Virtuoşii sunt pedepsiţi aici pentru puţinele lor păcate, şi în felul acesta nu vor fi lipsiţi de rai. Ceilalţi sunt răsplătiţi aici pentru puţinele lor fapte bune, şi vor fi pedepsiţi veşnic pentru multa lor răutate.
Aici este treapta nevoinţelor. Premiile şi cununile se vor da în viaţa de dincolo.
Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământeşti sunt trecătoare, pe când bunătăţile cereşti sunt veşnice.
Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.
... de obicei în închipuirile viselor nopţii sunt întipărite poftele zilei.
Înfrânarea nu este grea, e de-ajuns să o doreşti şi să te ţii departe de cauzele păcatului.
Dacă cel furios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se poartă urât, nu i-ar mai trebui nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui mânioasă? Mânia este mai rea decât beţia şi mai mizerabilă decât diavolul. Adevărat, beat şi demonizat la un loc este cel stăpânit de această patimă. Faţa i se umflă, limba îi tremură, vocea i se sălbăticeşte, ochii i se înroşesc, urechile îi aud alte lucruri, tâmplele i se zbat, mintea i-o ia razna, judecata îi piere... Ameţeală, tulburare şi întuneric pe dinăuntru; exaltare, violenţă şi ţipete pe dinafară.
Uneori însă mânia este de folos. Când? Când o întoarcem împotriva vrăjmaşilor noştri închipuiţi. Dacă poţi stăpâni mânia, atunci n-o omorî. Păstreaz-o vie, dar legată. Îţi va fi folositoare ca un câine, care nu latră la oi sau la stăpânul lui, ci la tâlhari, la străini, la hoţi.
Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?
Şi auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material. Căci focul material îl arde şi-l nimiceşte pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veşnic. De aceea se şi numeşte „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).
Arzi de flacăra poftei trupeşti? Bagă-te cu mintea în flacăra veşnică a iadului şi focul trupului se va stinge imediat.
Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor, şi gura îţi va rămâne închisă.
Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.
... moralitatea nu este plăsmuită de vârstă, ci este izbânda voinţei.
Să te rogi în fiecare ceas. N-o întrerupe. Nu fi nesârguincios. Nu înceta să chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, dacă stăruieşti, nu te va nesocoti, ci îţi va ierta păcatele şi îţi va da tot ceea ce îi ceri. Dacă te ascultă, mulţumeşte-I şi continuă să te rogi. Dacă iarăşi nu te ascultă, nu numai că nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi şi mai stăruitor. Nu spune: „Am făcut multe rugăciuni şi nu s-a întâmplat nimic”, căci şi asta spre binele tău se face. Adică, deoarece Dumnezeu ştie că eşti nesârguincios şi nepăsător şi că, dacă vei dobândi prin rugăciune cele de care ai nevoie, vei înceta să te mai rogi, amână să-ţi dea ceea ce-I ceri, pentru a te face stăruitor în rugăciune şi pentru a comunica mai des cu El. Întrucât dacă nu te rogi atunci când te afli într-o situaţie grea, ce vei face când toate-ţi vor merge bine? Aşadar Dumnezeu se preface că nu te aude, spre binele tău, ca să te facă să nu părăseşti rugăciunea. De aceea, continuă să te rogi, nu fi nesârguincios. Nu subaprecia puterea rugăciunii, care poate izbândi multe. Şi faptul că ea contribuie la iertarea păcatelor, află-l din Sfânta Evanghelie.
Cu lacrimile tale şterge şi tu toate păcatele pe care le-ai săvârşit. Plângi nu simplu, nu pe dinafară, ci amarnic, ca Petru. Din străfundul sufletului tău să-ţi izvorască lacrimile, ca să se milostivească de tine Stăpânul iubitor de oameni şi să te ierte. Căci El Însuşi a spus: „Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului, sau mai degrabă să se abată de la calea lui cea rea şi să fie viu?” (Iezechiel 18, 23). De la tine cere ceva mic, pe când El ţi le dă pe cele mari. Cere o pricină pentru a-ţi dărui comoara mântuirii. În schimbul câtorva lacrimi de pocăinţă îţi dăruieşte iertarea păcatelor.
Biserica este spital nu tribunal.
Vezi cum o rudă de-a ta a plecat din această lume? Nu te înspăimânta, nu jeli, nu-ţi zdrobi inima. Adună-ţi mintea, cercetează-ţi conştiinţa şi gândeşte-te că peste puţină vreme te va aştepta şi pe tine acelaşi sfârşit.
Ia priveşte cât de tăcuţi şi reţinuţi sunt în faţa morţilor chiar şi cei mai mândri, chiar şi cei mai făloşi oameni! Se aude cuvântul „moarte” şi inima tuturor este zdrobită de frică. Şi filozofăm în jurul mormintelor şi cugetăm unde o să ajungem şi pălăvrăgim despre zădărnicia celor lumeşti, dar îndată ce ne depărtăm, uităm de neputinţa noastră.
Să ne întoarcem însă la tema noastră. Spune-mi, din ce motiv îl plângi cu atâta durere pe cel care a murit? Pentru că era rău? Atunci nu numai că nu trebuie să plângi, ci să-I şi mulţumeşti lui Dumnezeu, Care a oprit răutatea lui. Nu cumva, dimpotrivă, a fost bun? Şi în cazul acesta trebuie să te bucuri, pentru că a murit „ca nu cumva răutatea să-i strâmbe înţelepciunea, ca nu cumva înşelarea să-i amăgească sufletul” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11). Nu cumva era tânăr? Chiar şi pentru aceasta să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să-L slăveşti, fiindcă l-a luat lângă Dânsul. Aşa cum pe cei care merg să primească vreun rang, îi conducem cu bucurie şi mulţumire, la fel trebuie să ne luăm rămas bun şi de la cei care pleacă din viaţa aceasta, pentru că se duc aproape de Dumnezeu, unde vor primi mare cinstire şi fericire.
Te-ai născut om, prin urmare muritor. De ce suferi pentru ceva atât de firesc, cum este moartea? ... Şi chiar şi pe copilul tău dacă l-ar lua, de fapt nu-l ia pe copilul tău, ci o făptura de-a Lui.
Aşadar dacă noi nu aparţinem nouă înşine, cum ne vor aparţine nouă cele ce aparţin Aceluia? Dacă sufletul tău nu este al tău, cum sunt ai tăi banii pe care-i ai? Şi dacă nu sunt ai tăi, cum cheltuieşti fără rost sau fără cuviinţă ceea ce aparţine altuia? Nu zice: „Cheltuiesc banii mei, din banii mei mă distrez”; căci cheltuieşti şi te distrezi din cele străine. Şi le numesc străine, pentru că Dumnezeu le consideră ale Lui pe cele care ţi le-a dat, dacă nu le împarţi cu cei săraci. Doar atunci cele străine devin ale tale. Dacă le cheltuieşti pentru tine, atunci cele ale tale devin străine.
„Dacă noi am primit din mâna Domnului pe cele bune, nu le vom primi şi pe cele rele?” (Iov 2, 10).
„Şi cum să nu plâng”, vei spune, „nu vezi că nu mai sunt tată?” Ce cuvinte sunt acestea? Nu cumva ţi-ai pierdut copilul? Nu l-ai pierdut, ci poate că acum a devenit şi mai sigur al tău. N-ai încetat să fii tată. Acum eşti ceva mai mult – nu mai eşti tatăl unui copil muritor, ci al unei fiinţe nemuritoare! Să nu crezi că ţi-ai pierdut cu adevărat copilul pentru că nu mai este lângă tine. Aşa cum ar fi continuat să fie copilul tău dacă ar fi plecat într-o ţară îndepărtată, la fel şi acum, când a plecat spre cer. Văzând aşadar ochii lui închişi, gura amuţită şi trupul nemişcat, nu te gândi: „Gura aceasta nu va mai vorbi, ochii aceştia nu vor mai vedea, picioarele acestea nu vor mai umbla”. Ci să te gândeşti: „Această gură va rosti cuvinte mai înţelepte, aceşti ochi vor vedea lucruri mai frumoase, aceste picioare vor umbla prin ceruri, acest trup va învia nestricăcios şi-l voi lua înapoi pe copilul meu mai strălucitor de cum a fost”.
„Dar nu ştiu unde s-a dus”, poate că-mi vei spune. Cum nu ştii? Fie că a trăit făcându-se plăcut lui Dumnezeu, fie că nu, este ştiut unde va merge. „Tocmai de aceea plâng”, îmi vei explica, „pentru că a plecat împovărat de păcate”. Dar şi dacă n-ar fi avut păcate, nu cumva n-ai fi plâns şi n-ai fi jelit? Acum te vaiţi către Dumnezeu şi-I spui: „De ce l-ai luat pe copilul meu plin de păcate?”. Atunci i-ai fi spus: „De ce ai luat un copil atât de bun?”. În ambele cazuri, însă, trebuie să te bucuri. Dacă copilul era păcătos, să te bucuri că a încetat să mai păcătuiască şi n-a adăugat o mai mare povară de răutate în sufletul său. De vreme ce n-ai putut să-l ajuţi cât trăia, pentru că n-a ascultat de poveţele tale, acum îl poţi ajuta; nu cu lacrimi şi jale, ci cu rugăciuni şi milostenii şi prescuri. Acestea au fost stabilite de Sfinţii Apostoli nu întâmplător, ci cu iluminarea Sfântului Duh. Preotul, în faţa sfântului jertfelnic, când săvârşeşte înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, îi pomeneşte nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi, aşa încât sufletele lor se uşurează. Şi când noi aducem pentru ei prescuri la biserică sau dăm milostenie săracilor, le oferim o mângâiere, oricât de păcătoşi ar fi fost. Dacă, iarăşi, copilul tău a fost bun şi virtuos, cu atât mai mult nu trebuie să-ţi pară rău. Căci, aşa cum soarele curat şi strălucitor urcă pe cer, la fel şi sufletul curat care părăseşte trupul urcă în strălucire, însoţit de îngeri, la împărăţia lui Dumnezeu.
Cel ce se teme mereu de iad nu se va teme niciodată de moarte. Să nu aveţi deci cugetele unui prunc, ci lipsa de răutate a lui.
Să-i plângem, da, însă nu într-un fel isteric şi necuvios, nu trăgându-ne de păr, nu sfâşiindu-ne faţa, nu urlând şi ţipând, ci cu cumpătare, lăsând lacrimile să ne curgă liniştite din ochi. Asta ne foloseşte şi nouă. Căci plângându-l în felul acesta pe mort, ne vom strădui mult mai mult să nu cădem şi noi în păcate asemănătoare. Prin tragerea de păr şi prin ţipete mintea ni se întunecă, pe când prin plânsetul liniştit ea îşi păstrează limpezimea şi poate cugeta cu folos despre moarte.
Să te gândeşti atunci că viaţa şi lucrurile lumii acesteia n-au nici o valoare şi nu se deosebesc de umbre şi de vise.
Nu-ţi sunt de ajuns acestea? Cugetă, atunci, care este valoarea ta atunci când dormi? Atunci şi o gânganie mică te poate omorî. Da, mulţi au murit în somn. Adevărat, viaţa ta atârnă de un fir de aţă! Aţa se rupe şi toate se sfârşesc.
Arată-mi un domnitor neînfricat sau un bogat îmbrăcat în veşminte strălucitoare, atunci când este chinuit de febră sau când se află pe patul de moarte, şi atunci te voi întreba: „Unde este cel care trecea prin piaţă mândru şi fălos, urmat de însoţitori şi paznici? Unde este cel care purta haine scumpe? Unde este măreţia vieţii lui, luxul adunărilor sale, distracţiile, râsetele, comodităţile, multele cheltuieli? Toate au plecat şi au zburat. Ce s-a întâmplat cu trupul care s-a desfătat în atâtea plăceri? Apropie-te de mormânt şi uită-te la ţărână, la putregaiuri, la viermi. Priveşte şi oftează cu amar. Şi măcar ca răul să se fi limitat la această ţărână pe care o vezi. De la mormânt şi de la viermi întoarce-ţi gândul la viermele cel neadormit al vieţii de dincolo, la scrâşnirea dinţilor, la întunericul veşnic, la focul nestins, la pedepsele acelea amarnice şi nesuferite care nu vor avea sfârşit. Aici pe pământ, şi bunele şi relele odată, mai devreme sau mai târziu, se vor sfârşit; acolo însă amândouă durează în veci. Iar calitatea lor se deosebeşte de bunele şi de relele lumii acesteia, încât nu e cu putinţă ca cineva să le exprime în cuvinte.
„Bărbatul este cap femeii (adică cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor” (Efeseni 5, 23-24)... „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci... Şi dacă păţeşti ceva datorită ei, să nu i-o reproşezi... nu cere de la femeie cele ce nu sunt ale ei... Să nu simţi respingere faţă de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă. Ascultă ce zice Scriptura: „Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice dulceaţă”... Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată că omul acela e desfrânat. Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină de mândrie, provoacă gelozie, şi deseori chiar bănuieli neîntemeiate. ... Iată de ce de la femeie trebuie să cerem bunătate, cumpătare, responsabilitate şi sinceritate. Acestea sunt însuşirile frumuseţii sufleteşti. Frumuseţe trupească să nu cerem... De la femeie, deci, să nu ceri bani, ci virtuţi. ... „Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 28-30)... Dar nici bărbatul nu trebuie să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu acela. De aceea bărbatul trebuie să-i ofere femeii iubirea lui ca o răsplată a supunerii ei. Şi capul este necesar, şi trupul... Nu există lucru mai bun precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe bărbat îl şi iubeşte. Îl respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un mădular, de vreme ce şi capul este tot un mădular al trupului.
Iar dacă la prima vedere poziţia femeii pare dezavantajată, deoarece i-a fost poruncit să arate respect faţă de bărbatul ei, în realitate poziţia este avantajată, căci bărbatului i s-a poruncit să fie înzestrat cu ce-i mai important, cu iubirea.
Ce trebuie să se întâmple, însă, dacă femeia nu-l respectă pe bărbat? Şi într-o asemenea împrejurare, acesta are datoria s-o iubească. Dacă ceilalţi nu-şi fac îndatoririle lor, noi trebuie să le facem. Zice, de pildă, „să vă supuneţi unul altuia întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21). Porunca se referă la amândoi. Ce însemnătate are, aşadar, dacă unul nu se supune? Tu să asculţi de legea lui Dumnezeu. Femeia, chiar dacă soţul său n-o iubeşte, este datoare să-l respecte, ca să nu încalce îndatorirea ei... firea femeiască este oarecum mai slabă şi are nevoie de ajutor, ocrotire, blândeţe, purtare de grijă. Pe toate să i le oferi, pe toate să le faci de dragul ei, chiar şi la chinuri să te supui.
„Bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4).
Trebuie, aşadar, ca părinţii să se îngrijească nu de cum vor dobândi bani copiii lor, ci de cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cerceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se întovărăşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns la Dumnezeu.
Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor să-şi bată copiii, nici să-i mustre, nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală.
„cel ce cruţă nuiaua îşi urăşte fiul, dar cel care-l iubeşte îl mustră cu grijă” (cu blândeţe dar şi cu severitate) (Proverbe 13, 25).
Părinţii care nu se îngrijesc de buna creştere a copiilor lor sunt mai răi chiar decât ucigaşii de prunci; pentru că primii omoară sufletul nepieritor, iar ultimii doar trupul muritor. De aceea, precum caii care aleargă necugetat către prăpastie, şi îi ţinem în frâu şi-i pedepsim lovindu-i – şi pedeapsa aceasta este spre izbăvirea lor –, aşa şi pe copii trebuie să-i ţinem în frâu, să-i strunim şi să-i pedepsim pentru greşelile lor. Pentru că, dacă nu-i pedepsim noi, îi aşteaptă alte pedepse, pedepse veşnice, ca şi pe noi.
Părinte nu este cel care doar l-a născut pe copil, ci acela care şi după naştere îl iubeşte. Şi dacă iubirea este necesară acolo unde există din fire, cu atât mai mult e trebuincioasă acolo unde a fost sădită de Dumnezeu. Adică, dacă cineva trebuie să-i iubească pe copiii lui naturali pentru a se numi părinte drept, cu atât mai mult pe copiii harismatici, duhovniceşti, botezaţi, având grijă să nu ajungă în iad.
„Omul neşcolit priveşte, dar nu vede”. I se pare că vede, dar este orb, fiindcă nu are cunoaştere, şi îndeosebi cunoaşterea adevărurilor şi a dogmelor credinţei – ce este sufletul, cerul, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, învierea, botezul, îngerii, Sfânta Liturghie, preoţia etc.
...iubirea care-L are ca pricină şi temelie pe Hristos, este statornică şi nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar ameninţările cu moartea. Cel ce are dragoste creştină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influenţat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creştină, cum spunea Pavel, nicicând nu va pieri... cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele, chiar dacă acesta îl urăşte sau îl înjură sau îl ameninţă, cu mulţumirea că iubeşte pentru Hristos şi deci Îl şi urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrăjmaşilor Săi. Nu numai că S-a jertfit pentru cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar L-a şi rugat pe Tatăl Lui să-i ierte: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Aşadar una din două se cere, dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. Şi invers: cel care nu iubeşte şi răul îl va săvârşi; şi cel ce face răul nu iubeşte.
Însuşi Hristos ne-a încredinţat că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire (Matei 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia. Prima, zice, este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău; iar a doua, la fel de importantă, este să-l iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39).
„Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Romani 13, 8)... Iubirea este o datorie care rămâne, cum am spus, mereu neachitată. Fiindcă această datorie este cea care mai presus de orice ne alcătuieşte viaţa şi ne leagă mai strâns între noi.
„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 1-2). Şi nu s-a oprit aici, ci a adăugat că, chiar moartea pentru credinţă ar fi nefolositoare, dacă lipseşte iubirea (I Corinteni 13, 3).
Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale.
Deoarece iubirea este însuşirea principală a sfinţilor şi temelia virtuţii. Prin aceasta ne mântuim toţi, ea naşte lucrători ai lui Hristos, ea încântă sufletele, ea aduce oile pierdute în staulul Bisericii.
Cel ce-l iubeşte pe aproapele său îl vede pe acela ca pe un alt sine.
Iubirea însă, dincolo de alte foloase ale sale, provoacă o dispoziţie foarte plăcută şi niciodată trudă. Aşa cum albina adună sucul de nectar din diferite flori şi-l duce în stup, la fel şi iubirea adună de pretutindeni bunătăţile şi le aduce în suflet, unde locuieşte. Şi rob dacă este cel ce are iubire în suflet, robia lui i se pare mai plăcută ca libertatea, pentru că se bucură să i se dea porunci decât să dea porunci, să slujească decât să fie slujit, să ajute decât să fie ajutat.
... iubirea adevărată nu este cea lumească, cea josnică, care are în ea răutate şi viciu, ci cea creştină, cea duhovnicească, cea pe care ne-o cere Pavel, cea care urmăreşte interesul aproapelui. Această iubire o avea Apostolul, care spunea: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se poticneşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).
... iubirea este calea mântuirii. Pe această cale să umblăm, ca să moştenim viaţa veşnică.
... omul cuvântător, cel cinstit cu chipul lui Dumnezeu, devine necuvântător, depăşind măsura. Tot el, desigur, dacă are animale, nu le sileşte niciodată să mănânce ori să bea mai mult decât vor. Şi dacă-l întrebi de ce, îţi va răspunde: „Ca să nu păţească vreun rău şi să sufere”. Pentru sine însuşi, însă, nu ia această măsură.
nu este rău să mâncăm. Nicidecum. Îmbuibarea este rea. Nu este, de asemenea, rău să bem vin. Vinul fără măsură, care duce la beţie, este rău. Domnul ne-a dat trup material, care nu se poate întreţine altfel, decât cu hrană. Dar când ne hrănim, trebuie s-o facem cu măsură, ca să rămânem sănătoşi şi ageri.
Vai, cât de mare este nesimţirea noastră! Ne dorim bunătăţi trecătoare şi suntem ataşaţi de lucrurile pământeşti! Nu ne dăm seama de viclenia diavolului, care ni le dă pe cele mici şi ni le ia pe cele mari. Ne oferă noroi şi ne răpeşte cerul. Ne târăşte în umbră şi ne depărtează de lumină. Ne atrage în amăgire şi ne ascunde adevărul. Ne înşeală cu visuri – căci vis este bogăţia lumii acesteia – şi ne arată, când soseşte ceasul morţii noastre, mai săraci decât ultimul sărac. Fiindcă atunci omul nu ia nimic cu el, în afară de virtuţile şi de faptele sale bune.
cel ce consideră că bogăţia sa este a tuturor, nu numai a lui, şi o împarte cu ceilalţi, deţine şi averea străină, căci va lua de la toţi cele de trebuinţă. Pe când cel care se consideră pe sine stăpân peste lucrurile pe care le are şi nu dă nimănui nimic, nu numai că nu va lua câtuşi de puţin de la ceilalţi, dar nici peste ale sale nu este stăpân, de vreme ce acestea în cele din urmă nu-i aparţin lui, ci tâlharilor şi datornicilor şi moştenitorilor.
Nimeni nu este mai lipsit de minte decât robul banilor. Crede că are putere peste ei, în vreme ce ei au putere peste el. Pe când în realitate s-a înrobit pe sine, este mulţumit ca şi când ar fi stăpân. În vreme ce vede un câine turbat aruncându-se asupra sufletului său, în loc să-l lege şi să-l istovească de foame, îi dă din ce în ce mai multă hrană, ca să devină şi mai înfricoşător şi să-l atace cu şi mai multă furie.
Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică.
Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.
Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.
Privind desenul unei pâini, oricât ţi-ar fi de foame, nu te vei putea sătura. La fel de mincinoase sunt toate bunătăţile vieţii de aici, în comparaţie cu cele din viaţa de dincolo. Cei care spun că au gustat toate desfătările vieţii de aici vor fi lipsiţi de toate desfătările cereşti.
Ceea ce sunt piroanele pentru întărirea unei case, aşa sunt şi conducătorii pentru buna funcţionare a unei societăţi şi a unei cetăţi organizate.
Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi.
Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat. Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi el să mai lupte cu noi.
Dacă ne rugăm cu rugăciuni scurte şi dese, este mai uşor să ne concentrăm atenţia şi să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu.
Să zicem că nu poţi să te duci la biserică. Însă oriunde te-ai afla, nimic nu te împiedică să ridici în sufletul tău jertfelnic Domnului. Nu te împiedică nici locul, nici ora. Şi chiar dacă nu îngenunchezi, nu plângi şi nu-ţi ridici mâinile spre cer, rugăciunea va fi desăvârşită dacă gândul tău este îndreptat cu totul spre Dumnezeu. Dacă nu poţi merge la biserică, atunci când mergi pe drum, când te afli la piaţă, când călătoreşti pe mare, când eşti la lucrul tău, când pregăteşti de mâncare, când cultivi pământul sau orice altă treabă faci, roagă-te cu stăruinţă şi neîmprăştiere a cugetului. Lui Dumnezeu nu Îi pasă de locul unde suntem. Ajunge ca inima să fie lipită de rugăciune şi gândul să fie curat.
„Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon.
Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?
Ce faci, omule? Îi ceri lui Dumnezeu să aibă milă de tine, iar tu îl blestemi pe celălalt? Nu te lăsa înşelat. Dacă nu vei ierta, nu vei fi iertat.
Uită de păcatele altora, ca şi Dumnezeu să le uite pe ale tale.
Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului! (Isaia 40, 6). Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9)
Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta?
Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită de smerenie.
Cel care a ajuns să înţeleagă că nu valorează nimic, acela a ajuns la deplina cunoştinţă a propriei persoane.
...smerenia nu trebuie să fie numai în purtarea ta, ci mai ales în inimă.
Se spune despre un filosof închinător la idoli că intrând în casele unui mare dregător şi văzând pereţii îmbrăcaţi în marmură strălucitoare, tavanul poleit cu aur şi podeaua acoperită cu covoare scumpe, s-a întors spre stăpânul casei şi l-a scuipat în ochi. Când a fost întrebat de ce a făcut asta, el a răspuns că nu era cu putinţă să scuipe în altă parte, deoarece casa era împodobită atât de strălucit, aşa că a fost nevoit să-l scuipe pe stăpân în ochi.
Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă îţi pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi. Şi dacă toată lumea ar fi a ta, dacă ai fi stăpân peste tot pământul, chiar şi dând tot ce ai, nu ai putea cumpăra un suflet.
Ce creşte pe pământul care nu este cultivat? Spini şi buruieni. Ce creşte în sufletul care nu este cultivat duhovniceşte? Fapte necurate şi viclene.
Oricât de păcătos ar fi omul, el nu poate să închidă gura conştiinţei care îl mustră. Conştiinţa este un lucru firesc, pe care Dumnezeu l-a pus în om încă de atunci de când l-a creat. Oricât de mult am încerca să nu o ascultăm şi să luptăm cu ea, conştiinţa ne apare mereu dinaintea noastră şi ne strigă, ne osândeşte şi ne pedepseşte.
Adevărul este că atunci când aduni avere, îţi îngraşi două din patimile tale cele mai înfricoşătoare: slava deşartă şi înclinaţia spre plăceri trupeşti.
Şi chiar dacă ţi-ai câştigat cinstit averea, vei fi aspru pedepsit dacă o vei cheltui pe plăceri trupeşti. Gândeşte-te atunci care va fi pedeapsa ta dacă îţi câştigi averea necinstit.
Aşa cum scarabeul se hrăneşte cu murdărie, la fel se hrăneşte şi omul invidios cu suferinţele altora.
Nu te deosebeşti cu nimic de închinătorii la idoli, dacă îi iubeşti pe cei care te iubesc.
Nu-ţi murdări, dar, sufletul cu răutate, ci împodobeşte-l cu virtuţi. Nu arunca în semenul tău cu noroi, ci împleteşte-i cununi prin cuvinte de laudă.
Să nu zicem: „Cutare m-a enervat” sau „Cutare m-a făcut să spun cuvinte grele”. În toate cazurile, noi suntem vinovaţi pentru păcatele noastre. Căci dacă am fi oameni smeriţi, nu numai oamenii, dar nici măcar diavolii nu ar putea să ne înfurie.
Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8).
Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.
Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).
Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10).
La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.
Vrei să te iubească Dumnezeu? Atunci fă-L datornicul tău, împrumutându-I cele ce dai săracilor.
Ce fel de om eşti tu să cercetezi întreaga sa viaţa pentru un bănuţ pe care vrei să i-l dai?
Pentru că adevărata avere o dobândeşti nu atunci când te îmbogăţeşti, ci atunci când nu vrei să te îmbogăţeşti.
Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei.
Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti.
Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate.
Moise a biruit firea, în vreme ce David a biruit voirea... David a depăşit limitele strâmte ale legii vechi nedesăvârşite, împlinind înainte de vreme şi chiar profetic, aş putea spune, legea desăvârşită a Evangheliei, care până astăzi domneşte asupra noastră: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44).
Cu toţii ne gândim cum să prelungim viaţa noastră pământească, dar nimeni nu se gândeşte să-şi mântuiască sufletul. Cu toţii ne temem de nefericirea de pe pământ, dar nimeni nu tremură gândindu-se la chinurile iadului.
Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii.
Dacă cei care ţin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori să fie smeriţi, cu atât mai mult cel păcătos trebuie să-şi zdrobească inima, să plângă şi să se socotească pe sine mai prejos decât toţi.
... *despre post* ... pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16)... postul are grijă de sănătatea trupului... întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
...ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească.
Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.
Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.
Acesta este scopul luptei noastre *a ortodocşilor*: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.
Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele.
Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie.
Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.
Oamenii sunt chinuiţi cel mai mult de desfrânare şi de lăcomie.
Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.
Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.
Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor ... să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.
Copacul necredinţei este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu şi este îngrăşat de patima ambiţiei.
Cine nu se cunoaşte pe sine însuşi este un om mândru.
Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeu să-i judeci.
Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun şi mai slab dintre toţi oamenii.
Să avem în casă cărţi duhovniceşti. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.
Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul[1].
Poţi să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoinţe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: „De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?” Nu le spun eu, ci Apostolul Pavel: Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.
Acolo unde domnesc „al meu” şi „al tău”, orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.
Tânărul este ca un cal nărăvaş şi ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îl insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.
A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.
Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.
... (Teognosia) zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.
Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.
... în orice situaţie, trebuie să avem măsură şi să ne ferim de exagerări.
Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.
Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie ... PRECUM UN PRUNC.
Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă ş sufletul smerit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu