Tehnica de luptă a diavolilor

3.1. Metodele diavolilor

Trebuie să cunoastem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj si să biruim pe vrăjmasii mântuirii noastre. Avem vrăjmasi cu adevărat răi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici, neadormiti, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, crestinii ortodocsi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3,7). Multi crestini se întreabă dacă există diavoli si care sunt tacticile prin care acestia înseală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Multi oameni zic adesea: "Vedeti-vă de treabă, nu există diavoli!" Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că asa este usor să crezi că nu există nici Dumnezeu si atunci nu există nici un criteriu moral si totul este permis.


3.2. Diavolul îsi schimbă des planul de actiune

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace si se potriveste mai bine fiecăruia si pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi măsoară si cântăreste bine fiecare lovitură. Asadar, într-un fel se luptă cu începătorii si în alt fel cu cei crescuti duhovniceste, într-alt fel cu cei nepăsători si în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteste diavolul pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sănătosi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei fată de noi".

Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale si să-si schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte". Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători si lenesi, fată de cei râvnitori si întăriti duhovniceste. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica si să li se pară de la început calea aspră si greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovnicesti este mare. Iar cu cei evlaviosi amână lupta până când vor cădea în lenevire si atunci îi atacă, micsorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.

Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.


3.3. Diavolul ne ispiteste la început cu păcate mici

Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greseală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult si fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îsi face sălas în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest viclesug al diavolilor, ne învată: "Multe chipuri are sarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat si apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinsi să încerce numai o dată si apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păti dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Si astfel fac primul pas. Din nefedcire, răul nu se opreste numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă si puhoi de diavoli pot intra acum si-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării".


3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atentie toate slăbiciunile oamenilor si după aceasta îsi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginti, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredintă, altul spre mânie.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmasi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciuailor noastre, asupra cărora să arunce săgetile sale, ca să ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Nu dati loc diavolului" (Efeseni 4,27).

Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.


3.5. "Blândetea" diavolului

Vrăjmasul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune si atrăgătoare. El stie că dacă ar ataca cu furie de la început, crestinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgentă si încearcă să-si împlinească scopurile sale păcătoase cu blândete si se arată cu dragoste fată de crestini". Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca fapta bună.


3.6. Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce multi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag si se ascund, râvna crestinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâtenia si răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică si s-ar feri de ispitele lui.

Asadar, desi diavolul este fiintă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importantă si să fie linistiti.


3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere

In viata duhovnicească, cea mai înfricosătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învătat cum să biruim această puternică ispită: "Rugati-vă neîncetat, ca să nu cădeti în ispită" (Matei 26,41). Prin rugăciune si priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru si ne va sfinti si astfel va alunga pe diavoli.

Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem si să ne rugăm neîncetat, "ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră" (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre fată de cele duhovnicesti este starca sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.


3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viata duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfin tirea noastră si orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curătire si sfintire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet molesit si care nu se îngrijeste de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă". "Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovnicesti".

Sufletul care nu-si simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viata cea vesnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceste, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.


3.9. Amânarea pocăintei

Ai timp să te pocăiesti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni îe insuflă diavolul în mintea noastră, cât si prin cuvintele oamenilor păcătosi.

Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe piac si săvârsind păcate. Intr-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceste în noi si ne îndeamnă la pocăintă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăintă prin gânduri de pocăintă insuflate de Sfântul Inger Păzitor si prin duhovnici. Acum intervine însă si diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Incearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu esti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepti si apoi te vei pocăi!

Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuseste să câstige vointa noastră. Astfel, pocăinta noastră este amânată si ocazia începutului bun si al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.

Rănile sunt mai usor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la povetele viclenilor diavoli, care ne soptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne însela.

Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: "Lasă, ai să mergi mâine să te spovedesti!" Iar părintele îi spunea: "Nu, astăzi mă voi spovedi si mâine fie voia Domnului".


3.10. Diavolul se preschimbă luând înfătisarea văzută

Din Vietile Sfintilor aflăm că diavolii se arată trupeste. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că "Satana se preface în înger de lumină" . Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei si o imita în tot felul, numai ca să mă însele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni si gata să se prefacă si să se schimbe în toate înfătisările. Ei râd nebuneste si suieră, căci toate le fac si le grăiesc si le tulbură si în toate se prefac si pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli".

Vietile Sfintilor prezintă nenumărate exemple despre aparitiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, suierături, blasfemii si vorbe murdare. Si toate acestea cu scopul de a înspăimânta si înfricosa pe cel credincios. Stiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenti si să nu ne temem.

Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieste să nu dăm nici o importantă unor astfel de mestesuguri diavolesti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credinciosi, nu ar mai veni cu astfel de mestesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credintă si smerenie si chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.


3.11. Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii

Diavolul ne înseală prin ghicit, prejudecăti, vise si superstitii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Intelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricosată sursă de neliniste si nefericire. In plus, i-a hărăzit speranta si l-a încredintat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului fată de Părintele Său.

Insă vrăjmasul diavol, vrând să slăbească si să micsoreze această încredere, speculează cu viclesug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaste anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totusi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.

Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torential în Muntii Etiopiei si, în acelasi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit si prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd si aud acest lucru se vor arăta în vis tie si îti vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele si descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însusirile lor, se prefac că ghicesc si că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în esentă ei nu ghicesc nimic, ci înseală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinosi, căci mint si nu spun nimic adevărat si sigur.

Hrana diavolilor este minciuna. Si chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să însele si să ne robească si să ne prindă în cursele sale.

Sfântul Didim Alexandrinul spune că "de multe ori diavolul ne înseală, amestecând adevărul cu minciuna". De aceea, noi nu trebuie să ascultăm si să credem ce spune diavolul si nici cuvintele rostite de cei demonizati. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos si pe Sfintii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).

La fel a făcut si Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câstig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel si Sila: "Acesti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt" (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învătat să nu credem în ghicit si prevestiri, care sunt lucrări diavolesti. Si acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată si minciuna sa si ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeiestile Scripturi si libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înselati de diavoli. Trebuie să fim foarte atenti, pentru că multi vrăjitori si ghicitori fac aceste lucrâri, folosind cuvinte de evlavie si de rugăciune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Si lucrul cel mai mare al înselăciunii este că, atunci când suntem preveniti asupra acestor înselăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este crestină si că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm si mai tare, pentru că foloseste numele lui Dumnezeu spre ocară".

Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înselătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: "Nimeni să nu se învovoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul noptii, căci si acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul noptii". Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.

Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scârarul ne învată: "Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă". Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti si când suntem treji. Atentie, de asemenea, si la superstitii si la prejudecăti. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belsugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăsurarea firească a vietii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstitii. Este vorba aici de oameni necredinciosi sau mai putin credinciosi.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "Văzând un om oarecare, repede îl poti condamna, la îndemnul nefast al superstitiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ti-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmas fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Si nu întelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este rusinea si, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un cosmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri si crede că acestea ar prevesti ceva ău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casâ, să te păzesti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni si căderea noastră. Astfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenta diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău".

Desi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22-29) si este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8,44), se găsesc destui crestini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise si prejudecăti, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viata lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstitiilor. Căci pentru noi este mai de pret să credem în Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos si în învătătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă si sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuintă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică".


3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural

Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinta si evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimitând cele rele oamenilor, adică nenorocidle, bolile, încercările, mâhnirile, reuseste de multe ori să aducă pe oameni la disperare si deznădejde.

In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinta diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferintă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13,11). Din nefericire, diavolul ne războieste tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne coplesesc, bolile ne cercetează, moartea bate la usă, nereusitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, sperantele zdrobite, biciul încercărilor ne loveste fără milă. Iar noi, în fata greutătilor vietii si, mai ales, din pricina nelinistii, neputintelor si descurajărilor, ne pierdem nădejdea si credinta. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reusite ale lui.

Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutătile vietii, căci diavolul pândeste tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispititi, pentru cresterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăsie cu Dumnezeu si urmăreste să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă usoară pentru ei.

Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite fată de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor si le suge puterea, din sănătoase făcându-le bolnave si chircite.

Cuviosul Nil Ascetul Spune: "Sunt asadar diavoli care intră în trupul omului si în toate mădularele lui si îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Si aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală". De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine si la rugăciunile Bisericii. Si nu numai la Sfântul Maslu, ci si la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, cosmaruri, insomnii, precum si orice rele care îi bântuie pe oameni.

Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.

3.13. Furnico-leul

Furnico-leul este tactica de actiune a diavolului. La început diavolul este mic si neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare si înfricosător ca leul (1 Petru 5 8).

Furnico-leul este, de fapt, păcatul, asa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate si fără consecinte. Se străduieste, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic si fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare si înfricosător. Si acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde si a ne convinge că nu mai este sansă de pocăintă si, deci, de mântuire. Toti am avut de suferit de pe urma acestei arme diavolesti.

La început, diavolul îti pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveste prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie si Sfintele Taine, diavolul îi spune: "Nu te necăji, nu esti tu primul nici ultimul care greseste. Si apoi ce mare păcat, astăzi toti păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi". Astfel de atacuri foloseste diavolul, ca sa pară mai mic păcatul si fără însemnătate.

După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ti ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Ingreunându-ti sufletul cu păcate, pierzi astfel sansa pocăintei si a mântuirii.

De aceea este nevoie de mare atentie. In esentă nu există păcate mari sau mici, usoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a gresit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeiesti (Iacob 2,20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu si mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.


3.14. Diavolul înseală prin erezie si necredintă

Credinta putemică dreaptă(ortodoxă) si faptele bune crestine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinta rătăcită, eretică si care se sprijină pe născociri omenesti si diavolesti si care nu cunoaste Sfintele Scripturi, nu foloseste si nu mântuieste.

Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Diavolul, care în urâciunea răutătilor lui, a născocit ereziile, se foloseste de cuvintele
Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănând îti ele otrava sa sufletească". Ca urmare, credintele eretice si gresite, care se împotrivesc învătăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricosătoare pentru mântuirea sufletelor noastre si arme putemice ale diavolilor. Prin necredintă, diavolul
întinde curse mai ales celor învătati, care se încred în ei însisi. Diavolul se prezintă în fata lor cu stiinta si filozofia si le aduce necredinta.

Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? "Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?" întreabă cei necredinciosi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredintă.

Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dunmezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredinciosilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos".

3.15. Oamenii păcătosi sunt slugile diavolilor

Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbasii săi (Ioan 12,31). Vrăjmasul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omenesti si a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbati si femei. Iată numai câteva exemple: sotul tiran, aspru, betiv si desfrânat, care alungă pacea si dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de stiintă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredintei si a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe constiintele; tatăl si mama, care prin educatia atee, eretică si imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe acestia în mrejele păcatelor si spre pierderea sufletelor...

Să luăm aminte la noi însine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră si să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor nostri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci:
"Sângele lor din mâna ta se va cere" (lezec. 3,20).

Tot Mântuitorul nostru ne-a învătat: "Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7,15). Iar Sfintii Apostoli ne-au învătat: "Nu dati crezare oricârui duh. Ci cercetati duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă multi prooroci mincinosi au iesit în lume" (1
Ioan4,l).

Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanti ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezisti) etc. Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreste el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele" (Ps. 49,17).

3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea

Ca să păcătuiesti este cel mai usor. Rar si greu lucru este a te pocăi si a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, rusinea, lipsa de interes. Si astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.

Pocăinta noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creste în fiecare zi si starea sa sufletească se înrăutăteste. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îsi pierde si mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău si aceasta împotriva
bunăvointei lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevămlui să vină (1 Tim. 2,4).

Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji.întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu si îl sileste să rămână împotmolit în mlastina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El sopteste la urechea fiecărui om păcătos: "Iată tineretea
ti-ai pierdut-o în păcate, toată viata ta ai făcut numai rele, desfrânări, hotii, minciuni, iubire de arginti, betii, ai mintit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Esti pierdut! Cel putin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ".

Astfel urmăreste diavolul să adâncească pe om si mai mult în păcate, să facă inima noastră locas al diavolilor si să ne îndepărteze de Dumnezeu.

Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ti pară rău de păcatele săvârsite si să te ridici si să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieste".

Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne arată cât de bun si iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde si curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când sovăim să ne pocăim si rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli si ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2,26). Să nu ne lăsăm stăpâniti de deznădejde, căci deznădejdea se naste din multimea păcatelor, din îngreunarea constiintei si din nesuferita mâhnire sau din mândrie si din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.

Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.

Sfântul Ioan Scărarul spune: "Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieste, s-a
înjunghiat pe sine".


3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolati

Oamenii izolati, care se sprijină pe ei însisi, care nu se sfătuiesc cu alti oameni, sunt cel mai usor de atacat si de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi frati este o armă înfricosată împotriva diavolilor. Oamenii uniti duhovniceste, care se ajută si se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmasul mântuirii noastre stie că "unde sunt doi sau trei adunati întru numele Domnului, acolo se află si Hristos în mijlocul lor" (Matei 18,20) si de aceea îi urmăreste pe cei izolati, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanentă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica si cu semenii nostri.

Crestinii, care sunt uniti duhovniceste cu Hristos si cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe altii si muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeste de săgetile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică si trăiesc izolati. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înselăciunea sa.

Să rămânem credinciosi în cele ce am învătat si de care suntem încredintati din Sfintele Scripturi si învătăturile Sfintilor Părinti (11 Tim. 3,14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre si al dobândirii vietii celei vesnice.

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta

Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate si de păcate nu au reusit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stâmit de orgoliu si, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii si nu cedăm ispitelor lor, ei îsi schimbă metodele si ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îti va sopti la ureche: "Bravo! Esti un luptător virtuos. Meriti laude!" Este însă glasul diavolilor, care sunt învătătorii îngâmfării.

Dar această metodă poate fi utilizată si în alt mod:

Diavolul vine si sădeste în om dispozitia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăsesc puterea noastră (post peste măsură, somn putin, priveghere de toată noaptea...). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureste: "De multe ori scopul vrăjmasilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm si cele după putere si să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmasilor nostri". Sfintii părinti ne învată că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă tinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul si nu mai putem munci pentru fapta bună crestină, necesară mântuirii noastre.

Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtutilor are si el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereusind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute si în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.

Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmasul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înaltă pe culmile mândriei si ne arată pe ceilalti oameni neînsemnati, păcătosi si prosti. Fariseul din noi va cugeta: "eu nu sunt ca ceilalti oameni, răpitori, nedrepti, adulteri..." (Lc. 18,11). Si astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: "Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi".

Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu si pierdem astfel plata pentru virtutile pe care le
avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmas înfricosător este diavolul.

Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!


3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma mortii omului

a) Primul atac al diavolilor este asupra credintei. Satana seamănă gânduri de îndoială si de necredintă în mintea omului.
Crestinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie si să-i răspundă: "Mergi înapoia mea
Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu si cei asemeni tie";

b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricosează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv si poate ierta păcatele noastre;

c) Al treilea atac al diavolilor în preajma mortii omului este cu slava desartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutoml lui Dumnezeu;

d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La multi crestini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminati si alte năluciri (2 Cor. 11,14). În aceste clipe trebuie să ne smerim si să-i zicem: "Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări".

Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.

Diavolul dispune de arme puternice si nenumărate si ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om "ca să strice lucrările diavolului" (Ioan 3,8) si să izbăvească pe cei care "frica mortii îi tineau în robie toată viata"
(Evr. 2,14-15).

Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiintat împărâtia iadului si a eliberat pe cei detinuti acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui si de săgetile lui arzătoare si de vicleniile lui lucrate de mestesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credintă si cu evlavie, pune pe fugă toată ostirea diavolilor". Aceasta întrucât
Dumnezeu ne-a încredintat că "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume" (1 Ioan 4,4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem si noi putemici. Si astfel si noi smeritii si neputinciosii avem curajul să ne aruncăm în luptă si sa ne împotrivim vrăjmasilor diavoli.

La Sfântul Botez am fost întrebati: "Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui si de toti îngerii lui? De toată slujirea lui?"
Iar noi am răspuns: "Mă lepăd!" Iar apoi: "Te unesti cu Hristos?" Si noi am răspuns: "Mă unesc!" Cu cât vom fi mai sfinti, mai apropiati de Dumnezeu, mai uniti mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniti cu lumea si cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiati de noi si noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: "Cel ce s-a născut din Dunmezeu se păzeste pe sine si cel viclean nu se atinge de El" (1 In. 5,18).
( Extras din cartea : "Razboiul crestinilor cu diavolii")

LA MULTI ANI INALTPREASFINTIA VOASTRA

„M-am născut la 29 martie 1954, la Stănița, județul Neamț, un sat de ortodocși, aflat în apropierea orașului Roman. Sunt al treilea copil din cei opt ai părinților Anica și Nicolae Giosanu. Din botez am purtat numele de Ilie. Eram într-o familie cu mulți călugări, o familie despre care poți afirma liniștit că are o vocație spre monahism. Mulți din cei proveniți din familia mea au renunțat la această lume și s-au dedicat trup și suflet lui Dumnezeu. Și aș putea aminti aici pe părintele arhimandrit Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria, autorul a numeroase cărți de cultură teologică, Iosefina Giosanu, stareța Mănăstirii Varatec, Acachia Căuș, stareța mănăstirii Războieni. [1]”

Faptele, nu oala cu laptele!

Era un pustnic aproape de un sat, aşa, pustnic sfânt. Acuma, o femeie, aproape de Paşti, ce s-o gândit:
 “Măi, săracul pustnicul acela, să-i duc o oală de lapte, să aibă şi el pentru Paşti, să beie oleacă de lapte dulce.” Dar chestiunea aceea era vineri, în Vinerea Mare. Acum bate ea acolo la poartă, la pustnic, şi când o venit acela i-o dat oala cu laptele. Da’ i-o spus: “Fă bunătate, toarnă laptele în ceva şi dă-mi oala înapoi”. Pustnicul o intrat în casă, o căutat un ceaun, da’ n-o găsit nimic. S-o întors, o băut laptele în faţa femeii şi apoi i-o dat oala înapoi.

Femeia, când o văzut ce face pustnicul, s-o smintit. S-a dus acasă, a spus şi în dreapta şi-n stânga, acolo era şi episcopia, mitropolia, până o ajuns vorba şi la mitropolit… S-o scandalizat toţi:

“Auzi tu, în Vinerea Mare să bei lapte şi spui că eşti pustnic, călugăr. Noi am crezut că omul ăsta-i sfânt, dar ăsta-i cu desăvârşire zăpăcit. Să-l scoatem afară!”

Acuma, când au ajuns la episcop, că toţi s-au dus la el, le-a zis acesta: “Să-i spuneţi să vină la judecată după ce au trecut Sfintele Paşti!” S-au dus şi i-au spus. Acuma, dacă s-o dus şi i-o spus, pustnicul, când o plecat de la peşteră, o prins un leu, s-o suit călare şi a luat şi un şarpe cu el, ca cum ar fi un bici, să-l bată pe leu ca să meargă. A ajuns în oraş, a întrebat: “Unde-i Mitropolia?” “Uite, aicea.” S-o dus acolo, l-o legat pe leu de o poartă şi pe şarpe l-o pus de gât, aşa, ca cum ar fi bici. Oamenii, când l-o văzut: “Măi, ce-i cu aia, ce-i atârnă?” Toţi au fugit în dreapta, stânga…

Eh, l-o dus acolo; mitropolitul şi acei care l-o pârât îl aşteptau ca să-l judece, “cum o îndrăznit el să spurce sfânta şi marea zi, Vineri, să beie lapte?” Acuma, i-o spus cutare, apoi “de ce, cum ai îndrăznit?”, o început acolo discursurile lor, el cine ştie ce o fi zis, “iertaţi-mă, părinţilor”… Da’ stând acolo, era o femeie cu un copilaş în braţe, copil mic, şi pustnicul îl întreabă pe băiat: “Măi copilule, cine eşti? Cine-i tata tău?” El răspunde: “Preafericitul Părinte e tata meu”. Când o auzit asta, toată lumea, eh, o rămas toţi ca trăsniţi.

Nu putea să vorbească copilul, era mic.

Era mic, în faşă, cum se cheamă, da. Eh, acuma, după aceea, pustnicul s-o întors spre episcop şi i-o zis: “Ei, părinte mitropolite, faptele, nu oala cu laptele!”

Vezi, mulţi dintre sfinţi erau la înălţime, da’ făceau câte o neghiobie ca să nu-i socotească lumea sfinţi, că dacă te socoteşte lumea sfânt, de-acuma se instalează în sufletul tău înălţarea minţii şi ai căzut. Deodată ai căzut.

De aceea, Sfinţii Părinţi, care erau apropiaţi de Dumnezeu, niciodată nu se arătau că-s sfinţi. Cutare părinte era sfânt, dar niciodată în lume nu se mândrea, că aceea-i cea mai mare primejdie, căderea orişicăruia. Că lumea zice că eşti sfânt, cutare, şi apoi de-acuma tu, ca om, zici: “Vezi, nu sunt ca cutare şi ca cutare.” Eh, dacă ai gândit aceea, ai şi căzut. “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”.
Extras din Staretul Dionisie,  Lumea si vremurile de pe urma,

FIICA PREOTULUI

Intr-o insulă din Marea Egee a trăit în secolul trecut un preot foarte evlavios. Sufletul său era plin de dragoste pentru turma sa și în mod deosebit pentru cei îndurerați. A sosit însă ziua când și el a fost încercat și a suferit mult.

Fiica sa, o copilă deosebită, se căsătorise de curând cu un tânăr căpătuit. A ajuns la vremea când trebuia să aducă pe lume primul copil, dar în timpul nașterii tânăra a murit. A plecat ca o muceniță să se întâlnească cu Ziditorul ei, lăsând în urma ei multă durere.

Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult din pricina despărțirii, însă credința sa nezdruncinată în Dumnezeu a copleșit durerea și l-a îndemnat la slavoslovirea Numelui Său cel Sfânt. Dragostea sa pentru fiica plecată și-a manifestat-o prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin milostenii în ascuns.

Preotul avea un frate, căpitan de marină, acum veteran, care dobândise multă avere și se desfăta de ostenelile lui. Din păcate, era aproape necredincios, cu toate că avea o inimă bună. Seara, când se adunau în casa ospitalieră a preotului împreună cu alți prieteni, niște locuitori din insulă care ajutaseră biserica în diferite chipuri, își beau ceaiul de salvie și discutau. Într-una din ele, căpitanul i-a spus cu ironie preotului:

- Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo. Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem?

Preotul încerca cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, pentru că știa că în profunzime sufletul lui suferea. Însă acela nu arăta că ar fi fost influențat  de cuvintele preotului.


Într-o noapte preotul o vede pe fiica sa în vis. Era plină de lumină, îmbrăcată în alb, veselă și i-a spus:

- Tată, îți mulțumesc pentru toate. Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale și pentru milosteniile ce le faci pentru sufletul meu. Te rog, spune-i și unchiului meu (căpitanului) că-i mulțumesc pentru peștele pe care mi l-a trimis.

Acestea le-a spus și, zâmbind îngerește, visul s-a stins. Dimineața, când s-a sculat, preotul a simțit multă bucurie și emoție. Seara, când s-au adunat iarăși prietenii căpitanului la casa preotului, preotul le-a povestit tuturor visul pe care-l avusese. Toți au fost profund mișcați, numai căpitanul îl privea cu neîncredere pe fratele său. Când însă i-a spus că nepoata sa îi mulțumește pentru pe care i l-a trimis, căpitanul a sărit în picioare. Ochii i se umpluseră de lacrimi și mâinile începuseră să-i tremure, iar din gură i-a ieșit credința ascunsă a inimii sale:

- Dumnezeul meu!, a șoptit el privind năucit când la unul, când la altul.

Atunci toți au început să-l întrebe ce i s-a întâmplat. De ce atâta tulburare? De ce atâta nedumerire? După ce și-a revenit puțin, căpitanul s-a așezat pe scaunul său și fără ca lacrimile care-i curgeau pe fața sa arsă de soare să-l împiedice, a spus cu glas smerit:

- Da, este adevărat! Sufletele trăiesc și ne văd. În ziua înmormântării nepoatei mele mă pregăteam să cobor la biserică. Aveam multă durere în sufletul meu. Știi, Părinte, cât de mult o iubeam pe această fiică a ta. Totdeauna era ca un înger. În acea clipă a venit un prieten de-al meu, pescar. Îi spusesem să-mi prindă un pește bun și eu i-l voi plăti. Însă în acea clipă m-a enervat prezența lui și i-am spus: „Nu vreau pește astăzi. Nu vreau nimic, căci astăzi o îngrop pe nepoata mea”. Acela când m-a auzit, a înghețat și mă privea mut de uimire. Mi s-a făcut milă de el și i-am spus: „Totuși, stai să ți-l plătesc, iar tu dă-l vreunui sărac pentru sufletul nepoatei mele”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat. Această împrejurare nu am spus-o nimănui și după o vreme am și uitat-o. Însă suflețelul ei nu a uitat-o și mi-a trimis mulțumiri.

Și zicând acestea, și-a șters cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Apoi a zâmbit. Iar în acest zâmbet atât de dulce, preotul a distins zorile credinței sale renăscute. Noaptea necredinței plecase…

- Slăvit să fie Numele Tău, Preamilostive Doamne!, a șoptit preotul și l-a îmbrățișat cu privirea sa.
Din Cartea „Mesaje din Cer”, Sf. Mănăstire a Maicii Domnului – Varnakova.
Sursa: marturieathonita.ro/fiica-preotului

De trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !

...La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : " Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !" Iar el spunea : " Eu mi-am facut rugaciunea ". Dar ingerul spunea : " Nu. Mai roaga-te ". " Eu mi-am facut pravila ". Iar el spunea : " Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? " Si cand voia sa se culce, iar il scula. Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : " Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !"
Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batarn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
- Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
- Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
- Cum bine ? zice parintele.
- Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu,

de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
- Si cum te scoala ?
- Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
- Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
- Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima ...
- Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : " Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine ".
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : " Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !" Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : " Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !"
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
- Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
- Nu ma scol !
- Pai de ce ?
- cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
- Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
- Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : " Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune ".
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.

Doamne și Stăpânul vieții mele

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin (o metanie)

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni:

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul.(o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele …

Ursul isi impreuna labele din fata si spuse: - Doamne, binecuvinteaza aceste bucate. Amin.

Un ateu se plimba prin padure minunandu-se de frumusetile naturii: Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!

La un moment dat, in timp ce se relaxa, omul aude in spatele lui zgomote ciudate. Cand se intoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sanatos si cu pofta de mancare. Ingrozit, ateul o ia la fuga, insa ursul avea conditie fizica asa ca il urmeaza constiincios… Tipul era atat de ingrozit incat la un moment dat se impiedica si cade. Ursul il apucase deja de un picior asa ca omul, paralizat de frica, racneste:

- Doamneeee!!!.
In secunda urmatoare, timpul se opri, ursul ingheta in pozitia in care se afla, padurea ramase neclintita si o lumina se revarsa din cer. Tipul, socat, auzi o voce:

- Mi-ai negat existenta toata viata, le-ai explicat si altora ca sunt un mit, ai pus toata creatia Mea pe seama intamplarii cosmice… vrei acum sa te salvez? Pot eu sa te consider credincios
cu adevarat?

Ateul se uita fix in lumina si raspunse:

- As fi ipocrit sa Iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai reusi intr-un fel sa devina ursul crestin?

- Foarte bine, raspunse vocea.

Lumina disparu, zgomotul padurii reveni.

Ursul il elibera din ghearele sale, isi impreuna labele din fata si spuse:

- Doamne, binecuvinteaza aceste bucate. Amin.

Sfânta Cuvioasă Ipomoni.(SFANTA RABDARE)

Sfânta Ipomoni se numără în rândul acelor sfinţi pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului, familiile imperiale şi familiile domnitorilor. După numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica împăratului slavilor Constantin Dragastes şi soţie a împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul.

Numele „ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut după trecerea la cele veşnice a împăratului Manuil al II-lea. Întreaga viaţă a Sfintei Ipomoni, ca prinţesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar şi ca simplă monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credinţă ortodoxe prin lucrarea faptelor bune. Pe lângă calităţile intelectuale şi morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” şi rugăciunea.
Sfânta Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale la cele veşnice) şi pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului şi a morţii fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).

Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii şi moştenitorii regatului sârb al lui Ştefan Duşan. Este demn de amintit faptul că mulţi dintre strămoşii ei au fost sfinţi, precum Sfântul Ştefan Nemanja,sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.
Creşterea şi educaţia Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută influenţa culturii bizantine asupra spaţiului slav. De asemenea, pe lângă educaţia laică, a fost crescută în credinţa ortodoxă a strămoşilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credinţă profundă. Această credinţă a călăuzit-o şi a luminat-o pe parcursul vieţii ei pline de încercări şi ispite.
Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanţului.
Noua viaţă a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări şi ispite, dată fiind şi situaţia politică critică a Imperiului Bizantin.
Peste toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu manifestând credinţa nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul. A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere sufletească şi cuvânt ziditor de suflet. Tot ceea ce făcea era însoţit de rugăciune.
Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înţelepciunea şi dreptatea sa: „A dat dovadă de inteligenţă şi curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.
Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soţului ei Manuil, lângă care a vieţuit vreme de 35 de ani. Împreună lucrau virtuţile prin cuvinte şi fapte. Dumnezeu le-a dăruit opt copii. Din şase băieţi, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea şi Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanţului), Teodor, Dimitrie şi Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.
Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea faţă de Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni şi lacrimi, dragostea pentru virtute. Trei din copii au devenit monahi, Teodor şi Andronic, fiind tunşi în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.
Împăratul Manuil al II-lea, soţul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu două săptămâni înaintea morţii sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.
După moartea soţului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”). În această mănăstire a vieţuit vreme de 25 de ani.
Deşi era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.
Sfânta Ipomoni a ctitorit un aşezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor deznădăjduiți”. Aşezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde se aflau şi moaştele Sfântului Patapie Tebeul, faţă de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.
Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemand-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii otomani. Fiul ei, Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul basileu bizantin, a murit în timpul căderii Constantinopolului, pe 29 mai 1453.
Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în oraşul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peşteră, moaştele Sfântului Patapie Tebeul. În această peşteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată şi Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie. Tot aici a fost adus şi capul Sfintei Ipomoni.
În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înfiinţat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.

Mama mea ne-a învățat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi.

Într-o zi, un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri din poartă în poartă ca să-și plătească studiile la universitate, găsi în buzunar doar o monedă de 10 cenți și-i era foame.
Decise să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar nervii lui l-au trădat când îi deschise ușa o femeie superbă. În loc să ceară ceva de mâncare, ceru un pahar cu apă.
Ea se gândi că tânărul părea înfometat, așa că îi aduse un pahar mare cu lapte.


El îl bău încet și dupa aceea întrebă:
-Cât vă datorez?-
-Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. – mama mea ne-a învățat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi..
Și el răspunse: vă mulțumesc din suflet…!
Când Howard Kelly plecă de la casa aceea, nu numai că se simți mai ușurat, dar și încrederea în Dumnezeu și în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei.
După câțiva ani, femeia se îmbolnavi grav. Medicii din satul ei erau îngrijorați. După puțin timp au trimis-o în oras. Îl căutară pe Dr. Howard Kelly pentru o consultație. Când el auzi numele satului din care provenea pacienta, simți în ochi o lumină specială și o senzație plăcuta. Imediat Dr. Kelly urcă din holul spitalului în camera ei. Îmbrăcat în halatul lui, doctorul intră să o vada. Capriciile destinului, era ea, o recunoscu imediat… Se întoarse în sala de vizite determinat să facă tot posibilul să-i salveze viața. Din ziua aceea urmări cazul femeii cu cea mai mare atenție. Ea a fost operată pe cord deschis și se recupera foarte încet… După o lungă luptă, ea învinse boala…! Era în sfârșit sănătoasă…!
Dat fiind că pacienta era în afara oricărui pericol, Dr. Kelly ceru biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. O recontrolă si o semnă. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii și o trimise în camera pacientei.
Factura a ajuns în camera pacientei, dar ei îi era teamă să o deschidă, pentru că știa că ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca să plăteasca costul unei intervenții atât de complicate…
În sfârșit o deschise și ceva îi atrase imediat atenția: pe marginile facturii citi aceste cuvinte…
“Platită integral acum mulți ani, cu un pahar de lapte”

Ochii ei se umplură de lacrimi de bucurie și fericită îl binecuvanta pe doctor pentru că-i salvase viața…
Să nu te îndoiești că vei culege ceea ce semeni…
Nu există întâmplarea… există o invizibilă mână a destinului care redă fiecăruia ceea ce a dat…

De ce se dezgroapă morții la 7 ani?

 
Dezgroparea este obligatorie numai în trei cazuri: când cel răposat a fost blestemat, sau a fost sub vreo legătură arhierească, sau a murit în păcate foarte grele.
După tradiția Bisericii morții nu se dezgroapă niciodată, până la judecata cea de apoi. Dar în unele locuri este obiceiul de a se dezgropa morții la șapte ani, când li se face pomenire la mormânt. Se mai dezgroapă prin orașe, unde nu este suficient loc, prin cimitire și chiar în unele mănăstiri, iar osemintele călugărilor se depun în așa numitele „gropnițe”, „cripte”, adică „osuare”, situate sub bisericile din cimitir, cum sunt la Mănăstirile Neamț, Secu, Agapia, Văratic și altele. Dezgroparea morților este benevolă. De obicei se păstrează tradiția locului. Dezgroparea este obligatorie numai în trei cazuri: când cel răposat a fost blestemat, sau a fost sub vreo legătură arhierească, sau a murit în păcate foarte grele. Dacă sunt aflați neputreziți, este semn că nu au fost iertați de Dumnezeu și este nevoie de multe rugăciuni și dezlegări ca să fie iertați. Iar în alte cazuri nu trebuie să le mai tulburăm liniștea celor pecetluiți până la a doua înviere.
 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Lumina și faptele credinței,

Sfânta Matrona din Moscova

Nascuta in anul 1881, in gubernia Tula, intr-o familie de tarani saraci, cu patru copiii, semnele alegerii ei de catre Domnul s-au aratat inca inainte de nastere. Din cauza saraciei in care traiau, mama Matronei se gandea sa o abandoneze in orfelinatul contelui Golitin. Un vis prevestitor i-a zadarnicit acest plan. Viitorul ei copil i s-a aratat in somn sub forma unei pasari albe, cu chip omenesc, avand ochii inchisi. La nastere, apropiatii au constat ca fetita era oarba. Cand a venit vremea botezului, i-au pus numele Matrona, in cinstea Cuvioasei Matrona a Constantinopolului, care a trait in secolul al V-lea si care este pomenita pe data de 9\22 noiembrie.

 La botez s-a intamplat prima minune: „Cand preotul a cufundat-o in cristelnita, cei prezenti au vazut cum deasupra ei se inalta un stalp de fum bineinmiresmat”. Copilul s-a nascut insemnat: „Pe pieptul fetitei era o mica umflatura in forma de cruce, o cruciulita in relief, nefacuta de nimeni”.
Precocitatea ei duhovniceasca s-a manifestat in mai multe feluri. „Peste ani, o prietena povestea ca, pe cind Matrona era inca sugar, mama ei se plangea: „Ce sa fac? Fata nu primeste san miercurea si vinerea, in aceste zile doarme intruna. Mi-este imposibil s-o trezesc”. Inca din copilarie, in timpul noptii, cand parintii dormeau, ea se furisa la coltul sfant si, intr-un mod de neinteles, lua de pe raft icoanele, le aseza pe masa si, in linistea noptii, se juca cu ele”. Foarte de timpuriu Domnul a inzestrat-o cu darul clarviziunii, al facerii de minuni, al vindecarii bolnavilor, al discernamintului.”Cei apropiati observau ca ea cunostea nu numai pacatele omenesti, crimele, ci si gandurile.

 Ea simtea apropierea unei nenorociri, a calamitatilor naturale si sociale. Prin rugaciunile ei oamenii primeau vindecare de boli si mangaiere in necazuri. In consecinta, au inceput sa vina in casa Nikonovilor tot felul de oameni, carute cu bolnavi din satele si comunele invecinate, din tot judetul, chiar si din alte judete, precum si din alte gubernii. Erau adusi bolnavi care nu se puteau ridica din pat si pe care fetita ii punea pe picioare”.

La varsta de paisprezece ani ajunge, insotita de o prietena, in catedrala Sf.Andrei, unde slujea Sfantul Ioan de Kronstadt. Dupa incheierea slujbei, Sfantul a rugat lumea adunata sa ii faca loc Matronei adresandu-i acesteia chemarea: „Matronuska, vino-vino la mine! Iata vine schimbul meu – al optulea stalp al Rusiei”.
Sfanta Matrona a prevazut venirea revolutiei bolsevice( „vor jefui, vor distruge bisericile si vor prigoni pe multi”) si intrarea Rusiei in cel de-al doilea razboi mondial. In 1925 se muta la Moscova. Datorita lucrarii ei duvonicesti, pe care o va face aici timp de treizeci de ani, comunistii vor cauta sa o aresteze. Fara success, insa: „Se mai povesteste ca, intrucat prevedea cu duhul neplacerile, Matrona parasea anumite case in graba intotdeauna in ajunul venirii la ea a militiei, deoarece locuia fara viza. Erau timpuri grele si oamenilor le era frica sa o treaca in cartea de imobil. Astfel, ea s-a salvat de la represiuni nu numai pe sine, ci si pe gazdele care o adaposteau”.

„Odata a venit un militar s-o aresteze pe Matrona, dar ea i-a spus: „Du-te, du-te mai repede acasa, ai o nenorocire. Iar oarba nu va pleca nicaieri de aici, eu stau in pat, nu plec nicaieri.” El a ascultat-o. A plecat acasa: sotia lui se arsese la lampa de gaz. A reusit s-o duca la spital. A doua zi, cand s-a dus la serviciu, a fost intrebat: „Ei, ai arestat-o pe oarba?” ” Pe oarba n-o voi aresta niciodata, a raspuns el”.
Cartea abunda in marturii despre darurile Sfintei. Z.V.Jdanova povesteste: „Maicuta era cu desavarsire analfabeta, dar in acelasi timp stia totul. In 1946 trebuia sa-mi sustin proiectul de diploma „Ministerul flotei militare” (pe atunci imi faceam studiile la Institutul de arhitectura din Moscova). Indrumatorul meu, nu inteleg de ce, ma persecuta tot timpul. In decurs de cinci luni nu m-a consultat nici o data, fiind hotarat sa ma „pice”. Cu doua saptamini inainte de examen mi-a spus: „Maine va veni comisia si va confirma netemeinicia lucrarii dumneavoastra!” Am venit acasa plangand: tata era arestat si nimeni nu ma putea ajuta, mama se afla in intretinerea mea, si singura sansa era sa-mi sustin proiectul ca sa pot lucra.

Maica m-a ascultat si mi-a spus: „Nu-i nimic, vei sustine proiectul. Diseara vom bea ceai si atunci vom discuta!”. De-abia am putut sa astept pana seara si iata ca imi spune maicuta: „Sa plecam in Italia, in Florenta, la Roma, sa privim operele marilor maestri…”. Si a inceput sa enumere strazile, cladirile! S-a oprit: „Iata Palazzo Pitti, iata un alt palat cu arcuri- sa faci la fel ca si acolo- cele trei etaje de jos ale cladirii cu o zidire masiva si cu doua arcuri la intrare”. Eram uluita de vedenia ei. Dimineata am sosit la institut, am aplicat calc pe proiect si cu tus maro am facut toate corecturile. La ora 10 a sosit comisia. Imi analizeaza proiectul si-mi spune: „Dar proiectul e reusit, arata excelent. Sustineti-l!”.

Sfanta Matrona era si o foarte buna sfatuitoare: „Vindecand bolnavii, maica le cerea credinta in Dumnezeu si indreptarea de la pacat a vietii. Astfel, pe o femeie care venise la ea a intrebat-o daca intr-adevar crede ca Dumnezeu o va vindeca. Alteia, bolnava de epilepsie, ii spunea sa nu lipseasca de la nici o Liturghie si la fiecare sa se spovedeasca si sa se impartaseasca cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Pe cei ce duceau viata de concubinaj ii binecuvanta sa se cunune in biserica. Tuturor le cerea sa poarte neaparat cruce la gat”.
„De obicei nu vorbea mult, ci raspundea scurt la intrebari. Au ramas de la ea cateva sfaturi cu caracter general. Maica invata sa nu ne judecam aproapele. Ea raspundea: „De ce sa-i judeci pe altii? Gandeste-te mai des la tine. Fiecare oita va fi spanzurata de propria codita. Ce treaba ai tu cu celelalte codite?” Matrona invata sa ne lasam in voia lui Dumnezeu, sa traim cu rugaciune. Cat mai des sa ne insemnam si obiectele inconjuratoare cu semnul crucii, aparandu-ne astfel de puterile celui rau. Sfatuia sa ne impartasim cat mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. „Aparati-va cu crucea, rugaciunea, apa sfintita, cu impartasirea cat mai deasa… In fata icoanelor sa arda candele”. De asemenea, invata sa-i iubim si sa-i iertam pe batrani si pe cei neputinciosi. (…) Matrona nu ingaduia sa dam importanta visurilor. (…) Avertiza sa nu alergam pe la duhovnici in cautarea „schimnicilor” sau „clarvazatorilor”. Alergand pe la diferiti preoti, spunea ea, poti pierde puterea duhovniceasca si drumul corect al vietii”.
Pe 2 mai 1999, Patriarhul Moscovei si al intregii Rusii, Alexie, semneaza hotarirea prin care Fericita Matrona este trecuta in randul sfintilor.
Mănăstirea Acoperamântul (Pokrovsky) Maicii Domnului, Moscova
(adăposteşte moaştele Sfintei Matrona)
Hram: Acoperământul Maicii Domnului
Stareţa mănăstirii egum. Feofania (Mischina).
Întemeiată mănăstire de călugări în anul 1635, de şarul Mihail Fiodorovici. Către anul 1870 i s-a schimbat statul în mănăstire de pregătire a misionarilor. Dar după anul 1920 mănăstirea a fost închisă de puterea sovietică, bisericile nu au mai activat după anul 1926.
Redeschisă la 24 noiembrie 1984 ca mănăstire de maici.
În anul 1998 aici au fost mutate moaştele Sfintei Matroana, care cu an mai târziu a fost şi canonizată. În fiecare zi sute de creştini vin aici pentru a se ruga aceste sfinte , care încă fiind în viaţă a prezis că mulţi vor veni la mormântul său şi pe mulţi îi va ajuta.

Omul era nepătimaş, fără vreo preocupare, grijă şi muncă pentru viaţa sa.

Raiul a fost un loc dumnezeiesc, o locuinţă pentru omul plăsmuit „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu. Acolo trăia în fericirea partăşiei cu însuşirile dumnezeieşti, pe care le cuprindea firea sa. Avea simţirea supremaţiei şi a proprietăţii asupra tuturor făpturilor. Omul era nepătimaş, fără vreo preocupare, grijă şi muncă pentru viaţa sa. Nu-l apăsa nici o nevoie. Avea o singură lucrare, lucrarea îngerilor. Să-L laude neîncetat şi neîntrerupt pe Ziditor. Plinătatea asemănării cu Dumnezeu pe care o poseda nu-i îngăduia să aibă nedumeriri şi semne de întrebare, iar plinătatea atotiubirii dumnezeieşti era desfătarea sa dumnezeiască. Omul „petrecea într-un loc înalt şi incomparabil de frumos. Dumnezeu, Care locuia în el, era casa lui şi îmbrăcămintea lui strălucitoare; harul lui Dumnezeu îl înveşmânta; se desfăta ca un alt fel de înger cu singurul fruct prea dulce al contemplării lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin)

Dacă omul este slobod de patimi se izbăveşte de lupta şi de uneltirea diavolească.

Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Luceafărul cel căzut”. De aceea Domnul ne spune: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Este începătorul şi conducătorul cetei îngerilor căzuţi din cer, atunci când au voit să apostazieze de la voia dumnezeiască. Atunci, în mod automat au fost zdrobiţi şi au căzut din demnitatea şi din locul lor. Ei au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului lor. Au devenit monştri îngrozitori, fie şi numai pomenirea lor fiind respingătoare. Nu există în ipostasul lor diavolesc nimic bun, nimic frumos, nimic drept, nimic cinstit, nimic raţional, nimic adevărat.

Diavolul, cel ce altădată era purtător al luminii dreptăţii, al iubirii şi al sfinţeniei, s-a transformat deodată – prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu – în unealta absolută a întunericului, a urii, a minciunii, a întregului rău şi a celor ce contribuie la dezastrul stricăciunii şi al morţii. Acesta a devenit şi va rămâne totdeauna întuneric, minciună şi pierza­nie, chiar cu un anume scop vădit – împotrivirea faţă de tot ce aparţine lui Dumnezeu şi faţă de tot ce Dumnezeu proniază, în special pe om. A devenit - şi va rămâne pentru totdeauna - moştenitorul morţii şi locuitorul iadului, cu principalul scop de a înşela şi ele a atrage de partea sa pe cât mai mulţi cu putinţă.

Principala ţintă urmărită de diavol este omul, care păşeşte pe calea unirii cu Dumnezeu. Diavolul nu suportă să-l vadă că urcă mai sus de demnitatea cea dintâi, pe care a avut-o înainte de cădere, şi din această pricină aruncă asupra lui săgeţile sale cele mai turbate. A devenit şi a rămas după intenţie ucigaş de oameni.

În calitate de minciună, viclenie şi răutate, diavolul nu se înfăţişează în chip vădit. Doar prin sugestii el întărâtă mintea şi simţurile prin pretexte viclene, pentru ca să înşele gândirea şi voinţa, să atragă spre consimţire opinia şi astfel să-şi împingă victima totdeauna prin viclenie, ipocrizie şi înşelăciune. Omul se mişcă şi lucrează mai mult prin simţuri şi prin sentimente. Vrăjmaşul cunoaşte acest lucru. Din această pricină el întărâtă simţurile prin pretexte aparent bune şi astfel fură mai uşor consimţământul omului. Vedeţi, el ne pune înainte necesitatea biologică. Aceasta se întâmplă şi în lumea trupească, şi în cea sufletească.

Dacă omul este slobod de patimi şi de obişnuinţele rele, cu uşurinţă

se izbăveşte de lupta şi de uneltirea diavolească. Dacă, însă, este prizonier al obiceiurilor viclene, lupta este dură şi plină de agonie. Negreşit, împotrivirea noastră, care are drept fundament scopul existenţei noastre şi al poruncilor dumnezeieşti devine cu putinţă (realizabilă) prin alianţa cu harul, care coexistă împreună cu noi.

Îndemnul apostolic: „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7), este adevărat şi sigur. Si „dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău” (Ecclesiastul 10, 4). Diavolul nu are stăpânire directă sau în chip simţit ca să-l ispitească pe om. Provoacă doar prin închipuire, prin imagini, pe care le proiectează pe ecranul cugetării, şi prin noţiuni (idei), prin intermediul minţii. Atunci omul singur hotărăşte să primească provocarea (atacul) sau să o respingă. Acesta este principalul mod al celui viclean de a intra în legătură cu omul. De acum continuarea depinde de voinţa omului. Fie să se supună, fie să se împotrivească.

Cel mai direct mod de apărare şi de împotrivire al nostru este dumnezeiasca chemare (rugăciunea) şi aducerea aminte de scopul şi de propăşirea noastră. Pilda Domnului nostru, atunci când S-a aflat în pustie, ne-a trasat modul practic de luptă împotriva vrăjmaşului, precum şi cele care contribuie la realizarea acestuia.

Diavolul nu are capacitatea înainte-vederii, nici nu cunoaşte ce gândeşte omul. El deduce din mişcările simţirilor şi întărâtă în chip analog mădularele şi simţurile prin înţelesuri pătimaşe. Atunci când vede că dispoziţia sufletului înclină spre imaginea lucrului sau a înţelesului, prin care a atacat (învăluit) închipuirea, înţelege că la aceasta sunt dorinţa şi intenţia omului şi aduce pricinile potrivite pentru a-şi supune victima.

În ceea ce priveşte firea sa, diavolul este asemenea cu firea minţii omeneşti. Este foarte rapid, neobosit, neadormit şi neşovăielnic, neschimbabil în viclenie şi răutate. Se schimbă şi se transformă imediat în diferite figuri şi forme, dacă aceasta ajută scopului său viclean. Se deplasează totdeauna foarte rapid în orice loc şi se foloseşte de orice mijloc cu scopul principal de a împiedica voia dumnezeiască.
Dialoguri la Athos

Omule, Bunul Dumnezeu m-a trimis la tine să îți alung amarul

Odată, într-un sat, trăia un țăran care era veșnic nemulțumit de soarta să. Întotdeauna bombănea și avea ceva de reproșat.

Așa se face că, într-o zi, pe când se întorcea de la târg, începu să bombăne de unul singur:
- Ei, ce soartă am și eu… Alții sunt bogați sau sunt ajutați de rude și prieteni. Dar, pe mine nimeni nu mă ajută, nimeni nu îmi dă nici un capăt de ață. Nu e dreaptă lumea asta: adică de ce unii să primească atâtea daruri, iar pe mine să nu mă bage nimeni în seamă? Nici măcar Dumnezeu nu mă ajută…
Dar tocmai când zicea asta, în fața sa apăru un înger îmbrăcat în lumină. Era frumos cum nici nu vă puteți imagina! Și cu o voce dulce ca o muzică prea frumoasă, îi spuse țăranului:
- Omule, Bunul Dumnezeu m-a trimis la tine să îți alung amarul. Am venit să-ți dăruiesc o comoară, ca să scapi de toate grijile.
Țăranul rămăsese încremenit, nu-și putea crede ochilor: așa minune și așa noroc să dea peste el!
- Ooo, dar îți mulțumesc din suflet, dragă îngerule! Și? Unde e comoara?
Îngerul zâmbi și zise:
- O vei primi îndată! Însă frumos ar fi ca, mai întâi să-mi dăruiești și tu ceva, nu-i așa?
Țăranul se scărpină în cap.
- Păi, n-am cu mine altceva decât acest coș cu fructe!
- Fructele sunt foarte bune, mulțumesc!

Țăranul puse jos coșul și se aplecă să caute prin el. Scoase mai întâi ditamai pepenele. Era copt și frumos de-l mâncai cu ochii. Nu se îndura să se despartă de așa frumusețe de pepene. Îl puse alături și mai căută în coș. Scoase o gutuie mare, galbenă și pufoasă de-ți lăsa gura apă. Parcă n-ar fi dat-o nici pe asta. Căutând mai găsi mere, piersici și alte fructe. Cotrobăind bine, pe fundul coșului găsi o nucă. Încântat îi întinse nuca îngerului, care aștepta liniștit.
- Poftim, ți-o dăruiesc cu drag! Acum îmi dai comoara?
- Desigur, spuse îngerul, luând nuca din mâna omului. Poftim, ia-o! Și întinse țăranului nuca înapoi.
Acesta încremeni: nucă era acum toată din aur curat.
Ce minune! Ce noroc pe capul lui! Țăranul ținea în palmă nucă de aur și nu mai putea de bucurie.
Se aplecă, luă pepenele de jos și îl ridică să i-l dea îngerului. Dar ce să vezi? Îngerul dispăruse. Omul era acum din nou singur, în mijlocul drumului, având alături coșul cu fructe.
- Ţii, ce ciudă îmi e, zise țăranul în sinea sa. De ce i-am dăruit îngerului cel mai mic fruct? Ce zgârcit am fost! Trebuia să-i fi dat tot coșul cu fructe, iar el mi-ar fi înapoiat un coș plin cu aur.
Așa am dat doar o nucă.
M-a răsplătit după inima mea!