miercuri, 12 aprilie 2017

Sfânta Casiana

Sfânta Casiana, singura imnografă a Bisericii

Dintre sutele de imne bisericeşti pe care Sfinţii Părinţi le-au păstrat pentru a fi cântate la slujbe, câteva din cele mai răscolitoare cântări ce se pot auzi în curgerea unui an aparţin unei femei. Deşi aproape uitată de popor în mulţimea minunată a sfinţilor, Sfânta Cuvioasă Casiana este una din cele mai deosebite maici ale Bisericii.
De la omul necunoscut care şi-a semnat imnul "păcătosul" până la împăratul bizantin Iustinian, care a scris cu cerneală roşie imperială imnul "Unule Născut", ce a fost inclus ulterior în rânduiala Sfintei Liturghii, imnografia Bisericii cunoaşte sute de iluştri bărbaţi imnografi. Însă puţine se ştiu despre vrednicele femei care prin sensibilitatea şi curăţia inimii lor au închinat lui Dumnezeu unele din cele mai frumoase cântări.
Cea mai cunoscută femeie imnograf, şi singura ale cărei cântări s-au păstrat până astăzi în cărţile de cult, este Sfânta Casiana, numită în unele locuri Casia, Casiani sau Icasia, o monahie care a trăit în secolul al IX-lea, prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 7 septembrie. Puţini credincioşi au auzit de ea, mai ales că majoritatea calendarelor nu o amintesc. "Unii sfinţi aşa doresc, să trăiască în smerenie, chiar şi după moarte. Există sfinţi mari care nu sunt cunoscuţi!"
Deşi puţine sunt cărţile care vorbesc despre viaţa minunată a acestei sfinte, cele câteva istorisiri dau mărturia unei vieţi minunate, dedicate în întregime lui Hristos. Sfânta noastră maică Casiana s-a născut în Constantinopol, între anii 805-810, într-o familie de aristocraţi, tatăl ei deţinând o funcţie importantă la curtea imperială. Încă de la o vârstă fragedă, Dumnezeu i-a încredinţat darul de a scrie versuri. Sfântul Teodor Studitul a fost impresionat de dăruirea şi stilul ei literar, pe care le găsea rare în vremea aceea la cineva atât de tânăr. Chipul şi sufletul ei erau de o frumuseţe rară, drept care cronicarii vremii amintesc că a participat la o "înfăţişare a mireselor", unde au fost adunate cele mai frumoase fecioare, pentru ca împăratul Teofil să-şi aleagă dintre ele pe viitoarea împărăteasă. Captivat de frumuseţea Casianei, tânărul împărat s-a apropiat de ea şi i-a zis: "Prin femeie şau intrat în lumeţ cele josnice", făcând aluzie la păcatul Evei. Atunci, preaînţeleapta Casiana, roşind cu sfială, i-a răspuns lui Teofil zicând: "Şi prin femeie şau venit şiţ cele mai alese", referindu-se la nădejdea de mântuire adusă în lume de întruparea lui Hristos prin Fecioara Maria. În faţa marii îndrăzneli şi a înţelepciunii Casianei, el s-a retras de la ea, oferind mărul de aur, simbol al alegerii ca împărăteasă, prudentei Teodora.
Stareţa iubitoare de icoane
Departe de a se simţi lezată din pricina respingerii din partea împăratului Teofil, Casiana nu îşi dorea să devină împărăteasă. Dimpotrivă, ea a văzut în asta pronia lui Dumnezeu, acum fiind liberă să urmeze viaţa monahală şi învăţătura cea duhovnicească în calitate de mireasă a Împăratului împăraţilor. În 843, a întemeiat un aşezământ monahal pe Xerolofos, a şaptea colină a Constantinopolului, unde a fost stareţă. Aici a continuat să scrie şi să compună imne închinate Domnului. Ca o compozitoare cu dar de la Dumnezeu, ea îşi scria singură muzica pentru poemele sale duhovniceşti. Stareţa Casiana a înzestrat slujbele ce se ţineau în mănăstirea sa cu multe cântări noi. Pentru frumuseţea lor deosebită, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au recunoscut darul ei neasemuit şi unele din imnele sale au supravieţuit până azi.
În timpul vieţii ei, Biserica s-a confruntat cu groaznica prigoană a icoanelor, pe care Casiana le-a apărat cum a ştiut mai bine. Nu s-a descurajat, deşi a suferit prigoană şi a fost chiar bătută cu biciul. A stăruit în rezistenţă împotriva iconoclaştilor, vizitând în închisoare pe monahii proscrişi, pe care îi sprijinea şi îi consola cu scrisori şi daruri. Era cunoscută ca o fină observatoare a slăbiciunilor omeneşti; ea îşi exprima părerea despre cei cărora le lipseau curajul şi hotărârea zicând: "Urăsc tăcerea când este timpul de vorbit!" Se crede că a trecut la cele veşnice înainte de anul 865. Pentru darurile şi faptele ei deosebite, Biserica o cinsteşte până azi, fiind zugrăvită în Icoana Duminicii Ortodoxiei purtând în braţe o icoană.
Povestea Cântării Casianei
Monahia Casiana a compus un număr mare de imne liturgice, o parte din ele fiind incluse în cărţile de slujbă ortodoxe, precum Mineiele şi Triodul. Tradiţia şi cercetarea manuscriselor atribuie Sfintei Casiana 49 de imne religioase şi alte 261 versuri profane. Sub numele său apar în cărţile bisericeşti primele şase irmoase ale Canonului Sâmbetei celei Mari şi stihiri din slujba Naşterii Domnului, la sărbătoarea Sfinţilor Mucenici Samona şi Aviv (15 noiembrie), la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, la sărbătoarea Sfinţilor Mucenici Eustratie şi Auxentie (13 decembrie) şi multe altele. Unii cercetători îi atribuie şi textul "Canonului pentru cei morţi".
Însă dintre toate, cea mai cunoscută este cântarea ce îi poartă numele, Cântarea Casianei, unul dintre cele mai frumoase imne din Săptămâna Patimilor, cântat la Denia din Marea Miercuri: "Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă".
Acest imn, considerat o capodoperă a poeziei religioase, poartă în el o poveste inedită. Se spune că maica Casiana se afla într-o după-amiază în grădină compunând acest imn. Înainte de a isprăvi de scris, a auzit că împăratul Teofil, în continuare atras de frumuseţea ei, avea să vină în grădină, aşa că ea a plecat pentru a se ascunde de împărat, lăsând poemul neterminat în urmă. Teofil, intrând în grădină şi găsind această cântare neterminată, a adăugat fraza: "Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns". Se pare că ele nu se refereau în mod expres la Eva (care L-a auzit pe Dumnezeu umblând prin grădina raiului "în amiazăzi"), ci mai degrabă la Casiana, care, auzind că împăratul se apropie, a fugit şi s-a ascuns. După ce Teofil a plecat, Casiana a ieşit din ascunzătoare şi a văzut fraza scrisă de mâna lui, dar nu a şters-o, ci a scris mai departe, pentru a încheia poemul. Desigur, femeia despre care este vorba nu este Sfânta Casiana, ci este "femeia păcătoasă" din Evanghelia după Luca, care nu apare pentru întâia dată în imnografia greacă. Şi Sfântul Roman Melodul i-a închinat un condac. "Cuvintele acestea, chiar dacă nu poartă în ele adevărul femeii de atunci, îl cuprind pe al tuturor desfrânatelor din lume şi pe al fiecăreia în parte. De aceea sunt făcute cântările, să spună prin har ceea ce oamenii de rând nu sunt în stare prin fire", spunea mitropolitul Bartolomeu Anania în "Amintirile peregrinului apter", cu referire la această zguduitoare cântare.

marți, 11 aprilie 2017

Caine, unde este fratele tau?

Caine, unde este fratele tau?
Primul sange omenesc, generale, care a fost varsat pe pamant a fost sange de frate. Acest fapt e simbolic pentru toate faradelegile savarsite de om asupra omului pana la sfarsitul istoriei. Si ultimul sange omenesc, generale, care va fi varsat pe pamant va fi, din nou, sange de frate: fiindca ce altfel de sange ar putea fi?
Dar fratii dupa sange nu sint intotdeauna frati dupa duh. Cain si Abel aveau acelasi sange, dar nu si acelasi duh; erau frati dupa sange, dar nu frati dupa duh: fiindca in vreme ce duhul lui Abel era luminat de Dumnezeu, duhul lui Cain era intunecat de zavistie. S-a intristat Cain foarte, si s-a mahnit fata lui, adica i s-a intunecat si fata din pricina duhului intunecat. Si cand erau singuri in camp, s-a sculat Cain asupra fratelui sau Abel si l-a omorat pe el (Fac. 4, 5-8).
Vazut-a Atoatevazatorul Dumnezeu ce a facut Cain si l-a intrebat: Unde este Abel, fratele tau? Iar varsatorul de sange, ca fiecare varsator de sange de mai tarziu, s-a slujit de minciuna si a raspuns: Nu stiu: au doar pazitor sint eu fratelui meu?
Cu asta a inceput istoria neamului omenesc pe pamant, si anume cu o ucidere de frate. O ucidere de frate din zavistie! Aceeasi zavistie satanica ce a racit dragostea protoparintilor nostri fata de Facator a racit si dragostea primului lor fiu fata de fratele sau. Aceasta din urma faradelege a venit ca urmare a celei dintai, precum si ca pedeapsa pentru cea dintai – pedeapsa pentru Adam si Eva. Vazand pe fiul lor mai tanar si mai bun omorat, tatal si mama nu au avut cum sa nu simta boldul otravit al pacatului pe care il savarsisera fata de Dumnezeu in Rai. Insa acesta a fost doar inceputul, exemplar pentru intregul viitor al urmasilor lor. In ce consta caracterul exemplar al acestei faradelegi? In aceea ca pacatul omului fata de om apare ca urmare a pacatului omului fata de Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte – atunci cand vorbim despre razboi – ca razboiul omului impotriva omului apare ca urmare a razboiului omului impotriva lui Dumnezeu. Daca Atotmilostivul Facator al oamenilor nu ar fi potolit incendiul care a fost si este in continuare aprins de pacat, neamul omenesc ar fi fost nimicit chiar de la prima generatie istorica. Dar mila Facatorului mai intai a impiedicat razbunarea asupra ucigasului de frate Cain, iar apoi a dat mangaiere nefericitilor parinti prin cel de-al treilea fiu, Sit. Si a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca oricine il va afla pe el sa nu-l omoare (Fac. 4,15). Si a tot trait Cain pe pamant, fugind din loc in loc si tremurand cu intregul trup. Iar mama lui Abel ecel omorat, cand l-a nascut pe Sit, a pus acest fapt pe seama milostivirii lui Dumnezeu, zicand: Dumnezeu mi-a dat alt fiu in locul lui Abel, pe care l-a omorat Cain (4, 25).

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Valoarea Sf. Liturghii

Valoarea Sf. Liturghii
În ceasul morţii, Sf. Liturghii ascultate cu atenţie şi evlavie vor fi un izvor de mare mângâiere.
Fiecare Sf. Liturghie mijloceşte iertarea păcatelor tale la Dreptatea lui Dumnezeu.
Orice Sf. Liturghie ascultată cu fervoare îţi poate uşura pedepsele vremelnice datorate păcatelor.
La Sf. Liturghie ţi se iartă păcatele lesne iertătoare pe care nu le-ai spovedit şi de care te căieşti.
Prin Sf. Liturghie ascultată cu evlavie este micşorată dominaţia diavolului asupra ta.
Liturghiile ascultate de tine în viaţă, valorează mai mult decât cele oferite de alţii pentru tine după moartea ta.
Prin ascultarea Sf. Liturghii eşti ferit de multe primejdii şi nenorociri neaşteptate.
Cu fiecare Liturghie bine ascultată îţi vei uşura şi scurta suferinţele vremelnice de după moarte.
Sf. Liturghie este Jertfa cea mai puternică, cea mai folositoare, care întrece toate rugăciunile, toate faptele bune, precum şi toate faptele de căinţă şi negreşit îşi face efectul pentru toate sufletele prin puterea sa proprie şi imediată.
Orice Sf. Liturghie ascultată cu evlavie, îţi dobândeşte o mai mare slavă în Cer.
Şi fii atent: prin Sf. Liturghie ascultată cu evlavie îţi vor fi binecuvântate toate afacerile şi interesele chiar pământeşti.
Dacă am cunoaşte valoarea divină a Jertfei Sf. Liturghii, cât zel, câtă râvnă am folosi pentru a o asculta cu cea mai mare evlavie, credinţă şi atenţie.
Sf. Liturghie este fapta cea mai sfântă a credinţei creştine, nu ai putea să faci nimic spre marea slavă a lui Dumnezeu şi ceva mai de folos pentru sufletul tău, decât ascultarea cu credinţă şi evlavie cât mai des a Sf. Liturghii.
Se dobândesc mai multe merite ascultând cu evlavie o singură Sf. Liturghie, decât a împărţi la săraci toată averea proprie sau a merge în pelerinaj în toate locurile de pe faţa pământului.
O Sf. Liturghie aduce mai mare cinste lui Dumnezeu decât toate virtuţile celor drepţi de pe pământ şi mai mult decât atât, decât toate laudele date de sfinţii şi îngerii din Ceruri.
Prin Sf. Liturghie, Domnul ne dă tot ceea ce cerem, chiar şi binele pe care nu ne-am gândit vreodată să-l cerem.
Cine ascultă cu evlavie Sf. Liturghie, Dumnezeu îi va trimite în ultimele clipe ale vieţii sale atâţia din sfinţi pentru a-l mângâia şi ocroti, câte Sf. Liturghii a ascultat cu evlavie în viaţa lui pământească.
Sf. Liturghie fiind o Jertfă dumnezeiască, valorează cât Însuşi Dumnezeu !

vineri, 7 aprilie 2017

Orbii nu se certau niciodată.

https://www.youtube.com/watch?v=cHuanDpFDGU

Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.

Diavolul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.

Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:

- Dar de ce eşti aşa de amărât, împieliţatule?

- Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui.

- Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.

- O pereche de cizme nou-nouţe, răspunse Nichipercea.

Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea.

Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, văicărindu-i:

- Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-l împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.

Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în realitate n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse...

- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă.

Dracul se uita şi el, cu baba, de departe.

Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:

- Un galben! Un galben!

Apoi unul din ei zise celuilalt:

- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.

- Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?

- La mine?! Doamne fereşte!

Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului".

Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce pocinog.

Şi, iată că, unii oameni sunt mai şireţi decât diavolul; ce n-a putut face diavolul a făcut baba.


DESPRE NEȘTIUTELE JUDECĂȚI ALE LUI DUMNEZEU

DESPRE NEȘTIUTELE JUDECĂȚI ALE LUI DUMNEZEU

Un pustnic de lângă cetatea Emesei , din Siria , avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el.
Însă el se gândea asa :" Doamne prea bun esti Tu , că văd că la cei răi le merge bine , iar cei buni au necazuri si scarbe. Cum, Doamne , de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini ?"

Apoi si -a zis :" Am să mă rog lui Dumnezeu, să -mi arate cum sunt judecățile Lui." Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei , a purtări de grijă a lui Dumnezu : Cutare este rău, este păcătos , si-i merge bine . Altul este bun, dar copii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.

Unul este rău si trăiește mult, iar altul este bun si moare devreme . Uite un creștin este bun , se roagă lui Dumnezeu , posteste si numai de scarbe dă, iar altu- i rău, înjură, bea si pe acela nu-l pedepsește Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia : Doamne, ce este , căci calea celor răi sporeste si calea celor drepți totdeauna este în necaz?

Si din ziua aceea a început să se roage :" Doamne , arată -mi judecățile Tale, ca să nu judec! " Rugîndu - se el asa , odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându -se el, i-a ieșit înainte un tânăr si i-a zis:
- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să- ți arate mari taine , dar să nu te smintesti.

- Unde, fiule?

- Când ajungi la orasul Emesa , oras mare , să bagi de seamă că în marginea orașului este o grădină mare, înconjurată cu copaci , cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într - un loc s- a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare .

Să bagi de seamă că acolo alături de grădină unde-i copacul cel cu scorbură, este o fantanita . Si lângă fântâna este o cărare care trece, iar dincolo este drumul cel mare . Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului . Să stai acolo ascuns si să te uiți spre fântână.
Si ce- i vedea acolo , ai să te folosești mult.

Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântâni, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo , s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si , stând el acolo si rugîndu - se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos . Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tascuta frumoasă. A venit la fântâna, s-a dat jos de pe cal si a a dat drumul la cal să pască . Si el a stat, a băut apă si a scos din tascuta de piele 150 de galbeni de aur . I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s- a odihnit . Dar el în loc să - i pună în buzunar, i-a pus alăturea.

Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se indepartase mai încolo, dar pastea . Si el a fugit , a ajuns calul, dar punga i -a căzut si a rămas la fântână. El n- a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s- a dus înainte.

Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul , vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într - însa e aur , a luat - o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de- a dreptul si a fugit cu punga de aur.

În urma acestuia care a luat punga si a fugit , vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte , haine vechi , obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desaga si apă din fântână, si a mâncat. Si a mulțumit lui Dumnezeu si pe urmă s - a culcat oleacă.

În timpul acesta boierul si- a dat seama că nu are banii la el , ce i- au cazut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.

-Mosule , n-ai găsit aici o pungă cu galbeni ?

ăsta nu stia nimic:

-N- am găsit nimic.

-Mosule, scoate banii ! Unde i-ai pus?

-Cucoane, n-am găsit nici un galben!

-Ei! Scoate banii că te omor!

-Cucoane, nu stiu nimic!

Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi , a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.

Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i- a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându -si palme si vaitandu-se că a omorât om nevinovat.
Si s-a dus călare bătându -se.

Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: " Ia uite măi, cîtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât?
Vai de mine , mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălat a luat banii si s-a dus în lumea lui."

Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.

- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!

A ieșit părintele si îngerul l- a întrebat :

- Ce ai văzut si cum ți s- a părut?

-Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăți a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!

-Părinte, mata ai vrut să stii judecățile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptati a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curți mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce a găsit banii. Si la acela săracul, într- o noapte i-a murit mama si sotia, si el s-a dus la boier să -i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să -i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.

Si a venit săracul la el, zicând :

-Cucoane, dă -mi niste bani împrumut să ingrop pe mamă si pe soție, că ți -oi prasi la vară, si ți -oi cosi, voi secera pe lan .

Si boierul si-a zis: " Acum îi momentul, că -i sărac! "

-Dă -mi livada ta!

-Cucoane, am muncit de mic , am plantat copaci , am rasadit si nu pot să ți -o dau !

-Cât să -ți dau pe livadă?

Dar acela a spus asa:

-Să -mi dai 300 de galbeni , că de nevoie o dau , că n-am cu ce face înmormântarea.

Dar boierul , văzându - l pe acela necăjit , că are doi morți, nu i- a dat mai mult de 150 de galbeni .

-Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate.

Eu n- am cerut prea mult . Grădină mea face 300 de galbeni de aur.

Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis : " Dumnezeu să facă drepate. "

Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dînsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de nevoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână , că el când i-a dat numai 150 a zis : " Dumnezeu să facă drepate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina. "
Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?

-Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic .

Bătrânul acesta - i-a spus îngerul - , când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi, pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a luat apa. Si tot striga la el :" Măi frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa! "

Si el în loc să sară să -l scoată pe acela, a dat un bici la boi si a zis: " Asa îți trebuie, cine te-a băgat acolo." SI acela s-a luptat oleacă cu apa si s-a înecat.
Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să -l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să -i plătească în lumea aceasta , pentru că a avut greșeala aceea din tinerețe, când nu a vrut să -l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci , si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta.
Dumnezeu a făcut foarte bine , că prin moartea asta , îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.

-Dar boierul ?

-L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap ? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocaiasca acolo , o să -l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta boierul se mărturiseste si face canon si se mantuieste.

Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte , dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecățile Lui nu sunt ajunse de mintea omenească.

N-ai auzit tu pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecățile Mele de judecățile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune ? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice : Judecățile Domnului sunt adânc mult?

Cum ai îndrăznit tu un om , să stii judecățile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să -ți arăt că judecățile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

SI tu ai judecat ceva, dar judecățile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte!
Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici : " Doamne, Tu le stii! Eu nu cunosc judecățile Tale!

Dar , fiindcă esti om , Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te inteleptesc să nu mai îndrăznești să iscodesti judecățile Lui, că judecățile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.

Asadar să ținem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că -i strâmb si rău, de multe ori ne înșelăm! Că nu cunoaștem judecățile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.

" Nu cerca cele necercate si nu voii să ajungi cele neajunse! Amin.

Părintele Ilie Cleopa

Cine a fost misteriosul rege Melchisedec?


Cine a fost misteriosul rege Melchisedec?

Deși Hristos a venit în lume din neamul evreilor și era de așteptat ca Sfântul Pavel să spună despre preoția Lui că ar fi continuatoare a preoției lui Aaron, pe care Dumnezeu o instituise, nu se întâmplă acest lucru, ci preoția lui Hristos este legată de preoția unui rege provenit dintre păgâni.

Vechiul Testament consemnează foarte pe scurt figura și faptele regelui Melchisedec: „Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!» Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate” (Facerea 14, 18-20). Pe lângă acestea, autorul Psalmilor mărturisește că preoția lui Mesia avea să fie „după rânduiala lui Melchisedec” (Psalmul 109, 4).

Sfântul Apostol Pavel este cel care ne oferă date mai amănunțite despre acest personaj misterios, comparându-l cu Hristos, spunând că este „rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea” (Evrei 7, 2-3).

Personajul istoric Melchisedec

Palestina în epoca Mijlocie a Bronzului (înainte de 1500 î. Hr.) era divizată în numeroase orașe-stat. Melchisedec era de neam canaanit, popor urmaș al lui Canaan, pe care Noe îl blestemase, neam idolatru cu care evreii aveau să porte multe războaie la revenirea lor din robia egipteană, dar este numit „preot al Dumnezeului celui Preaînalt” (Facerea 14, 18), cu toate că preoția Vechiului Testament avea să fie instituită prin Aaron, fratele lui Moise, după ieșirea din robie. Pe lângă slujirea sa ca preot, Melchisedec este numit rege al Salemului, probabil un nume prescurtat pentru Ierusalim, care era ocupat de canaaniți în acea vreme. Acest personaj, despre care nu există alte informații anterioare, iese în fața lui Avraam și îi aduce un omagiu, atunci când acesta obține o victorie uimitoare, cu doar 318 slujitori, împotriva a patru regi mesopotamieni. Făcând aceasta, regele recunoaște că victoria lui Avraam putea fi atribuită doar Dumnezeului celui Preaînalt.

Astfel, evenimentele au luat o turnură cu totul neobișnuită, deoarece din păgâna lume canaanită se ridică un rege, care nu numai că are aceeași credință ca Avraam și că venerează același Dumnezeu, ci îl și binecuvintează pe acesta, pe care Dumnezeu îl binecuvântase deja. De asemenea, Avraam recunoaște demnitatea preoțească a regelui, oferindu-i zeciuială, practică ce va fi reglementată prin legea lui Moise mult mai târziu.

Melchisedec, prototipul lui Hristos

În aceste condiții, se pune întrebarea: de ce acest rege este numit prototip al lui Hristos?

Deși Hristos a venit în lume din neamul evreilor și era de așteptat ca Sfântul Pavel să spună despre preoția Lui că ar fi continuatoare a preoției lui Aaron, pe care Dumnezeu o instituise, nu se întâmplă acest lucru, ci preoția lui Hristos este legată de preoția unui rege provenit dintre păgâni. Justificare acestui demers ne-o dă chiar Sfântul Pavel. Acest mare preot „al Dumnezeului Celui Preaînalt” posedă două mari calităţi, precum însuşi numele său ni-l arată. Pentru aceasta, nu întâmplător autorul Epistolei către evrei se opreşte asupra sensului pe care îl oferă acest nume. Numele „Melchisedec”are o semnificație aparte în limba ebraică. „Melek” înseamnă „rege”, iar „țedec” înseamnă „drept”. Așadar, Melchisedec s-ar traduce ca „regele meu este drept”, sau, așa cum îl numește Apostolul Pavel, „rege al dreptății. (Evrei 7, 2), iar după numele cetății sale, Salemul, care se tâlcuiește „cetatea păcii”, el este și rege al păcii. Iar dacă adăugăm şi celălalt titlu, „preotul Dumnezeului Celui Preaînalt”, se obţine unirea clară a preoţiei cu autoritatea regală, ceea ce corespunde exact poziţiei lui Hristos preamărit, adică împărat şi Preot. Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând acest text, vede o mare asemănare între numele lui Melchisedec şi cel al Mântuitorului Iisus Hristos: „Ce om poate fi împărat al dreptăţii şi al păcii? Nimeni altul decât numai singur Domnul nostru Iisus Hristos”.

Preot după rânduiala lui Melchisedec

Preotul rânduit „după rânduiala lui Melchisedec” trebuie să fie „preot în veac” (Evrei 6, 20), întrucât Melchisedec din Facere este prezentat ca fiind „preot pururea” (Evrei 7, l-3). Pentru Sfântul Pavel, Melchisedec e numai o prefigurare a preotului veşnic, o schiţă care îl reprezenta pe acesta într-un mod sugestiv, dar imperfect.

Apariția neașteptată și misterioasă a regelui din Salem este ceea ce îi oferă caracterul atemporalității și a unicității. Deoarece Biblia nu menționează nimic despre genealogia, nașterea și moartea acestuia, Sfântul Pavel spune că el este diferit de orice alt personaj biblic, fapt ce-l face potrivit pentru a fi un prototip al lui Hristos, ca un simbol al veșniciei. Preoția sa unică oferă o imagine a preoției veșnice și universale a lui Hristos.

Pentru a putea fi preot în cadrul preoției iudaice, doritorul trebuia să facă dovada apartenenței sale la o familie preoțească. Dar, Melchisedec nu-şi putea justifica dreptul la o preoţie prin descendența dintr-o familie preoţească, căci încă nu fusese instituită preoția levitică. Melchisedec e prezentat în Facere 14, fără ca să se facă nici cea mai mică menţiune a originii sale familiale: el apare fără tată, fără mamă, fără genealogieşi totuşi, textul inspirat atestă faptul că el era preot (Facerea 14, 18).

Această situaţie paradoxală duce la ideea unei preoţii diferite de cea prevăzută de Legea lui Moise. Aşadar, despre Melchisedec nu ni se spune nimic, nici despre naşterea sa, nici despre moartea sa: „neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” (Evrei 7, 3), însă nu pentru că Melchisedec nu s-ar fi născut şi n-ar fi murit ca orice om, ci pentru că naşterea şi moartea lui sunt necunoscute, datorită tăcerii Sfintei Scripturi.

Aşadar, persoana lui Melchisedec apare ca o prefigurare a marelui Arhiereu, Iisus Hristos, prin numele său, reşedinţa şi funcţia sa dublă de preot-rege. Cele două slujiri, de preot şi rege, pe care le-a avut Melchisedec, vor rămâne unice în istoria lui Israel pentru că nimeni, până la Iisus Hristos, nu va mai avea dubla calitate de preot şi împărat. Astfel, preoţia lui Melchisedec apare ca superioară celei a lui Aaron și, de aceea, nu se spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că este preot în veac după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec. Ca preot, el a prefigurat acea preoţie ideală, a unei rânduieli spirituale şi nu trupeşti, ca cea levitică şi anume, preoţia care nu avea să înceteze niciodată.