Vestea cea bună

Astãzi este începutul mânturii noastre și arãtarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu al Fecioarei se face, și Gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreunã cu dânsul, Nãscãtoarei de Dumnezeu, sã-i cântãm: Bucurã-te Marie cea plinã de har, Domnul este cu tine!

Bunavestire – inceputul mantuirii noastre !

Astăzi prăznuim aniversarea faptei celei mai mari pe care a făcut-o Dumnezeu în lume, arătarea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni prin întruparea Fiului Său, Iisus Hristos, în pântecele Fecioarei Maria. Şi această sărbătoare este numită în Sfânta noastră Biserică Buna Vestire, adică ziua când Fecioara Maria a fost vestită de Sfântul Arhanghel Gavriil, că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu prin încuviinţarea Fecioarei.

Astazi este zi de mare bucurie, căci prin arhanghelul Gavriil ni s-a adus bucurie la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria spunându-i mai întâi: “Bucură-te! şi apoi: “Ceea ce eşti mai cinstită, ceea ce eşti plină de dar, că prin tine vine bucuria la toată lumea şi se risipeşte întunericul.
Fecioara Maria cu adevărat a fost plină de daruri, ea este comoara tuturor darurilor duhovniceşti ale Duhului Sfânt, fiindcă în dânsa se află darurile arhanghelilor şi îngerilor, ale căpeteniilor, începătoriilor, puterilor, stăpâniilor, domniilor, scaunelor, heruvimilor şi serafimilor. De aceea Sfânta Fecioară Maria este împărăteasa îngerilor, a cerului şi a pământului. Dar mai presus de toate darurile pe care le avea Fecioara, era smerenia, ea a zis către înger: “că a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale”. Iată deci că smerenia a fost cea mai dintâi calitate pentru care Dumnezeu a ridicat-o în slavă şi cinste spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile.
Dintre toate făpturile pământeşti, Sfânta Fecioară Maria a fost darul cel mai vrednic şi frumos şi cel mai iubit de Dumnezeu. Noi ne lăudăm cu un astfel de dar nepreţuit şi ne punem mare nădejde în sprijinul Sfintei Fecioare ca să fim ocrotiţi şi scăpaţi de vicleanul şarpe care vrea să înghită tot pământul cu răutatea lui.
Să ne aducem aminte de Sfânta Fecioară Maria şi s-o avem ca pildă înaintea ochilor noştri. Să urmăm smerenia şi ascultarea ei de poruncile dumnezeieşti şi începand de astăzi să ne lăsăm de toate relele şi păcatele şi hotărâţi să mergem pe calea Bisericii ca să ne mântuim şi noi, ca să ajungem la locul acela fericit, la viaţa veşnică.


Cuvantul „bunavestire” este alcatuit din doua elemente, anume din „buna” si „vestire” si inseamna veste buna, vestire buna. Este vorba despre instiintarea care s-a dat prin arhanghel ca Logosul lui Dumnezeu se va intrupa pentru mantuirea omului. In fapt, este vorba de implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, care s-a dat dupa caderea lui Adam si a Evei (vezi Facere 3:15), si care se numeste protoevanghelie. De aceea, instiintarea despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu este cea mai mare veste in istorie.
Dupa cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul, evanghelia lui Dumnezeu este o solie a lui Dumnezeu si mangaiere in oameni prin Fiul Sau intrupat. In acelasi timp, este si impacarea oamenilor cu Tatal, Care da ca plata indumnezeirea nenascuta celor care asculta de Hristos. Prin urmare, indumnezeirea care se ofera prin Hristos intrupat nu este nastere, ci aratare a stralucirii enipostatice catre cei care sunt vrednici de aceasta descoperire.

Biserica Sfantul Arhangel Gavriil din Nazaret

Potrivit traditiei ortodoxe din partea locului, Fecioara Maria a primit vestea ca va naste pe Mantuitorul, de la Sfantul Arhanghel Gavriil, in momentul in care aceasta se afla afara, sa scoata apa. Biserica Sfantul Arhanghel Gavriil este ridicata deasupra izvorului considerat a fi cel al Fecioarei Maria si aflat in apropierea casei acesteia din Nazaret.

Buna Vestire - marturii ale Scripturii si ale Traditiei.
Desi nementionata in Sfanta Scriptura, traditia conform careia Fecioara se afla iesita sa ia apa in momentul Bunei Vestiri, este una foarte veche. Aceasta informatie se regaseste in documente ale secolului al II-lea. Protoevanghelia lui Iacov este unul dintre aceste documente ce consemneaza perioada copilariei lui Hristos, dand mai multe detalii despre aceasta.
Protoevanghelia lui Iacov mentioneaza inca si faptul ca Fecioara Maria era una dintre cele sapte fecioare alese din radacina lui David alese pentru a tese o noua dvera pentru Sfanta Sfintelor din Templu. Ea cosea la aceasta panza, in casa ei din Ierusalim, mai inainte de a iesi sa ia apa de la izvorul de afara.

Protoevanghelia, scriere neinclusa in canonul Sfintelor Scripturi, spune urmatoarele: "Ea a luat vasul pentru apa si a iesit sa il umple de la izvor. In acel moment, o vece s-a auzit spunandu-i: "Bucura-te, caci ai aflat har. Domnul este cu tine, cea binecuvantata intre femei." In acel moment ea s-a intors spre locul din care s-a auzit vocea, dar nu era nimeni. Apoi a inceput sa tremure de teama. Intrand in casa, si punand apa deoparte, s-a asezat jos si a reinceput sa coasa la panza. In acel moment, un inger s-a infatisat inaintea ei...".

In Sfanta Scriptura, in Evanghelia Sfantului Apostol Luca, gasim nu multe cuvinte despre acest eveniment. El zice doar urmatoarele: "Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei.
Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit.
Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea." (1, 26-38).
In randurile de mai sus nu este mentionat nici cel mai mic detaliu despre locul in care se afla Fecioara sau lucrul pe care il facea in acel moment. Traditia spune insa ca ea se afla afara.
Biserica Sfantul Arhangel Gavriil este construita deasupra "Izvorului Fecioarei Maria", un izvor natural ce izvoraste de langa o fantana antica cunoscuta si ea ca "Fantana Mariei". Este posibil ca in acest loc sa fi existat o biserica veche bizantina inca din secolele VI-VII, cu toate ca primele mentionare istorice pastrate pana astazi sunt ale abatelui Daniel, din anii 1106-1108.


Biserica Sfantul Arhanghel Gavriil a fost dintotdeauna biserica ortodoxa, cu toate ca exista unele incertitudini legate de statutul acesteia sub asediul cruciatilor latini. Imediat dupa terminarea cruciadelor, unele surse latine mentioneaza, nespecificand insa nici un lucru concret, de o manastire latina a Sfantului Gavriil.
Din secolul al XIV-lea, biserica a ajuns intr-o stare deplorabila, restaurarea acesteia ajungand sa fie o nevoie vitala. In toata istoria ei, indiferent de greutatile prin care a trecut sau de starea cladirii, accesul la izvorul facator de minuni al Maicii Domnului nu a fost niciodata intrerupt.

Biserica a ajuns, pentru o perioada, in purtarea de grija a franciscanilor si a greco-catolicilor, insa din anul 1741 ea revine din nou sub conducerea ortodocsilor greci. Acestia au obtinut aprobarea de recuparare a bisericii de la Dahir al-Umar.
In anul 1750, comunitatea ortodoxa de aici a construit biserica ce se poate vedea si astazi. Aceasta a fost ridicata in absida sudica a capelei ce pastreaza cu grija izvorul. Iconostasul de lemn a fost adaugat in anul 1767. Acest iconostas este sculptat cu multa finete in lemn si poseda o serie de icoane minunate.


Din absida nordica a bisericii din secolul al XVIII-lea, sapte trepte coboara pana la capela aflata sub biserica. In aceasta capela se afla si astazi izvorul. Aici se afla o singura absida ingusta, acoperita de un tavan boltit si cu ferestre oarbe. Arcele oarbe sunt impodobite cu marmura colorata si cu mozaic apartinand anului 1750. In capatul absidei nordice, izvorul Fecioarei Maria curge de sub altarul amplasat aici. In jurul izvorului se afla multe candele si icoane ale Maicii Domnului.
Potrivit unei marturii istorice a secolului al XVII-lea (Quaresmi), o scara - astazi astupata - ducea direct intr-o manastire de maici aflata la suprafata. Pe partea dreapta, in peretele estic al absidei, mai era asezat si un al doilea altar, insa astazi, aici se afla doar o serie de arcade simple.

Sf Patrick, Apostolul Irlandei

Leoghaire, regele pagan al Irlandei, a chemat toate capeteniile din tara la o mare adunare, care urma sa fie tinuta in palatul regelui din Tara. Leoghaire daduse hotarare ca toate focurile din insula sa fie stinse de cu o zi inainte. Acestea trebuiau aprinse din nou de la focul ce ardea in casa regelui in dimineata zilei de duminica. Inca de sambata s-au adunat la Tara toate capeteniile insulei, alaturi de multimi nenumarate de druizi (vrajitori) si oameni de rand.

Patrick, episcopul crestin al Irlandei ( hirotonit in anul 432), trimis la lucrare de propavaduire printre asprii pagani irlandezi, s-a hotarat sa foloseasca acest prilej pentru a face cunoscuta Evanghelia, caci acea duminica in care focul trebuia aprins de la casa regelui era Duminica Pastelui in acel an. Inainte de a pleca catre Tara, se spune ca ar fi rostit o rugaciune scrisa de el insusi, numita “Platosa Sfantului Patrick” , pentru a fi ferit de toata puterea vrajmasului.

Patrick a ajuns sambata seara si s-a dus, impreuna cu insotitorii sai, pe un deal aflat la mica departare de Tara. Fiind Sambata Mare, la miezul noptii a inceput sa slujeasca alaturi de ucenicii sai Slujba Invierii. Cand a impartit credinciosilor Lumina de Pasti, intreaga vale din Tara s-a umplut de o lumina stralucitoare si minunata.

Vazand acestea, regele s-a aprins de o manie cumplita si a intrebat cine este acela care a indraznit sa aprinda folcul inaintea lui.

Instiintat prin vrajile lor de venirea omului lui Dumnezeu, druizii i-au raspuns regelui cine era cel ce facuse nelegiuirea, vestindu-i totodata ca daca in seara aceea nu se va stinge focul ce fusese aprins, acela nu va mai putea fi stins vreodata.

Leoghaire, peste masura de furios, a trimis oameni ca sa ii omoare pe cei ce ii calcasera porunca. Dumnezeu insa i-a pazit nevatamati pe slujitorii Sai, astfel ca ostasii trimisi s-au intors in scurta vreme, spunand ca o putere nevazuta nu ii lasa sa se apropie de adunarea crestinilor. Auzind astfel de cuvinte, Leogharie a poruncit druizilor sa-si foloseasca toate vrajile si descantecele pentru a-l birui pe Patrick si pe ucenicii sai.

In fel si chip s-au straduit preotii paganesti sa stinga Lumina Invierii, insa nimic din toata puterea vrajmasului nu ii atingea pe crestini. Sfantul Patrick a continuat linistit Slujba de Pasti , terminand-o abia cand s-a luminat de ziua. Dupa ceasta, adunarea crestinilor, avandu-l in frunte pe Benen care ducea in maini o Evanghelie, s-a indreptat spre Tara, unde era palatul regelui.

Vazadu-i venind, druizii au inceput sa-si foloseasca cu si mai multa putere mestesugurile dracesti pentru a-i opri. Sub privirile infricosate ale irlandezilor, au acoperit intreaga vale cu o pacla deasa si intunecoasa. Crestinii insa inaintau linistiti, cantand cu putere “Hristos a Inviat!” si cand Patrick a intrat in norul de ceata, acesta s-a risipit de indata, dand la iveala razele stralucitoare ale soarelui.

Atunci, mai marele druizilor, pe nume Lochru, vrand sa-si arate puterea, s-a ridicat in vazduh, asemenea lui Simon Magul mai inainte si s-a indreptat spre Patrick. Omul lui Dumnezeu a ingenunchiat netulburat la rugaciune si, de indata ce a ridicat mainile la cer, druidul a cazut din zborul sau, zdobindu-se de pietre.

In cele din urma, Patrick a ajuns nevatamat la palat si a inceput sa propavaduiasca intregii curti vestea cea buna a mantuirii. Multi dintre cei ce erau acolo, auzind cuvintele pline de Duh ale sfantului, au crezut in Hristos, vazand si minunile cele slavite ce se lucrau prin puterea Dumnezeului crestinilor. Printre cei care au primit botezul a fost chiar fratele regelui, numit Conall, care apoi a fost de mare ajutor Sfantului Patrick.

Redam mai jos rugaciunea PLATOSA SFANTULUI PATRICK, ocrotitoare de toata puterea vrajmasului:

PLATOSA SFANTULUI PATRICK
 Ma leg astazi
Cu vartutea cea tare a chemarii Treimii:
Cred in Treimea in Unime,
Facatorul a toate.

Ma leg astazi
Cu vartutea Intruparii lui Hristos si a Botezului Sau,
Cu vartutea Rastignirii Sale si a Ingroparii,
Cu vartutea Invierii Sale si a Inaltarii,
Cu vartutea Venirii Sale in Ziua Judecatii.

Ma leg astazi
Cu vartutea dragostei serafimilor,
In ascultarea ingerilor,
In nadejdea invierii spre rasplata,
In rugaciunea Patriarhilor,
In proorociile Profetilor,
In propavaduirea Apostolilor,
In credinta Marturisitorilor,
In nevinovatia sfintelor fecioare,
In faptele oamenilor drepti.

Ma leg astazi
Cu puterea Cerului,
Cu lumina soarelui,
Cu stralucirea lunii.
Cu frumusetea focului,
Cu scanteierea fulgerului,
Cu iutimea vantului,
Cu adancimea marii,
Cu trainicia pamantului,
Cu taria pietrelor.

Ma leg astazi
Pentru ca Puterea lui Dumnezeu sa ma povatuiasca,
Taria lui Dumnezeu sa ma sprijineasca,
Intelepciunea lui Dumnezeu sa ma invete,
Ochiul lui Dumnezeu sa vegheze asupra mea,
Urechea lui Dumnezeu sa ma auda,
Cuvantul lui Dumnezeu sa-mi dea grai,
Mana lui Dumnezeu sa ma povatuiasca,
Calea lui Dumnezeu sa ramana in fata mea,
Scutul lui Dumnezeu sa ma acopere,
Oastea lui Dumnezeu sa ma apere,

Impotriva curselor diavolilor,
Impotriva ispitei patimilor,
Impotriva poftelor firii,
Impotriva tuturor celor ce gandesc sa ma vatame,
Fie ei aproape sau departe,
Fie ei multi sau putini.

Chem astazi toate aceste vartuti
Impotriva oricarei puteri vrajmase si fara de mila
Care ar putea sa atace trupul si sufletul meu,
Impotriva descantecelor proorocilor mincinosi,
Impotriva legilor negre ale paganitatii,
Impotriva legilor mincinoase ale ereziei,
Impotriva inselaciunilor idolatriei,
Impotriva vrajilor femeilor, faurarilor sau druizilor,
Impotriva oricarei stiinte care leaga sufletul omului.


Hristoase, apara-ma astazi
De toata otrava, de foc,
De inec, de rana de moarte,
Ca sa pot primi rasplata bogata.

Hristos cu mine, Hristos in fata mea,
Hristos in spatele meu, Hristos inlauntrul meu,
Hristos dedesubtul meu, Hristos deasupra mea,
Hristos la dreapta mea, Hristos la stanga mea,
Hristos in cetate, Hristos in caruta, Hristos in corabie,
Hristos in inima tuturor celor care se gandesc la mine,
Hristos in gura tuturor celor ce vorbesc cu mine,
Hristos in fiecare ochi care ma vede,
Hristos in fiecare ureche care ma aude.

Ma leg astazi,
Cu vartutea cea tare a chemarii Treimii:
Cred in Treimea in Unime,
Facatorul a toate.

Rugaciunea Sf Patrick ( 380-467), sfant ortodox, Episcop si Apostol al Irlandei, Praznuire: 17 martie
 In icoana, Sf Patrick este reprezentat cu un trifoi in mana, pt ca se folosea de aceasta planta foarte raspandita in Irlanda pentru a lamuri paganilor irlandezi taina Sfintei Treimi: Precum trifoiul are o singura tulpina, dar trei frunze, la fel si dumnezeu este Unul in Fiinta, dar intreit in Persoane. Pana astazi, acest trifoi reprezinta stema Irlandei.
 Preluat din: Vietile Sfintilor Ortodocsi din Apus – Sfintii Insulelor Britanice

Sfantul Alexie - Omul lui Dumnezeu

"Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia"...  Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele...

Viaţa Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu
(17 martie)


Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!"

Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre". Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"

Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat". Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales".

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel".

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut". Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: "Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni".

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.

Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.

La sfîrşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.

Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!"

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: "În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"

Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: "Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".

Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.

După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda".

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă".

Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.

Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu".

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: "Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: "Vai mie! Amar mie!" şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.

După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.

Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.

Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin

MAMA

“Scriu astazi prima scrisoare

Si tare mandru mai sunt.

Am pus o raza de soare

Si-o floare-n orice cuvant.

Tie maicuta iubita

Prima scrisoare iti scriu,

Mama, esti cea mai buna

Din intreaga lume,

Mama, tu mi-ai dat viata

Si mi-ai dat un nume,

Din zorii diminetii

Tu imi veghezi drumul vietii,

Chiar si o pozna de fac cumva

Tu nu te poti supara.

Mama, vreau sa cresc mare

Sa te bucuri si tu

Mandra sa spui mereu

Copilul acesta minunat e al meu”.Ref:......

Aflarea Sfintei Cruci

Istoria Sfintei Cruci

­

Lemnul Sfintei Cruci este cea mai prețioasă relicvă a întregii creștinătăți, semnul material
palpabil al trecerii lui Iisus Hristos prin această lume. Cinstit de comunitatea creștină din
Ierusalim, lemnul Sfintei Cruci a fost îngropat, apoi redescoperit de Sfânta împărăteasă Elena,
mama împăratului Constantin, în secolul IV după Hristos. Capturat de perși și recuperat de
bizantini, lemnul crucii a fost pierdut în mâinile musulmanilor lui Saladin. Dar, fragmente din
Sfânta Cruce au fost răspândite în întreaga lume și se află până astăzi în mai multe biserici
ortodoxe, catolice și protestante, fiind cinstite de întreaga suflare creștină ­ Hadrian își ridică un oraș
Pentru romani, cele trei cruci pe care fuseseră răstigniți Hristos și cei doi tâlhari erau doar niște lemne
bune de executat răufăcătorii. Așa că, după ce au luat de pe ele trupurile neînsuflețite, le­au aruncat la
poalele Golgotei, cu gândul să le folosească și la alte execuții. Dar câțiva ucenici ai lui Iisus le­au adunat și le­au ascuns.

După Înălțare, ele au fost scoase la iveală. Pentru cei care­l cunoscuseră pe Mântuitorul, ele erau mai pre­țioase decât templul din Ierusalim. Le aduceau aminte de moartea Domnului, de chinurile sale îndurate pentru întreaga omenire. Așa că au început să vină să le vadă. Mai întâi cei din Ierusalim, apoi cei din împrejurimi și, după ce vestea Învierii s­a răspândit, au început să vină chiar și din Antiohia. Crucile, Mormântul Sfânt, care păstra încă mireasma Învierii, grădina din Ghetsimani au ajuns astfel locuri de pelerinaj. Au trecut anii, iar micuța comunitate creștină din Ierusalim a sporit. Apoi a venit urgia. Iudeii s­au ridicat împotriva romanilor, și în vara anului 70, templul lor a fost distrus de armatele lui Titus, iar Ierusalimul a fost făcut una cu pământul. Dar Golgota, care era în afara orașului, a scăpat, și împreună cu ea și Mormântul Învierii. Așa că pelerinajele au continuat, iar creștinii s­au înmulțit pe tot cuprinsul imperiului. Dar în anul 135, împăratul Hadrian s­a hotărât să reconstruiască Ierusalimul și, pentru a pune capăt pelerinajelor creștinilor, a acoperit cu pământ atât Golgota, cât și Mormântul Învierii, ridicând deasupra acestor locuri sfinte un templu închinat lui Venus. Și ca să șteargă din amintirea tuturor cetatea sfântă a Ierusalimului, a rebotezat orașul nou construit. I­a spus Aelia Capitolina. Aelia ­ în cinstea sa, iar Capitolina ­ în cinstea lui Jupiter, căruia i­a dedicat un templu, chiar în mijlocul vechii cetăți. Părea că urmele trecerii lui Iisus pe pământ fuseseră șterse pentru totdeauna. Până la Constantin, primul împărat creștin din istoria imperiului roman, care a schimbat cursul istoriei. Constantin nu se născuse creștin. Tatăl său îl cinstea pe Zeul Soare ­ Sol Invictus, cel care dă viață pământului primăvara și care are grijă de tot ce este viu. Lui Constantin i­a plăcut din fragedă copilărie lumina. Viața i s­ar fi scurs în adorarea Soarelui, dacă Domnul nu i­ar fi descoperit Crucea înainte de bătălia de la Pons Milvius.



În toamna anului 312, plecase spre Roma să­l înfrunte pe Maxențiu, rivalul său la tron. Constantin avea doar 20.000 de legionari, iar Maxențiu îl aștepta cu o armată de 150.000 de oameni și, oricât de curajos era, știa că nu avea cum să câștige. Așa că s­a rugat lui Sol Invictus și și­a încredințat viața în mâinile zeilor. Până la urmă, nimeni nu­și poate schimba destinul... În ajunul bătăliei s­a întâmplat însă un miracol.

Era în miezul zilei de 27 octombrie când, pe cerul de un albastru adânc, s­a arătat o cruce formată din
stele luminoase. Au văzut­o limpede atât el, cât și legionarii săi. Majoritatea soldaților au spus că e un semn rău și că nu ar trebui să se lupte cu Maxențiu, dar creștinii din armată, oameni pe care­i prețuia
pentru cinstea și loialitatea lor, l­au încredințat că, dimpotrivă, e un semn bun, trimis de Dumnezeu ca să­-l ocrotească. Lui Constantin i­a venit greu să­i creadă. Știa că ei îl cinsteau pe un oarecare Iisus, un
tâmplar din Palestina, răstignit de guvernatorul Pilat în urmă cu aproape trei veacuri. Dar creștinii
spuneau că Iisus nu a rămas în mormânt, ci a înviat a treia zi din morți, minune ce vădește dumnezeirea sa. Crucea aceea, mai luminoasă decât soarele, va fi fost, cu siguranță, un semn. Unul de care să ții seamă. Noaptea, Constantin a dormit greu, zvârcolindu­se chinuit de îndoieli. Spre zorii zilei a avut un vis. I s­a arătat un tânăr de o frumusețe nepământeană, care i­a spus că semnul crucii îi va fi folositor în bătălia cu Maxențiu. Să­l pună fără teamă pe scutul legionarilor, să­l zugrăvească chiar drept steag de luptă și să meargă cu încredere la înfruntarea de a doua zi ­ și va ieși victorios. Constantin își amintea limpede cuvintele ­ "In hoc signo vinces!" (Prin acest semn vei învinge). L­a crezut pe tânărul din vis, deși nu știa să spună de ce. Poate pentru că avea ceva ce el nu mai întâlnise niciodată ­ o iubire nepământeană, de foc, în stare să te schimbe într­o clipită. L­a ascultat cu sfințenie, iar legionarii săi au ieșit victorioși în lupta de la Pons Milvius. 20 000 de oameni au învins atunci 150 000. În vâltoarea luptei,



Maxențiu, dușmanul său, a pierit înecat în Tibru. Anul următor, Constantin va schimba istoria și
imperiul, prin edictul de la Mediolanum. Va da libertate creștinilor, lăsându­i să­și țină credința, și va
interzice răstignirea barbarilor. Din instrument de tortură, crucea ajunsese un semn al sfințeniei recunoscut chiar de împărat.
Elena mama împăratului Constantin s­a născut într­o familie simplă. Când l­a întâlnit pe viitorul ei soț, tribunul Constanțiu Clor, era doar fiica unui hangiu din Drepanon, un orășel pierdut în Bythinia. Povestea lor de dragoste a fost aprinsă și fără prejudecăți. El, tribun și nepot de împărat, ea, o fată săracă dar frumoasă. S-­au căsătorit repede, iar în primul an de căsnicie a venit pe lume și Constantin. Apoi soțul ei a urcat rapid treptele puterii, ajungând Caesar al Apusului. Urma să ajungă împărat și avea nevoie de o soție pe măsură, așa că a părăsit­o pe Elena pentru Teodora, fiica împăratului Maximian. Pentru Elena a fost drama vieții sale. Nu s­a mai recăsătorit niciodată, dăruindu­se creșterii unicului ei copil, Constantin. Bătăliile lui au fost nopțile ei de priveghere și rugă, iar izbânzile lui, singurele ei bucurii. După ce fiul său a ajuns împărat, Elena l­a urmat pretutindeni. L­a ajutat cum a putut, iar el i­a arătat mereu o cinste aparte.



A numit­o chiar Augusta, adică Împărăteasă, fapt foarte rar în lumea romană, și i­a dat puteri și
privilegii egale cu ale soției sale. Elena a îmbrățișat cu devotament creștinismul, noua credință a lui
Constantin. L­a urmat din adâncul inimii pe evreul acela misterios, de care auzise încă din copilărie. Pe atunci, pe când ea era de­o șchioapă, Iisus era socotit mai curând un barbar obscur. Elena auzea mereu, la hanul tatălui ei, cuvinte disprețuitoare la adresa creștinilor și, nu o dată, i­a fost dat să­i vadă pe adepții lui Hristos închiși sau chiar omorâți, pentru că refuzau să se lepede de credința lor. Dar pe ea o atrăsese dintotdeauna învățătura blândă și luminoasă a nazarineanului, așa că s­a bucurat atunci când Constantin ia vorbit de noua sa credință și de faptul că Iisus nu fusese un simplu profet, ci Dumnezeu Întrupat. Așa a trecut Elena la creștinism și a purtat noua haină cu eleganța unei împărătese și simplitatea unei sfinte. Era peste tot, supraveghind ridicarea noilor biserici, având grijă de văduve și de orfani, mereu în mijlocul poporului care o asalta. Credința ei fierbinte îi va aduce o slujire pe măsură. După primul sinod al bisericii, Constantin a rugat­o să meargă la Ierusalim și să caute acolo mormântul lui Hristos. Episcopii îi spuseseră că după Înviere, creștinii îl transformaseră în loc de pelerinaj. Apoi fusese astupat cu pământ de împăratul Hadrian, care ridicase deasupra lui un templu păgân.

Drumul la Ierusalim

Avea aproape 80 de ani, când a plecat spre Ierusalim. Voia să vadă cu ochii ei locul în care murise și înviase Iisus, să­i simtă urma pașilor, să vadă ceea ce văzuse el, poate chiar să moară acolo unde El își dă­duse sufletul. S­a rugat Lui mereu ca să o țină în viață, măcar până îi descoperă Mormântul Sfânt.
A aflat repede de locul în care creștinii spuneau că fusese răstignit Domnul. Golgota era chiar sub
templul zeiței Venus, ridicat de Hadrian, parcă în batjocură. Elena a dat ordin să fie distrus. Și, pe când vedea splendidele coloane de marmură doborâte, se gândea că e de față la sfârșitul lumii ei. O lume cu zei și zeițe, cu obiceiuri venite din toate colțurile pământului și popoare amestecate în creuzetul imperiului roman. O lume frumoasă și crudă, căreia chiar acum creștinii îi puneau capăt. I­a pus apoi pe oameni să sape chiar din prima seară și au continuat zile în șir, muncind în arșiță ziua, iar noaptea la lumina făcliilor. Inima îi spunea că nu avea să mai trăiască mult și dorea să vadă cu ochii ei borta aceea din stâncă, în care începuse totul. Când lopețile au dat de piatră, le­a spus să înceteze. L­a chemat pe blândul Macarie, episcopul orașului, și cu rugăciunile sale au continuat să îndepărteze pământul. Treptat, a ieșit la lumină o stâncă ca un craniu de om. Era Golgota, iar la câțiva pași au găsit și Mormântul Învierii.

Elena a crezut că se sfârșește de durere și de bucurie. A simțit, și ea, în clipele acelea, o fărâmă din suferința pe care o purtase Mântuitorul. A pus degetele pe piatra aceea simplă pe care­i fusese așezat trupul, a mângâiat stânca goală în care­i înfipseseră Crucea. Prin fața ochilor i se depăna viața ei, viață de fată simplă ajunsă împărăteasă. S­a gândit la iubirea pe care o trăise alături de soțul ei, Constanțiu, la despărțirea de el și apoi la dragostea aceasta fierbinte pe care o avusese mereu pentru copilul ei. Se
simțea unită cu Iisus într­un chip straniu, pentru că fusese și binecuvântată de soartă, dar și umilită.
Trăise extazul și agonia, fericirea și deznădejdea, mereu parcă la extreme, niciodată liniștită, ca în
copilărie, în hanul tatălui ei. A îngenuncheat la Mormântul Învierii și s­a rugat îndelung, așa cum îi
spuseseră episcopii că făcea și Fecioara Maria. S­a rugat să afle Sfânta Cruce, iar Domnul i­a trimis o
călăuză.

Aflarea Sfintei Cruci

Elena își purta degetele bătrâne pe crăpăturile lemnului. Ai fi zis că e un lemn ca toate lemnele, unul pe care poți să­l pui pe foc, iarna. Dar ea știa că nu e așa. Cu mintea ei ascuțită de rugăciuni îi putea asculta povestea. Povestea ultimelor clipe din viața lui Iisus, Dumnezeul făcut Om și răstignit de semenii săi din ură. Aici, chiar aici, în urma asta din lemn, a intrat cuiul care i­a țintuit mâna dreaptă. Mâna cu care a deschis ochii orbului, mâna care a înmulțit pâinile în pustiu și care, printr­un semn făcut în aer, a scos din demonizatul din Gadara o legiune de demoni. Iar aici sunt găurile lăsate de cuiele ce i­au străpuns picioarele. Picioarele acelea care au bătut la pas Galileea, în lung și în lat, căutând să le arate tuturor calea iubirii. Picioarele acelea care au străbătut nisipul fierbinte al deșertului, care au rezistat prin praf și ciulini, pentru a răspândi între oameni vestea că Dumnezeu îi așteaptă. Privind la lemnul sfânt, împărătesei îi treceau prin minte ultimele zile ale Mântuitorului, zile de care se va vorbi până la sfârșitul lumii.

A aflat de Sfânta Cruce de la un evreu bătrân, Iuda, un om ciudat și viclean, care nu­i plăcuse defel. El i­a povestit că stră­stră­bunicul lui fusese acolo în anul 135, când legionarii lui Hadrian astupaseră Golgota și Mormântul lui Iisus. Soldații înconjuraseră locul noaptea, ca să nu vină creștinii și, până dimineața, în locul Golgotei era deja ridicată temelia noului templu închinat zeiței Venus. Pe strămoșul lui Iuda, romanii îl plătiseră bine, ca să le arate unde se închină creștinii, iar el văzuse cu ochii lui când legionarii luaseră lemnele acelea mari și le îngropaseră. Lemnele din care fuseseră făcute cele trei cruci ale răstignirii! Așa că acum îi putea spune împărătesei locul unde se află. Nu erau departe. Stăteau îngropate undeva, sub templul zeiței Venus, care tocmai fusese demolat din porunca împărătesei.



Elena tremura de emoție. Creștinii care veniseră să ajute au săpat mai mult cu mâinile, de frică să nu
strice crucile. Aveau cu toții nădejde în împărăteasă, deși nu le venea să creadă că tocmai un evreu bătrân știe de locul în care le ascunseseră romanii.
Au săpat ca după un om îngropat de viu. Cu grijă, mutând pământul cu palmele, luând cu grijă fiecare
pietricică și suspinând de uimire ori de câte ori dădeau peste vreo cioată de copac. Era spre zorii zilei,
când lemnele au ieșit la lumină. Crucile erau așezate frumos, una lânga alta, de parcă legionarii se
gândiseră că vor fi descoperite la un moment dat.

Elena și-­a simțit inima ca strânsă de o gheară! Cum vor ști care din cruci este a Mântuitorului? Voia să sărute urmele cuielor, să plângă în fața Crucii pe care­L răstigniseră pe Stăpânul Lumii, dar îi era teamă! Cum să se închine la crucea unui tâlhar?! Atunci, blândul Macarie, episcopul Ierusalimului, s­a gândit că Sfânta Cruce li se va descoperi singură! Că puterea care se revărsase asupra ei nu o părăsise. Era până la urmă altarul pe care se jertfise Dumnezeu însuși.
Crucile au fost luate cu grijă și lemnul lor atins pe rând de trupul unei femei care murise de curând. Când Sfânta Cruce a lui Iisus i­a fost așezată pe trup, obrajii au prins roșeață, iar moarta s­a ridicat de pe năsălie. Iuda, evreul care nădăjduise la averi de la împărăteasa Elena, a încremenit în genunchi! Nu era pregătit pentru un asemenea miracol. Îl va îmbrățișa pe Hristos din toată inima și­l va urma până la moarte. Ani mai târziu, împăratul Iulian Apostatul a pus ca Iuda să fie torturat pentru a afla adevărul despre descoperirea Sfintei Cruci. Dar bătrânul evreu nu a putut să­i spună decât atât ­ că lemnul sfânt a înviat o femeie moartă. În cele din urmă, a murit în chinuri, iar biserica îl prăznuiește ca martir, la fel cum prăznuiește și Aflarea și Înălțarea Sfintei Cruci în fiecare zi de 14 septembrie.
Peregrinări Lemnul Sfintei Cruci nu putea rămâne doar în Ierusalim. Domnul Însuși hotărâse ca el să iasă la lumină, iar acum, relicva sfântă își căuta un drum spre inimile creștinilor. Împărăteasa Elena nu mai putea trăi fără el. Minunile la care fusese părtașă, mireasma aceea stranie care învăluia Mormântul Sfânt, bucuria aceea pe care o avea ori de câte ori săruta Sfânta Cruce au zdruncinat­o din temelii. I­a purtat Ierusalimului o dragoste de nesmintit, până la sfârșitul vieții. A luat cu ea la Roma mare parte din pământul care fusese așezat de Hadrian peste Golgota. Aici l­a așternut drept temelie unei capele personale, pe care a zidit­o chiar în locuința ei. Și tot acolo, în capela aceea, a adus și câteva bucăți din lemnul Sfintei Cruci și din cea a lui Dismas, tâlharul mântuit. Împărăteasa a murit în anul 336, iar poporul a cinstit­o ca sfântă nu numai pentru că scosese la lumină Sfântul Mormânt și Golgota, ci și pentru sufletul ei blând și încercat în necazuri.

Cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci a rămas la Ierusalim, unde milioane de pelerini veneau
pentru a­l cinsti. Relicva a avut parte de o soartă zbuciumată. Sute de ani a fost cinstită de creștini în
biserica pe care Sfânta Elena a ridicat­o peste Mormântul Domnului. Apoi, în anul 614, armatele persane au cucerit Ierusalimul și au luat cu ele și Sfânta Cruce, ca trofeu de război. Șaptesprezece ani mai târziu, împăratul bizantin Heraclie a reușit să o aducă înapoi. Pentru ea au luptat apoi armatele cruciaților, veniți de la mari depărtări. Când ei au cucerit Cetatea Sfântă, Crucea Mântuitorului a fost, timp de decenii, cea mai prețioasă relicvă a Regatului Latin al Ierusalimului, inima care le­a domolit cavalerilor dorul de acasă. Și tot lor, cruciaților, le­a fost dat să o vadă pierdută pentru totdeauna, în timpul bătăliei de la Hattin, în 1187, când Sfânta Cruce, odorul lor cel mai de preț, a fost capturată de oștirile musulmane ale lui Saladin. De atunci, niciun creștin nu a mai putut să o afle vreodată, dar părticele din ea, desprinse de­a lungul timpului, se găsesc în toate marile catedrale ale lumii. Prin ele, zi de zi, trec și astăzi durerile oamenilor, iar Crucea Domnului le alină și le vindecă. Nu pentru că lemnul ei ar avea ceva special, ci pentru că poartă închisă în sine o fărâmă din iubirea cea nesfârșită a lui Iisus. Iubire de Dumnezeu Întrupat care e gata să moară pentru oaia cea pierdută. De aceea, sfinții creștini spun că Iisus, în chip tainic, nu a coborât niciodată de pe cruce. Stă acolo ca să ne curețe de ură și de dureri.

Notă
În 1870, arhitectul francez Charles Rohault de Fleury a scris o lucrare pentru a răspunde criticilor lui
Calvin, care afirmase că din fragmentele Sfintei Cruci păstrate în toate bisericile lumii s­ar putea construi o corabie de mari dimensiuni. În Mémoire sur les instruments de la Passion (Tratat asupra relicvelor Patimilor) el a întocmit un catalog precis al tuturor acestor relicve ale Sfintei Cruci, răspândite în întreaga lume. Astfel s­a dovedit faptul că, adunate, ele nu reprezintă decât o treime din crucea inițială, care avea patru metri lungime și doi metri lățime.

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Potrivit traditiei crestine, Sfanta Cruce ar fi fost lucrata din trei feluri de lemn: cedru, chiparos si maslin sau chiparos, ulm si merisor. Acest lucru se intemeiaza pe urmatoarea profetie: "Marirea Libanului, chiparosul, ulmul si merisorul la tine vor veni, cu totii laolalta, ca sa impodobeasca locasul cel sfant al Meu, si Eu voi slavi locul unde se odihnesc picioarele Mele" (Isaia 60, 13). Acest "loc" unde se odihnesc picioarele Domnului a fost interpretat ca fiind postamentul de la baza Sfintei Cruci.

"Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui; sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul; sa piara cum piere fumul; cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii si zic cu veselie: Bucura-te, preacinstita si de viata facatoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, si S-a pogorat la iad si a calcat puterea diavolului si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmasului. O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi cu Sfanta Doamna Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, si cu toti sfintii in veci. Amin!"

Potrivit traditiei locale, Manastirea Sfanta Cruce din Ierusalim a fost zidita pe locul de unde a fost taiat copacul din care a fost facuta Sfanta Cruce a Mantuitorului. Se mai crede ca tot aici a fost inmormantat Adam, cu toate ca exista si alte cateva traditii legate de locul de inmormantare al acestuia, una dintre ele identificand locul cu piatra de pe Golgota, pe care a fost inaltata Sfanta Cruce.


Pomul Sfant, potrivit traditiilor locale, care au si fost infatisate in icoanele zugravite in capela manastirii amintite, a avut la origine trei seminte (maslin, chiparos si cedru) pe care Avraam i le-a dat-o lui Lot. Luand semintele, Lot le-ar fi plantat langa cortul sau, udandu-le numai cu apa din Iordan. Din aceste seminte ar fi crescul un capac cu trei tulpini, care a fost folosit mai apoi pentru facerea Sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos.

Locul exact al radacinii Pomului celui Sfant se afla in incinta manastirii, intr-o capela subterana, fiind incadrat cu marmura si bronz. Prin partea stanga a bisericii, o usa conduce, printr-un culoar stramt, la camera cu pricina. In aceasta capela sunt asezate mai multe icoane ce infatiseaza istoria Copacului: Lot, scapand din Sodoma; Avraam, dand lui Lot cele trei seminte; Lot, plantand semintele; Lot, udand Copacul Sfant, cu apa din Iordan; taierea Copacului si cararea acestuia spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mantuitorului, in vederea soldatilor romani, a Maicii Domnului si a Mariei Magdalena; Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos.



Aceasta traditie, prezenta astazi in Ierusalim, si-ar avea inceputul prin secolul al XIII-lea, cand episcopul romano-catolic Jacopo de Voragine, din Geneva, o consemneaza in cartea "Legenda de Aur". Acesta, in legenda numita "Viata lui Adam", spune ca Set ar fi asezat trei seminte diferite in gura lui Adam, mai inainte de a-l ingropa, iar din acestea ar fi crescut acei un pom cu trei tulpini, una de cedru, una de chiparos si alta de maslin, din care a fost confectionata Crucea Mantuitorului. Set ar fi avut cele trei seminte de la un inger care pazea portile raiului.

In alta legenda, acelasi autor apusean spune ca Sfanta Cruce ar fi fost confectionata dintr-un lastar provenit din "pomul cunoasterii binelui si a raului", din care a mancat Adam. Acest lastar ar fi fost plantat de catre Set pe mormantul tatalui sau, Adam, unde ar fi ramas pana in vremea regelui Solomon. In vremea regelui Solomon, din copacul cu pricina s-ar fi construit un pod deosebit, pentru a permite trecerea peste o mlastina a reginei din Saba. Traditia mai spune ca regina, simtind un fior in inima ei, cand a pasit pe acel pod, ar fi ingenuncheat si l-ar fi sarutat. Mai apoi, i-ar fi spus regelui ca prin acel lemn se va intari o noua imparatie, profetind astfel Imparatia lui Hristos. Neintelegand ce inseamna aceasta, regele ar fi luat lemnul si l-ar fi ingropat pe un munte, in apropiere de Ierusalim. In vremea Mantuitorului, acel lemn a fost ales pentru Sfanta Cruce, caci parea al nimanui si foarte rezistent.

Potrivit unei alte traditii, cei trei copaci din care a fost facuta Sfanta Cruce, care au crescut intr-o singura tulpina in conditii necunoscute, au fost folositi pentru a construi Templul din Ierusalim. In vremea lui Irod, cand Templul a fost reconstruit, lemnul respectiv, care nu isi mai gasea locasul in noua constructie, ar fi fost lasat intr-o magazie laturalnica. Apoi, cand s-a hotarat rastignirea lui Iisus Hristos, iudeii ar fi luat acest lemn greu si nefolositor si ar fi facut din el Sfanta Cruce.

Lemnul Sfant, dupa Rastignire

Dupa coborarea de pe Cruce, Sfanta Cruce, impreuna cu celelalte doua cruci, a fost luata de soldati si aruncata intr-o cisterna de apa din apropiere. Cu timpul, cisterna sapata in piatra s-a dezafectat, iar oamenii au inceput sa arunce in ea gunoiul. Dupa aproape trei secole, in anul 326, cand Sfanta Imparateasa Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, a inceput sa caute Sfanta Cruce, aceasta a poruncit sa se sape in jurul Ierusalimului. Se marturiseste ca, fiind aflate cele trei cruci, Sfanta Cruce a putut fi diferentiata de celelalte doua prin puterea de tamaduire pe care o avea asupra celor bolnavi.



Lemn din Sfanta Cruce a fost daruit mai multor manastiri si catedrale din lume, ca binecuvantare, iar o mare bucata a fost asezata in Biserica Invierii, din Ierusalim, sfintita in ziua de 13 septembrie 335. Cinstirea Sfintei Cruci a fost asezata in ziua de 14 septembrie, cand aceasta a fost inaltata inaintea poporului si scoasa spre inchinare, de catre Sfantul Macarie, episcopul Ierusalimului.
aflarea-sfintei-cruciAflarea Sfintei Cruci si a Sfintelor Piroane este o sarbatoare extrem de importanta pentru toti crestinii din intreaga lume. Biserica Ortodoxa cinsteste aceasta sarbatoare in fiecare an la data de 6 martie. Aflarea cinstitei Cruci si a sfintelor piroane de catre Sfanta Elena, mama Imparatului Constantin cel Mare reprezinta un eveniment extrem de important.

Pe la inceputurile domniei Imparatului Sfantul Constantin cel Mare (306-337), imparatul cel dintai care a recunoscut credinta crestina alaturi de mama sa, Sfanta Elena planuiesc sa reconstruiasca orasul Ierusalim.

PLanuiesc sa ridice o biserica pe locul patimilor si al Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru a sfinti iarasi locurile strans legate de moartea si invierea lui Hristos si a sterge manjirea pagana din locurile sfinte.

Sfanta Elena porneste spre Ierusalim cu o cantitate importanta de aur. Constantin cel Mare ii scrie o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), in care ii cerea sa o ajute pe Elena in fel si chip pentru restaurarea acelor locuri sfinte de o importanta nemaintalnita.

Odata ajunsa la Ierusalim, Elena incepe sa darame templele pagane si sa sfinteasca toate locurile pe care acestia le-au murdarit.

Cautand neincetat Sfanta Cruce, Elena cerceteaza pe la mai multi crestini si evrei fara a avea succes foarte mult timp. Totusi, in cele din urma un batran evreu pe numele sau, Iuda, ii spune Elenei faptul ca Sfanta Cruce este ingropata in spatele templului lui Venus.

Sfanta Elena da ordin ca templul sa fie demolat si sa se faca sapaturi in acel loc. La putin timp distanta a fost gasit si Mormantul Domnului la Golgota. In apropierea acelui loc a fost gasita si o scandura cu inscriptia lui Pilat si cele patru piroane care au strapuns corpul Mantuitorului.

Pasul urmator era sa determine cu exactitate care dintre cele trei cruci era d fapt crucea rastignirii Mantuitorului. Patriarhul Macarie vazu un mort care era dus la groapa si ordona ca mortul sa fie asezat pe rand pe fiecare cruce. Odata asezat pe Sfanta Cruce, mortul a inviat imediat. La vazul acestora, toti oamenii care au luat parte la aceasta minune au fost convinsi ca au dat de Crucea Datatoare de Viata.

Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan.

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.
După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.
Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinând de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tânăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dânsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.
Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte". Aceasta povesteşte Chiril despre dânsul.


După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înştiinţându-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzându-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina dreapta credinţă, încât mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscând greşeala să în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.
Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvârşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rânduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămâna fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puţină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sâmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminică după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puţină pâine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încât fiecare dintre dânşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt de obşte.
Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfântul le răspundea: "De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!"
Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau sub mâna Sfântului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate câte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul şi Marele Post nimic nu gusta până la luminată zi a Învierii lui Hristos, decât numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.
Lângă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: "Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac când a venit la dânsul, văzând într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mâinile sale şi l-a trimis la Iordan, la Sfântul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, având rar puţin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pâine şi apă. Cuviosul Gherasim văzând o înfrânare ca aceea la vârsta lui tânără, se minuna şi îl iubea.
Sfântul Gherasim avea obicei în Sfântul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adâncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia câteodată şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea lui cea mare, îl lua cu dânsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte pustnicească până la Duminica Stâlparilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După câtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe când şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţând la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculându-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui Eftimie şi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blânzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luând piciorul fiarei, a scos spânul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.

Părinţii aveau în lavră un catâr cu care îşi aduceau apa de la sfântul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catârul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lângă râul Iordanului. Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de lângă dânsul o depărtare cam mare şi a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul deşteptându-se şi căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mâhnit că pierduse catârul. Stareţul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: "Unde este catârul?" Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: "Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!" De atunci, din porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.
Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă şi aflând pricina, i-a fost milă de el şi a dat trei galbeni părinţilor că să cumpere un catâr pentru trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catârul trecând iarăşi cu cămilele la sfânta cetate a Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el şi catârul acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară şi fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte şi mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.
Cuviosul stareţ zâmbind, a zis către fraţi: "În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!" Şi a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareţ şi luând hrană de la dânsul, nu s-a despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: "Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!"
Apoi îi dădu hrană, zicându-i: "Ia şi mănâncă!" Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutându-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrâni îl mângăiau, zicându-i: "S-a dus stareţul către Domnul, lăsându-ne pe noi!" Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu atât mai mult se tânguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbând glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătându-şi mâhnirea pe care o avea nevăzându-şi stareţul.
Atunci i-a zis părintele Savatie: "Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul". Şi luându-l, l-au dus la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormântul era departe de biserică, ca la cinci paşi de picior. Stând părintele Savatie deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: "Iată aici este îngropat stareţul nostru!" Şi, plecându-şi genunchii deasupra mormântului stareţului, părintele Savatie plângea.
Leul, auzind acestea şi văzând pe Savatie, se bătea şi el cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cita ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.

De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereţe până la bătrâneţe, I-a slujit cu osârdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.
Notă -Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieţuit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfântul Gherasim a vieţuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este însă al sfârşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfântul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408, după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfântul Gherasim în Palestina, când împărăţea acel Marcian, iar după dânsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tânăr, şi a ajuns până la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).