Saturday, November 29, 2014

Primul dinre apostolii care L-au urmat pe Mantuitorul (ANDREI)



Slăvitul Apostul Andrei, cel întâi chemat, s-a născut în cetatea ce se numeşte Betsaida, care este lângă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tâlcuieşte "casa vânătorilor". După cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vânat peşte până au aflat adevărul, Care este Hristos.


Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amândoi, având un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădând toată tulburarea lumească, şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.


Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lângă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dânsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi având sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de mântuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.


Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrând să înalţe gândul ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi pe un altul, care zic unii că ar fi cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, şi a mers cu dânşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzându-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.


Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcându-se şi văzându-i pe dânşii urmându-l, a zis către dânşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dânsul: Ravi - care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi. Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi bună voire a Sfântului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre câştigarea acesteia.


După această a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dânsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: "Am aflat un mesia, ci pe Mesia". Ce va să zică aceasta? A arătat Sfântul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. "Acela este Iisus". Pentru aceasta n-a zis că "am aflat un mesia", adică pe un oarecare Hristos, căci "mesii" şi "hristoşi" se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.

Andrei, după ce a zis acest cuvânt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzând pe Petru, a zis către dânsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvârşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos amândoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfântul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decât prooroc, a cunoscut că va fi omorât de Irod, iar ucenicii lui vor rămâne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.


Deci, pentru ca să nu se întâmple că ucenicii lui să rămână fără să cunoască desăvârşit că Hristos este Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?


Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, că singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mântuirea oamenilor.

Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înţelegerea cuvântului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, când însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pântecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decât el Îl cunoştea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amândoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea până atunci.

Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvânt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă - căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dânşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsându-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întârziat, nici nu au zis: "Să cârpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine". N-au zis aşa. Ci îndată, lăsându-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcându-se de El.

Deci Apostolul Andrei lăsând toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit "întâi chemat". Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzând, pe şchiopi umblând, dracii izgonindu-se, pe morţi sculându-se din groapă, mai cu înlesnire decât din somn, numai cu porunca şi cuvântul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.

După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut câteva minuni, nu le-au făcut cu stăpânire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpânitoare, făcea minunile Sale.

Văzând apostolul că Hristos Îşi punea mâna Sa pe ochiul orbului şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umblă pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osârdie multă şi râvna înfocată, încât dorea să şi moară pentru numele Lui.

După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavând hrană să mănânce atâţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos - că aveau doar cinci pâini de orz la dânşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atâta mulţime? Atunci Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi le-a mâncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.

Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiască şi Sfânta Evanghelie a Sfântului Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră.

Pe aceştia i-a înspăimântat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întimpinase pe El poporul cu stâlpari şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, având dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugându-l şi zicându-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavând atâta îndrăzneală către Hristos şi dându-i lui Andrei cinstea ca unui întâi chemat, s-a dus la dânsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luând cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amândoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.

Deci, lăsând pe celelalte câte le-a lucrat împreună cu Hristos, până a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvântul nostru.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormânt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfântul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor câte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunându-se, au aruncat sorţi între dânşii, ca să se ştie ce parte de pământ urma să ia fiecare dintre dânşii, spre propovăduire.

Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pământ. Iar Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia - şi se numeşte Bitinia tot locul cât este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, până la Nicomidia şi până la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amândouă părţile cele de pe lângă Marea Neagră, până la Camupolin. Pe lângă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol până la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, până la Farsala şi Elada şi până la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion până la Paleapatra.

Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri câte se află între Tracia şi Macedonia, până la râul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfântului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţarina pusă înaintea lui, în care voia să semene sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.

Deci, Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor..., să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.

Având în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sârguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemânatici la propovăduire.

Deci, multe sunt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănând cuvântul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfântul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.

Umblând apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, când, plutim spre Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfântul Andrei mulţi oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească, iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi păgânătăţi aflându-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe drumeţi.

Deci, mergând sfântul la dânşii, a găzduit la casa unui iudeu şi socotea cum şi în ce chip să atragă atâta mulţime de oameni rătăciţi şi să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind sfântul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagogă iudeilor, unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.

Sfântul, începând propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mântuirea oamenilor a venit în lume, aducând spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi câte a învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dânşii şi după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus pe dânşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vânător de oameni, după cuvântul Dascălului său, pe care l-a zis când i-a chemat la ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vânători de oameni.

Auzind iudeii cuvântul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe câţi bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din iudeii care crezuseră.

Ducându-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea, învăţând şi botezând pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sunt cetăţi şi neamuri din partea de răsărit a Mării Negre şi câţi au umblat în părţile acelea, ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcând apostolul şi mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducând la Hristos, a pus în gând să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întâlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi dascăl al neamurilor.

Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soartă (grijă) lui Ioan.

Însă acolo aflându-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dânsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dânsa, şi se numeşte Ascania, nu era atunci atât de limpede şi curăţit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum este acum.

În această cetate mergând Sfântul Apostol Andrei şi văzând mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai întâi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează când văd minuni, decât numai cu cuvântul. Pentru aceasta şi apostolul de multe ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcând, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vârf avea cruce înfiptă, îi izgonea şi-i omora.

Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărâmat. Iar citi din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplându-se de duh rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mâncau şi alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mântuiască pe cei păcătoşi, nu i-a lăsat până în sfârşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dânşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.

Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezând pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului până la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.

Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfântul Apostol Andrei aşa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umblă, multe ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.

După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvântări vechi, cum că ar fi venit şi Sfântul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi creştinii din Sinopi arată până în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.

Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, având închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi până în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca să vadă creştinii că nu numai în vremea cât au trăit apostolii au făcut minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.

Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vânzătorului Iuda, şi el se întâmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrând să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.

Deci mergând Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dânsul şi ceilalţi legaţi. Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încât numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sunt fiare.

Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa, adunându-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl târau de picioare, alţii îl trăgeau de mâini şi-l tăvăleau prin ţarina. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmând lui Hristos, dascălul său.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătându-i-se lui şi dându-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Şi nu numai această, ci şi un deget al lui pe care îl muşcase unul din mâncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea, binecuvântându-l pe dânsul, învăţându-l şi îndemnându-l să nu se lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălţat la cer. Iar apostolul dimineaţa s-a sculat şi s-a dus sănătos în Sinopii neavând nici măcar un semn de răni, încât ar fi putut zice că vine de la vreun praznic, bucurându-se.

Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunându-se de răbdarea sfântului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos; căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfântului Apostol, cerând iertare. După aceea, sfântul, învăţându-i pe dânşii cuvântul adevărului şi botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, i-a făcut pe dânşii robi ai lui Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă şi alte nenumărate minuni a făcut sfântul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre care ascultaţi o preaslăvită minune spre încredinţarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om duşman l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut şi nu s-a aflat, iar mortul zăcea aruncat în drum. De acest lucru înştiinţându-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Şi făcându-i-se milă de mama celui ucis, apoi vrând să atragă şi pe popor spre mai multă credinţă, prin rugăciune l-a înviat şi l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, cu toţii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai iscusiţi din cei ce crezuse, şi aşa după ce a luminat pe cei mai mulţi din sinopeni cu Sfântul Botez şi i-a făcut popor sfinţit al lui Hristos şi vrednic cu adevărat de turma lui, s-a duş a doua oară în cetatea Amisonului şi de acolo s-a dus iarăşi la Trapezunda.

Deci, botezând şi pe ceilalţi oameni care mai rămăseseră necredincioşi din întâia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea şi acolo, asemenea, cuvântul bunei credinţe semănându-l şi pe mulţi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu întorcându-i şi cu Sfântul Botez luminându-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se numeşte Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni cufundaţi în deşertăciune elinească, iar întru înşelăciunea cea din afară a lumii, erau foarte pricopsiţi. Şi din pricina înşelăciunii erau neîntorşi către credinţa lui Hristos, fiindcă pentru meşteşugul filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dânşii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin râvna propovăduirii, ca pe o ţesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor şi le-a arătat lor că înţelepciunea pe care o aveau este deşartă şi n-au cunoştinţă nici cât un copil mic. Aşa, în puţine zile, cu cuvintele şi cu minunile, pescarul înfruntând învăţătura filosofilor şi cu lucrările semnelor plecând sufletele acestora, şi către bună credinţă întorcându-i, s-a dus la Ierusalim şi s-a întâlnit cu ceilalţi apostoli, pentru ca să facă un sobor, cum să se serbeze praznicul Paştelui.

Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim şi făceau sobor pentru pricinile ce se întâmplase în vremurile acelea, poate cineva să cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, şi zice: Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt şi celelalte. Iar după ce s-a sfârşit praznicul, luând cu sine pe apostolul Matia şi pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeaşi pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numeşte Horasan şi este spre părţile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo puţine zile petrecând apostolul Andrei, pe Matia şi pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întâi s-a dus în ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi întorcând către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi, intrând în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

Însă nici de mântuirea Zachenilor şi a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci şi la aceştia a mers şi de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupuşi, urând nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se duce de la dânşii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămânţa a cuvântului lui Dumnezeu şi nevrednici de sfânta credinţă, iar bună supunere a vosporanilor lăudând-o, s-a dus la dânşii. Vosporanii se numesc toţi aceia care locuiesc în strâmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul şi asemănarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfântul Apostol Andrei multă vreme, căci i-a aflat foarte supuşi şi lesne primitori de învăţătură a apostolului, în care se povestea că s-au aflat şi nişte icoane de sfinţi închipuiţi cu ceară şi că dovedeau un meşteşug preaiscusit, cu anevoie de urmat şi cu multă înţelepciune de mâini făcute, care întrec tot meşteşugul.

Deci, petrecând la Vosporani multă vreme, de acolo Sfântul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeşte Herson, ţară strălucită şi cu mulţi oameni, deşi întru credinţă sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte învăţături lesne primitoare aflându-se. Acolo intrând cu înţelepciune şi propovăduind cuvântul dreptei credinţe şi făcând minuni, i-a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

În acest chip vânând apostolul pe kersoneni şi, ca pe nişte peşti cuvântători, aducându-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns până la râul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculându-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dânsul: "Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu Sfântul Botez tot pământul Rusiei".

Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvântat şi a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, până unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a întors pe mare iarăşi la cetatea Sinopi. Şi învăţând iarăşi acolo cuvântul Domnului, şi mai întorcând şi pe ceilalţi oameni, câţi au rămas nebotezaţi din propovăduirea cea dintâi şi pe cei credincioşi întărindu-i în credinţă, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei şaptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit în Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică - cât este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o "Cetatea lui Constantin".

În această cetate mergând acest mare apostol, a făcut şi acolo asemenea. Căci cu cuvintele sale şi cu minunile învăţându-i şi cu Sfântul Botez luminându-i, a întors şi pe bizantini la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, făcându-i fii ai luminii prin primirea credinţei. Încă şi o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetăţii, aşezând-o păzitoare şi apărătoare a dreptei credinţe de acei împăraţi din vremurile cele mai de pe urmă. Apoi hirotonisindu-le şi episcop pe Sfântul Stahie, unul din cei şaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.

Deci întru această cetate asemenea învăţând şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu şi pe mulţi întorcându-i la cunoştinţa Darului, le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieşit în cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţând, botezând şi întorcând pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însufleţite ale Sfântului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintâi şi prin cea de-a doua şi de la Tesalonic până la Licostom şi până la Farsala.

După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a intrat Sfântul Apostol Andrei şi, ducându-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfântul, căci, cum a intrat în casa lui şi a pus sfânta lui mână pe dânsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavând nici urmă de boală.

Dar nu numai acesta, ci şi un rob al femeii Maximila, soţia antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al cetăţii, cu totul topit de boală, şi nu mai avea acum nici o nădejde de viaţă. Sfântul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteşte prost, ci pe toţi întocmai îi are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bântuie cu totul de cumplita boală, ci numai cu cuvântul zicând: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!" Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela, mergând la stăpâna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întâmplat.

N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia aceea, Maximila, stăpâna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în aşa fel încât nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea Egheat.

Într-o boală ca aceasta aflându-se, şi-a adus aminte de străinul, de săracul, de defăimatul apostol şi, numaidecât, l-a chemat, şi după ce a venit, a căzut la picioarele lui. Şi ce a făcut apostolul? El şi-a pus sfânta sa mână pe femeia cea bolnavă şi numaidecât s-a făcut cu totul sănătoasă. Această minune văzând-o Egheat, a luat multă avuţie şi a aruncat-o la picioarele apostolului, rugându-l să o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfântului Apostol nu era să strângă bogăţia cea vremelnică, ci bogăţia cea veşnică, pentru mântuirea poporului şi pentru pocăinţa şi întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfântul nicidecum nu a primit, ci mai vârtos a zis: "Dascălul nostru Hristos aşa ne-a poruncit nouă: În dar aţi luat, în dar să daţi". Acestea zicându-le sfântul şi învăţându-i pe dânşii cuvântul adevărului, s-a dus de la dânşii.

Umblând prin cetate, a văzut zăcând într-un cerdac pe un om slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputând să umble nicidecum, nici să se mişte şi nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar sfântul şi pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Şi nu numai minunile acestea le-a făcut Sfântul Apostol Andrei acolo, ci şi ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, şi pe acela l-a tămăduit, numai cât l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; şi acela, după ce s-a botezat şi s-a însănătoşit, s-a făcut următor al apostolului şi propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile şi cu semnele întorcând la cunoştinţa de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată Ahaia, făcându-i turmă a lui Hristos şi popor sfânt, se bucură şi se veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulţimea creştinilor care crezuseră a surpat capiştile idoleşti, a zdrobit pe idoli şi a ars cărţile cele elineşti ca pe nişte pricini ale rătăcirii oamenilor, dând cu aceasta o pildă de adeverire a credinţei lor celei adevărate. Apoi, adunându-şi avuţia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a lăudat osârdia lor şi socoteală cea bună a primit-o, iar avuţia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei lipsiţi şi săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii, care în puţine zile s-a săvârşit. Şi se adunau acolo creştini, unde se slujea Sfânta Liturghie şi se sfinţeau de episcopii şi de preoţii cei hirotoniţi de Sfântul Apostol Andrei, ascultând şi învăţătura cea de miere izvorâtoare a sfântului. Fiindcă, totdeauna îi învăţa din cărţile lui Moise şi din ale proorocilor şi dovedea cum că unul şi acelaşi purtător de lege este şi al Aşezământului celui vechi şi al celui Nou, care la sfârşitul veacului S-a pogorât din cer şi S-a întrupat din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.

Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat - despre care mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-şi dea seama pentru slujba împărătească pe care o avea şi să se sârguiască ca să-şi ia iarăşi stăpânirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era înţelept şi învăţat şi care abia venise atunci de curînd de la Atena, unde fusese pentru învăţăturile filosofice, a rămas epitrop în locul lui. Şi avea un rob credincios şi preaînţelept, pe care îl iubea foarte mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoşat şi era vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzându-le Stratoclis, plângea, se supăra, se amăra şi căuta doctor spre tămăduirea acestei boli. Însă, să vedeţi iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunoştinţa adevărului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit aşa: "Pentru ce tu fratele bărbatului meu şi cumnate, având în mâinile tale doctor fără de plată te întristezi şi te necăjeşti? Aici este un om străin şi sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără plată într-un ceas poate şi pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască şi pe tine de supărarea aceasta să te mângâie şi să te veselească. Căci şi eu, precum ai auzit, cât de cumplită boală aveam încât şi de viaţă mă deznădăjduisem şi numai cu un cuvânt al lui sunt acum sănătoasă".

Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfântul. Şi numai cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieşit dracul şi s-a dus din locul acela. Şi s-a făcut sănătos şi înţeleptul rob, cel mai înainte legat cu lanţuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis şi Maximila îndată au anatematizat înşelăciunea elinească şi s-au făcut creştini, botezându-i apostolul. De atunci erau nedespărţiţi de sfântul şi în toate zilele învăţau de la dânsul cunoştinţa cea mai desăvârşită a tainei sfintei credinţe creştineşti.

Acestea astfel făcându-se, s-a întors şi Egheat, antipatul, de la Roma. Şi după câteva zile a vrut să-şi cunoască femeia sa. Iar ea, fiind botezată şi nevrând să se împărtăşească cu bărbatul ei cel necredincios şi nebotezat, întâi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după câteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde până la sfârşit, s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei şi au zis: "Ea, de când tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănâncă, nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteală şi cu scopul ei, de un oarecare om bătrân şi străin care este aici.

Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mânie, şi cu totul şi-a ieşit din minţi. Ocăra şi înfricoşa şi numai un scop avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, câtăva vreme l-a pus în temniţă, până când va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopţii, Stratoclis, luând pe cumnata sa Maximila şi pe alţii, care erau mai sârguitori în credinţă dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temniţa care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o străjuiau.

Deci acolo ducându-se, încetişor au bătut la uşă încât să audă sfântul. Auzindu-i sfântul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele sfântului, rugându-se şi cerând ca să-i întărească şi să-i împuternicească în credinţa lui Hristos. Iar sfântul multe zicând, i-a învăţat cele cuviincioase şi i-a sfătuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dânşii cu pace. Ducându-se ei, Sfântul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizând uşile temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru aşteptând hotărârea păgânului Egheat.

Deci, antipatul, văzând că femeia lui Maximila, cu totul s-a lepădat de dânsul, aprinzându-se de mânie, a hotărât asupra Sfântului Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfântul Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi viaţă veşnică a sfântului, căci vrea să se facă împreună părtaş al patimilor lui Hristos, dascălul lui.

Pentru aceasta, ducându-l ostaşii ca să-l răstignească, văzând crucea a lăudat-o pe dânsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a suirii lui la cer. Apoi pe creştinii cei ce s-au aflat acolo, învăţându-i şi întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurându-se, iar ostaşii lui Egheat, făcând voia domnului lor, au pironit pe cruce mâinile şi picioarele apostolului, pentru care lucru preoţii şi diaconii din Ahaia au scris aşa:

"Pătimirea Sfântului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu ochii noştri, toţi preoţii şi diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sunt la Răsărit şi la Apus, la Miazăzi şi la Miazănoapte, care sunt alcătuite şi zidite în numele lui Hristos, pace vouă şi tuturor celor ce cred întru Unul desăvârşit Dumnezeu în Treime, întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel născut, întru adevăratul Sfântul Duh, Care din Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte. Căci această credinţă am învăţat de la Sfântul Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzând-o, am biruit şi după cât am putut o istorisim".

Antipatul Egheat, întorcându-se de la Roma cu stăpânire înnoită şi intrând în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfântul Andrei, i-a zis: "Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscându-L pe El, să te închini Lui şi, închinându-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sunt dumnezei".

Iar Egheat a zis către dânsul: "Au tu eşti Andrei care risipeşti locaşurile zeilor şi sfătuieşti pe popor să primească credinţa cea vrăjitorească, care de curînd s-a arătat şi pe care împăraţii Romei au poruncit să o piardă?"

Sfântul Andrei a zis: "Împăraţii Romei încă nu au cunoscut această, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ pentru mântuirea oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sunt dumnezei, ci draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia. Căci miniind pe Dumnezeu să se întoarcă de la dânşii şi să nu-i asculte. Iar când se va mânia Dumnezeu asupra lor şi se va întoarce de la oameni, atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpânire şi până întru atât îi amăgesc pe dânşii încât îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva având, decât păcatele lor pe care le duc cu ei".

Egheat a zis: "Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, când le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce". Sfântul Andrei a răspuns: "O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sunt martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi şezând, ne-a spus despre vânzătorul Său, ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit". Iar Egheat a zis: "Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost răstignit pe cruce".

Apostolul a răspuns: "Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei voii să asculţi, eu îţi voi povesti ţie". Iar el a răspuns: "Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele". Sfântul Andrei a răspuns: "Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a mă asculta cu îndelungă răbdare". Egheat a zis: "Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta". Iar apostolul a zis: "De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea niciodată". Egheat a zis: "Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte".

Apostolul a răspuns: "Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscând adevărul să crezi şi, crezând, să-ţi afli sufletul tău". Egheat a zis: "Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel este?"

Sfântul Andrei a răspuns: "Aceasta este care o vei învăţa de la mine, căci eu îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să cunoşti mântuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintâi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Şi precum din pământul cel curat era zidit omul cel dintâi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvârşit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintâi şi a înnoit viaţa cea veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintâi, întinzându-şi mâinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe Cruce mâinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrânarea mâinilor omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară şi luând asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa".

După acestea Egheat a zis: "Aceste cuvinte povesteşte-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce jertfă zeilor, apoi bătându-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi".

Sfântul Andrei a răspuns: "Eu Unuia, Adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămâie, nici carne de boi, nici sânge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sângele Lui, pe când Mielul acesta rămâne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu adevărat Trupul Lui de toţi se mănâncă şi Sângele Lui de toţi se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu". Egheat a zis: "Cum poate fi aceasta?"

Sfântul Andrei a răspuns: "Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca să înveţi aceea pentru care întrebi". Egheat a zis: "Eu acea învăţătură de la tine cu chinuri o voi cerca". Apostolul a răspuns: "Mă mir de tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi voi arăta cum, omorât fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mâncat, petrece întreg întru Împărăţia Sa". Egheat a zis: "Dacă este omorât, şi de oameni este mâncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?" Apostolul a răspuns: "Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată această taină".

Atunci Egheat, mâniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniţă. Şi aruncat fiind sfântul în temniţă, s-a adunat la dânsul mult popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfântul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfântul Apostol i-a oprit pe dânşii, învăţându-i şi grăind: "Nu prefaceţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dându-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.

Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfârşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni sunt asemenea fumului, că arătându-se îndată se sting. Şi de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfârşit niciodată.

Căci durerile acestea vremelnice, deşi sunt mici, cu înlesnire se rabdă, iar dacă sunt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup, singure se sfârşesc. Durerile acelea sunt cumplite, care sunt acolo veşnice, unde este plângerea cea neîncetată, strigare, tânguire şi munci fără de sfârşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata spre aceasta mai vârtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu Hristos şi veţi împărăţi cu El".

Astfel Sfântul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţând pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus înaintea sa pe Sfântul Andrei şi a zis către dânsul: "Oare socotit-ai să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc". Sfântul Andrei a răspuns: "A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai când tu vei crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am câştigat Lui".

Egheat a zis: "Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei miniaţi prin tine, tot prin tine să fie îmblânziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spânzurat pe Crucea pe care tu o lauzi".

La acestea Sfântul Andrei a răspuns: "Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că până acum am vorbit cu tine cu blândeţe vrând a te învăţa sfânta credinţă, că doar după cum ai înţelegere, să cunoşti adevărul lepădându-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sunt mai grele, căci cu atât voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cât mai grele chinuri voi răbda pentru El".

Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzându-l pe pământ, să-l bată. Şi după ce s-au schimbat de şapte ori câte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfântul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către dânsul: "Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sângele în deşert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni". Sfântul Andrei a răspuns: "Eu sunt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decât să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mâhnesc, decât tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfârşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfârşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic".

Deci, mâniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfântul Andrei pe cruce, legându-i mâinile şi picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spânzure aşa legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducând pe sfântul la răstignire, alerga poporul, strigând: "Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?" Iar Sfântul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzând de departe crucea gătită pentru dânsul, a strigat cu glas mare:

"Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii câtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia Care a fost spânzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osârdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine".

Acestea zicând şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legându-i mâinile şi picioarele cu frânghii, l-au răstignit şi l-au spânzurat. Şi stătea împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: "Cu nedreptate pătimeşte acest bărbat sfânt". Iar Sfântul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învăţându-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lângă răsplătirea bunătăţilor celor ce vor să fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigând şi zicând: "Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfânt, cinstit şi învăţător bun, cu bun şi blând obicei şi înţelept, ci se cade a fi coborât de pe cruce, căci iată este a doua zi de când este spânzurat pe cruce şi nu încetează învăţând dreptatea".

Atunci Egheat, temându-se de popor, a alergat împreună cu dânşii ca să coboare pe Sfântul Andrei de pe cruce. Iar Sfântul Andrei, văzând pe Egheat, a zis către dânsul:

"Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos, apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să ştii că eu, până voi fi viu, nu voiesc să fiu coborât de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi mă bucur; iar pentru tine mă mâhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci, îngrijeşte pentru tine, până când este în puterea ta, că nu în vremea aceea să începi, când nu-ţi va fi ţie cu putinţă".

Şi vrând slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dânsul, apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sârguiau unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mâinile lor ca moarte. După acestea, Sfântul Andrei a strigat cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sunt spânzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă. Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea şi prin care sunt ceea ce sunt; primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a fi pogorât de pe cruce, mai înainte până nu vei lua sufletul meu".

Zicând el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el, încât nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dânsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; şi când lumina a dispărut, atunci şi Sfântul Apostol şi-a dat sufletul său cel sfânt şi împreună cu dânsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.

Şi aşa s-a sfârşit sfântul bătrân, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfârşit mucenicesc să-şi săvârşească drumul propovăduirii. Iar urâtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dânsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo cazând jos păgânul, s-a zdrobit şi - după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lângă iad.

Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui senator, care crezuse în Hristos, pogorând cinstitul şi sfântul trup al apostolului de pe cruce şi cu miruri ungându-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus trupul sfântului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine păscând turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit două mânăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.

Şi astfel cu plăcere de Dumnezeu vieţuind ea, s-a dus la veşnicele locaşuri, în locul lucrurilor celor pământeşti şi stricăcioase dobândind frumuseţile cele cereşti şi nestricăcioase.

Iar moaştele Sfântului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulţi ani, făcând neîncetat minuni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, până în zilele marelui Constantin, întâiul creştin între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Constă. Doi din fii săi au luat fiecare câte o parte din împărăţia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.

Deci, acest Constantie, a primit în inima să o dorire bună şi de suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli, ale lui Andrei, Luca şi Timotei şi să le aşeze în biserica Sfinţilor Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele Constantin. În acea vreme Sfântul Artemie, care a mărturisit credinţa mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn şi augustalie în Alexandria, şi pe dânsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta. Deci l-a chemat la sine şi i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească în această lăudată slujbă.

Apoi s-a dus Sfântul Artemie şi a luat de la Efes moaştele Sfântului Apostol Timotei, pe ale Sfântului Apostol Luca, de la Tivele Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale Sfântului Apostol Andrei.

Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie închinându-se lor, apoi cu dragoste sărutându-le, le-a aşezat în prea vestită şi luminată biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfântului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei binecredincioşi, cât timp au avut creştinii împărăţie. Iar când a fost prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mâinile binecredincioşilor creştini.

Aceasta este viaţa şi petrecerea Sfântului Apostol Andrei, acestea sunt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel întâi chemat. Aşa a petrecut sfântul, aşa s-a nevoit, aşa a schimbat vânarea de peşti pe vânarea de oameni, aşa a dobândit împărăţia cerului şi acum se odihneşte şi se veseleşte întru împărăţia cea rânduită de Învăţătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicând: şi Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăţie.

Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea. Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început, şi Preasfântului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

No comments:

Post a Comment