vineri, 30 noiembrie 2018

Catedrala Sfântului Apostol Andrei din Patras








Catedrala Sfântului Apostol Andrei din Patras

Patras, al treilea oraş ca mărime din Grecia, este capitala regiunii Ahaia din nordul peninsulei Peloponez, la 215 de kilometri vest de Atena. Oraşul se află la poalele muntelui Panchaikon, cu deschidere la Golful Patras.

Catedrala Sfântul Andrei din Patras a fost întemeiată în anul 1908, de către regele George I, sfinţită în anul 1974, de către mitropolitul oraşului, episcopul Nicodim. Lucrările de construcţie au fost supravegheate de către arhitectul Anastasios Metaxas, iar după moartea acestuia (1937), de către arhitectul Georgios Nomikos.

Catedrala are o arhitectură impresionantă de influenţă bizantină. Domul central al bisericii are o înălţime de 46 de metri, iar pe bolta acestuia se înalţă o cruce de cinci metri, placată în întregime cu aur. Interiorul bisericii este îmbrăcat cu minunate picturi bizantine şi icoane. Putând găzdui mai bine de 5.500 de credincioşi, Biserica Sfântul Andrei din Patras este una dintre cele mai mari biserici din Balcani.

Pelerinii ajunşi la aici se pot închina Cinstitului Cap al Sfântului Andrei, precum şi unei bucăţi din crucea în formă de X, pe care acesta a fost răstignit.

luni, 26 noiembrie 2018

Avem o ţară



Avem o ţară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.
Azi iaraşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.
Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!

Călăuziți fiind de-un înger sfânt

Demult, demult, așa spune Cuvântul,
Pe-ndepărtate plaiuri și pământuri
Văzând Cerescul Tată cum pământul
E străbătut de păcătoase gânduri,
Văzând păcatul cum se înălțase
Și lumea plină de nelegiuire
Din milă pentru lumea ce-o crease
A dat pe Fiul Său drept mântuire.
Dar iată cum a fost minunea dată:
Un înger sfânt, Gavril, intră-n cetate,
Și-n Nazaretul Galileii, iată,
I-a spus Mariei binecuvântate:
„O, plecăciune eu îți fac, Marie,
Căci fost-ai astăzi binecuvântată
Și mare har ți s-a făcut azi ție
Să ai un Fiu de la Cerescul Tată!”
Atunci s-a tulburat profund Maria
Și se-ntreba ce pot să însemneze
Cuvintele, urarea, bucuria
Ce inima-i făcură să vibreze.
„Marie, nu te teme nicio clipă,
Căci astăzi căpătat-ai îndurare
Și Domnul te-a luat pe-a Sa aripă
Să-ți împlinești deplin a ta chemare.
De astăzi tu vei fi însărcinată
Și-L vei purta pe Fiul din vecie,
Unul Născut din dragoste curată,
Un Fiu de Dumnezeu din veșnicie.
Îl vei numi Iisus, Mântuitorul
Și va fi Fiul Celui Presfințit,
Va cârmui cu dragoste poporul
Ca Mare Împărat, fără sfârșit.
Când Duhul Sfânt va pogorî spre tine
Puterea Domnului te va umbri,
Iar Pruncul ce puterea o deține
Eternul Fiu de Dumnezeu va fi.”
Gavril mai povesti cum zămislise
Elisabeta, ruda ei de sânge…
Deja a șasea lună împlinise
Și simte copilașul cum împinge.
Sosi și ziua binecuvântată
În care Pruncul a venit pe lume
În ieslea cea săracă, dar curată
Din Betleemul cel uitat de lume.
Născut în sărăcie și durere,
În cel mai simplu mod ce-i cu putință,
Fără palate, fără de avere,
Sosit pe lume-n crudă suferință
El a venit să ia asupră-I moartea
Și să se facă jertfă pentru vină,
Să fie către mântuire poarta
Prin care viața veșnică să vină.
Trei magi din răsărit la El veniră
Cu smirnă, cu tămâie și cu aur,
ʽNaintea ieslei sacre se opriră
Sub calda răsuflare-a unui taur.
Cei trei păstori la iesle-apoi veniră
Călăuziți fiind de-un înger sfânt;
Ajunși la iesle, iată, se opriră
Și se-nchinară până la pământ.
Azi vin la Tine, Doamne, să se-nchine
Creștinii mântuiți prin harul Tău
La ieslea Ta durerea să-și aline
În casa Ta pe veci feriți de rău.
Mă simt în siguranță-n sfânta-Ți casă
Știind că locul mi l-ai pregătit,
Iar de păcat mă bucur că nu-mi pasă,
Căci sunt pe veci salvat și mântuit.

AL PATRULEA MAG



AL PATRULEA MAG
Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitorul. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitorul, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitorul, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

vineri, 23 noiembrie 2018

De ce avem nevoie de o Catedrala a Mantuirii Neamului?


De ce avem nevoie de o Catedrala a Mantuirii Neamului?

In Anul Centenarului (care comemoreaza implinirea a 100 de ani de la Marea Unire a provinciilor istorice romanesti si desavarsirea satului national roman), probabil singurul eveniment cu valoare de simbol national il reprezinta finalizarea si sfintirea Catedralei Mantuirii Neamului din Bucuresti.

Catedrala va avea doua hramuri: Inaltarea Domnului (zi in care sunt pomeniti eroii romani din toate timpurile) si Sfantul Apostol Andrei (increstinatorul neamului romanesc, in secolul intai dupa Hristos).

De ce sa construim o catedrala mareata?
Ideea de a construi o catedrala, un templu maret, ca simbol al credintei poporului in Adevaratul Dumnezeu, ca si casa a Domnului pe pamant (loc al salasluirii Duhului Sfant), dar si loc a al savarsirii cultului public, a aparut la evrei – poporul ales – in vremea Imparatului Solomon. Templul lui Solomon a fost construit in sapte ani si jumatate si a fost finalizat in anul 960 inainte de Hristos.

Dupa 400 de ani a fost distrus de babilonieni, iar acestia au deportat poporul evreu in Babilon.

Dupa 70 de ani de robie, regele persan Cirus cucereste Babilonul, elibereaza poporul evreu care, imediat ce ajunge in Tara Sfanta, recladeste Al Doilea Templu, pe ruinele celui dintai.

Si acesta va fi distrus, in anul 70 dupa Hristos.

Singura relicva pastrata din Marele Templu este Zidul Plangerii, cel mai sfant loc de inchinare pentru evrei.

Anul acesta, in 2018, se implinesc 70 de ani de la proclamarea Statului Israel si, similar cu momentul eliberarii din Babilon si reconstruirii celui de al Doilea Templu, evreii din toata lumea si-au dorit cu ardoare ridicarea, pentru a treia oara, a Templului din Ierusalim – acesta reprezentand chiar simbulul identitatii nationale a evreilor din toate timpurile.

Imperiul Bizantin – Imperiul Roman de Rasarit - a dainuit intre anii 330 – 1453. Imparatul Constantin a ridicat Catedrala Sfanta Sofia in anul 325, dar aceasta a fost distrusa intr-un incendiu si apoi reconstruita de trei ori. Forma finala i-a fost data in vremea Imparatului Iustinian, in anul 527, imparatul dorindu-si pentru crestinatate o catedrala absolut maiestuoasa, fara egal in lume, care sa transmita tuturor - si posteritatii, ideea de putere a Imperiului Roman, crestin.

Nici turicii nu au distrus-o, la cucerirea Constantinopolului, ci, impresionati de maretia ei, au transformat-o in moschee.

Pana in zilele noastre, Catedrala Sfanta Sofia din Istanbul reprezinta una dintre cele mai importante constructii ecleziastice ale lumii.

In zilele noastre, Rusia: la 25 decembrie 1812, in ziua in care ultimii soldati ai lui Napoleon au parasit Moscova, tarul Alexandru I a emis un decret care ordona ridicarea Catedralei Mantuitorului „pentru a semnifica recunostinta noastra fata de Pronia Divina pentru salvarea Rusiei de la osanda care o umbrise si pentru a pastra memoria eforturilor nemaiauzite, a loialitatii si a dragostei de credinta si de tara manifestate in aceste vremuri grele de poporul rus.”

Catedrala Mantuitorului din Moscova, construita de tarii rusi si dinamitata de Stalin in anul 1934, a fost reconstruita din temelii si resfintita in anul 2000, ca cea mai mare catedrala a ortodoxiei (capacitate de 10.000 persoane, suprafata de 4900 mp).

Georgia este a treia tara din lume care a declarat crestinismul religie de stat, in anul 337. In anul 1989, dupa destramarea URSS si declararea independentei Georgiei, Patriarhul Georgiei, impreuna cu autoritatile din capitala, au anuntat un concurs international de proiecte, pentru construirea Catedralei din Tbilisi, cu scopul de a comemora 1500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Georgiene si 2000 de ani de la Nasterea Mantuitorului. Noua catedrala, inchinata Sfintei Treimi, devenita simbol national si de renastere spirituala a Georgiei dupa perioada comunista, a fost sfintita in anul 2004 si este de asemenea o constructie grandioasa, care poate cuprinde 10.000 de participanti, pe o suprafata de 3000 mp.

Si exemplele ar putea continua, ideea fiind aceea ca intotdeauna catedrala nationala a reprezentat nu doar locul oficial al cultului public, cat mai ales esenta spiritualitatii si a nazuintelor majore, de neam, ale poporului care a construit-o.

Cand a aparut ideea construirii Catedralei Mantuirii Neamului Romanesc?
Ideea ridicarii unei Catedrale reprezentative pentru spatiul romanesc a aparut imediat dupa dobandirea independentei de stat in urma razboiului din 1877-1878, atunci cand s-a constatat ca nici o biserica din Bucuresti nu era suficient de incapatoare pentru a gazdui pe toti cei care participau la slujbe de Te Deum oficiate cu ocazii deosebite sau la alte momente solemne.

Dupa proclamarea Romaniei ca Regat, Regele Carol I inainteaza Camerei Legislative un proiect de lege privitor la construirea unei Catedrale ortodoxe in Capitala, data de 20 mai 1882, data votarii Legii 1750 in Senat, fiind considerata ziua de start a proiectului.

Imediat dupa Marea Unire de la 1918, Mitropolitul Primat Miron Cristea (devenit Patriarh in 1925), a mers in audienta la Regele Ferdinand pentru a-l ruga sa sprijine proiectul. S-a decis si asupra locului de la baza Dealului Mitropoliei (actuala Piata a Unirii) care a fost sfintit in 11 mai 1929.

Demersurile s-au oprit din cauza crizei economice, a celui de-Al Doilea Razboi Mondial si apoi din cauza instaurarii regimului comunist in Romania.

Patriarhul Teoctist a fost cel care a relansat proiectul de ridicare a unei Catedrale Nationale, in acest sens sfintind o cruce, in data de 5 februarie 1999, ca piatra de temelie a viitoarei catedrale, in locul din Piata Unirii pe care-l sfintise anterior si Patriarhul Miron Cristea.

Intre timp, amplasamentul a fost schimbat, fiind stabilit in 2005 pe Dealul Arsenalului, pentru cele cinci biserici „rastignite”, dintre care trei (Alba Postavari, Spira Veche si Izvorul Tamaduirii) au fost demolate, iar doua (Schitul Maicilor si Mihai Voda) au fost translate de catre regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului. Proiectul a fost asumat si de stat prin legea 376/2007.

Slujba de asezare a pietrei de temelie si a sfintirii locului destinat construirii Catedralei Nationale, pe terenul din Calea 13 Septembrie, a avut loc in 29 noiembrie 2007, fiind oficiata de Preafericitul Parinte Daniel, cel de-al saselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.

La sfarsitul anului 2010 au inceput lucrarile de constructie a Catedralei Mantuirii Neamului.

Catedrala Nationala este astazi construita in proportie de 95%, stadiul „la rosu”, urmand ca in viitorul apropiat sa fie finalizate cupolele si turla Pantocrator.

De ce avem nevoie de o Catedrala a Neamului Romanesc?
Pentru ca mai avem idealuri... Asteptata sa fie construita inca din 1877, dorita de multi intelectuali romani (Mihai Eminescu, Ioan Slavici), dar si de conducatori de stat (Carol I, Ferdinand I), Catedrala reprezinta un simbol al libertatii, al eliberarii de sub robia altor popoare, al jertfei inaintasilor nostri. Un simbol de neam.

„Suntem datori sa ridicam in Capitala tuturor Romanilor… Biserica Mantuirii Neamului ca simbol al unitatii sufletesti a intregului neam” – Regele Ferdinand (10 mai 1920).

„Catedrala Nationala este simbolul unitatii noastre istorice” – Ioan Aurel Pop, Presedintele Academiei Romane (Ziarul Lumina, in 5 noiembrie 2018).

„Catedrala Mantuirii Neamului este un mandat primit de la inaintasi” – Patriarhul Daniel (basilica.ro, in 26 decembrie 2017).

In Anul Centenar al unirii tuturor romanilor, in care societatea romaneasca pare a fi mai dezbinata ca oricand, sa salutam efortul Bisericii Ortodoxe Romane de a ne darui o Catedrala a Mantuirii Neamului Romanesc, simbol al identitatii noastre nationale si spirituale!

Va invitam sa participanti la slujba de sfintire a Catedralei Mantuirii Neamului si la Sfanta Liturghie de duminica 25 noiembrie 2018, ora 10:30, oficiata in prezenta  PF Patriarh Daniel, a Sanctitatii Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic (de Constantinopol) si a multime de invitati.
Dupa Citirea Sfintei Evanghelii, ca si la sfarsitul Sfintei Liturghii, va predica Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic (Constantinopol).
De asemenea, IPS Hrisostom de Patra (Grecia) va sustine un cuvant de binecuvantare.
Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, va sustine un Cuvant de multumire.
Dupa slujba Sfantei Liturghii, credinciosii se pot inchina in altarul Catedralei Nationale.
Tot duminica, la ora 18:00, in Catedrala Nationala se va oficia slujba de priveghere in cinstea Sfantului Apostol Andrei, iar la Sala Palatului va avea loc un concert organizat de Patriarhia Romana, sustinut de Grupul Psaltic Tronos, Orchestra reprezentativa a Armatei si Orchestra Natiopnala Lautarii din Chisinau.
Dumnezeu sa ajute tuturor romanilor!
De ce avem nevoie de o Catedrala a Mantuirii Neamului?

In Anul Centenarului (care comemoreaza implinirea a 100 de ani de la Marea Unire a provinciilor istorice romanesti si desavarsirea satului national roman), probabil singurul eveniment cu valoare de simbol national il reprezinta finalizarea si sfintirea Catedralei Mantuirii Neamului din Bucuresti.

Catedrala va avea doua hramuri: Inaltarea Domnului (zi in care sunt pomeniti eroii romani din toate timpurile) si Sfantul Apostol Andrei (increstinatorul neamului romanesc, in secolul intai dupa Hristos).

De ce sa construim o catedrala mareata?
Ideea de a construi o catedrala, un templu maret, ca simbol al credintei poporului in Adevaratul Dumnezeu, ca si casa a Domnului pe pamant (loc al salasluirii Duhului Sfant), dar si loc a al savarsirii cultului public, a aparut la evrei – poporul ales – in vremea Imparatului Solomon. Templul lui Solomon a fost construit in sapte ani si jumatate si a fost finalizat in anul 960 inainte de Hristos.

Dupa 400 de ani a fost distrus de babilonieni, iar acestia au deportat poporul evreu in Babilon.

Dupa 70 de ani de robie, regele persan Cirus cucereste Babilonul, elibereaza poporul evreu care, imediat ce ajunge in Tara Sfanta, recladeste Al Doilea Templu, pe ruinele celui dintai.

Si acesta va fi distrus, in anul 70 dupa Hristos.

Singura relicva pastrata din Marele Templu este Zidul Plangerii, cel mai sfant loc de inchinare pentru evrei.

Anul acesta, in 2018, se implinesc 70 de ani de la proclamarea Statului Israel si, similar cu momentul eliberarii din Babilon si reconstruirii celui de al Doilea Templu, evreii din toata lumea si-au dorit cu ardoare ridicarea, pentru a treia oara, a Templului din Ierusalim – acesta reprezentand chiar simbulul identitatii nationale a evreilor din toate timpurile.

Imperiul Bizantin – Imperiul Roman de Rasarit - a dainuit intre anii 330 – 1453. Imparatul Constantin a ridicat Catedrala Sfanta Sofia in anul 325, dar aceasta a fost distrusa intr-un incendiu si apoi reconstruita de trei ori. Forma finala i-a fost data in vremea Imparatului Iustinian, in anul 527, imparatul dorindu-si pentru crestinatate o catedrala absolut maiestuoasa, fara egal in lume, care sa transmita tuturor - si posteritatii, ideea de putere a Imperiului Roman, crestin.

Nici turicii nu au distrus-o, la cucerirea Constantinopolului, ci, impresionati de maretia ei, au transformat-o in moschee.

Pana in zilele noastre, Catedrala Sfanta Sofia din Istanbul reprezinta una dintre cele mai importante constructii ecleziastice ale lumii.

In zilele noastre, Rusia: la 25 decembrie 1812, in ziua in care ultimii soldati ai lui Napoleon au parasit Moscova, tarul Alexandru I a emis un decret care ordona ridicarea Catedralei Mantuitorului „pentru a semnifica recunostinta noastra fata de Pronia Divina pentru salvarea Rusiei de la osanda care o umbrise si pentru a pastra memoria eforturilor nemaiauzite, a loialitatii si a dragostei de credinta si de tara manifestate in aceste vremuri grele de poporul rus.”

Catedrala Mantuitorului din Moscova, construita de tarii rusi si dinamitata de Stalin in anul 1934, a fost reconstruita din temelii si resfintita in anul 2000, ca cea mai mare catedrala a ortodoxiei (capacitate de 10.000 persoane, suprafata de 4900 mp).

Georgia este a treia tara din lume care a declarat crestinismul religie de stat, in anul 337. In anul 1989, dupa destramarea URSS si declararea independentei Georgiei, Patriarhul Georgiei, impreuna cu autoritatile din capitala, au anuntat un concurs international de proiecte, pentru construirea Catedralei din Tbilisi, cu scopul de a comemora 1500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Georgiene si 2000 de ani de la Nasterea Mantuitorului. Noua catedrala, inchinata Sfintei Treimi, devenita simbol national si de renastere spirituala a Georgiei dupa perioada comunista, a fost sfintita in anul 2004 si este de asemenea o constructie grandioasa, care poate cuprinde 10.000 de participanti, pe o suprafata de 3000 mp.

Si exemplele ar putea continua, ideea fiind aceea ca intotdeauna catedrala nationala a reprezentat nu doar locul oficial al cultului public, cat mai ales esenta spiritualitatii si a nazuintelor majore, de neam, ale poporului care a construit-o.

Cand a aparut ideea construirii Catedralei Mantuirii Neamului Romanesc?
Ideea ridicarii unei Catedrale reprezentative pentru spatiul romanesc a aparut imediat dupa dobandirea independentei de stat in urma razboiului din 1877-1878, atunci cand s-a constatat ca nici o biserica din Bucuresti nu era suficient de incapatoare pentru a gazdui pe toti cei care participau la slujbe de Te Deum oficiate cu ocazii deosebite sau la alte momente solemne.

Dupa proclamarea Romaniei ca Regat, Regele Carol I inainteaza Camerei Legislative un proiect de lege privitor la construirea unei Catedrale ortodoxe in Capitala, data de 20 mai 1882, data votarii Legii 1750 in Senat, fiind considerata ziua de start a proiectului.

Imediat dupa Marea Unire de la 1918, Mitropolitul Primat Miron Cristea (devenit Patriarh in 1925), a mers in audienta la Regele Ferdinand pentru a-l ruga sa sprijine proiectul. S-a decis si asupra locului de la baza Dealului Mitropoliei (actuala Piata a Unirii) care a fost sfintit in 11 mai 1929.

Demersurile s-au oprit din cauza crizei economice, a celui de-Al Doilea Razboi Mondial si apoi din cauza instaurarii regimului comunist in Romania.

Patriarhul Teoctist a fost cel care a relansat proiectul de ridicare a unei Catedrale Nationale, in acest sens sfintind o cruce, in data de 5 februarie 1999, ca piatra de temelie a viitoarei catedrale, in locul din Piata Unirii pe care-l sfintise anterior si Patriarhul Miron Cristea.

Intre timp, amplasamentul a fost schimbat, fiind stabilit in 2005 pe Dealul Arsenalului, pentru cele cinci biserici „rastignite”, dintre care trei (Alba Postavari, Spira Veche si Izvorul Tamaduirii) au fost demolate, iar doua (Schitul Maicilor si Mihai Voda) au fost translate de catre regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului. Proiectul a fost asumat si de stat prin legea 376/2007.

Slujba de asezare a pietrei de temelie si a sfintirii locului destinat construirii Catedralei Nationale, pe terenul din Calea 13 Septembrie, a avut loc in 29 noiembrie 2007, fiind oficiata de Preafericitul Parinte Daniel, cel de-al saselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.

La sfarsitul anului 2010 au inceput lucrarile de constructie a Catedralei Mantuirii Neamului.

Catedrala Nationala este astazi construita in proportie de 95%, stadiul „la rosu”, urmand ca in viitorul apropiat sa fie finalizate cupolele si turla Pantocrator.

De ce avem nevoie de o Catedrala a Neamului Romanesc?
Pentru ca mai avem idealuri... Asteptata sa fie construita inca din 1877, dorita de multi intelectuali romani (Mihai Eminescu, Ioan Slavici), dar si de conducatori de stat (Carol I, Ferdinand I), Catedrala reprezinta un simbol al libertatii, al eliberarii de sub robia altor popoare, al jertfei inaintasilor nostri. Un simbol de neam.

„Suntem datori sa ridicam in Capitala tuturor Romanilor… Biserica Mantuirii Neamului ca simbol al unitatii sufletesti a intregului neam” – Regele Ferdinand (10 mai 1920).

„Catedrala Nationala este simbolul unitatii noastre istorice” – Ioan Aurel Pop, Presedintele Academiei Romane (Ziarul Lumina, in 5 noiembrie 2018).

„Catedrala Mantuirii Neamului este un mandat primit de la inaintasi” – Patriarhul Daniel (basilica.ro, in 26 decembrie 2017).

In Anul Centenar al unirii tuturor romanilor, in care societatea romaneasca pare a fi mai dezbinata ca oricand, sa salutam efortul Bisericii Ortodoxe Romane de a ne darui o Catedrala a Mantuirii Neamului Romanesc, simbol al identitatii noastre nationale si spirituale!

Va invitam sa participanti la slujba de sfintire a Catedralei Mantuirii Neamului si la Sfanta Liturghie de duminica 25 noiembrie 2018, ora 10:30, oficiata in prezenta  PF Patriarh Daniel, a Sanctitatii Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic (de Constantinopol) si a multime de invitati.
Dupa Citirea Sfintei Evanghelii, ca si la sfarsitul Sfintei Liturghii, va predica Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic (Constantinopol).
De asemenea, IPS Hrisostom de Patra (Grecia) va sustine un cuvant de binecuvantare.
Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, va sustine un Cuvant de multumire.
Dupa slujba Sfantei Liturghii, credinciosii se pot inchina in altarul Catedralei Nationale.
Tot duminica, la ora 18:00, in Catedrala Nationala se va oficia slujba de priveghere in cinstea Sfantului Apostol Andrei, iar la Sala Palatului va avea loc un concert organizat de Patriarhia Romana, sustinut de Grupul Psaltic Tronos, Orchestra reprezentativa a Armatei si Orchestra Natiopnala Lautarii din Chisinau.
Dumnezeu sa ajute tuturor romanilor!

Rânduiala Miezonopticii din toate zilele



Rânduiala Miezonopticii din toate zilele

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă..., și acum...

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Doamne, miluiește,(de 12 ori). Slavă..., Și acum..., Veniți să ne închinăm... (de trei ori). În acest timp preotul se închină, de trei ori, și intră în Sfântul Altar, pe ușa dinspre miazăzi. Și îndată Psalmul 50: Miluiește-mă, Dumnezeule… , apoi Catisma a șaptesprezecea, Psalmul 118.

Starea intaia:

Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiți cei ce păzesc poruncile Lui și-L caută cu toată inima lor, că n-au umblat în căile Lui cei ce lucrează fărădelegea. Tu ai poruncit ca poruncile Tale să fie păzite foarte. O, de s-ar îndrepta căi­le mele, ca să păzesc poruncile Tale! Atunci nu mă voi rușina când voi căuta spre toate poruncile Tale. Lăuda-Te-voi întru îndreptarea inimii, ca să învăț judecățile dreptății Tale. Îndreptările Tale voi păzi; nu mă părăsi până în sfârșit. Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale. Cu toată inima Te-am căutat pe Tine; să nu mă lepezi de la poruncile Tale. În ini­ma mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc Ție. Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă îndreptările Tale. Cu buzele am rostit toate judecățile Tale. În calea mărturiilor Tale m-am desfătat, ca de toată bogăția. La poruncile Tale voi cugeta și voi cunoaște căile Tale. La îndrep­tările Tale voi cugeta și nu voi uita cu­- vintele Tale. Răsplătește robului Tău! Voi trăi și voi păzi poruncile Tale. Deschide ochii mei și voi cunoaște minunile din Legea Ta. Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale. Aprins e sufletul meu de dorirea jude-căților Tale, în toată vremea. Certat-ai pe cei mândri; blestemați sunt cei ce se abat de la poruncile Tale. Ia de la mine ocara și defăimarea, că mărturiile Tale am păzit. Pentru că au șezut căpeteniile și pe mine mă cleveteau, iar robul Tău cugeta la îndreptările Tale. Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndrep­tările Tale, sfatul meu. Lipitu-s-a de pă­mânt sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău. Vestit-am căile mele și m-ai auzit; învață-mă îndreptările Tale. Fă să înțe­leg calea îndreptărilor Tale și voi cugeta la minunile Tale. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întărește-mă întru cuvintele Tale. Depărtează de la mine calea nedreptății și cu Legea Ta mă miluiește. Calea adevărului am ales și judecățile Tale nu le-am uitat. Lipitu-m-am de măr­turiile Tale, Doamne, să nu mă rușinezi. Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea. Lege pune mie, Doamne, și calea îndreptărilor Tale o voi păzi pururea. Înțelepțește-mă și voi căuta Legea Ta și o voi păzi cu toată inima mea. Povățuiește-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit. Pleacă inima mea la mărturiile Tale, și nu la lăcomie. Întoarce ochii mei ca să nu vadă deșertăciunea; în calea Ta viază-mă. Împlinește robului Tău cuvântul Tău, care este pentru cei ce se tem de Tine. Îndepărtează ocara de care mă tem, căci judecățile Tale sunt bune. Iată, am do­rit poruncile Tale; întru dreptatea Ta viază-mă. Să vină peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău, și voi răspunde cuvânt celor ce mă ocărăsc, că am nădăjduit în cuvintele Tale. Să nu îndepărtezi din gura mea cuvântul adevărului, până în sfârșit, că întru judecățile Tale am nădăjduit și voi păzi Legea Ta pururea, în veac și în veacul veacului. Am umblat întru lărgime, că poruncile Tale am căutat. Am grăit de­spre mărturiile Tale înaintea împăr­aților și nu m-am rușinat. Am cugetat la poruncile Tale pe care le-am iubit foarte. Am ridicat mâinile mele la poruncile Tale, pe care le-am iubit, și am cugetat spre îndreptările Tale. Adu-Ți aminte de cuvântul Tău, către robul Tău, întru care mi-ai dat nădejde. Aceasta m-a mângâiat întru smerenia mea, căci cuvântul Tău m-a viat. Cei mândri m-au batjocorit peste măsură, dar de la Legea Ta nu m-am abătut. Adusu-mi-am amin­te de judecățile Tale cele din veac, Doamne, și m-am mângâiat. Mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoșilor, care părăsesc Legea Ta. Cântate erau de mine îndreptările Tale, în locul pribegiei mele. Adusu-mi-am aminte de numele Tău, Doamne, și am păzit Legea Ta. Aceasta s-a făcut mie, că îndreptările Tale am căutat. Partea mea ești, Doamne, zis-am să păzesc Legea Ta. Rugatu-m-am feței Tale, din toată inima mea, miluiește-mă după cuvântul Tău. Cugetat-am la căile Tale și am întors picioarele mele spre mărturiile Tale. Gata am fost și nu m-am tulburat să păzesc poruncile Tale. Funiile păcătoșilor s-au înfășurat împrejurul meu, dar Legea Ta n-am uitat. La miezul nopții m-am sculat ca să Te laud pe Tine pentru judecățile dreptății Tale. Părtaș sunt cu toți cei ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale. De mila Ta, Doamne, este plin pământul; îndrep­tările Tale mă învață. Bunătate ai făcut cu robul Tău, Doamne, după cuvântul Tău. Învață-mă bunătatea, învățătura și cunoștința, că în poruncile Tale am crezut. Mai înainte de a fi umilit, am greșit; pentru aceasta cuvântul Tău am păzit. Bun ești Tu, Doamne, și întru bunătatea Ta, învață-mă îndreptările Tale. Înmul­țitu-s-a asupra mea nedreptatea celor mândri, iar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale. Închegatu-s-a ca grăsimea inima lor, iar eu cu legea Ta m-am desfătat. Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale. Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint.

Slavă..., Și acum..., Aliluia (de trei ori), cu închinăciuni, iar în Postul Mare cu metanii. Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă..., Și acum...

Starea a doua:

Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă și voi în­văța poruncile Tale. Cei ce se tem de Tine mă vor vedea și se vor veseli, că în cu­vintele Tale am nădăjduit. Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecățile Tale și întru adevăr m-ai smerit. Facă-se dar mila Ta, ca să mă mângâie, după cuvântul Tău, către robul Tău. Să vină peste mine îndurările Tale și voi trăi, că Legea Ta cugetarea mea este. Să se ru­șineze cei mândri, că pe nedrept m-au asuprit; iar eu voi cugeta la poruncile Tale. Să se întoarcă spre mine cei ce se tem de Tine și cei ce cunosc măr­tu­riile Tale. Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă ru­șinez. Se topește sufletul meu după mântuirea Ta; în cuvântul Tău am nădăj­­duit. S-au sfârșit ochii mei după cuvântul Tău, zicând: „Când mă vei mângâia?”. Că m-am făcut ca o piele la fum, dar îndreptările Tale nu le-am uitat. Câte sunt zilele robului Tău? Când vei judeca pe cei ce mă prigonesc? Mi-au spus căl­cătorii de lege deșertăciuni, dar nu sunt ca Legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sunt adevăr; pe nedrept m-au prigonit. Ajută-mă! Puțin a fost de nu m-am sfârșit pe pământ, dar eu n-am părăsit poruncile Tale. După mila Ta viază-mă, și voi păzi mărturiile gurii mele. În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer; în neam și în neam, ade­vărul Tău. Întemeiat-ai pământul și rămâne. După rânduiala Ta rămâne ziua, că toate sunt slujitoare Ție. De n-ar fi fost Legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne. Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat. Pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă. Mărturiile Tale am priceput. La tot lucrul desăvârșit am văzut sfâr­șit, dar porunca Ta este fără de sfârșit. Că am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este. Mai mult decât pe vrăjmașii mei m-ai înțe­lepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este. Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la măr­turiile Tale este gândirea mea. Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat. De la toată calea cea rea mi-am oprit picioarele, ca să pă­zesc cuvintele Tale. De la judecățile Tale nu m-am abă­tut, că Tu ai pus mie Lege. Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea! Din poruncile Tale m-am făcut pri­ceput; pentru aceasta am urât toată calea nedrep­tății. Făclie picioarelor mele este Legea Ta și lumină cărărilor mele. Juratu-m-am și m-am hotărât să pă­zesc judecățile dreptății Tale. Umilit am fost până în sfârșit; Doamne, viază-mă după cuvântul Tău. Cele de bunăvoie ale gurii mele binevoiește-le, Doamne, și judecățile Tale mă învață. Sufletul meu în mâinile Tale este pururea și Legea Ta n-am uitat. Pusu-mi-au păcătoșii cursă mie, dar de la poruncile Tale n-am rătăcit. Moște­nit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele. Plecat-am inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac, spre răsplătire. Pe călcătorii de lege am urât și Legea Ta am iubit. Ajutorul meu și sprijinitorul meu ești Tu, în cuvântul Tău am nădăjduit. Depăr­tați-vă de la mine, cei ce vicleniți, și voi cerceta poruncile Dumnezeului meu. Apără-mă, după cuvântul Tău, și mă viază și să nu-mi dai de rușine așteptarea mea. Ajută-mă și mă voi mântui și voi cugeta la îndreptările Tale pururea. Defăimat-ai pe toți cei ce se depărtează de la îndrep­tările Tale, pentru că nedrept este gândul lor. Socotit-am călcători de lege pe toți păcătoșii pământului; pentru aceas­ta am iubit mărturiile Tale, pururea. Stră­punge cu frica Ta trupul meu, că de judecățile Tale m-am temut. Făcut-am judecată și dreptate; nu mă da pe mâna celor ce-mi fac strâmbătate. Primește pe robul Tău în bunătate, ca să nu mă clevetească cei mândri. Sfârșitu-s-au ochii mei după mântuirea Ta și după cuvântul dreptății Tale. Fă cu robul Tău după mila Ta și îndreptările Tale mă învață. Robul Tău sunt eu; înțelepțește-mă și voi cunoaște mărturiile Tale. Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta. Pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul și topazul. Pentru aceasta spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât. Minunate sunt măr­turiile Tale, pentru aceasta le-a cercetat pe ele sufletul meu. Arătarea cuvintelor Tale luminează și înțelepțește pe prunci. Gura mea am deschis și am tras duh, că de poruncile Tale am dorit.

Slavă..., Și acum..., Aliluia (de trei ori), cu închinăciuni, iar în Postul Mare cu metanii. Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă..., Și acum...

Starea a treia:

Caută spre mine și mă miluiește, după judecata Ta față de cei ce iubesc numele Tău. Pașii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, și să nu mă stă­pânească nici o fărădelege. Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor și voi păzi poruncile Tale. Fața Ta arat-o robului Tău și mă învață poruncile Tale. Izvoare de la­crimi au vărsat ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta. Drept ești, Doamne, și drepte sunt judecățile Tale. Poruncit-ai cu dreptate mărturiile Tale și cu tot adevărul. Topitu-m-a râvna casei Tale, că au uitat cuvintele Tale vrăjmașii mei. Lămurit cu foc este cuvântul Tău foarte și robul Tău l-a iubit pe el. Tânăr sunt eu și defăimat, dar îndreptările Tale nu le-am uitat. Dreptatea Ta este dreptate în veac și Legea Ta, adevărul. Necazuri și nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea. Drepte sunt mărturiile Tale în veac; înțelepțește-mă și voi fi viu. Am strigat cu toată inima mea: Auzi-mă, Doamne! Îndreptările Tale voi căuta. Am strigat către Tine: Mântuiește-mă și voi păzi mărturiile Tale. Din zori m-am sculat și am strigat: Întru cuvintele Tale am nădăjduit. Deschis-am ochii mei dis-de-dimineață, ca să cuget la cuvintele Tale. Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta; după judecata Ta mă viază. S-au apropiat cei ce mă prigonesc cu fărădelege, dar de la Legea Ta s-au îndepărtat. Aproape ești Tu, Doamne, și toate poruncile Tale sunt adevărul. Din început am cunoscut, din mărturiile Tale, că în veac le-ai întemeiat pe ele. Vezi smerenia mea și mă scoate, că Legea Ta n-am uitat. Judecă pricina mea și mă izbăvește; după cuvântul Tău, fă-mă viu. Departe de păcătoși este mân­tuirea, că îndreptările Tale n-au căutat. Îndurările Tale multe sunt, Doamne; după judecata Ta mă viază. Mulți sunt cei ce mă prigonesc și mă necăjesc, dar de la mărturiile Tale nu m-am abătut. Am văzut pe cei nepricepuți și mă sfâr­șeam, că n-au păzit cuvintele Tale. Vezi că poruncile Tale am iubit, Doamne; întru mila Ta mă viază. Începutul cuvintelor Tale este adevărul și veșnice sunt toate judecățile dreptății Tale. Căpe­­teniile m-au prigonit în zadar; iar de cuvintele Tale s-a înfricoșat inima mea. Mă voi bucura de cuvintele Tale, ca și cel ce a aflat comoară mare. Nedreptatea am urât și am disprețuit, iar Legea Ta am iubit. De șapte ori pe zi Te-am lău­dat pentru judecățile dreptății Tale. Pace multă au cei ce iubesc Legea Ta și nu se smintesc. Am așteptat mântuirea Ta, Doamne, și poruncile Tale am iubit. Păzit-a sufletul meu mărturiile Tale și le-a iubit foarte. Am păzit poruncile Tale și mărturiile Tale, că toate căile mele îna­intea Ta sunt, Doamne. Să se apropie rugăciunea mea înaintea Ta, Doamne; după cuvântul Tău mă înțelepțește. Să ajungă cererea mea înaintea Ta, Doamne; după cuvântul Tău mă izbăvește. Să răspândească buzele mele laudă, că m-ai învățat îndreptările Tale. Va rosti limba mea cuvintele Tale, că toate poruncile Tale sunt drepte. Mâna Ta să mă mântuiască, pentru că poruncile Tale am ales. Dorit-am mântuirea Ta, Doam­ne, și Legea Ta cugetarea mea este. Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda și jude­cățile Tale îmi vor ajuta. Am ră­tăcit ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat.

Slavă..., Și acum..., și îndată:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.
Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, năs­cut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și s-a îngropat;
Și a înviat a treia zi, după Scripturi;
Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.
Aștept învierea morților.
Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Sfinte Dumnezeule..., cu trei închinăciuni. Preasfântă Treime..., Tatăl nostru..., Că a Ta este împărăția...

Apoi troparele acestea, glasul al 8-lea:

Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; dar nevrednică este iarăși pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară de împărăție să te încui. Ci te deșteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule; pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

La ziua cea înfricoșătoare gândind, suflete al meu, priveghează, aprinzân-du-ți candela ta, cu untdelemn luminând-o, că nu știi când va veni la tine glasul ce va zice: „Iată Mirele!”. Vezi dar, suflete al meu, să nu dormitezi, căci vei rămâne afară bătând ca și cele cinci fecioare. Ci, în priveghere, așteaptă, ca să întâmpini pe Hristos, cu untdelemn de ungere, și-ți va da cămara cea dumnezeiască a slavei Sale.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Pe tine, zidul cel nebiruit, întărirea mântuirii, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, te rugăm: Sfaturile celor potrivnici le risipește, întristarea poporului tău schimb-o în bucurie, țara ta o apără și o ajută, pentru pacea lumii te roagă, că tu ești, Născătoare de Dumnezeu, nădejdea noastră.

Doamne, miluiește (de 40 de ori),și rugăciunea aceasta:

Cel ce în toată vremea și în tot ceasul, în cer și pe pământ, ești în­chinat și slăvit, Hristoase Dumnezeule, Îndelung-răbdătorule, Mult-milostive și Mult-milosârde; Care pe cei drepți iu­bești și pe cei păcătoși miluiești; Care pe toți chemi la mântuire pentru făgă­du­ința bunătăților ce vor fi; Însuți, Doamne, primește și rugăciunile noastre în ceasul acesta și îndreptează viața noastră spre poruncile Tale; sufletele noastre le sfin­țește, trupurile curățește, cugetele îndreptează, gândurile curățește și ne izbă­- vește de tot necazul celor rele și al durerii. Ocrotește-ne cu sfinții Tăi îngeri, ca, prin mijlocirea lor, fiind păziți și povă­țuiți, să ajungem la unitatea credinței și la cunoștința slavei Tale celei neapropiate, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Doamne, miluiește (de trei ori). Slavă..., Și acum...

Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii, care, fără stricăciune, pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dum­nezeu, te mărim.

Strana: Întru numele Domnului, binecuvintează, Părinte!

Preotul:

Dumnezeule, milostivește-Te spre noi și ne binecuvintează, luminează fața Ta peste noi și ne miluiește.

Și de este Aliluia sau Postul Mare, se zice rugăciunea aceasta, a Sfântului Efrem Sirul, în trei stări, cu trei metanii mari:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de mul­te, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie (o metanie).

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale (o metanie).

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin (o metanie).

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, tot în trei stări, cu 12 în­chinăciuni:

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului (o închinăciune).

Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul (o închinăciune).

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă (o închinăciune).

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă (o închinăciune).

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele...

Apoi:

Rugăciunea aceasta a lui Mardarie:

Stăpâne Dumnezeule, Părinte Atot­puternice, Doamne, Fiule Unule-Născut, Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte, o Dumnezeire, o Putere, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și, cu judecățile care știi, mântuiește-mă pe mine, nevrednicul robul Tău, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Iar de nu este Aliluia sau Postul Mare, nu se spune rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: Doamne și Stăpânul vieții mele..., si metaniile si se zice numai rugă­ciunea de mai sus: Stăpâne Dumnezeule, Pă­rinte Atotputernice... Apoi se rostește: Veniți să ne închinăm... (de trei ori) și

Psalmul 120

Am ridicat ochii la munți, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzește. Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzește pe Israel. Domnul te va păzi pe tine; Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta. Ziua soarele nu te va arde, nici luna, noaptea. Domnul te va păzi de tot răul; va păzi sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta și ieșirea ta de acum și până în veac.

Psalmul 133

Iată acum binecuvântați pe Domnul toate slugile Domnului, care stați în casa Domnului, în curțile casei Dumnezeului nostru. Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul și pământul.

Slavă..., Și acum..., Sfinte Dumnezeule..., trei închinăciuni, Preasfântă Treime..., Tatăl nostru...
Apoi troparele acestea, glasul al 2-lea:

Pomenește, Doamne, ca un bun pe robii Tăi, și câte în viață au greșit, iartă-le; că nimeni nu este fără de păcat, fără numai Tu, Cel ce poți și celor adormiți a le da odihnă.

Cel ce, prin adâncul înțelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chivernisești, și ceea ce este de folos tuturor le dăru­iești, Unule, Ziditorule, odihnește, Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi, că spre Tine nădejdea și-au pus, spre Făcătorul și Ziditorul și Dumnezeul nostru.

Slavă...

Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Te fericim pe tine toate neamurile, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că întru tine Cel neîncăput, Hristos Dumnezeul nostru, a binevoit a încăpea. Fericiți suntem și noi, folositoare pe tine avându-te, că ziua și noaptea te rogi pentru noi. Pentru aceasta lăudându-te, strigăm ție: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine.

Apoi Doamne, miluiește(de 12 ori) și

Rugăciunea aceasta:

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții veșnice au adormit, pe părinții și frații noștri, și pe toți care, în cucernicie și în credință, s-au săvârșit; și iartă lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, cea cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul, și-i așază pe dânșii în locuri luminoase, în locuri răcoroase, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul, unde cercetarea feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac. Dăruiește lor și nouă împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite. Că Tu ești viața și învierea și odihna robilor Tăi celor adormiți, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preamărită pururea Fecioară, Maica lui Hristos Dumnezeu, du rugăciunea noastră la Fiul tău și Dumnezeul nostru și cere să mântuiască, pentru tine, sufletele noastre.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție.

Glasul al 6-lea:

Miluiește-ne, Doamne, miluiește-ne, că, nepricepându-ne de nici un răs­puns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foar­te, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne iz­bă­vește de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

În timpul troparelor de umilință, preotul iese din Sfântul Altar în fața ușilor împărătești și, cu fața către răsărit, zice ectenia:

Miluiește-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește.
Doamne, miluiește (de trei ori).

Încă ne rugăm pentru ca să se pă­zească sfânt locașul acesta, țara aceasta și toate orașele și satele: de boală, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri asupra noastră și de războiul cel dintre noi; pentru ca milostiv, blând și lesne iertă­tor să fie nouă Bunul și Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, să îndepărteze și să împrăștie toată mânia care se por­nește asupra noastră și să ne izbăvească pe noi de mustrarea Lui cea dreaptă, care este asupra noastră, și să ne miluiască pe noi.

Doamne, miluiește (de patruzeci ori).

Auzi-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pă­mântului și a celor ce sunt pe mare departe și, milostive Stăpâne, milostiv fii nouă, față de păcatele noastre, și ne miluiește pe noi.

Preotul zice ecfonisul:

Că milostiv și iubitor de oameni Dum­nezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Strana: Amin. Preotul:

Slavă Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, nădejdea noastră, slavă Ție.

Strana: Slavă..., Și acum..., Doamne, miluiește (de trei ori), Părinte, binecuvintează. Iar preotul, întorcându-se cu fața către credincioși, zice otpustul cel mic:

Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale preacuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor părinților noștri și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, ca un bun și de oameni iubitor.

Apoi, plecându-se preotul către strane, își cere obișnuita iertare, zicând:

Binecuvântați și mă iertați pe mine, păcătosul!

Iar frații răspund:

Dumnezeu să te ierte și să te miluiască, părinte sfințite.

Apoi preotul se întoarce către răsărit și zice ectenia aceasta:

Să ne rugăm pentru pacea lumii.

Pentru buna sporire și întărirea drept-slăvitorilor creștini.

Pentru Preafericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române șpentru (Înalt-) Preasfințitul (Arhi-) Episcopul (și Mitropolitul) nostru (N)ț, și pentru toți frații noștri cei întru Hristos.

Pentru dreptcredinciosul popor ro­mân de pretutindeni și conducătorii săi, pentru mai-marii orașelor și ai satelor și pentru armata țării noastre.

Pentru cei care ne urăsc și pentru cei ce ne iubesc.

Pentru cei care ne miluiesc și slujesc nouă.

Pentru cei care ne-au cerut nouă, ne­vrednicilor, să ne rugăm pentru dânșii.

Pentru izbăvirea celor robiți.

Pentru părinții și frații noștri care sunt departe.

Pentru cei care călătoresc pe uscat, pe ape și prin aer.

Pentru cei care sunt în neputințe.

Să ne rugăm și pentru îmbelșugarea roadelor pământului.

Și pentru toți ortodocșii creștini.

Pentru arhiereii ortodocși.

Pentru ctitorii sfântului locașului acestuia.

Pentru părinții și învățătorii noștri și pentru toți cei mai înainte adormiți, pă­rinți și frați ai noștri, dreptcredincioși, care odihnesc aici și pretutindeni. Să zicem și pentru aceștia.
Doamne, miluiește (de trei ori).

Pentru rugăciunile Sfinților Părin­ților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Se cuvine a ști că așa se citește Miezonoptica din toate zilele peste toată săptămâna, afară de sâmbăta, duminica și când este Priveghere

joi, 22 noiembrie 2018

Strigătele unui om, care căzuse




Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna.

 Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi.

Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele.

Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi.

 Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.

– Acel om este sortit morţii! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el! a spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.

Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat în spate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum.

Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul.

La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese!

Ce se întamplă cu oamenii care mor nespovediți ?



Ce se întamplă cu oamenii care mor nespovediți ?

Unul din marile ajutoare duhovniceşti dobândite de cei care părăsesc viaţa aceasta şi merg în cea de dincolo este Sfânta Spovedanie.

 Şi iarăşi, o mare pierdere pentru cei ce părăsesc această viaţă şi merg în cea de dincolo este lipsa Spovedaniei.
 Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia, la rândul lor, până azi, episcopilor şi preoţilor, că „oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18).

 Legarea şi dezlegarea o luăm numai aici pe pământ. Dincolo vom suporta doar consecinţele.
Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii noastre; de aceea este bine să ne spovedim în fiecare an, în toate posturile.

 Iarăşi, nu putem şti vârsta la care viaţa noastră se va sfârşi. Foarte mulţi tineri mor nespovediţi. E de la sine înţeles că cea mai mare tragedie pentru un om şi urmaşii familiei sale este să moară nespovedit.
 Că e tânăr sau că e bătrân, este acelaşi lucru până la urmă. Mulţi cad în eroarea de a zice că se vor spovedi când vor fi mai bătrâni.

 Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii sau dacă ajungem ori nu la bătrâneţe. De aceea omul trebuie să se spovedească de la 7 ani în sus, fiecare, în timpurile rânduite de Biserică sau când simte nevoia de a se spovedi.

Spovedania înseamnă dezlegare, uşurare. Tot timpul trebuie să fim dezlegaţi şi uşuraţi de păcate prin Taina Spovedaniei. Toate păcatele nespovedite se transmit urmaşilor celui decedat.

Cei care mor nespovediţi nu au parte, prin urmare, de acea mare dezlegare fundamentală pentru viaţa de dincolo. Ei trec dincolo nedezlegaţi, sunt legaţi în păcatele lor.

 Dincolo nu mai pot fi dezlegaţi de nimeni. Mântuirea unui creştin nu poate fi garantată fără Taina Sfintei Spovedanii.
Sursa: Arhim. Ioachim Pârvulescu, Lumina pentru candela din suflet

ÎNTÂLNIREA SF. SERAFIM DE SAROV CU MAICA DOMNULUI



...ÎNTÂLNIREA SF. SERAFIM DE SAROV CU MAICA DOMNULUI ...
...Sfântului Serafim de Sarov i-a apărut Maica Domnului de douăsprezece ori.

...Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune:

... "Maica Domnului va veni acum la noi".

... Curând se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată.

...Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice.

... Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten.

...Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise:

... "Iubite Serafime, în curând vei fi cu noi".

... Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.

...„Of, dacă aţi şti,” spuse el odată unui călugăr, „ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”...

O, Maică dulce-a vieţii mele



O, Maică dulce-a vieţii mele,
Stăpână-n Cer şi pe Pământ,
Când mă găsesc în clipe grele
Alerg sub scutul Tău cel sfânt.

Refren:
Ajutor, Maică Fecioară,
Ajutor, dă-mi ajutor,
E robul Tău care te roagă,
Maică Fecioară dă-mi ajutor,
Maică Fecioară, ajutor, dă-mi ajutor.

Între necazuri ne-ncetate,
În griji şi lacrimi eu mă frâng;
Rănit de patimi şi păcate
Privesc cu dor la Cer şi plâng!

Primejdii multe mă-mpresoară,
Ispitele mă strâmtoresc;
Tu eşti nădejdea mea, Fecioară,
Spre Tine ochii mei privesc.

Cerescul Tată blând mă cheamă,
Să fiu în Ceruri cu Iisus.
În Cer eşti Tu iubită Mamă,
Şi locul meu e-acolo sus.

În Cer m-aşteaptă sfinţii îngeri,
M-aşteaptă ceata drepţilor;
Iar eu în valea cea de plângeri,
Petrec străin şi călător.

Din zori de zi şi până-n seară,
Trăind, murind, Te voi chema:
Nu mă lăsa, Maică Fecioară,
Scăparea mea, nu mă lăsa!

Rugăciunea zilei de joi



Rugăciunea zilei de joi

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor şi ale ucenicului care Te-a vândut! Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: „Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sunt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre”. Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit. Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi.

Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nicio frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt. Amin.

Rugăciunea zilei de Miercuri



Rugăciunea zilei de Miercuri

Doamne Atotputernice şi Atotîndurate! Îmi aduc aminte că Te-ai născut Om din Sfânta Fecioară în peşteră şi ai fost vândut cu treizeci de arginţi de ucenicul cel viclean, ca să ne răscumperi pe noi, păcătoşii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, îndură-Te de mine, păcătosul!
Primeşte, Doamne, această mică a mea rugăciune, şi umilită a mea voinţă, că mă întristez pentru că Te-am întristat şi mă amărăsc pentru că Te-am supărat fără de număr. La Tine, Prea Bunule Mântuitor, am toată speranţa şi cred că Tu, Care din iubire de oameni ai primit să fii vândut pentru noi, Te vei îndura şi de mine acum, ca să mă mântuieşti de chinurile cele de veci, şi să mă învredniceşti Împărăţiei Tale. Nu Te depărta de la mine, Doamne, şi ajută-mi, ca în toate să fac voia Ta şi să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici să Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioşi în timpul Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea păcătoasă să-Ţi spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi şi eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ţi fie păcatele. Amin.

CĂLUGĂRUL,




CĂLUGĂRUL,

Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite, singurel.
Desculț, flămând
Şi însetat
Te rog să ai milă de el
Că poate-i un călugăr!

De întînleşti la vreo răscruce
Un om străin, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva în lume…
De-l vezi mereu
Oftând din greu
Să nu-l întrebi atunci de nume,
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea trecând prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traistă goală în mâna lui
Te rog acum
Să-i ieşi în drum
Şi un cuvânt mai bun să-i spui
Că poate-i un călugăr!

Sau când e frig şi plouă afară,
De vei vedea că așteaptă-n gară
Un călător înfrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist şi-ngândurat
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea în multe rânduri
Un om la muncă stând pe gânduri
Privind cu ochii-n depărtare,
Mereu tăcut și abătut
Nu-l întreba ce cată-n zare,
Că poate-i un călugar!

Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, dacă tu vei întâlni
Un om în lume fără rost
Ce plânge-ades
Neînţeles,
Să ştii, iubitul meu, c-a fost
În viaţa lui călugăr.

C-acela care a trăit
Şi-n mănăstire-a-mbătrânit,
Orice i-ai spune şi i-ai da,
Să nu socoți
Că o să poți
Să-i schimbi cumva inima sa,
Că el e tot călugar!

De-i vei cânta de bucurie
De asta el nu vrea să ştie.
De jale de îi vei cânta,
El tot mereu,
Oftând din greu,
Plângând încet va suspina
Cu lacrimi de călugar!

Deci nu căta să-i mângâi plânsul,
Ci roagă-te şi tu cu dânsul,
Căci el de-atâta pribegie,
De toţi uitat
Şi-ndepărtat,
Va suspina după pustie
Căci este tot călugar!

Iar dacă lumea-l va-nşela,
Tu, frate, nu te bucura,
Nici să vorbeşti de el oricui,
Căci el oricând
Mustrat de gând,
Se va scula din calea lui
Căci încă-i tot călugar!

Iar dacă va îmbătrâni
Şi-n lume frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormânt,
Şi nimănui
Să nu mai spui
Că sub acest străin pământ
Se află un călugăr!

11 ani fără "Călugărul coborât din Pateric".

AVVA IOANICHIE BĂLAN de la Sihăstria s-a mutat la cele veșnice pe 22 noiembrie 2007.

Dacă astăzi au și românii un Pateric, acesta este meritul incontestabil al Pr. Ioanichie Bălan. „Predicator zelos“ şi „duhovnic iscusit“, Pr. Ioanichie sfida regimul comunist. Cărţile lui sunt numeroase. Erau căutate ca pâinea caldă. "Patericul Românesc", "Vetre de sihăstrie românească", "Vieţile Sfinţilor în 12 volume"...Tot Pr. Ioanichie a alcătuit vieţile marilor duhovnici Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Pr. Ioanichie a fost și un monah iubitor de rugăciune și de liniște. Era și un bun predicator. Omiliile ţinute la Sihăstria au dat roade bogate. A fost un monah cronicar și un tezaur al cuvintelor de aur ale batrânilor monahi. O viaţă pilduitoare, care rămâne pentru noi o icoană a Sfintei Ortodoxii.

marți, 20 noiembrie 2018

Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute


Era o zi tristă de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, stătea pe o bancă, în grădina unui oraș.

 I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi. Buzișoarele îi erau vinete și fața slabă îi era galbenă ca ceara.

Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea din când în când și privea spre Cerul acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră mulți inși, fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân s-a apropiat de el și i-a spus părintește:

– Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?

– Da, domnule, răspunse copilașul. Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.

– Ce vrei să spui, drăguțule? Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?

– Nu, dar anul trecut El a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui, în Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo, și că Dumnezeu nu mă va părăsi în niciun fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni sigur, dacă-L mai aștept nițel.Nu e așa, domnule?

– Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu! El m-a trimis să port grijă de tine.
 Vino cu mine; nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic.

Ochii copilașului străluciră de bucurie și fața lui ca un fulger de biruință.„Știam eu, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni!

 Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”

Precum magnetul atrage fierul aşa şi rugăciunile, milosteniile, faptele bune şi spovedania vor atrage mila lui Dumnezeu.



Daţi-mi un sfat părinte: cum să-i fac pe copii să-L îndrăgească pe Hristos?

- Copiii nu au nevoie de sfaturi – ba nici chiar de învăţătură! –, ci de modele! Învaţă-i doar să desluşească înşelăciunea lucrurilor trecătoare şi să nu-şi robească mintea patimilor. Mai-nainte de toate trebuie ca tu să faci toate astea şi ei vor vedea în tine calea de urmat. Şi sfântul Vasile cel Mare zice că „învăţătura faptelor este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor”.

- Frumos! Asta, în traducere liberă, ar însemna că tot eu sunt cel care trebuie să mă fac… sfânt!

- Da. Dar să nu-ţi fie cu neputinţă, că nu e greu, însă trebuie să ai dragoste. Şi să-i faci să simtă această dragoste. Copiii pot să-L vadă pe Iisus în două feluri: sau „neavând nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag” (Isaia 53, 2), ori „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Psalm 44, 3). Depinde dacă-L află de frica iadului, de dragul răsplătirilor viitoare, ori… din dragoste. Că sfârşitul a toate este dragostea. Dar tu cu dragostea trebuie să începi, că este capătul a toate. Spune şi sfântul Ciprian al Cartaginei că „dragostea este adevarata slujbă pentru Dumnezeu”. Iar tu, din dragoste, trebuie să-i rabzi şi să te rogi pentru ei – că mai degrabă îl slăveşti pe Dumnezeu în felul acesta decât prin cuvinte. Pentru că Cuvântul poate să scape minţii, dar vei vedea că Dumnezeu va lucra într-înşii…

- Greu şi cu dragostea părinte…

- Dacă nu pot să primească Cuvântul în duh, grăieşte-le în pilde. Aşa vei face Cuvântul trup şi va prinde viaţă în ei.

- Şi dacă eu nu pot să ajung sfânt şi nu pot fi modelul perfect pentru ei, ce să fac atunci părinte?

- Să te rogi. Roagă-te pentru ei, dar roagă-te conştient că nu poţi face nimic fără ajutorul lui Hristos. Da. „Fără de mine nu puteţi face nimic”… (Ioan XV, 5).

Roagă-te, posteşte şi fă fapte bune. Copiii nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru că nu-L cunosc. Te vor asculta însă, dacă tu vei ţine seamă de poruncile Domnului şi-ţi vei pune nădejdea doar în El. Dacă tu vei dori în toate să placi lui Dumnezeu, El se va îngriji să fii de folos şi copiilor.

Păi asta tot la sfinţenie mă duce, avva!

N-ai de ales! Precum magnetul atrage fierul aşa şi rugăciunile, milosteniile, faptele bune şi spovedania vor atrage mila lui Dumnezeu.

Pr. Gavriil de la Panagouda

Proorociile cuviosului Lavrentie al Cernigovului despre ultimele timpuri

Proorociile cuviosului Lavrentie al Cernigovului despre ultimele timpuri
„Acum, noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota.„

„Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. In acest război se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind„

„Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat„

„Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă.

Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu foarte mare viclenie. Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită.

Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al doisprezecelea neam de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi prin capacităţile sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după vârsta de 12 ani când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care ieşind din beznă (din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de spaimă dar satana îi va spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în chipul omului „antihristul”. Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei – Crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât.

Pe el îl vor vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă. Pe oamenii săi el îi va ştampila cu semnul său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit omul sau nu semnul satanicesc. Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă deznădăjduiţi!

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică”. Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada sa şi va fi o secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va putea să cadă omul într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta în aşteptare, urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui. Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar când pământul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care el le va răspunde: „dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca râurile şi lacurile, şi nu va mai fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani şi jumătate, dar pentru aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile. În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii) şi Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea atotputernică şi ei nu vor vedea acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toţi oamenii şi pe care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor. Încă o dată vă repet să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu va fi acolo .

Va fi război, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri . Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea.

Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.

Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului!

În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni.Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial . Vor fi nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”

Sfântul Lavrentie al Cernigovului

luni, 19 noiembrie 2018

CALEA CEA SCURTĂ A MÂNTUIRII: SUFERINȚA



CALEA CEA SCURTĂ A MÂNTUIRII: SUFERINȚA
"Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat, şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu, şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.

Un Avvă în Pateric spune că: "Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.

Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat. Este cu putinţă să te căieşti pentru ceea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar de când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta:

"Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”

Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!

De aceea, Vechiul Testament ne învaţă:
"Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi.” Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe, a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege. După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis:

„Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.[...]

Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune:

„Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”.
Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc”.

Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine. Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin unii care sunt oameni duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel:

„Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi”.
Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa. În general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos."