Se spune că la o mănăstire era un frate tare râvnitor și pe lângă ascultările ce și le avea de îndeplinea cu sârguință, își dorea să participe pe cât se putea și la Sfânta rugăciune comună.
Din păcate avea un Stareț ne-înțelept, și ca să îi "taie voia" la trimis la stână spunându-i să stea fără grijă că se vor ruga ceilalți frați și pentru el. Fratele s-a întristat, dar s-a dus făcând ascultare.
Întruna din zile i-a venit o idee și a pus-o în practică.
A legat o oaie de un țăruș, iar pe celelalte le-a dus la pășune bună. Săraca oiță rămasă legată, a păscut ce a păscut dar, după câteva zile a slăbit din cauza că nu-i ajungea mâncarea.
Când a venit Starețul să-l viziteze pe acel frate, a văzut oaia cea slabă legată de țăruș și l-a întrebat de ce nu duce și acea oaia legată la pășune, că uite: moare de foame??
Cu smerenie, dar și cu înțelepciune, fratele, sfios i-a răspuns Starețului că a lăsat acasă pe acea oiță gândindu-se că vor mânca celelalte oi și pentru ea.
Atunci și-a dat seama Starețul că a greșit și că fiecare are nevoie personal și de rugăciune și de post și de faptă bună.
"Cine are urechi de auzit, să audă"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu