când intră în Catedrala Sfântului Andrei unde slujea sfântul Ioan de Kronstadt (pomenit la 20 decembrie, ziua adormirii sale din anul 1908, si 8 iunie, ziua proslavirii sale, 1990), sfântul părinte porunci ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”.

Pe când avea 17 ani, Dumnezeu o lipsi pe sfânta Matrona de mângâierea pelerinajelor, luându-i pe neaşteptate puterea de a merge. Din acea clipă petrecu tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la dânsa.

Curând sosiră vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, împărţirea pământurilor şi foametea.

În anul 1925, pe când avea 40 de ani, sfânta maică veni să locuiască în Moscova, petrecând în răstimpuri scurte în case ale creştinilor, unde venea mulţime mare de popor pentru a primi mângâiere şi izbăvire de mâhniri şi necazuri. Iar dânsa îi  liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare. Uneori glumea, alteori era aspră. Câteodată spunea numai un cuvânt şi sufletul se tămăduia de tulburare şi tristeţe.

Nu cu multă vreme înaintea adormirii sale, le spunea celor apropiaţi:

– Toţi, toţi să veniţi la mine şi să-mi povestiţi necazurile voastre, de parcă aş fi vie, căci eu vă voi vedea, vă voi auzi şi vă voi ajuta!

şi

– Agăţaţi-vă cu toţii de călcâiul meu şi vă veţi mântui, nu vă desprindeţi de mine, ţineţi-vă cât mai strâns!

La 2 mai 1952, se mută în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, se aflară moaştele sale necuprinse de stricăciune răspândind bună mireasmă şi izvorând fără oprire minuni, care se aşezară cu multă evlavie în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova. Peste un an, la 2 mai 1999, sfânta Matrona fu trecută în rândul sfinţilor, cinstirea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă pentru  marea mulţime de minuni săvârşite prin mijlocirea sfintei noastre maici.

Viaţa, minunile şi acatistul sfintei în

Zid şi acoperământ erai în timpul vieţii tale, fericită maică, tuturor celor ce alergau la tine şi după moarte nu încetezi să mijloceşti înaintea lui Dumnezeu pentru cei ce cu credinţă vin la mormântul tău. Pentru aceasta, auzi-ne pe noi, păcătoşii, îndureraţi şi de multe necazuri fiind stăpâniţi şi nădăjduind toţi în ajutorul rugăciunilor tale, îţi cântăm: (…)

Bucură-te, cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!