Monday, October 10, 2016

Viaţa Sfântului Ambrozie de la Optina

SfantulAmbrozie, cum a început să fie cunoscut în popor, a fost unul dintre acei stareţi de la Optina la care fiecare putea să vină în clipa de apăsare sufletească şi de nenorocire în viaţă şi să-i ceară ajutor. Oamenii veneau la el auzind despre înţelepciunea lui, despre sfinţenia lui şi îndeosebi despre marea bunătate cu care el întâmpina pe oricine.

Sfantul Ambrozie s-a născut la 21 noiembrie 1812, în judeţul Lipeţk, din gubernia Tambov, în familia numeroasă a unui paracliser de la sat. În acea zi se sărbătorea hramul bisericii din sat şi în jurul casei în care s-a născut băieţelul erau adunaţi o mulţime de ţărani veniţi la sărbătoare. Părintele Ambrozie spunea: „Precum m-am născut în mijlocul poporului, astfel şi vieţuiesc în mijlocul lui” .

Băieţelul se distingea printr-un caracter vioi şi ager. Terminând şcoala duhovnicească de la Lipeţk, el a intrat la seminarul de la Tambov. Prietenii aveau să povestească mai târziu despre înzestrarea sa: „Stăteai uneori să-ţi pregăteşti lecţiile, iar el tot alerga. Însă atunci când începea să răspundă, o făcea de parcă ar fi citit direct din carte!”. După sfârşitul studiilor la seminar, Alexandru Mihailovici Grenkov (acesta era numele din lume al părintelui Ambrozie) a fost un oarecare timp învăţător la o casă particulară, iar apoi profesor la şcoala duhovnicească de la Lipeţk.

Uimitor de ager şi înzestrat cu un spirit de observaţie foarte dezvoltat, foarte comunicativ, el a făcut cunoştinţă cu moravurile diferitelor pături ale societăţii, fapt care avea să-l ajute foarte mult în activitatea sa ulterioară de stareţ. Între timp, în Grenkov are loc o ruptură. Alexandru a început să se însingureze. Ceilalţi au observat că în timpul nopţii mergea să se roage în livadă, iar apoi, pentru a-şi ascunde şi mai mult rugăciunea sa, urca în pod. Astfel, el a început să cugete la deşertăciunea a tot ce e pământesc, dorind să se dedice celor care nu trec, ci dăinuie pentru veşnicie. Chilia monahală prindea deja contur în mintea sa.

În mijlocul unor astfel de gânduri el s-a îmbolnăvit grav şi a făgăduit să se facă călugăr, dacă se va tămădui. Însă vindecându-se, a ezitat să-şi împlinească promisiunea şi s-a îmbolnăvit din nou. Atunci el a hotărât cu tărie să-şi ia rămas bun de la lume şi însănătoşindu-se, a mers spre a-i cere sfatul stareţului Ilarion Troekurovski. Părintele Ilarion i-a indicat Sihăstria Optina, spunându-i: „Mergi la Optina şi vei ajunge experimentat”.

Alexandru Mihailovici a plecat în taină de la Lipeţk la Optina, fără să descopere nimănui intenţia sa; nici măcar n-a cerut permisiunea conducerii eparhiale. Ajuns la Optina, el îi scrie arhiereului de la Tambov, explicându-i cu sinceritate motivele plecării sale tainice: se temea că încercările de a-l convinge ale rudelor şi cunoştintelor îl vor clătina în hotărâre a sa şi de aceea a hotărât să plece fără să dea de ştire nimănui.

La Optina, părintele Ambrozie a fost primit la schit şi i s-a dat o ascultare la bucătărie. Apoi a fost luat ajutor la părintele Macarie şi a devenit cel mai apropiat ucenic al acestuia. Ca un om învăţat ce era, părintele Ambrozie a participat la importanta muncă întreprinsă de părintele Macarie: traducerea în limba rusă şi tipărirea operelor despre viaţa monahală a vieţuitorilor din vechime ai pustiei.

Pe neobservate s-a dezvoltat în părintele Ambrozie acea înălţime a duhului, acea putere a dragostei pe care atunci când a devenit stareţ şi-a închinat-o spre alinarea necazurilor şi suferinţei omeneşti. El s-a distins chiar de la intrarea sa în schit printr-o bunăvoinţă deosebită. După moartea părintelui Macarie, turma acestuia a trecut la părintele Ambrozie în linişte, fără de zguduire. Stareţul a început o luptă duhovnicească neîncetată.

Părintele Ambrozie, cum a început să fie cunoscut în popor, a fost unul dintre acei stareţi de la Optina la care fiecare putea să vină în clipa de apăsare sufletească şi de nenorocire în viaţă şi să-i ceară ajutor. Oamenii veneau la el auzind despre înţelepciunea lui, despre sfinţenia lui şi îndeosebi despre marea bunătate cu care el întâmpina pe oricine.

A-i iubi pe cei din jur dorindu-le toată fericirea binecuvântată de Dumnezeu şi a se strădui să le ofere această bucurie - aceasta a fost viaţa şi respiraţia sa. Şi în acest torent al dragostei, pe care părintele Ambrozie îl revărsa asupra fiecăruia dintre cei care veneau la el, se făcea simţită o mare putere, dincolo de cuvinte şi fapte. Era suficient să te apropii de părintele Ambrozie pentru a simţi cât de mult iubeşte el şi în acelaşi timp, drept răspuns la simţământul lui, inima celui venit se deschidea, născându-se o încredere deplină şi cea mai strânsă apropiere.

În ce chip apărea o astfel de relaţie? Este taina părintelui Ambrozie. Astfel, oamenii veneau la părintele Ambrozie din diferite colţuri ale Rusiei şi-i puneau înainte suferinţele lor. El îi asculta fie stând jos, fie semi-întins pe patul său; pe toate le înţelegea mai bine decât cel care povestea şi începea să arate ce înseamnă toate acestea şi cum trebuie procedat. Interlocutorul ştia că în aceste clipe stareţul a pătruns în totalitate în viaţa lui şi se îngrijea de el mai mult decât îşi purta el însuşi de grijă. Şi părea că părintele Ambrozie îşi uită fiinţa sa personală, o scutură de pe sine, renunţă la ea şi în locul acestui „eu” alungat îl aşează pe aproapele său.

La părintele Ambrozie puteai găsi răspuns lămuritor tuturor întrebărilor. Lui îi erau încredinţate atât tainele cele mai ascunse ale vieţii lăuntrice, cât şi cele privitoare la afaceri financiare, la acţiuni comerciale şi în general la orice intenţie din viaţă.

Oamenii care nu înţelegeau nici stăreţia, nici pe părintele Ambrozie, nici pe fiii lui duhovniceşti, îndrăzneau să-l judece pe stareţ spunând: „Treaba lui trebuie să fie sufletul şi nu diverse acţiuni. Cel care vorbeşte cu el despre astfel de lucruri, nu respectă religia”. Însă părintele Ambrozie înţelegea foarte bine că acolo unde se moare de foame, mai înainte de a vorbi de dreptate, trebuie să oferi pâine, dacă îţi este cu putinţă.

El însuşi fiind un om cu o viaţă duhovnicească înaltă, care stinsese în sine toate necesităţile proprii, părintele Ambrozie merită mai mult decât oricine altul lauda lui Hristos pentru grija purtată celor nenorociţi: „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat”. Precum putea, el slujea oamenii cu comorile dragostei, înţelepciunii, înainte-vederii, daruri de care erau pline sfaturile sale.

Oamenii temători de Dumnezeu şi care căutau mântuirea, urmăreau cu atenţie fiecare gest al părintelui, ştiind că acesta va avea nenumărate consecinţe pentru viaţa lor interioară. Ei căutau ca fiecare pas al lor să fie binecuvântat de către duhovnicul căruia îşi încredinţaseră voia lor.
În urma unei astfel de binecuvântări, ei aveau conştiinţa că această faptă e bună şi folositoare şi ca urmare a acestei convingeri faptele lor erau însufleţite de curaj, tărie şi perseverenţă şi în general, se săvârşeau în liniştea sufletului.

Creştinismul are o arie de acţiune foarte vastă, cuprinzând toată diversitatea lucrărilor omeneşti. Prin aceasta şi este mare creştinismul şi se demonstrează izvorul lui dumnezeiesc, prin faptul că e atotcuprinzător. Creştinismul, prin aria sa largă de acţiune, binecuvântează munca învăţătorului, ostaşului, medicului, savantului, judecătorului, negustorului, scriitorului, slugii, funcţionarului, meşteşugarului, avocatului, simplului muncitor, pictorului. El proclamă drept sfântă orice muncă cinstită şi învaţă cum poate fi aceasta împlinită mai bine, după cuviinţă. Acelaşi lucru îl învăţa şi părintele Ambrozie.

Dacă se apropiau de el oameni şi povesteau că familiile lor sunt în necaz şi se gândeau cum să-şi procure cele necesare, părintele Ambrozie nu spunea: „Nu e treaba mea, mă preocup doar de suflete”. El începea să ardă în totalitate de aceeaşi dorinţă, asculta toate propunerile, întreba, întărea sau completa ceea ce fusese hotărât, sau propune a el însuşi ceva.

Şi tot ceea ce binecuvânta părintele Ambrozie nu putea să nu reuşească, pentru că lui îi erau descoperite toate. Această uriaşă compătimire, capacitatea harică de a primi amarul străin şi nevoile aproapelui explică marea importanţă pe care o avea părintele Ambrozie pentru cei care îl cunosteau.

În mijlocul răcelii şi indiferenţei unanime şi în general în mijlocul lipsei de interes a oamenilor pentru a vedea şi a simţi mai departe de propria persoană, viaţa multora este grea.

Simţi nevoia de un om căruia ai putea să-i spui tot ceea ce-ţi nelinişteşte şi-ţi împovărează sufletul, căruia ai putea să-i descoperi toate gândurile şi speranţele, să-i încredinţezi orice taină, pentru ca să-ţi fie mai usor si să fii mai fericit. Şi e de trebuinţă ca acest simţămâmt să fie împărtăşit.

E nevoie să ai parte în viaţă de o privire compătimitoare, de un cuvânt blând, e necesar să conştientizezi faptul că eşti iubit şi ţi se dă crezare, simţi nevoia de ceea ce se găseşte foarte rar în lume şi anume o inimă atentă. O astfel de inimă se zbătea în părintele Ambrozie. El ştia că totul în viaţă are un preţ şi urmări. N-a existat nici o întrebare la care el să nu fi răspuns cu sentimentul neschimbat al binelui şi compătimirii.

Înţelegerea desăvârşită a oamenilor, ştiinţa de a privi lucrurile din punctul de vedere al celui din faţa ta, provenea din acea uriaşă dragoste pe care o purta stareţul în el. În clipa în care oamenii i se adresau, el se identifica cu ei, lua asupra sa toate cele ale lor, toată povara, durerea, suferinţa, iar în schimbul nedumeririlor lor le dăruia cuvântul său înainte-văzător.

Chiar şi între oamenii simpli, unde există iubire lucrurile se înţeleg uşor. Dragostea care îl însufleţea pe părintele Ambrozie a fost cea poruncită de Hristos. Ea se deosebeşte foarte mult de acel sentiment cunoscut în lume. În ea nu există mai puţină poezie, e la fel de mişcătoare, însă e mai cuprinzătoare, mai pură şi neţărmurită.

Principala ei caracteristică este că oferă totul şi nu cere nimic în schimb. În clipa în care e nevoie de ea, e gata să facă cele mai mari jertfe de sine, iar în momentul în care suferinţa se va mai diminua, ea se îndepărtează în tăcere şi se duce acolo unde e o altă suferinţă. Apostolul a spus: „dragostea nu caută ale sale”, adică nici cele care-i aparţin pe drept, de exemplu, încrederea, recunoştinţa. Astfel a fost şi stareţul.

El îl iubea cu o dragoste nemărginită pe cel care venea la dânsul, dăruindu-i tot ceea ce putea, fără a se gândi la sine însuşi. Părea că nu-i trece nici măcar prin gând că face ceva pentru care ar putea primi recunoştinţă. Săvârşindu-şi treaba, îndrumându-l pe cel în nevoie, el se liniştea.

Erau şi oameni care nu-i dădeau ascultare şi făceau totul după voia lor: nu ieşea bine, se întorceau din nou la stareţ şi-i spuneau: „Aţi spus să procedăm astfel, noi însă am făcut după voia noastră. Ce să facem acum?”. Stareţul n-a spus niciodată că o astfel de încredere este jignitoare, ci îi era milă de ei că a ieşit atât de rău şi le dădea un nou sfat. Putea-i să răspunzi grijii sale în cel mai nepotrivit chip şi totuşi să simţi participarea lui cea mai caldă.

În lume, oamenii sunt iubiţi fie pentru că sunt utili sau plăcuţi, fie pentru ei înşişi. Părintele Ambrozie îi iubea pentru că sufereau, pentru că erau păcătoşi, îi iubea şi pe cei neplăcuţi oamenilor, îi iubea pentru ei înşişi.

O călugăriţă neplăcută îl supăra mult. L-au întrebat cum de o suportă. El a răspuns cu o privire uimită: „Dacă aici, când mă străduiesc să o liniştesc îi este totuşi atât de greu, cum se va simţi dacă o vor certa! Cum să nu o rabzi?”.

Dragostea părintelui Ambrozie era nedespărţită de credinţa sa. El credea în om cu tărie, fără ezitare, credea în chipul lui dumnezeiesc. Chiar şi acolo unde era cea mai mare deformare omenească: unde acea scânteie dumnezeiască era situată foarte departe de Dumnezeu şi pe aceasta o cinstea părintele Ambrozie.

Oricât de întinat ar fi fost cel care vorbea cu el, cuvântul stareţului lucra cu putere, pentru că îi oferea păcătosului conştiinţa că îl priveşte de la egal la egal, că el nu este pierdut definitiv şi poate să renască. Chiar şi celor mai mari păcătoşi stareţul le insufla nădejde, curaj şi încredere că şi ei pot păşi pe o nouă cale. Având o astfel de atitudine faţă de oameni, acesţia nu-i puteau răsplăti stareţului cu o dragoste asemănătoare, nu pentru că n-ar fi voit, ci din pricina nedesăvârşirii lor.

Stareţului îi erau toate descoperite. Dacă observa că oamenii sunt cu totul indiferenţi, se străduia să termine vorba rapid cu ei, într-un mod politicos. Asemenea oameni spuneau despre el că este „un călugăr foarte deştept”; şi în general nu a existat nici un om care să-l fi văzut şi să nu fi simţit stimă faţă de el. Însă uneori această neîncredere se risipea deodată şi făcea loc simţămintelor călduroase.

Aria de acţiune a stareţului era foarte întinsă. Chiar şi oamenii care nu vedeau în părintele
Ambrozie ceea ce era în el, nu puteau să nu recunoască însemnătatea sa.

Dacă ar fi să evaluăm acea activitate pe care o săvârşea părintele Ambrozie, vom înţelege că până şi cele mai mari eforturi omeneşti n-ar fi fost suficiente pentru împlinirea ei. Gândul despre prezenţa harului se impune de la sine. E nevoie să înţelegi ce anume făcea părintele Ambrozie.

De dimineaţă până seara veneau la el oameni cu cele mai arzătoare probleme, pe care el şi le însuşea, cu care vieţuia în timpul discuţiei. El cuprindea cu înţelepciune miezul problemei, o lămurea şi răspundea foarte la obiect. Pe parcursul celor 10-15 minute de discuţie nu se rezolva doar o simplă problemă, ci în acest timp părintele Ambrozie îl cuprindea în inima sa pe om în întregime, cu toate dorinţele sale, cu toată lumea sa exterioară şi interioară.

Din cuvintele şi indicaţiile sale se vedea că îl iubeşte nu doar pe omul cu care discută, ci şi pe toţi cei pe care-i iubea acel om, viaţa sa, lucrurile sale. Propunând o cale de rezolvare a problemei, părintele Ambrozie avea în vedere nu doar o oarecare acţiune singuratică.

El vedea fiecare pas cu toate consecinţele lui, atât pentru omul respectiv, cât şi pentru alţii, pentru toate laturile vieţii cu care această problemă se unea în vreun oarecare fel. Iar astfel de probleme îi erau aduse înainte spre rezolvare zilnic de câteva zeci de oameni, fără a pune la socoteală mulţimea monahilor şi cele 30-40 de scrisori, care soseau şi se expediau în fiecare zi.

Cu o astfel de muncă uriaşă, care a continuat zi de zi timp de treizeci de ani, în această mreajă neterminată a celor mai încurcate probleme, a celor mai deznădăjduite situaţii de viaţă, a nu greşi niciodată, a nu spune niciodată: „Nu ştiu ce să zic, nu mă pricep”, nu putea fi doar rodul unei capacităţi omeneşti.

Stareţul nu vorbea de la sine, ci inspirat fiind de Dumnezeu, se observa uneori că el îşi ia răspunsul de undeva din afară. Cuvântullui nu era doar cuvântul unui stareţ experimentat, era un cuvânt cu putere multă, întemeiată pe apropierea de Dumnezeu, care i-a dat cunoaştere dumnezeiască.

Cineva a observat pe bună dreptate că e puţin probabil să găseşti în zilele noastre un asemenea dar al discernământului precum îl avea părintele Ambrozie. Acesta e capacitatea de a da oricărei probleme rezolvarea cuvenită, oricărei împrejurări evaluarea corectă, să-i determini cursul, însemnătatea, dezvoltarea ulterioară.

Discernământul este arma nepreţuită pentru rezolvarea problemelor privitoare la viaţa interioară şi exterioară şi la comportament. Bazându-se pe discernământul duhovnicesc, părintele Ambrozie considera a fi pierzător pentru unii ceea ce pentru alţii tot el considera a fi necesar. Darul dumnezeiesc îi oferea acea arie vastă a cunoştinţelor prin care el se distingea.

Multe se istoriseau despre înainte-vederea părintelui Ambrozie. El se străduia să ascundă de oameni acest dar şi nu şi-a făcut din prezicere un obicei. Însă din sfaturile pe care le dădea, acest dar se descoperea în toată măreţia sa.

Înaintea stareţului lucrurile erau ca şi descoperite. Putea să vină la el un om necunoscut şi să tacă, el însă îi cunoştea viaţa şi împrejurările care l-au marcat, starea sa sufletească şi de ce a venit respectivul. Din întrebările şi răspunsurile pe care le punea părintele Ambrozie, omul atent putea cunoaşte că stareţul le ştie pe toate. Uneori, din cauza caracterului vioi, această înainte-vedere se vădea, fapt care-l făcea pe stareţ să se sfiască.

Odată a venit la el un bărbat cu mâna bandajată şi a început să se plângă că nu o poate nicicum vindeca. În „căsuţa” stareţului erau prezenţi un călugăr şi câţiva mireni. N-a reuşit acesta să adauge: „Tot mă doare, mă doare foarte tare”, când stareţul l-a întrerupt: „Şi va continua să te doară, de ce ai supărat-o pe mama ta?”. Însă deodată s-a sfiit şi a continuat: „Te comporţi bine, eşti un fiu bun? N-ai supărat oare pe nimeni?”.

Înainte-vederea stareţului se descoperea îndeosebi cu ocazia aşa numitelor binecuvântări generale. Stareţul trecea pe lângă oamenii care-i aşteptau binecuvântarea, îi privea cu atenţie, iar unora le spunea câteva cuvinte.

Adeseori, adresându-se tuturor, el povestea ceva ce constituia gândul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda minunată a stareţului de a discuta cu fiii săi duhovniceşti lucrurile pe care ei nici măcar încă nu i le spuseseră.

Părintele Ambrozie cunoştea nu doar sentimentele celor care se aflau înaintea sa, el cunoştea şi gândurile celor care veneau la dânsul pentru întâia oară. Când era înştiinţat că a venit un oarecare om, stareţul ştia deja dacă respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, dacă trebuie să-l primească mai repede sau să-l smerească prin aşteptare. Cel care era atent la sine observa că cu cât mai grea era povara cu care venea la stareţ, cu atât mai binevoitoare era primirea, chiar şi atunci când era întuneric şi nu se vedea expresia feţei celui venit.

După cum îşi tăinuia darul înainte-vederii, părintele Ambrozie îsi ascundea de asemeni şi darul vindecării. El avea obiceiul să-l trimită pe cel bolnav să se scalde în fântâna tămăduitoare din pustiul Tihon, îndepărtând în acest fel de la sine slava de tămăduitor. Doar prin acţiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui Ambrozie de a purta suferintele nenumărate.

Oamenii veneau la el din toate părţile pentru a-i încredinţa lui aceste poveri şi a-şi uşura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale. Părintele Ambrozie era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încât în orice clipă putea lua asupra sa o nouă sarcină.

Stareţul îşi şoptea uneori mustrarea: „Am fost strict la începutul stăreţiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinşi de atâta patimi, de atâtea patimi”. Şi în aceste clipe de tristeţe îşi încredinţa povara sa lui Dumnezeu şi primea puteri noi. Dumnezeu, care l-a aşezat în mijlocul suferinţelor omeneşti pentru a le uşura, era totdeauna împreună cu el; şi tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mângâie pe cei aflaţi în suferinţe, pentru că era mijlocitor între oameni şi acea Cruce a lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferinţele noastre, şi pe care petrece nesfârşita putere a compătimirii dumnezeieşti.

„Sunt slab”, spunea părintele despre stăreţia sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste. El ştia că până şi sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinţei ascetice, că sunt persoane care îşi răscumpără greşelile din trecut printr-o mare pocăinţă.

El ştia că există oameni care chiar dacă se prăbuşesc în adâncimea păcatului, se ridică totuşi şi se înalţă şi petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; şi chiar dacă sunt uneori învinşi, nu-şi pierd nădejdea şi nu cedează, purtând războiul duhovnicesc până la sfârşit. Unii ca aceştia merită mai mult decât oamenii obişnuiţi, care nu sunt nici buni şi nici răi, despre care este spus: „Nu eşti nici rece, nici fierbinte şi de aceea te voi vărsa din gura Mea”.

Pentru a înţelege mai bine de ce era atât de scump stareţul în ochii fiilor săi duhovniceşti, trebuie să descriem şi alte laturi ale fiinţei lui. Smerenia părintelui era atât de mare, încât îi făcea pe alţii să uite despre acea mare apariţie pe care o reprezenta părintele Ambrozie.

Despre oamenii care îi făcuseră mult rău, stareţul vorbea cu cea mai sinceră compătimire şi bineînţeles, nu credea că prin aceasta face o mare faptă. Nici lipsa de încredere, nici jignirile nu puteau înăbuşi în el dragostea fierbinte şi grija pentru fiecare om. Atunci când altcineva chiar şi fără voie s-ar fi tulburat, el glumea.

Odată, în prezenţa poporului, o oarecare femeie simplă, o ţigancă cred, i-a strigat: „Părinte, părinte, nu-mi ghiciţi şi mie!”. Părintele Ambrozie i-a răspuns: „Şi cărţile le-ai adus?”. „Nu, n-am cărţi”. „Ei, cum vrei să-ţi ghicesc fără cărţi?”.

Milostivirea lui nu avea margini. El însuşi respecta şi îi sfătuia şi pe ceilalţi să respecte următoarea regulă: pe nimeni şi niciodată să nu refuzi; şi pe nimeni nu l-a refuzat. Prin mâinile sale au trecut o mulţime de bani, jertfiţi de fiii săi duhovniceşti şi aceşti bani se împrăştiau cu o rapiditate uimitoare. Cu aceşti bani s-a construit şi s-a întreţinut Mănăstirea Samordino cu obştea sa mai mare de cinci sute de monahii, precum şi spitalele mari ale mănăstirii. Din acesti bani, zeci, sute şi mii erau daţi sub formă de cadou, împrumut fără restituire şi pur şi simplu ajutor tuturor celor care cereau, iar adeseori şi celor care nu cereau, însă care aveau nevoie.

Adeseori aveau loc discuţii. Părintele stătea întins pe pat şi căuta bani, iar cel care cerea insista să i se dea chiar în acel moment. Părintele îl chema la el pe ucenicul care-l ajuta: „Ia vezi, cred că ne-a mai rămas pe undeva o rublă, caut-o…”. „Dacă n-aţi fi poruncit să o dau ieri, ar fi rămas, acum însă sigur că nu mai sunt bani. Împărţiţi totul, iar muncitorii cer salariu, cu ce-i vom plăti?”. Pentru a-l linişti pe ajutorul său din chilie, Părinlele clătina din cap, căindu-se. Rubla era căutată de undeva, iar în scurt timp pe numele ieromonahului Ambrozie venea un aviz de la poşta din Kozelsk..., erau plătiţi muncitorii şi de la aceeaşi poştă veneau ajutoare către toţi cei aflaţi în nevoinţă. Una dintre ultimele jertfe ale părintelui a constat într-o mare sumă de bani dată celor care sufereau de foame.

Părintele Ambrozie avea în sânge lucrarea creatoare. Îi învaţa adeseori pe oameni să facă un oarecare lucru, iar atunci când veneau la el pentru binecuvântare în acest sens oameni cinstiţi, el începea cu caldura să discute şi să-şi propună sfaturile.

Iubea oamenii vioi, ageri la minte, care respectau cuvintele „tu însuţi să nu greşeşti” şi le dădea binecuvântare, iar cu aceasta aprindea credinţa în reuşita celor mai curajoase încercări. Stareţul era şi foarte inventiv, în sensul că stia cum să procedeze spre a depăşi dificultăţile ivite, iar înarmat cu darul înainte-vederii, distrugea toate piedicile ce păreau de netrecut.

Atunci când oamenii i se adresau cuprinşi de deznădejde, implorându-l să-i înveţe cum să procedeze, el nu spunea: „Nu ştiu ce să vă spun, nu cunosc”, ci 1e arăta cum şi ce trebuie făcut. E un prilej de smerenie să-ţi aminteşti ce minte luminată avea stareţul şi ce lucruri ştia să inventeze pentru fiii săi duhovniceşti începând de la cele mai dificile şi până la obiecte de uz casnic. Ne rămâne cu totul neînţeles cum dobândea părintele Ambrozie acele cunoştinţe adânci din toate domeniile de activitate umană, de care dispunea; nu era nici o problemă la care părintele Ambrozie n-ar fi putut da un răspuns temeinic.

Ziua stareţului începea la ora 4-5 dimineaţa. La această oră el îi chema pe ucenicii săi de chilie şi se citea pravila de dimineaţă. Ea continua mai bine de două ore. Apoi, ucenicii de chilie ai stareţului plecau şi părintele rămânea singur.

Cât timp folosea pentru somn nu se cunoaşte, însă, din exemplele altor asceţi, se poate presupune că din cele patru ore care-i mai rămâneau, majoritatea timpului şi-o dedica rugăciunii. Probabil că în orele de dimineaţă pe care le petrecea singur, el se pregătea pentru marea sa slujire din ziua care începea şi căuta la Dumnezeu putere. Aceasta se vădeşte din următorul exemplu.

Odată Stareţul le-a stabilit încă de cu seară unor soţi, care aveau o problemă importantă, să vină la el la o oră când părintele încă nu începea primirea vizitatorilor. Ei au intrat. Părintele Ambrozie stătea pe pat, îmbrăcat în haine albe, având în mână şiragul de mătănii. Faţa îi era transfigurată.

O sclipire nepământeană îl acoperea şi totul în chilie era plin de o oarecare bucurie de sărbătoare. Cei care au venit au fost foarte emoţionaţi, fiind cuprinşi de o bucurie de nespus. Nu puteau spune nici un cuvânt şi au stat mult timp, nemişcaţi şi contemplând chipul părintelui Ambrozie. Împrejur era linişte şi părintele tăcea.

Ei s-au apropiat pentru binecuvântare, el i-a însemnat în tăcere cu semnul Sfintei Cruci; au privit încă o dată această privelişte, pentru a o păstra pentru totdeauna în inima lor; cu aceeaşi faţă transfigurată, părintele Ambrozie a rămas adâncit în contemplare. Soţii au ieşit cuprinşi de evlavie, fără să deranjeze prin vreun cuvânt această sfinţenie.

De la ora nouă au început vizitele. Părintele locuia la schit, într-o căsuţă mică, construită lângă curte, astfel încât din colţul exterior puteau intra şi femeile. De la Optina până la schit se întindea o cărare largă, de aproximativ 150 de stânjeni lungime, înconjurată de pini înalţi.

La Optina, omul fără să vrea se priveşte pe sine însuşi şi se smereşte, îşi aminteşte fărădelegile sale şi se cutremură. Neînsemnate ţi se par a fi toate grijile lumeşti şi vrei atât de mult să le uiţi şi să te îndepărtezi cât mai departe de toate acestea. Iar pinii înalţi se ridică la mare înălţime şi stau încremeniţi în contemplarea cerului şi tainelor lui.

Şi dacă e să priveşti spre spaţiul fără sfârşit de unde asupra întregii lumi se revarsă raze de viaţă făcătoare, vei înţelege unde să mergi, spre ce să aspiri. Între aceşti copaci e aşezat schitul de la Optina. El este aşezat într-o livadă foarte mare; la mijloc e o biserică de lemn, mai degrabă un lăcaş de rugăciune. Pe alocuri cresc pini, întreg schitul fiind presărat în cea mai mare parte de meri; printre copaci sunt construite căsuţe simple; vara, locul e plin de flori frumos mirositoare. Aici se adunau oamenii cărora părintele le era de neînlocuit.

De la ora nouă veneau călugării, unii mulţumindu-se cu binecuvântarea generală, alţii având nevoie de o discuţie aparte. După ei, câte unul, veneau mirenii, unii loviţi de o suferinţă sufletească, alţii cu păcate mari, unul cu nenorocirea sa, altul cu o nedumerire, unii cuprinşi de bucurie, alţii de durere. Toţi erau întâmpinaţi cu acecaşi mare dragoste şi purtare de grijă. Primirea se prelungea până la prânz. În jurul orei 14, părintelui i se aducea o oarecare mâncare densă, el lua câteva linguri; apoi mai încerca cu furculiţa un alt fel de mâncare. Aceasta însemna că părintele a luat prânzul.

După masă rămânea singur pentru vreo oră şi jumătate, însă probabil că nu dormea, pentru că nu observa dacă împrejur era gălăgie, îl deranjau doar discuţiile. Apoi se citea Vecernia şi reîncepeau vizitele ce durau până seara în jurul orei 23 se săvârşea lunga pravilă de seară şi nu mai devreme de miezul nopţii stareţul rămânea singur.

Sfantul Ambrozie nu iubea să se roage când era privit. Ucenicul de chilie şi care citea pravila trebuia să stea într-o cameră alăturată. Odată un călugăr din schit s-a decis să se apropie de părintele în acest timp. Se citea Canonul de rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu. Ochii părintelui Ambrozie erau aţintiţi spre cer, faţa îi strălucea de bucurie; o strălucire atât de intensă se odihnea peste el, încât călugărul n-a putut s-o suporte. Singura dată când părintele evita poporul era în ajunul zilei când se împărtăşea şi în ziua respectivă.

Între orele închinate vizitatorilor, găsea timp pentru citirea scrisorilor şi aşternerea în scris a răspunsurilor. În fiecare zi veneau treizeci-patruzeci de scrisori. Părintele lua teancul cu scrisori în mână şi fără să le deschidă le sorta, stabilind care sunt urgente, care dintre ele pot să mai aştepte; sau alteori scrisorile erau aşezate pe duşumea înaintea sa şi el arăta cu un băţ care să i se dea. Să scrie răspunsurile singur nu putea. El le dicta. Aceste scrisori smerite ale „mult păcătosului ieromonah Ambrozie” purtau mângâiere dumnezeiască în multe părţi ale lumii, manifestând din depărtare aceeaşi înţelepciune, aceeaşi înainte-vedere.

 Sfantul Ambrozie suferea de mult timp din cauza picioarelor bolnave. Uneori, pentru vreo zece minute, el ieşea din chilia sa şi aplecându-se, sprijinindu-se în cârja sa, umbla pe alee. Cea mai mare parte a zilei însă o petrecea stând semi-întins în pat. Arareori, vara, mergea pentru vreo două zile în adâncuI pădurii, la vreo şapte verste de Optina, unde era situată o casă mare, însă oamenii îl găseau şi acolo. La o astfel de casă, cu numele de Rudnovo, mergea părintele şi de la Şamordino. Astfel se nevoia marele stareţ şi Domnul trimitea semne despre dreptul Său.

Sfantul Ambrozie a ieşit odată vara la popor pentru binecuvântarea generală şi deodată în mulţime s-a auzit un strigăt înfiorător: „El, el!”. Când l-a văzut pe bărbatul care striga, părintele l-a cunoscut, însă nu mai putea face nimic. Acest om îşi căutase mult timp rostul, deja nu mai ştia ce să facă şi a fost cuprins de deznădejde. Într-o noapte, în timpul somnului, el a văzut un pelerin cu părul cărunt, îmbrăcat în haine monahale, cu o cârjă, cu capul acoperit: doar că nu era acoperit cu praf, toate hainele îi erau curate. Pelerinul i-a spus cu o voce blândă: „Mergi la pustiul Optina, acolo vieţuieşte un stareţ hlând, el te va ajuta!”. Omul a plecat şi atunci când l-a văzut pentru prima dată pe părintele Ambrozie, l-a recunoscut în persoana sa pe acel pelerin.

Atingând o măsură atât de înaltă a harului, părintele Ambrozie rămânea acelaşi om smerit, simplu, binevoitor. Avea dezvoltată la maxim acea aptitudine numită tact şi dădea fiecăruia ceea ce căuta şi ce avea nevoie. Părintele atrăgea în mod special prin siguranţa că te va apăra şi nu va lăsa să fii supărat.

În pofida înainte-vederii sale, se înfricoşa să-l demaşte pe cineva înaintea oamenilor şi cu aceeaşi bunăvoinţă îi primea pe un om drept şi pe un groaznic păcătos. De aceea, fiilor duhovniceşti ai părintelui nu li se putea naşte niciodată îndoiala: „Cum să mă înfăţişez înaintea lui, după ce am procedat în acest fel?”, îndoială pierzătoare, care te îndepărtează atât de mult de pocăinţă! Nu prin înfricoşare, ci cu dragoste ştia părintele să-i călăuzească pc oameni spre îndreptare şi ştia să inspire credinţa că nu-i totul pierdut şi se poate „să-l birui pe vrăjmaş”.

Atunci când oamenii care-l cunoşteau pe părintele intrau la el cu suferinţele şi greutăţile lor, deodată totul devenea uşor şi liniştit. Totul se clarifica şi devenea nespus de luminos, pentru că în prezenţa luminii este imposibil să existe întuneric. Şi părintele avea adevărata ştiinţă de a înţelege viaţa, începuturile şi scopul ei, ştiinţa de a discerne orice întâmplare apărută şi de a-i atribui un preţ. Într-un cuvânt, darul discernământului era marea sa comoară.

Stareţul avea o statură mijlocie, era foarte evlavios, purta un caftan negru călduros din vată şi o căciulă-preoţească neagră, călduroasă. Se sprijinea în cârje, asta în cazul în care se ridica din pat, pe care stătea totdeauna semi-culcat, chiar şi în timpul vizitelor.

În tinereţe avea o faţă frumoasă şi precum se vede din portretele sale, foarte gânditoare. Cu cât înainta însă în vârstă, faţa îi devenea mai blândă şi mai plină de bucurie în prezenţa oamenilor.

Părintele nu poate fi imaginat fără zâmbetul său prin care totul devenea deodată vesel, călduros şi bun fără privirea sa plină de grijă, din care înţelegeai că în curând îţi va spune ceva foarte bun.

Din cauza firii sale pline de voioşie, expresia feţei părintelui se schimba necontenit. El privea pe cel dinaintea sa cu blândeţe, uneori râdea însufleţit împreună cu el, cu un râs tânăr, alteori îl compătimea cu veselie. Dacă era mulţumit înclina încet capul, dacă istorisea ceva trist, se adâncea pentru o clipă în cugetare; atunci când stareţul voia să îi spună cum să procedeze, începea să dea energic din cap, îl privea atent şi cu înţelepciune şi îi explica detaliat, privindu-l dacă înţelege, cum să îşi aranjeze treburile.

În tot timpul discuţiei, ochii negri ai părintelui priveau cu atenţie la cel dinaintea sa. Simţeai că aceşti ochi văd totul, tot ce ai făcut, ce este bine sau rău şi te bucura faptul că în tine nu rămâne pentru dânsul nici o taină.

Părintele vorbea încet, iar în ultimele luni adeseori grăia în şoaptă. Pentru a ne închipui măcar puţin nevoinţa părintelui Ambrozie, trebuie înţeles ce efort în semna pentru el să vorbească mai bine de 12 ore pe zi, când din cauza oboselii limba refuza să acţioneze, vocea trecea în şoaptă, iar cuvintele ieşeau cu greutate, abia spuse.

Nu puteai privi liniştit atunci când vedeai cum stareţu1, extrem de extenuat, cu capul căzut pe perne şi limba ce abia se mai mişca, se străduia să se ridice şi să discute în amănunt lucrurile care îi frământau pe cei care veneau la el. În general, oricât de ocupat ar fi fost părintele, dacă venea cineva la el cu o oarecare treabă importantă, puteai fi sigur că nu-şi va economisi timpul şi până când treaba nu se va rezolva, cel venit nu va simţi că trebuie să plece.

Nimic nu se poate compara cu acea bucurie pe care o simţeau copii părintelui Ambrozie atunci când îl întâlneau după o despărţire îndelungată. Erau clipe care nu pot fi descrise, ci trebuie să le retrăieşti.

După zilele petrecute cu părintele, oamenii se întorceau în lume întăriţi şi iluminaţi, iar ceea ce e mai important, totul devenea clar şi simplu. În lumina dreptăţii lui Hristos, în care trăia şi în care propovăduia părintele Amhrozie, nu mai există îndoieli şi viaţa toată e clară, toate vicleniile dispar şi dispar de la sine. „Vieţuieşte mai simplu, vieţuieşte mai simplu”, adică vieţuieşte cu Dumnezeu, era unul dintre sfaturile îndrăgite ale stareţului.

După discuţiile de la Optina, lumea apărea în toată goliciunea ei, acea lume unde opiniile sunt atât de limilate, unde inimile sunt atât de împietrite, unde sunt atât de multe cuvinte şi atât de puţine fapte şi pretutindeni e minciună şi deşertăciune, acea lume unde multă vorbire este numită înţelepciune şi unde părintele Ambrozie a trecut neobservat, în sfârşit, acea lume pentru care ţi-e frică şi ţi-e milă.

Şi în această viată tristă, în acest torent întunecat în care se adâncesc oamenii fără dragoste şi credinţă, între desfigurări jalnice, apărea în amintire în luminozitatea sfinţeniei chipul părintelui Ambrozie. Spre acest chip îţi duceai toate simţămintele, voiai să-l vezi şi să te odihneşti.

Începe ultima perioadă din viaţa stareţului. În vara anului 1890, el s-a mutat la Şamordino. Toamna, părintele a intenţionat de câteva ori să se întoarcă, însă de fiecare dată puterile i se sfârşeau. Probabil că aceasta era voia lui Dumnezeu, ca părintele să-şi dea ultima suflare în braţele „copilului” său drag, Şamordino.

Spre sfârşitul iernii anului 1891, părintele Ambrozie a slăbit foarte mult, însă primăvara puterile parcă i s-au întors. Toamna târziu, situaţia s-a înrăutăţit iarăşi. Vizitatorii vedeau cum uneori stareţul stătea extenuat de oboseală, capul îi cădea fără putere înapoi, limba abia mai putea să pronunţe răspunsul şi îndrumarea; abia auzită, şoapta neclară ieşea din piept, iar el se tot jertfea, nerefuzând pe nimeni.

În acest timp, stareţul spunea cuvinte oarecum ciudate, care aveau să se adeverească mai apoi, după ce stareţul a murit, cuvinte prin care îşi prezicea împrejurările morţii sale.

De mai mult timp, arhiereul de la Kaluga îi cerea stareţului să se întoarcă la Optina. Ce putea să-i răspundă stareţul, în afară de ceea ce le spunea şi altora şi anume că a rămas la Şamordino din cauza voii aparte a lui Dumnezeu. Când îi spuneau că pot să-l ducă la Optina cu de-a sila, el spunea: „Ştiu că nu voi ajunge la Optina; dacă mă vor duce de aici, voi muri pe drum”.

Toată vara a fost aşteptată la Şamordino venirea arhiereului. „Cum să-l întâmpinăm pe VIădica?”, îl întrebau maicile pe stareţ. „Nu noi pe el, ci el ne va întâmpina”, răspundea stareţul. „Ce să-i cântăm VIădicăi?”. „Îi vom cânta Aliluia, răspundea stareţul”. „Părinte, despre multe vă va întreba Viădica”. „Vom vorbi cu el încet, nimeni nu va auzi”. Atunci când unul dintre monahii apropiaţi stareţului a declarat că vlădica va sosi în curând, stareţul, care-l primea totdeauna pe arhiereu în chilie, a spus de această dată: „Ei bine, mergi la biserică şi pregăteşte-mi locul unde voi sta”.

De la 21 septembrie, stareţul a rămas fără puteri; a apărut o slăbiciune extremă, manifestată prin pierderea auzului şi vederii, precum şi o durere intensă în zona urechilor, feţei, capului şi în tot trupul. Apoi, câteva zile i-a fost mai bine, însă surzenia continua şi întrebările i se scriau pe o foaie mare de hârtie, iar el răspundea glăsuind.

În data de 6 octombrie, situaţia s-a înrăutăţit. În fiecare clipă putea veni sfârşitul. Stareţului i s-a slujit Sfântul Maslu, iar la 9 octombrie a fost împărtăşit de ucenicul şi urmaşul său, părintele Iosif. În acea zi, a venit să-şi ia rămas bun de la stareţ şi egumenul de la Optina, părintele Isaac.

Văzând starea stareţului, el a început să plângă. Părintele, văzându-l, a ridicat mâna şi şi-a scos fesul. Părintele spunea adeseori: „Iată, toată viaţa mea am fost în mijlocul poporului, astfel voi şi muri”. Aşa s-a şi întâmplat.

În dimineaţa de joi, 10 octombrie, puterile l-au părăsit. Stătea întins fără răsuflare. Buzele nu i se mai mişcau. Părintele Iosif a plecat la schitul de la Optina, pentru a aduce hainele pregătite de către stareţ pentru înmormântarea sa, între acestea fiind şi cămaşa părintelui Macarie, pe care părintele Ambrozie făcuse propria inscripţie: „După moartea mea să mă îmbrăcaţi neapărat cu ea”.

La ora unsprezece s-a citit canonul Macii Domnului la ieşirea sufletului. Când au citit rugăciunea la ieşirea sufletului, stareţul a început să-şi dea duhul. A oftat puternic de două ori, apoi a ridicat mâna dreaptă, a aşezat-o pentru însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, a dus-o până la frunte, apoi la piept, la umărul drept şi ducându-o până la cel stâng, a lovit cu putere umărul; iar atunci respiraţia a încetat. Apoi a mai respirat (oftat) pentru ultima dată. Era exact ora unsprezece şi jumătate ziua.

Mult timp toţi cei dimprejur au stat înlemniţi. Chipul stareţului era strălucitor şi liniştit, fiind iluminat de un zâmbet nepământesc. Chiar în clipa adormirii stareţului, episcopul Vitalie a ieşit din Kaluga spre a merge la Şamordino şi a fost adânc uimit, primind în drum ştirea despre sfârşitul stareţului.

Durerea de la Şomordino nu poate fi descrisă în cuvinte. Maicile nu se îndepărtau de trupul învăţătorului lor. La rugăminţile lor fierbinţi, când stareţul stătea deja în sicriu, a fost cusut un acoperământ mare, care a acoperit faţa celui adormit. Faţa îi era minunată, luminoasă, cu expresia salutului, după despărţirea îndelungată de dragii lui copii.

Din cauza arderii lumânărilor şi înghesuielii, pe faţa luminoasă a stareţului se puteau vedea chiar şi stropii de sudoare, ca şi când ar fi fost viu. În data de 11, sicriul a fost dus din clădirea în care adormise stareţul, la biserică.

Între Optina şi Şamordino s-a iscat o controversă cu privire la locul unde urma să fie înmormântat stareţul. Disputa a fost rezolvată de Sfântul Sinod, care a indicat Optina ca loc de înmormântare.

De pretutindeni s-au adunat persoane din toate păturile sociale. În total la Şamordino s-au adunat până la opt mii de persoane. Panihidele erau slujite la dorinţa poporului zi şi noapte. Poporul aducea baticuri, bucăti de pânză, rugând să fie atinse de trupul stareţului şi le primea înapoi ca pe nişte sfinţenii.

La data de 13 octombrie a venit Prea Sfinţitul şi s-a îndreptat direct în biserică, unde în acest timp se cânta Aliluia, Aliluia, Aliluia, fapt despre care vorbea stareţul: „Îi vom cânta VIădicăi: Aliluia”.  După Liturghie, săvârşită de către arhiereu şi cuvântările de înmormântare, a început slujba festivă: Maicile şi-au luat rămas bun până spre ora trei.

La 14 octombrie a avut loc mutarea trupului la Optina. Timpul nu a fost prielnic. Vântul rece de toamnă îi străpungea pe călători, iar ploaia neîncetată a transformat pământul într-o mocirlă. Pe tot parcursul drumului, sicriul, condus de mii de persoane, a fost dus pe mâini.

Adeseori se opreau pentru oficierea Litiei, însă spre sfârşit, când a început să plouă foarte tare, Litiile erau oficiate fără oprire, din mers. În satele întâlnite în drum, însoţiţi de dangătele clopotelor, preoţii înveşmântaţi ieşeau din biserici cu heruvimi şi icoane, sătenii se închinau înaintea sicriului şi se alăturau procesiunii. S-a observat că, în pofida ploii şi a vântului puternic, lumânările care înconjurau sicriul stareţului nu s-au stins pe tot parcursul drumului.

Când procesiunea s-a apropiat de Optina, începuse deja să se întunece. În întâmpinarea sicriului a ieşit tot clerul oraşului Kozelisk, împreună cu locuitorii. Asemănător unui nor negru plutea spre mănăstire procesiunea. Mult deasupra capului se vedea sicriul, de parcă ar fi plutit în aer. Părea ca şi cum ar fi fost mutarea moaştelor. Ce sentiment haric i-a cuprins pe toţi!

Când procesiunea a păşit pe podul amenajat peste Jizdra special pentru această ocazie, au văzut, cum însingurat de toţi, fără să vadă noroiul, fără să simtă vântul şi ploaia, într-o îmbrăcăminte simplă, cu un nedescris sentiment de durere mută în fiecare mişcare, mergea în întâmpinarea Cuviosului actualul stareţ, ieroschimonahul Iosif, care s-a aflat mai bine de treizeci de ani nedespărţit de cel adormit.

La 15 octombrie a fost săvârşită înmormântarea şi Stareţul a fost aşezat lângă învăţătorul său, părintele Macarie. În ultimii ani, părintele Ambrozie îi comandase pictorului o icoană a Maicii Domnului, pe care a numit-o „Sporitoarea pâinii” şi care o reprezintă pe Maica Domnului pe mori, binecuvântând snopii pe câmpul secerat. El a stabilit sărbătoarea acestei icoane la 15 octombrie şi aceasta era ziua înmormântării sale.

Iată încă un eveniment minunat. La începutul bolii care i-a precedat moartea, părintele Ambrozie i-a poruncit unei monahii să citească cartea lui Iov. În această carte este spus, printre altele, că de mirosul urât al rănilor acestui drept a fugit chiar şi soţia lui.

Prin acest exemplu, stareţul parcă prezicea că şi cu el după moartea sa se va întâmpina acelaşi lucru. Într-adevăr, la început de la trup se simţea un miros foarte urât. Cu mult timp înainte, stareţul îi spusese despre aceasta pe faţă ucenicului său, părintelui Iosif, iar la întrebarea de ce se întâmplă aceasta, a răspuns: „Pentru că în timpul vieţii am primit multă cinste nemeritată”.

Însă cu cât trecea timpul, cu atât mai puţin se simţea acest miros urât, iar în ultima zi de la trupul celui adormit în Domnul s-a revărsat un miros plăcut. Dragostea stareţului năzuieşte şi acum să-i ajute pe oameni, precum a făcut-o în toate zilele vieţii sale pământeşti.

No comments:

Post a Comment