Rugăciunea zilei de joi

Rugăciunea zilei de joi

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor şi ale ucenicului care Te-a vândut! Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: „Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sunt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre”. Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit. Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi.

Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nicio frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt. Amin.

Rugăciunea zilei de Miercuri

Rugăciunea zilei de Miercuri

Doamne Atotputernice şi Atotîndurate! Îmi aduc aminte că Te-ai născut Om din Sfânta Fecioară în peşteră şi ai fost vândut cu treizeci de arginţi de ucenicul cel viclean, ca să ne răscumperi pe noi, păcătoşii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, îndură-Te de mine, păcătosul!
Primeşte, Doamne, această mică a mea rugăciune, şi umilită a mea voinţă, că mă întristez pentru că Te-am întristat şi mă amărăsc pentru că Te-am supărat fără de număr. La Tine, Prea Bunule Mântuitor, am toată speranţa şi cred că Tu, Care din iubire de oameni ai primit să fii vândut pentru noi, Te vei îndura şi de mine acum, ca să mă mântuieşti de chinurile cele de veci, şi să mă învredniceşti Împărăţiei Tale. Nu Te depărta de la mine, Doamne, şi ajută-mi, ca în toate să fac voia Ta şi să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici să Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioşi în timpul Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea păcătoasă să-Ţi spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi şi eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ţi fie păcatele. Amin.

CĂLUGĂRUL,

CĂLUGĂRUL,

Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite, singurel.
Desculț, flămând
Şi însetat
Te rog să ai milă de el
Că poate-i un călugăr!

De întînleşti la vreo răscruce
Un om străin, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva în lume…
De-l vezi mereu
Oftând din greu
Să nu-l întrebi atunci de nume,
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea trecând prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traistă goală în mâna lui
Te rog acum
Să-i ieşi în drum
Şi un cuvânt mai bun să-i spui
Că poate-i un călugăr!

Sau când e frig şi plouă afară,
De vei vedea că așteaptă-n gară
Un călător înfrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist şi-ngândurat
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea în multe rânduri
Un om la muncă stând pe gânduri
Privind cu ochii-n depărtare,
Mereu tăcut și abătut
Nu-l întreba ce cată-n zare,
Că poate-i un călugar!

Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, dacă tu vei întâlni
Un om în lume fără rost
Ce plânge-ades
Neînţeles,
Să ştii, iubitul meu, c-a fost
În viaţa lui călugăr.

C-acela care a trăit
Şi-n mănăstire-a-mbătrânit,
Orice i-ai spune şi i-ai da,
Să nu socoți
Că o să poți
Să-i schimbi cumva inima sa,
Că el e tot călugar!

De-i vei cânta de bucurie
De asta el nu vrea să ştie.
De jale de îi vei cânta,
El tot mereu,
Oftând din greu,
Plângând încet va suspina
Cu lacrimi de călugar!

Deci nu căta să-i mângâi plânsul,
Ci roagă-te şi tu cu dânsul,
Căci el de-atâta pribegie,
De toţi uitat
Şi-ndepărtat,
Va suspina după pustie
Căci este tot călugar!

Iar dacă lumea-l va-nşela,
Tu, frate, nu te bucura,
Nici să vorbeşti de el oricui,
Căci el oricând
Mustrat de gând,
Se va scula din calea lui
Căci încă-i tot călugar!

Iar dacă va îmbătrâni
Şi-n lume frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormânt,
Şi nimănui
Să nu mai spui
Că sub acest străin pământ
Se află un călugăr!

11 ani fără "Călugărul coborât din Pateric".

AVVA IOANICHIE BĂLAN de la Sihăstria s-a mutat la cele veșnice pe 22 noiembrie 2007.

Dacă astăzi au și românii un Pateric, acesta este meritul incontestabil al Pr. Ioanichie Bălan. „Predicator zelos“ şi „duhovnic iscusit“, Pr. Ioanichie sfida regimul comunist. Cărţile lui sunt numeroase. Erau căutate ca pâinea caldă. "Patericul Românesc", "Vetre de sihăstrie românească", "Vieţile Sfinţilor în 12 volume"...Tot Pr. Ioanichie a alcătuit vieţile marilor duhovnici Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Pr. Ioanichie a fost și un monah iubitor de rugăciune și de liniște. Era și un bun predicator. Omiliile ţinute la Sihăstria au dat roade bogate. A fost un monah cronicar și un tezaur al cuvintelor de aur ale batrânilor monahi. O viaţă pilduitoare, care rămâne pentru noi o icoană a Sfintei Ortodoxii.

Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute

Era o zi tristă de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, stătea pe o bancă, în grădina unui oraș.

 I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi. Buzișoarele îi erau vinete și fața slabă îi era galbenă ca ceara.

Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea din când în când și privea spre Cerul acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră mulți inși, fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân s-a apropiat de el și i-a spus părintește:

– Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?

– Da, domnule, răspunse copilașul. Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.

– Ce vrei să spui, drăguțule? Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?

– Nu, dar anul trecut El a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui, în Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo, și că Dumnezeu nu mă va părăsi în niciun fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni sigur, dacă-L mai aștept nițel.Nu e așa, domnule?

– Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu! El m-a trimis să port grijă de tine.
 Vino cu mine; nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic.

Ochii copilașului străluciră de bucurie și fața lui ca un fulger de biruință.„Știam eu, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni!

 Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”

Precum magnetul atrage fierul aşa şi rugăciunile, milosteniile, faptele bune şi spovedania vor atrage mila lui Dumnezeu.

Daţi-mi un sfat părinte: cum să-i fac pe copii să-L îndrăgească pe Hristos?

- Copiii nu au nevoie de sfaturi – ba nici chiar de învăţătură! –, ci de modele! Învaţă-i doar să desluşească înşelăciunea lucrurilor trecătoare şi să nu-şi robească mintea patimilor. Mai-nainte de toate trebuie ca tu să faci toate astea şi ei vor vedea în tine calea de urmat. Şi sfântul Vasile cel Mare zice că „învăţătura faptelor este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor”.

- Frumos! Asta, în traducere liberă, ar însemna că tot eu sunt cel care trebuie să mă fac… sfânt!

- Da. Dar să nu-ţi fie cu neputinţă, că nu e greu, însă trebuie să ai dragoste. Şi să-i faci să simtă această dragoste. Copiii pot să-L vadă pe Iisus în două feluri: sau „neavând nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag” (Isaia 53, 2), ori „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Psalm 44, 3). Depinde dacă-L află de frica iadului, de dragul răsplătirilor viitoare, ori… din dragoste. Că sfârşitul a toate este dragostea. Dar tu cu dragostea trebuie să începi, că este capătul a toate. Spune şi sfântul Ciprian al Cartaginei că „dragostea este adevarata slujbă pentru Dumnezeu”. Iar tu, din dragoste, trebuie să-i rabzi şi să te rogi pentru ei – că mai degrabă îl slăveşti pe Dumnezeu în felul acesta decât prin cuvinte. Pentru că Cuvântul poate să scape minţii, dar vei vedea că Dumnezeu va lucra într-înşii…

- Greu şi cu dragostea părinte…

- Dacă nu pot să primească Cuvântul în duh, grăieşte-le în pilde. Aşa vei face Cuvântul trup şi va prinde viaţă în ei.

- Şi dacă eu nu pot să ajung sfânt şi nu pot fi modelul perfect pentru ei, ce să fac atunci părinte?

- Să te rogi. Roagă-te pentru ei, dar roagă-te conştient că nu poţi face nimic fără ajutorul lui Hristos. Da. „Fără de mine nu puteţi face nimic”… (Ioan XV, 5).

Roagă-te, posteşte şi fă fapte bune. Copiii nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru că nu-L cunosc. Te vor asculta însă, dacă tu vei ţine seamă de poruncile Domnului şi-ţi vei pune nădejdea doar în El. Dacă tu vei dori în toate să placi lui Dumnezeu, El se va îngriji să fii de folos şi copiilor.

Păi asta tot la sfinţenie mă duce, avva!

N-ai de ales! Precum magnetul atrage fierul aşa şi rugăciunile, milosteniile, faptele bune şi spovedania vor atrage mila lui Dumnezeu.

Pr. Gavriil de la Panagouda

Proorociile cuviosului Lavrentie al Cernigovului despre ultimele timpuri

Proorociile cuviosului Lavrentie al Cernigovului despre ultimele timpuri
„Acum, noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota.„

„Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. In acest război se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind„

„Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat„

„Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă.

Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu foarte mare viclenie. Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită.

Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al doisprezecelea neam de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi prin capacităţile sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după vârsta de 12 ani când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care ieşind din beznă (din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de spaimă dar satana îi va spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în chipul omului „antihristul”. Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei – Crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât.

Pe el îl vor vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă. Pe oamenii săi el îi va ştampila cu semnul său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit omul sau nu semnul satanicesc. Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă deznădăjduiţi!

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică”. Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada sa şi va fi o secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va putea să cadă omul într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta în aşteptare, urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui. Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar când pământul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care el le va răspunde: „dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca râurile şi lacurile, şi nu va mai fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani şi jumătate, dar pentru aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile. În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii) şi Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea atotputernică şi ei nu vor vedea acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toţi oamenii şi pe care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor. Încă o dată vă repet să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu va fi acolo .

Va fi război, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri . Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea.

Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.

Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului!

În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni.Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial . Vor fi nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”

Sfântul Lavrentie al Cernigovului

CALEA CEA SCURTĂ A MÂNTUIRII: SUFERINȚA

CALEA CEA SCURTĂ A MÂNTUIRII: SUFERINȚA
"Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat, şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu, şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.

Un Avvă în Pateric spune că: "Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.

Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat. Este cu putinţă să te căieşti pentru ceea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar de când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta:

"Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”

Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!

De aceea, Vechiul Testament ne învaţă:
"Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi.” Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe, a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege. După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis:

„Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.[...]

Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune:

„Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”.
Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc”.

Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine. Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin unii care sunt oameni duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel:

„Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi”.
Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa. În general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos."