Viața Cuviosului Teodosie, egumenul mănăstirii Pecersca

 

Viața Cuviosului Teodosie, egumenul mănăstirii Pecersca

3 mai

Al doilea mare luminător al pământului Rusiei, după Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie al Pecerscăi, adică al sfintei făcătoare de minuni lavrei a Pecerscăi Kievului, cel împodobit cu nevoințele și cu minunile ca numărul stelelor, este preacuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie. Celor ce doresc a-l cunoaște, fiind martor credincios la cer, Cuviosul Nestor scriitorul de ani ai Pecerscăi a arătat din destul prin scrisori în Patericul Pecerscăi, de la care puțin mai pe scurt se scrie despre dânsul aici.

Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie al Pecerscăi a fost dintr-o cetate a Rusiei, ce se numește Vasilev sau Vasilcov, născut din părinți binecredincioși și crescut în dreapta credință. A fost dat de părinții săi la învățătura dumnezeieștilor cărți, pe care le-a învățat repede, încât toți se mirau de buna înțelegere a copilului. El cerceta biserica Domnului la rugăciune în toate zilele și asculta cu toată luarea aminte ce se citea și se cânta într-însa. Asemenea stătea cu răbdare la toată pravila bisericească, iar cu copiii care se jucau nu se amesteca, ci se îngrețoșa de jucăriile lor. Părinții lui s-au mutat mai departe în cetatea Curos. Apoi, tatăl s-a mutat din viața aceasta pământească, pe calea credincioșilor celor ce trec spre răsăritul cerului și a lăsat lângă maică-sa pe acest fiu, fiind copil de treisprezece ani, care, împreună cu anii, creștea și cu darul lui Dumnezeu cel în Treime veșnic. El, povățuindu-se de Dânsul și văzând sfârșitul vieții celei vremelnice a tatălui său, a început mai mult a se gândi pentru veșnica sa viață cea nesfârșită, îndeletnicindu-se cu ostenelile cele plăcute lui Dumnezeu și depărtându-se de toată veselia lumească. Nu se îmbrăca în haine luminoase, ci cu cele proaste era îndestulat. Avea însă o dorință, adică în ce chip s-ar putea îmbrăca întru mântuire.

În vreme aceea, s-a întâlnit cu niște străini din Ierusalim, de la care fericitul tânăr, auzind de Sfintele Locuri unde Mântuitorul lumii S-a ostenit pentru mântuirea noastră și Și-a vărsat sângele Său cel scump, a voit să le cerceteze. De aceea, a plecat noaptea cu dânșii pe cale, în ascuns de maica sa. Ea, căutându-l trei zile cu plângere, când a aflat unde s-a dus, a alergat degrabă la dânsul cu fiul ei cel mai tânăr și, ajungându-l și apucându-l foarte mânioasă, îl bătea cu asprime. Aruncându-l la pământ și călcându-l cu picioarele, l-a dus legat la casa sa și, ca pe un făcător de rele, l-a încuiat într-o cameră, iar el primea toate acestea cu mulțumire.

După aceea, maica sa, milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat liber și îl sfătuia cu rugăminte să nu mai fugă de la dânsa. Deci, fericitul, întorcându-se la nevoința sa cea dintâi, se ducea la biserica lui Dumnezeu în toate zilele. Și, văzând că de multe ori nu se făcea în biserică dumnezeiasca Liturghie din lipsă de prescuri, a socotit ca singur să gătească niște pâini ca acelea, ce se aduc Domnului spre jertfă. Și a început a cumpăra grâu, a-l măcina singur cu mâinile sale, a coace prescuri și a le aduce în biserică spre jertfă, dintre care, pentru unele, deși îi dădea cineva ceva preț, el împărțea acel preț la săraci.

Așa lucrând, a petrecut doi ani și mai mult. Dar copiii de vârsta lui îl batjocoreau pentru un lucru ca acela și îl ocărau, îndemnându-i la aceasta vrăjmașul cel sufletesc, care pornise și pe maica sa asupra lui. Și îi zicea mama sa: "Te rog, fiule, încetează de a mai face un lucru ca acesta, pentru că aduci ocară asupra neamului tău!" Iar fericitul copil îi răspunse cu smerenie: "Te rog ascultă, o, maică: Domnul nostru Iisus Hristos singur S-a smerit pe Sine pentru noi, dându-ne chip ca și noi să ne smerim pentru Dânsul și singur a prefăcut Trupul Său în pâinea cea gătită la Cina cea de Taină. Deci, ce ocară este a te învrednici să gătești niște pâine ca aceasta, din care are să se săvârșească marea taină a prefacerii în Trupul lui Hristos"?

Aceasta auzind-o maica lui, s-a minunat de înțelepciunea copilului și de atunci l-a lăsat în pace. Dar, vrăjmașul nu înceta de a o îndemna la oprirea copilului de la o smerenie și osteneală ca aceea. Căci, după trecerea unui an, văzându-l maica sa făcând iar prescuri și înnegrit de dogoarea cuptorului, a început a-l opri, uneori cu cuvinte blânde, alteori cu îngroziri, iar alteori îl bătea ca să înceteze de la un lucru ca acela. Iar fericitul tânăr, neștiind ce să facă, s-a sculat noaptea, a ieșit în taină din casa sa și s-a dus în altă cetate, începând a locui la un preot și a-și lucra după obicei lucrul său. Dar maica sa, mergând în cetatea aceea și găsindu-l în casa preotului, l-a apucat și, bătându-l, îl ducea în cetatea sa. Aici, dregătorul cetății, văzându-l că este copil smerit, umblând totdeauna la biserică cu credință și slujind cu osârdie, i-a dat să poarte o haină luminoasă, dar el, purtând-o puțin, a dat-o săracilor. Atunci dregătorul i-a dat o altă haină și mai bună ca cea dintâi, dar el, dezbrăcând-o și pe aceea, a dat-o săracilor. Și așa a făcut de multe ori.

După acestea, fericitul Teodosie s-a dus la un fierar și i-a zis să-i facă un lănțișor de fier, cu care și-a încins mijlocul gol, și, umblând așa, fierul fiind strâns, îi rodea trupul. Apoi, fiind o zi de praznic, maica sa îl silea să se îmbrace în haină luminoasă, mai ales că atunci îi era poruncit, ca fericitul să slujească la dregătorul cetății, înaintea oamenilor cinstiți care ședeau la masă. Pe când se îmbrăca în haina cea luminoasă, maica lui privea cu dinadinsul la el; dar, neputând a se ascunde, a văzut pe cămașa lui sânge și, voind mai cu adevărat să știe de unde este acesta, a văzut fierul la mijlocul lui și a cunoscut că este din rosătura fierului. De aceea, aprinzându-se cu mânie asupra lui, a rupt cămașa de pe el și, bătându-l, a luat fierul de la mijlocul lui. Iar fericitul copil, ca și cum nici un rău nu i s-a făcut, s-a îmbrăcat și, mergând, slujea cu toată liniștea înaintea dregătorului și a celor ce erau cu dânsul.

Într-o vreme, a auzit citindu-se în Evanghelie cuvintele Domnului: Cel ce iubește pe tată, sau pe maică, mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Și iarăși: Maica Mea și frații Mei aceștia sunt, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l fac. Deci, pătrunzându-se de aceste cuvinte, a ieșit din casă, tăinuindu-se de maica sa, și s-a dus în cetatea Kievului. Ajungând aici, a auzit de Cuviosul Antonie, cel ce cu asprime petrecea în peșteră viață bisericească, și a mers la cuviosul stareț, pe care văzându-l, i s-a închinat lui și l-a rugat cu lacrimi să-l primească la el în călugărie.

Iar Cuviosul Antonie a zis către dânsul: "O, fiule, vezi peștera aceasta mâhnicioasă și strâmtă? Tu nu vei putea suferi strâmtoarea în locul acesta". Iar insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, i-a răspuns cu umilință: "Să știi, cinstite părinte, că Hristos Dumnezeu purtătorul de grijă a toate, m-a adus la sfinția ta, voind ca prin tine să mă mântuiesc. De aceea, câte îmi vei porunci să fac, voi face". Atunci Cuviosul Antonie l-a primit cu dragoste și, binecuvântându-l, l-a dat în grija fericitului Nicon, care era preot și monah iscusit, ca să-l tundă în călugărie, având atunci douăzeci și trei de ani. Și aceasta a fost pe vremea domniei în Kiev a binecredinciosului voievod Iaroslav Vladimirovici.

Primind Cuviosul părintele nostru Teodosie sfânta rânduială monahicească, s-a afierosit cu totul lui Dumnezeu și starețului său, Antonie, purtătorul de Dumnezeu, dându-se la osteneli mari, ca cel ce cu adevărat primise jugul. Pentru că priveghea în toate nopțile, preamărind pe Dumnezeu și lepădând greutatea somnului. Și în toate zilele se obosea pe sine cu înfrânarea și cu postul, lucrând cu mâinile sale, încât se minunau Cuviosul Antonie și fericitul Nicon, de obiceiul cel atât de bun în tinerețile lui, de smerenie, de priveghere și de osteneală; și au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Maica lui l-a căutat mult, nu numai în cetatea sa, dar și în cele dimprejur și, dacă nu l-a găsit, a plâns cu amar ca după un mort. Apoi, după multă vreme, aflând că este călugărit în Kiev, la peștera Cuviosului Antonie, s-a dus acolo și, rugându-se de cuviosul stareț să iasă la dânsa din peșteră, a stăruit mult să-i arate pe fiul său. Iar el, intrând în peșteră și spunându-i de dânsa, fericitul Teodosie s-a tulburat că nu poate să se tăinuiască de maica sa. Și abia fiind îndemnat de stareț, l-a ascultat pe el și a ieșit la dânsa.

Iar maica sa, văzându-l schimbat în rânduiala monahicească și uscat la față de multă înfrânare și osteneală, a căzut pe grumajii lui și a plâns cu amar, îndemnându-l și zicându-i: "Vino, fiule, în casa mea și ceea ce-ți este de folos spre mântuire, vei lucra acolo după voia ta! Iar când mă voi duce din viața aceasta, vei da trupul meu mormântului și atunci te vei întoarce în această peșteră, pentru că nu pot să viețuiesc fără să te văd".

Atunci fericitul a zis către dânsa: "O, maică, rămâi și tu aici în Kiev să te călugărești într-o mănăstire de femei și astfel vei putea să mă vezi, venind aici. Și, mai bine, îți vei câștiga mântuirea și vei vedea fața lui Dumnezeu în viața veșnică". Iar maica sa nu voia nici să audă despre aceasta. Atunci fericitul, intrând în peșteră, s-a rugat lui Dumnezeu cu osârdie pentru mântuirea maicii sale. Dumnezeu a auzit rugăciunea plăcutului Său. Căci, după câteva zile, venind la fericitul maica sa, i-a zis: "Fiule, iată, voi face cele ce mi-ai zis și de acum nu mă voi mai întoarce înapoi, că așa binevoind Dumnezeu, voi merge în mănăstirea de femei de aici și, tunzându-mă în ea, îmi voi petrece restul zilelor mele. Căci, iată, din cuvintele tale am cunoscut că nimic nu este lumea aceasta de puțină vreme!" Acestea auzindu-le fericitul, s-a bucurat cu duhul și, mergând, i-a spus Cuviosului stareț Antonie.

Deci, a preamărit pe Dumnezeu pentru întoarcerea inimii mamei sale și, ieșind la ea, a învățat-o mult pentru folosul sufletului și a dus-o în mănăstirea cea de femei a Sfântului Nicolae, unde s-a tuns. Și, viețuind cu dumnezeiască plăcere mulți ani întru bună mărturisire, a adormit cu pace întru Domnul. După tunderea în călugărie a maicii sale, fericitul Teodosie, lepădând desăvârșit toată grija cea lumească, a început a se nevoi cu mai mari osteneli în râvnă plăcută lui Dumnezeu, cu Cuviosul stareț Antonie și cu fericitul Nicon. El s-a arătat degrabă purtător de biruință asupra duhurilor celor rele, izgonind întunericul drăcesc cu postul și cu rugăciunea cea către Dumnezeu, Care îl ajuta prin împlinirea cuvântului Său: Unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.

Fericitul Nicon, ducându-se în altă parte de la Cuviosul Antonie, la osebită nevoință, insuflatul de Dumnezeu, părintele nostru Teodosie, prin voința Domnului și după dorința Cuviosului Antonie, s-a hirotonit preot și în toate zilele săvârșea cu toată cucernicia dumnezeiasca Liturghie. După Cuviosul Antonie, a pus egumen celor doisprezece frați adunați în peșteră pe fericitul Varlaam, acesta s-a mutat în alt deal și, săpându-și peșteră, a început a viețui acolo.

Atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind cinstit cu rânduiala preoției, a rămas în peștera cea dintâi cu fericitul egumen Varlaam, și a făcut cu el deasupra peșterii o biserică mică, în cinstea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pentru adunarea fraților la rugăciunea de obște. El întrecea pe toți cei ce se nevoiau cu asprime acolo, cu postirea, cu trezvia și cu lucrul mâinilor; dar, mai ales cu smerenia, cu ascultarea și cu ajutorul, slujind tuturor. Uneori le aducea apă, iar alteori lemne din pădure. Uneori, odihnindu-se frații noaptea, lua grâul împărțit lor, cel câștigat cu munca mâinilor lor, și măcina partea fiecăruia și o punea la locul ei. Și astfel, în toate nopțile priveghea la rugăciune.

Uneori, fiind în acea parte tăuni și țânțari mulți, ieșea noaptea deasupra peșterii și, dezgolindu-și trupul până la brâu, ședea torcând lână cu mâinile, iar cu gura citea Psaltirea. Acolo, de mulțimea tăunilor și a țânțarilor, tot trupul lui se făcea roșu de sânge, iar el petrecea nemișcat, nesculându-se din locul acela, până ce sosea vremea Utreniei. Astfel, se afla înaintea tuturor în biserică, stând la locul său nedepărtat, nici tulburându-se cu mintea; iar după ce săvârșea obișnuita rugăciune, ieșea din biserică în urma tuturor. Pentru aceasta toți îl iubeau și îl aveau ca pe un părinte, minunându-se mai ales de smerenia și de răbdarea lui.

După aceasta, fericitul Varlaam, fiind egumenul fraților din peșteră, a fost scos de voievodul Izaslav și pus egumen în mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Atunci, cu voința și după dorința tuturor fraților, Cuviosul Antonie, chemând pe Sfântul Teodosie, l-a binecuvântat la egumenie, fiind atunci în peșteră numai douăzeci de frați. Vrednicul de laudă egumen, Cuviosul părintele nostru Teodosie, deși luase dregătoria egumeniei, totuși nu și-a schimbat obiceiul smereniei sale, în toate dându-se pe el însuși pildă faptelor celor bune, la toate grăbindu-se înaintea tuturor, în biserică aflându-se înainte de toți și ieșind în urma tuturor. De atunci înflorea și se înmulțea locul acela, cu rugăciunile cele plăcute lui Dumnezeu ale acestui om drept, care împlinea Scriptura, ce zice: Dreptul ca finicul va înflori și ca cedrul cel din Liban se va înmulți. Acolo veniseră, pe lângă el, mulți frați în peșteră, care, având sămânța darului aruncată în pământ bun, aducea rod însutit. Și în puțină vreme a adunat o sută de frați, care înfloreau cu obiceiurile lor cele bune și făceau multe roade vrednice de pocăință.

Deci, văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie că numărul fraților crește, că locul este strâmt, că peștera pentru viața liniștită și biserica pentru rugăciune sunt mici și neîncăpătoare, a căutat un loc frumos pentru zidirea unei mănăstiri, nu departe de peșteră, și a început a avea sârguință, ca să locuiască în locul acela. Astfel, cu binecuvântarea Cuviosului Antonie, fiind cerut locul acela de la iubitorul de Hristos domn Izaslav, în puțină vreme a zidit acolo, ajutându-i Dumnezeu, o biserică mare de lemn, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi a făcut chilii multe și a îngrădit mănăstirea, mutându-se cu frații din peșteră în locul acela.

Și i-a dat lui Dumnezeu de știa rânduiala studiților, pe care fericitul Efrem scopitul, cercetând atunci acele sfinte locuri, a scris-o și a adus-o la el. Acea scriere, primind-o Cuviosul Teodosie, a început în mănăstirea sa, Pecersca, a le rândui pe toate după tipicul sfântului locaș al studiților. După aceea au început toate mănăstirile Rusiei a ține acea desăvârșită rânduială care nu era mai înainte în Rusia, privind toate la Mănăstirea Pecersca și cinstind-o pe ea cu întâietatea.

Cuviosul Teodosie, povățuind pe ucenicii săi la adevărata pocăință, avea obiceiul ca în toate nopțile să cerceteze chiliile tuturor, vrând să știe viața și osârdia cea către Dumnezeu a fiecăruia. Când auzea pe cineva făcând rugăciune, atunci, bucurându-se, preamărea pentru dânsul pe Dumnezeu; iar de auzea cândva vorbind doi sau trei împreună adunați după rugăciunea Pavecerniței, atunci, lovind cu mâna în ușă, plecă tulburat, arătându-le lor prin aceasta venirea sa. Apoi, a doua zi, pe aceia nu-i certa îndată, ci de departe îi învăța pilde. Deci, de era cineva din frați smerit cu inima, acela, îndată cunoscându-și vina sa, cerea iertare; iar de era cineva împietrit, acela socotea că pentru altul zice, făcându-se el curat, până ce Cuviosul îl certa și îi dădea canon.

Astfel, pe toți îi învăța să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească după rugăciunea Pavecerniței, nici să umble din chilie în chilie, ci să se roage lui Dumnezeu în chilia sa, iar cu mâinile să lucreze în toate zilele, având pe buze psalmii lui David. Atunci puteai să vezi pe pământ oameni cu viața asemenea cu a îngerilor, și Mănăstirea Pecersca întocmai ca cerul, în care Cuviosul părintele nostru Teodosie strălucea cu lumina faptelor bune, ca unul din cei mari luminători cerești, precum însuși s-a arătat și cu materialnică lumină, prin care l-a preamărit pe el Dumnezeu.

Sofronie, egumenul mănăstirii Sfântului Arhanghel Mihail, mergea odată la mănăstirea sa pe o noapte întunecoasă și a văzut o lumină foarte strălucitoare deasupra mănăstirii Cuviosului Teodosie, de care, mirându-se, slăvea pe Dumnezeu, zicând: "O, cât este de mare bunătatea Ta, Doamne! Că ai arătat pe un luminător ca acesta în acest sfânt locaș, care își luminează astfel mănăstirea sa". Aceeași lumină au văzut-o și alții, de multe ori și o spuneau la toți, încât au auzit voievodul și boierii și socoteau acea lumină, faptele vieții celei bune a începătorului acelui sfânt locaș.

Deci, pe fericitul Teodosie, îl iubea foarte mult voievodul Izaslav, iubitorul de Hristos, care, după tatăl său, Iaroslav, ținea scaunul în Kiev și, adeseori mergea la el și se îndulcea de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Și a dat Cuviosul părintele nostru Teodosie poruncă mănăstirii, ca după mâncarea prânzului să nu deschidă poarta nimănui, ca să nu intre nimeni în mănăstire până ce va sosi vremea rugăciunii celei de seară. Această rânduială a pus-o, pentru ca peste zi să se odihnească frații puțin, pentru rugăciunile cele de noapte și pentru cântarea Utreniei.

Într-o zi la amiază, a venit la mănăstire iubitorul de Hristos domn, Izaslav, cu puține slugi și, descălecând de pe cal, niciodată intrând călare în mănăstire, s-a apropiat de poartă și, bătând, poruncea să-i deschidă poarta, ca să intre înăuntru, iar portarul i-a răspuns, că porunca egumenului este să nu deschidă poarta nimănui, până ce va fi vremea de Vecernie. Atunci iubitorul de Hristos voievod i-a spus, ca să știe cine este, zicând: "Iată, eu sunt, numai mie să-mi deschizi!" Portarul, neștiind că este voievodul, îi răspunse: "Îți spun că am poruncă de la egumen, că măcar de ar fi și voievodul, să nu deschid poarta; drept aceea, de vei voi, așteaptă puțin până ce va fi vremea de Vecernie". Iar el i-a zis: "Eu sunt voievodul! Au nici mie nu-mi deschizi?"

Deci, portarul, căutând să-l vadă, l-a recunoscut pe el, însă nu i-a deschis poarta, ci a alergat la Cuviosul și i-a spus, iar voievodul stătea înaintea porții și aștepta. Apoi, ieșind cuviosul și văzând pe voievod, s-a închinat lui, iar voievodul a început a-i zice: "O, părinte, cât de mare este îngrozirea ta, pe care o spune monahul acesta, că măcar de ar veni și voievodul să nu-l lase să intre!" Iar cuviosul i-a răspuns: "Pentru aceasta s-a făcut, bunule stăpân, ca în vremea de după amiază să se odihnească frații puțin, pentru osteneala cea de noapte a rugăciunii, iar sârguința ta mișcată de Dumnezeu către Preasfânta Stăpână Născătoare de Dumnezeu este bună și spre sporirea sufletului tău și noi ne bucurăm foarte de venirea ta".

Atunci au mers în biserică și, făcând Cuviosul rugăciune, iubitorul de Hristos voievod se îndulcea de cuvintele cele folositoare de suflet ce ieșeau din gura lui și, câștigând mare folos de la el, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Din acea zi, el a început mai mult a iubi pe Sfântul, avându-l și ascultându-l pe el, ca pe unul din cei vechi sfinți părinți. Dar Cuviosul părintele nostru Teodosie nu se mândrea pentru aceasta că voievodul și boierii îl cinsteau ci, ca un adevărat luminător, strălucea mai mult cu smerenie, spre învățătura tuturor ucenicilor săi. Că, smerindu-se, atunci mai mult se ostenea cu mâinile sale în toate zilele și poruncea cu lucrul, iar nu cu cuvântul. Adeseori intra în pitărie și, fiind chiar egumen, slujea cu cei ce coceau pâine, frământând aluatul și făcând pâine, neascunzându-și deloc talantul puterii trupești. Astfel îi înveselea cu duhul, mângâindu-i și îmbărbătându-i ca să nu zăbovească de loc în lucrul lor.

Într-una din zile, apropiindu-se praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu era apă în pitărie și a venit la Cuviosul chelarul, cu numele Teodor, spunându-i că nu este cine să aducă apă. Atunci, sculându-se îndată Cuviosul, a cărat singur apă din puț. Dar unul din frați, văzându-l ostenindu-se, s-a dus degrabă și a spus celorlalți, iar ei, alergând cu sârguință, au adus apă destulă.

Odată, nefiind lemne tăiate pentru trebuința fierturii, același chelar a venit la Cuviosul, zicându-i: "Poruncește, părinte, cuiva din frații cei fără de lucru, ca, mergând, să pregătească lemne pentru trebuință". Cuviosul i-a răspuns: "Iată, eu sunt fără de lucru! Voi merge eu!" Atunci era vremea prânzului. Deci, fericitul a poruncit fraților să meargă la masă; iar el, luând toporul, a început să taie lemne. Frații, ieșind după masă, au văzut pe cuviosul egumen tăind lemne. Drept aceea, au luat topoarele și au tăiat atâtea lemne, încât le erau destule pentru multe zile.

Când fericitul Nicon, care a călugărit pe Cuviosul și apoi se dusese din peșteră, s-a întors în Mănăstirea Pecersca, atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind egumen, îl cinstea ca pe un părinte. De multe ori, fericitul Nicon, cosând cărți - căci era meșter la lucrul legătoriei -, el îi torcea sfoară pentru trebuința lui. Astfel era smerenia și bunătatea acestui bărbat insuflat de Dumnezeu în osteneli de tot felul. Pe lângă acestea și haina pe care o purta ca egumen era smerită și simplă. Căci purta pe trupul lui o dulamă de păr aspru, iar deasupra aceleia avea altă haină foarte proastă, pe care o purta, ca să nu i se vadă dulama cea de păr, ce era pe el.

Într-o zi, a mers Cuviosul pentru o trebuință oarecare la iubitorul de Hristos domn Izaslav și, cetatea fiind departe, a zăbovit până seara. Vrând el să plece, a poruncit iubitorului de Hristos voievod, ca să-l ducă în căruță la mănăstire. Dar când mergea pe cale a văzut vizitiul că este îmbrăcat cu haină proastă și nu socotea că este egumen. Deci, i-a zis: "Monahule, încalecă tu pe cal, ca eu să mă odihnesc în căruță". Cuviosul, îndată s-a sculat cu smerenie, a încălecat pe cal și astfel ducea pe vizitiu culcat în căruță. Uneori încăleca pe cal, alteori mergea pe jos și când ostenea încăleca iarăși. Luminându-se de ziuă au început boierii a merge la voievod și, cunoscând de departe pe Cuviosul, au descălecat de pe cai și i se închinau lui. Atunci Cuviosul a zis vizitiului: "Iată, acum este ziuă; scoală-te și încalecă pe calul tău!"

Văzând vizitiul pe cei ce se închinau Cuviosului, s-a înspăimântat, cutremurându-se și sculându-se, a încălecat pe cal. Șezând Cuviosul în căruță, mai mult i se închinau cei ce-l întâmpinau, iar vizitiului care-l ducea, i se făcuse frică mare. Sosind la mănăstire au ieșit înaintea lui toți frații de i s-au închinat până la pământ. Atunci sluga și mai mult s-a înspăimântat, gândind: "Cine este acesta, că toți se închină lui?" Deci, Cuviosul, luându-l de mână, l-a dus în trapeză și a poruncit să-i dea de mâncare și de băut și, dăruindu-l, l-a eliberat. Aceasta a spus-o mai pe urmă fraților singur vizitiul, iar Cuviosul n-a spus la nimeni, învățând în toate zilele pe frați să nu se înalțe întru nimic, că monahul trebuie să fie smerit și să se facă mai mic decât toți.

Printr-o smerenie ca aceea, Cuviosul învăța pe ucenicii săi, ca în tot lucrul să ia mai întâi binecuvântare de la mai marele lor, că cel ce seamănă lucrurile sale întru binecuvântare, în dulceață va secera rodurile dintr-însele! Puterea acestei învățături o arăta el astfel. Când veneau la dânsul dreptcredincioșii pentru folos, atunci, după dumnezeiasca învățătură, le punea înaintea lor bucate mănăstirești, pâine și linte. Venind odată voievodul Izaslav și gustând bucate de acelea a zis către cuvios: "Iată, precum știi, părinte, casa mea este plină de toate bunătățile lumii acesteia, dar niciodată n-am mâncat cu așa dulceață ca acum, deși sunt de multe feluri și de preț mare, totuși nu sunt așa dulci ca aceste bucate. Deci, rogu-te, părinte, să-mi spui de unde este această dulceață în bucatele voastre?"

Iar insuflatul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie i-a răspuns: "De voiești, bunule stăpân, să știi acestea, ascultă-mă și-ți voi spune. La noi, când frații vor să fiarbă bucate sau să coacă pâine, au rânduiala aceasta: mai întâi merge fratele cel ce slujește la egumen și ia binecuvântare de la dânsul. Apoi, închinându-se înaintea Sfântului Altar de trei ori până la pământ, aprinde lumânarea din Sfântul Altar și cu ea aprinde focul în bucătărie sau în pitărie. După aceea, când vor să toarne apă în căldare, zice cel ce slujește către cel mai mare: "Binecuvintează, părinte!" Iar el răspunde: "Dumnezeu să te binecuvânteze, frate". Și așa, tot lucrul lor se face cu binecuvântare; pentru aceasta se preface în dulceață. Iar slugile tale, precum mi se pare, slujesc cârtind, certându-se, și pârându-se unul pe altul; ba încă de multe ori sunt bătuți și de cei mari, așa că tot lucrul lor nu se face fără păcat. De aceea bucatele nu se prefac în dulceață". Auzind voievodul acestea, a răspuns: "Cu adevărat, părinte, așa este precum grăiești".

De se întâmpla Cuviosului cândva, să audă că în mănăstirea sa s-a făcut un lucru fără binecuvântare și din neascultare, atunci numea lucrul acela partea vrăjmașului și niciodată nu dădea voie ca binecuvântata lui turmă să guste din vreo mâncare ca aceea, poruncind s-o arunce ori în apă, ori în foc. Astfel s-a întâmplat la praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiind aproape mănăstirea acelui sfânt. Când ieșea Cuviosul cu frații, i-au adus lui de la niște dreptcredincioși pâini foarte frumoase, pe care el a poruncit chelarului să le pună în ziua aceea la masă înaintea fraților. Iar chelarul, neascultând, s-a gândit în sine că a doua zi, venind toți frații, le va pune înainte aceste pâini; iar acum cei ce au rămas să mănânce pâinea mănăstirii, lucru pe care l-a și făcut.

A doua zi, Cuviosul și toți frații, mergând la masă și văzând acele pâini tăiate și puse pe masă, a chemat chelarul și l-a întrebat: "De unde sunt aceste pâini?" Iar el a răspuns: "Sunt aduse de ieri, dar nu le-am dat la masă, de vreme ce erau frați puțini și m-am gândit ca astăzi să le pun înaintea tuturor". Iar Cuviosul i-a zis: "Mai bine era să nu te îngrijești de ziua viitoare, ci să faci după porunca mea, pentru că Domnul nostru, Care pururea Se îngrijește de noi, ne-ar fi dat cele de trebuință, ba și de mai mari S-ar fi îngrijit". Apoi a poruncit să adune acele bucăți de pâine în coșniță și să le arunce în râu, iar chelarului i-a dat canon, ca unuia ce nu ascultase și care făcea și alte neascultări.

Văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie cum că îngrijirea pentru mâine și câștigarea celor vremelnice nu se face de monahi fără o sfătuire oarecare, deoarece această îngrijire este potrivnică făgăduinței lor, învăța cu dinadinsul pe frații săi la fapta bună a necâștigării, ca în singur Dumnezeu să se îmbogățească cu credință și cu nădejde, iar nu să nădăjduiască spre avere stricăcioasă. Pentru aceasta, de multe ori umbla prin chilii și de afla la cineva ceva mâncare, haine mai mult decât cele rânduite, sau ceva din averea deșartă, pe acelea le lua și le arunca ca pe o parte a vrăjmașului și a neascultării. Și așa îi sfătuia pe ei: "Nu se cuvine nouă, fraților, fiind monahi și lepădându-ne de cele lumești, să luăm avere în chiliile noastre, căci cum vom putea să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu, ținând comoara în chilia noastră? Ci să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. Și iarăși: Nebunule, în această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi? Drept aceea, fraților, să fim îndestulați cu haina noastră cea de nevoie și cu hrana cea pusă înainte pe masă, iar în chilii nu se cuvine a avea nimic din acestea, ca astfel, cu toată osârdia și cu tot gândul să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu".

Cu aceste îndemnări îi învăța pe ei Cuviosul, cu toate blândețile și cu lacrimi, pentru că era milostiv, blând, nemânios și avea milă către toți. Și de se slăbea cu inima cineva din necâștigătoarea lui turmă și se ducea din mănăstire, atunci Cuviosul era în mare grijă și mâhnire pentru el și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să întoarcă înapoi oaia care se despărțise din turmă și nu înceta rugăciunea până ce nu se întorcea cel dus.

Și era acolo un frate nerăbdător, care adeseori fugea din mănăstire și când se întorcea; atunci Cuviosul îl primea cu bucurie, și zicea: "Nu-l va lăsa pe el Dumnezeu să se sfârșească afară din această mănăstire. Deși se duce de la noi, însă el își va lua sfârșitul vieții tot în această mănăstire". Și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să dea răbdare fratelui. Apoi, după multe ieșiri ale sale, fratele acela s-a întors în mănăstire, rugând pe Cuviosul să-l primească. Deci, Cuviosul, fiind cu adevărat milostiv, l-a primit ca pe o oaie care venise din rătăcire și l-a rânduit în turma sa. Atunci fratele, aducând puțină avere pe care o câștigase lucrând, căci era lucrător de haine, a pus-o dinaintea Cuviosului. Iar Cuviosul i-a zis: "De voiești să fii monah desăvârșit, atunci vei lua aceasta și o vei arunca în cuptorul cel aprins, ca pe un lucru venit din neascultare!" Deci, el, care se căia cu adevărat, adunându-le toate, le-a dus, după porunca Cuviosului și, aruncându-le în cuptor, le-a ars. De atunci el viețuia în mănăstire, petrecând restul zilelor sale în pocăință și a adormit acolo în pace, după proorocia Cuviosului.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind foarte milostiv cu cei săraci, a făcut o curte aproape de mănăstirea sa și a zidit într-însa o biserică a Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan. Acolo a poruncit să petreacă săracii, orbii, șchiopii și neputincioșii, cărora le dădea cele de trebuință din mănăstire și din toată averea monahicească, a zecea parte. Afară de acestea, în toate sâmbetele trimitea un car cu pâini la cei ce erau în temnițe și în lanțuri.

Și nu numai spre cei nevoiași era milostiv Cuviosul părintele nostru Teodosie, ci și spre cei ce făceau strâmbătate mănăstirii lui. Odată, au adus la el pe niște tâlhari prinși în satul mănăstiresc, care merseră să fure. Cuviosul, văzându-i pe ei legați și în necaz, i s-a făcut jale și, lăcrimând, a poruncit să-i dezlege și să le dea să mănânce și să bea. Apoi i-a învățat să nu facă nimănui strâmbătate, ci cu ale lor osteneli să fie îndestulați. Dându-le cele de trebuință, i-a iertat și i-a eliberat în pace. Drept aceea, Cuviosul părintele nostru Teodosie nădăjduia că Domnul îi va păzi de jefuire tâlhărească și de este ceva de nevoie, va da robilor Săi. Această nădejde a Cuviosului s-a adeverit prin minunea aceasta.

Înmulțindu-se numărul fraților, Cuviosul Teodosie a fost nevoit să lărgească curtea mănăstirii pentru facerea chiliilor. Și a început a lucra el însuși și cu frații, spre a face ograda mai mare. Într-o noapte întunecoasă, mănăstirea fiind dezgrădită și nepăzită, au venit la ei tâlharii, zicând că averea lor este ascunsă în palatul bisericesc. Dar, pornind spre biserică, au auzit un glas care cânta înăuntru. Iar ei, socotind că frații fac rugăciunile Pavecerniței, s-au dus, zăbovind puțin în pădurea cea deasă. După aceea, socotind că au sfârșit cântarea, au mers iarăși la biserică, dar au auzit din nou același glas și au văzut o lumină preaminunată în biserică, din care ieșea un miros plăcut, pentru că îngerii cântau într-însa. Iar ei, socotind că frații săvârșeau cântarea de miezul nopții, iarăși s-au dus și așteptau până ce vor sfârși cântarea, ca apoi, intrând în biserică, să ia toate cele ce erau într-însa. Și astfel, venind de mai multe ori, au auzit același glas îngeresc. După aceasta a sosit vremea de cântare a Utreniei, și, după obicei, eclesiarhul a început a lovi în clopot pentru Utrenie.

Tâlharii, auzind aceasta, s-au dus puțin în pădure și se sfătuiau: "Ce să facem? Că, precum mi se pare, a fost o nălucire în biserică. Iată, acum, când se vor aduna toți în biserică, noi să mergem și, apucându-i pe toți de la ușă, îi vom omorî și vom lua averea lor". Deci, zăbovind puțin până ce frații s-au adunat în biserică cu fericitul Teodosie, povățuitorul lor, și au început a cânta psalmii Utreniei, atunci tâlharii au năvălit spre biserică. Dar, deodată au văzut o minune înfricoșătoare, că biserica a fost luată de pe pământ cu cei ce erau într-însa și s-a suit în văzduh, încât nu le era cu putință a săgeta într-însa. Iar ei, văzând minunea aceea, s-au temut foarte și, tremurând, s-au întors la locul lor. De atunci, umilindu-se, s-au făgăduit să nu mai facă tâlhării, iar vătaful lor, venind la Cuviosul Teodosie cu alți trei tovarăși, s-a căit de aceea și i-au mărturisit cele ce se făcuseră. Cuviosul, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu, Care nu numai a păzit cele de nevoie ale bisericii, dar l-a și mântuit de la o moarte ca aceea. Apoi, învățându-i pe ei pentru mântuirea sufletului, i-a eliberat, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu și Cuviosului.

Încă o minune ca aceasta s-a făcut pentru a doua oară, pe vremea egumeniei celei plăcute lui Dumnezeu a Cuviosului Teodosie, în mănăstirea lui pentru aceeași biserică, cu adevărat păzită de Dumnezeu din cer și stând singură în văzduh sub acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a întâmplat unuia din boierii iubitorului de Hristos voievod Izaslav, că mergea înainte peste un câmp, departe ca de cincisprezece stadii de mănăstirea Cuviosului Teodosie, și, deodată, a văzut de departe o biserică stând sub nori și, spăimântându-se, a alergat cu slugile sale, vrând să știe, care este acea biserică? Dar când a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teodosie, atunci el a văzut că biserica s-a pogorât și a stat în mănăstire la locul ei, iar el, bătând în poartă și deschizându-i portarul, a intrat și a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. De atunci adeseori mergea la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu și dând din averea sa pentru rânduiala mănăstirii și pentru împodobirea bisericii celei păzite de Dumnezeu.

Și nu numai pentru biserică s-a descoperit acea minune, ci și pentru moșiile mănăstirii Cuviosului Teodosie. Căci, odată, au fost prinși niște tâlhari, pe care, legându-i, îi duceau în cetate la judecătorul, și li s-a întâmplat a trece pe lângă un sat al mănăstirii Pecersca. Atunci unul din cel legați, clătinând cu capul spre satul acela, zicea: "Într-o noapte am venit în acest sat, ca să furăm și să apucăm toate cele ce sunt într-însul, dar am văzut o cetate foarte înaltă, de care nu am putut să ne apropiem nicidecum". Pentru că a îngrădit bunul Dumnezeu toate moșiile mănăstirești cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, cel ce a nădăjduit spre Dânsul. El în toate nopțile, făcând rugăciune, înconjura mănăstirea sa, și cu aceea, ca și cu un zid tare o îngrădea, cum și toate cele stăpânite de dânsul.

Acest cuvios, ținând egumenia Mănăstirii Pecersca, avea nădejde spre Dumnezeu și spre Născătoarea de Dumnezeu pentru păzirea mănăstirii și pentru înfrumusețarea bisericii. Un boier al voievodului Izaslav, cel mai înainte pomenit, anume Sudislav Gheuevici, iar din Sfântul Botez numit Clement, mergând cu voievodul său la război, a făgăduit: "De mă voi întoarce sănătos la casa mea, voi da Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din mănăstirea fericitului Teodosie al Pecerscăi doi talanți de aur și voi face o coroană de aur.

Sosind războiul, mulți din amândouă părțile au căzut. Mai pe urmă vrăjmașul a fost biruit și acel boier împreună cu ai săi s-au întors, uitând ceea ce a făgăduit. După câteva zile, pe când dormea la amiază, a auzit un glas înfricoșat, chemându-l pe nume: "Clemente!" Iar el, deșteptându-se, a văzut înaintea sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era în mănăstirea Cuviosului Teodosie și a auzit glas venind de la dânsa: "Pentru ce, Clemente, ceea ce ai făgăduit să-mi dai nu mi-ai dat? Însă, iată, acum îți zic să te sârguiești a-ți împlini făgăduința ta!" Și îndată icoana s-a făcut nevăzută. Deci, boierul fiind în frică mare, a luat aur cât făgăduise și de îndată a făcut o coroană de aur pentru împodobirea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus în Mănăstirea Pecersca, dându-le Cuviosului Teodosie.

După câteva zile, acel boier s-a gândit să dea o Evanghelie tot pentru acea mănăstire. Dar, mergând la Cuviosul Teodosie, a ascuns Sfânta Evanghelie sub haină. Apoi, după rugăciune, vrând ei să șadă, nearătând boierul Evanghelia, i-a zis Cuviosul: "Frate Clemente, scoate mai întâi Sfânta Evanghelie cea făgăduită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o ai sub haina ta, și atunci vom ședea". Auzind aceasta, boierul s-a înspăimântat de vederea de mai înainte a Cuviosului - căci nimeni nu-i spusese de aceasta -, și îndată, scoțând Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile Cuviosului. Atunci, șezând, s-a îndulcit de duhovnicești vorbiri cu dânsul și s-a întors la casa sa cu mult folos sufletesc.

Astfel, nădejdea sa către Dumnezeu și împlinirea lipsei în mănăstirea lui, Cuviosul Teodosie le-a încredințat cu multe minuni, după cum a spus un monah, anume Ilarion, care în toate zilele și nopțile a scris cărți în chilia Cuviosului Teodosie, pe când el cânta încet Psaltirea și cu mâinile torcea lână sau lucra altceva.

Într-o seară, pe când ei lucrau, a intrat iconomul Anastasie, spunând Cuviosului: "Nu am cu ce să cumpăr pentru a doua zi, cele de nevoie la masa fraților și alte trebuințe". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Precum vezi, acum este seară și ziua de mâine este departe; de aceea mergi și așteaptă puțin, rugându-te lui Dumnezeu, căci El se va îngriji de noi și ne va milui precum va voi!" Auzind acestea iconomul, s-a dus; iar Cuviosul, sculându-se îndată, a mers în chilia sa cea mai dinăuntru, ca să-și cânte după obicei pravila sa. Venind după rugăciune, a stat lucrând lucrul său și, iată, a venit iarăși iconomul, spunându-i tot aceeași. Iar Cuviosul i-a zis: "Nu ți-am spus oare să te rogi lui Dumnezeu? Iar de dimineață, mergând în cetate la cel ce vinde, vei lua cu împrumut cele de trebuință fraților. Pe urmă, Dumnezeu făcându-ne nouă bine, vom plăti datoria, căci credincios este Cel ce a zis: "Să nu vă îngrijiți de a doua zi, că nu ne va lăsa pe noi Dumnezeu cu darul Său".

Ieșind iconomul, a intrat un tânăr luminos în haină ostășească și, închinându-se, a pus pe masă un taler de aur și îndată a ieșit afară, fără a zice ceva. Iar Cuviosul, sculându-se, a luat aurul și cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, mulțumindu-I. Apoi, a doua zi, chemând pe portar, l-a întrebat: "A venit cineva la poartă în noaptea aceasta?" Iar portarul i-a zis: "Cu adevărat n-a venit nimeni, pentru că după apusul soarelui îndată am închis poarta". Atunci Cuviosul, chemând pe iconom i-a dat talerul de aur, zicându-i: "Ce zici, frate Anastasie, că nu ai cu ce cumpăra cele de trebuință fraților? Deci, ia-ți aurul și mergi de cumpără cele de trebuință".

Iconomul, cunoscând darul lui Dumnezeu, a căzut și i s-a închinat, cerând iertare. Iar Cuviosul îl învăța: "Frate, să nu te deznădăjduiești niciodată, ci să te întărești în credință și aruncă toată grija ta spre Domnul, că Acela se îngrijește de noi, precum voiești. Deci, să faci astăzi fraților ospăț, că aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, și, când ne lipsim vreodată, Dumnezeu iarăși se îngrijește de noi, precum s-a și făcut".

Într-o zi a venit de asemenea la Cuviosul, chelarul Teodor, spunându-i: "Astăzi nu am ce să pun înaintea fraților la masă". Răspuns-a lui Cuviosul: "Mergi de așteaptă puțin, rugându-te lui Dumnezeu, că Acela Se îngrijește de noi, iar de nu vom fi vrednici, vei fierbe grâu și, amestecându-l cu miere, vei pune fraților la masă. Însă să nădăjduim spre Dumnezeu, Care în pustie a dat pâine popoarelor celor nesupuse. Acela și nouă azi este puternic să ne dea hrană".

Auzind chelarul aceasta, s-a dus; iar Cuviosul se ruga lui Dumnezeu neîncetat. Și iată, Ioan, cel întâi între boierii voievodului Izaslav, după voința lui Dumnezeu, a umplut trei care cu bucate: pâine, pește, linte, grâu și miere, trimițându-l la Cuviosul în mănăstire. Iar Cuviosul, văzându-le, a preamărit pe Dumnezeu și a zis chelarului: "Vezi, frate Teodore, că nu ne lasă pe noi Dumnezeu? Numai de am nădăjdui spre Dânsul cu toată inima! Mergi de fă ospăț fraților pentru astăzi, căci aceasta este cercetarea lui Dumnezeu". Așa s-au veselit Cuviosul și frații la masă cu veselie duhovnicească, mulțumind lui Dumnezeu, că nu este lipsă celor ce se tem de El. Iar Dumnezeu făcea din destul asemenea faceri de minuni în locașul lui, cu rugăciunile Cuviosului.

Într-una din zile a venit la Cuviosul Teodosie preotul din cetate, cerând vin spre slujirea dumnezeieștii Liturghii. Și îndată, Cuviosul, chemând pe iconomul bisericii, i-a poruncit să umple vasul preotului cu vin. Iar el a răspuns: "Puțin am, abia de trei sau de patru Sfinte Liturghii!" Iar Cuviosul i-a zis: "Dă-i omului acesta tot vinul ce îl avem, iar de noi Se va îngriji Dumnezeu!" Iconomul, ducându-se, n-a ascultat porunca Sfântului și a turnat preotului puțin vin în vas, oprind numai pentru a doua zi la dumnezeiasca slujbă. Iar preotul, luându-l, l-a arătat Cuviosului. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom, i-a zis: "Au nu ți-am spus să-i dai tot vinul și pentru ziua de mâine să nu te îngrijești? Pentru că Dumnezeu nu va lăsa fără slujbă biserica Maicii Sale pe ziua de mâine; ci încă și acum ne va da nouă vin destul!" Și așa, iconomul, mergând, a dat tot vinul preotului și l-a eliberat pe el.

Deci, pe când era după cină, după proorocia Cuviosului, au adus trei care cu buți pline de vin, de la o mare jupâneasă din casa iubitorului de Hristos domn Vsevolod. Iconomul bisericii, văzând aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, minunându-se de proorocia Cuviosului Teodosie, care a zis: "Într-această zi ne va trimite nouă Dumnezeu vin din destul", precum s-a și întâmplat.

Același iconom bisericesc a văzut altă minune, ce s-a făcut cu rugăciunile Cuviosului, asemenea acesteia.

Odată, la ziua praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lipsind untdelemnul trebuincios la candelele ce luminau în biserică, s-a gândit iconomul bisericii ca din semințele pământului să stoarcă ulei și de acela să toarne în candele și să le aprindă. De aceea, întrebând pe Cuviosul Teodosie, iar el neoprindu-l de la una ca aceasta, a făcut așa, precum s-a gândit. Dar când voia să toarne uleiul acela în candele, a văzut un șoarece mort căzut în el.

Atunci, degrabă mergând, a spus Cuviosului, zicând: "Cu toate că am acoperit bine vasul cu uleiul acela, totuși nu știu pe unde a intrat un șoarece și s-a înecat acolo". Iar Cuviosul, cunoscând că cu dumnezeiasca purtare de grijă s-a făcut aceasta, a zis iconomului: "Se cade nouă, frate, să nădăjduim spre Dumnezeu, că puternic este să ne dea nouă cele de trebuință, iar, necrezând, să nu facem un lucru care nu se cade. Ci mergi de varsă uleiul acela pe pământ și așteaptă puțin, rugându-ne lui Dumnezeu, că El are să ne dea în această zi untdelemn din destul". Apoi, iconomul, ascultând porunca și Cuviosul rugându-se, când era ceasul de Vecernie, unul din cei bogați a adus un vas foarte mare plin cu untdelemn, pe care văzându-l Cuviosul, a preamărit pe Dumnezeu că așa degrabă a auzit rugăciunea lui. Drept aceea a umplut candelele toate și încă a mai rămas untdelemn destul. Și astfel, au făcut a doua zi praznic luminat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Din unele minuni ca acestea, care, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, se împlinea lipsa, a fost și aceasta: Iubitorul de Hristos domn Izaslav, care avea cu adevărat dragostea lui Hristos către Cuviosul Teodosie, venea adeseori la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. Într-una din zile, voievodul, venind la Cuviosul Teodosie, a zăbovit la dumnezeiasca vorbire până la vremea cântării Vecerniei. Și, iată, deodată, Dumnezeu voind așa, o ploaie mare a căzut. Iar Cuviosul, văzând o vărsare de apă ca aceea, a chemat chelarul și i-a poruncit să pregătească bucate pentru cina voievodului. Chelarul a zis: "Părinte, nu am must de băut pentru voievod și pentru cei ce sunt cu ei". Iar Cuviosul i-a zis: "Oare nici cât de puțin nu ai?"

Răspuns-a chelarul: "Cu adevărat, părinte, nu am nici o picătură, încât și vasul în care era băutura aceea, l-am răsturnat deșert și l-am pus cu vana în jos". Iar Cuviosul Teodosie, fiind plin de darul lui Dumnezeu după numele său, i-a zis: "Iată, mergi după cuvântul meu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, și vei afla mied în vasul acela". Iar el, crezând, a mers după cuvântul Cuviosului și a aflat vasul așezat drept și plin de mied. Văzând el aceasta și înfricoșându-se, degrabă a mers și a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. Și i-a zis Cuviosul: "Taci, fiule, și nu spune nimănui de aceea, ci iute du-te și adu voievodului și celor cu el cât va fi de trebuință; încă și fraților să dai dintr-acela, pentru că aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu!" După aceasta, încetând ploaia, voievodul s-a dus la casa sa, iar în mănăstire a fost atâta binecuvântare, încât multă vreme frații s-au îndestulat cu acea băutură.

Odată a venit la același cuvios mai-marele pitarilor și i-a spus: "Nu am făină din care să fac pâini, fraților". Răspuns-a Cuviosul: "Mergi și caută în hambar, doar vei afla în el cumva puțină făină, până ce iarăși Dumnezeu Se va îngriji de noi". Iar el a zis către Cuviosul: "Adevărul îți spun, părinte, că eu singur am șters racla și nu mai este nimic în ea, decât într-un unghi puține tărâțe, ca trei sau patru pumni". Cuviosul i-a zis: "Să mă crezi, fiule, că puternic este Dumnezeu, să ne îndestuleze pe noi cu făină și dintr-acele puține tărâțe, precum pe vremea lui Ilie a făcut acelei văduve, căreia i-a înmulțit făina, dintr-un pumn ce avea, încât s-a hrănit aceea cu fiul ei în vreme de foamete, până ce s-a făcut îndestulare. Pentru că acum este tot același Dumnezeu, Care este puternic și Care asemenea poate să ne facă și nouă din puțin mult; deci, mergi și caută, doar va fi binecuvântarea lui Dumnezeu la locul acela".

Iar el, auzind aceasta, în urma rugăciunilor Cuviosului Teodosie s-a dus. Și cum a intrat în hambar, a văzut racla, care mai înainte era goală, fiind plină de făină, încât se vărsa pe pământ pe deasupra. Și îndată s-a înspăimântat, văzând acea preaslăvită minune și, întorcându-se, a spus Cuviosului; iar cuviosul i-a zis: "Mergi, frate, și nu spune nimănui de aceasta și să faci pâine după obicei, pentru că, iată, cu rugăciunile cuvioșilor fraților noștri, Dumnezeu a trimis la noi mila Sa".

Pentru aceste multe faceri de bine dumnezeiești, Cuviosul părintele nostru Teodosie mulțumea lui Dumnezeu cu lacrimi în rugăciunile sale, și în toate nopțile petrecea fără de somn, plecându-și genunchii până la pământ. Acestea le-au aflat iconomii bisericii, care, mergând mai înainte de cântarea Utreniei la chilia lui ca să ia binecuvântare, îl auzeau totdeauna rugându-se și plângând mult și, adeseori, bătându-se cu capul de pământ, iar când Cuviosul auzea zgomot, îndată tăcea, făcându-se că doarme, până ce bătea de trei ori cel ce zicea: "Binecuvintează, părinte".

Atunci el, deșteptându-se ca din somn, răspundea: "Dumnezeu să te binecuvânteze". Apoi, mai înainte de toți se afla în biserică, și așa făcea în toate nopțile. Afară de aceasta el se nevoia și cu alte feluri de osteneli în vremea egumeniei sale. Pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată zăcând pe coastele sale, și, când voia să se odihnească pentru neputința trupească, după cântarea Pavecerniței, atunci, șezând, dormea puțin și îndată, după aceea pleca la cântarea cea de toată noaptea. Asemenea, nu l-a văzut niciodată turnându-și apă pe trupul său, ci își spăla numai mâinile și fața. Iar când frații aveau ospăț, el mânca pâine uscată, verdețuri fierte fără unsoare și bea numai apă. Dar niciodată nu s-a văzut la masă mâhnit, ci totdeauna avea fața veselă, nu de bucate, ci de darul lui Dumnezeu care întărea inima lui.

În toți anii, la postul Sfintelor Paști, se ducea Sfântul Teodosie în peșteră, unde s-a pus după aceea și cinstitul lui trup. Acolo se închina singur, până ce venea Duminica Floriilor. Iar vineri, mai înainte de duminica aceea, în vremea Vecerniei ieșea din peșteră și venea la frați. De multe ori și din peștera aceea, în care îl știau frații că se închină, se ducea noaptea, neștiut de nimeni, la un sat mănăstiresc și petrecea acolo în altă peșteră ascunsă, rugându-se lui Dumnezeu. De acolo ieșea tot noaptea, mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor și venea în peștera cea dintâi. Și așa ieșea la frați în vinerea aceea, încât toți socoteau, că acolo a petrecut el toate zilele postului.

Multe necazuri și năluciri îi făceau cuviosului în peșteră duhurile cele rele. Dar, Dumnezeu i-a dat putere nevăzută spre biruința lor, încât nefiind izgonit nicidecum de acele duhuri, petrecea într-o peșteră așa de întunecoasă, netemându-se de mulțimea stăpâniilor întunericului, ci stătea cu tărie ca un bun ostaș al lui Hristos. Cu rugăciunea și cu postul i-a gonit de la sine și nu îndrăzneau să se apropie de dânsul, ci îi făceau năluciri numai de departe.

Odată, după cântarea Pavecerniței, vrând să se odihnească puțin, iată, aude în peșteră glas de strigare, de la mulțimea diavolilor, ca și cum unii mergeau în căruțe, alții băteau în timpane, iar alții cântau din fluiere. Și așa toți chiuiau, încât se cutremura peștera. Auzind Cuviosul acestea toate, nu se temea, nici nu se înspăimânta, ci însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci și sculându-se, a început să cânte Psaltirea și îndată s-a făcut nevăzut acel cutremur și chiot. După rugăciune se auzea iar glas de nenumărați diavoli. Deci, sculându-se iarăși Cuviosul, cânta psalmi și acel glas iar se stingea. Așa în multe zile și nopți îi făceau lui supărare duhurile cele rele, nedându-i pace să se odihnească, până ce, cu darul lui Dumnezeu, i-a biruit pe ei desăvârșit și a luat putere asupra lor, încât acum și de departe nu îndrăzneau să se apropie de acel loc unde făcea Cuviosul rugăciune, ci fugeau de dânsul, lucru care s-a adeverit prin multe minuni.

În casa unde se făcea pâinea pentru hrana fraților, diavolii făceau multe supărări, uneori vărsându-le făina, alteori răspândindu-le aluatul cel pus spre facerea pâinii, făcându-le și alte rele. Atunci, mergând mai marele pitarilor a spus aceasta Cuviosului Teodosie. Deci, mergând el în casa aceea și închizând ușa după sine, a petrecut într-însa până la Utrenie, făcând rugăciuni, și din acel ceas nu s-au mai arătat diavoli în acel loc și nu le-a mai făcut nici o supărare.

Într-o zi, a venit la Cuviosul un frate de la un sat mănăstiresc, spunându-i: "În grajdul unde închidem dobitoacele este un locaș de diavoli, care fac multe supărări, nelăsând dobitoacele să mănânce. De multe ori preotul face rugăciuni, stropind locul acela cu apă sfințită, dar fără de nici un folos. Atunci Cuviosul, întrarmându-se cu rugăciunea și cu postul, a mers în satul acela și, fiind seară, a intrat în grajd și închizând ușa a petrecut acolo, făcând rugăciuni până a doua zi. Din ceasul acela nu s-au mai arătat diavoli în acel loc și nimănui din acel sat nu i-au mai făcut supărare.

Nu numai singur Cuviosul biruia puterea diavolească, ci de auzea că vreunul din frați avea supărare de nălucirile diavolești, pe acela îl învăța să nu umble din loc în loc, ci să se întrarmeze cu postul și cu rugăciunea, chemând pe Dumnezeu spre biruirea diavolilor.

Grăia și aceasta către dânșii: "Asemenea mi se făcea și mie la început. Că într-o noapte, pe când cântam în chilie psalmii obișnuiți, un câine negru stătea înaintea mea, încât nu puteam a mă închina. Stând el mult, am vrut să-l lovesc și s-a făcut nevăzut. Atunci atâta frică și cutremur m-a cuprins, încât voiam să fug din acel loc, de nu mi-ar fi ajutat Domnul. Deșteptându-mă puțin din spaimă, am început cu osârdie a mă ruga lui Dumnezeu și a face adeseori închinăciuni. Și astfel a fugit de la mine acea frică, încât din ceasul acela nu mă mai tem de nălucirile drăcești, deși se arată înaintea ochilor mei.

Unul din frați, anume Ilarion, povestea: Multă supărare îmi făceau diavolii în chilie, căci noaptea când mă culcam, venea mulțime de diavoli, care mă apucau de păr și, călcându-mă, mă trăgeau, iar alții, ridicându-mi peretele, ziceau: "Pe aici să-l tragem, ca să-l sugrumăm cu peretele". Și așa îmi făceau în toate nopțile. Eu, neputând să rabd acestea mai mult, am spus Cuviosului Teodosie și voiam să mă duc din acel loc în altă chilie. Dar Cuviosul mi-a zis: "Nu te duce, frate, ca nu cumva să se laude întru tine diavolii, că, biruindu-te, ai fugit. Căci mai mare răutate vor începe să-ți facă, ca cei ce au luat putere asupra ta. Ci roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie în chilia ta. El, văzându-ți răbdarea ta, îți va da biruință asupra lor, încât ei nici nu vor mai îndrăzni a se apropia de tine".

Iar eu iarăși am zis către dânsul: "Rogu-mă ție, părinte, că de acum nu voi să mai petrec în chilia aceea nicidecum, pentru mulțimea diavolilor ce locuiesc într-însa". Atunci Cuviosul a făcut spre mine semnul Crucii și mi-a zis: "Mergi, frate, în chilia ta; de acum nici o supărare nu-ți vor mai face viclenii diavoli și nici nu-i vei mai vedea". Eu, crezând, m-am închinat Cuviosului și am plecat. De atunci acele duhuri viclene n-au mai îndrăznit a se apropia de chilia mea, fiind gonite cu rugăciunile Cuviosului Teodosie.

Pe lângă această bărbăție împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți, a adăugat Cuviosul Teodosie și bărbăția împotriva vrăjmașilor celor văzuți ai lui Dumnezeu. El avea un obicei ca acesta, că de multe ori, sculându-se noaptea în ascuns de toți, ieșea la evrei și cu bărbăție îi dovedea pentru Hristos, ocărându-i și mustrându-i ca pe niște lepădători de lege și îi numea pe ei ucigași de Dumnezeu, pentru că dorea mult ca, pentru mărturisirea credinței cea întru Hristos, să fie ucis ca un adevărat următor al Lui; iar mai ales de aceea, de care și Însuși Hristos a fost ucis.

Acest viteaz mărturisitor, pe lângă dorința aceasta, voia să pătimească și pentru mărturisirea dreptății, precum s-a adeverit astfel: În zilele egumeniei lui a fost o tulburare de la vrăjmașul cel fără de trup, domnul întunericului, între cei trei frați după trup, voievozi ai Rusiei, în acest mod: Cei doi frați, Svetoslav, voievodul Cernigovului și Vsevolod, voievodul Pereaslavei, au făcut război nedrept asupra fratelui lor mai mare, iubitorul de Hristos Izaslav, voievodul Kievului, pe care, bătându-l, l-au izgonit din Kiev, cetatea scaunului, și ei înșiși au venit la Kiev și au trimis la Cuviosul Teodosie, poftindu-l să vină la ei la prânz. Dar, Cuviosul, cu îndrăzneală, le-a răspuns: "Nu mi se cade mie a merge la masa nedreptății, ca la masa Izabelei!"

Apoi, Vsevolod, ducându-se la stăpânirea sa în Pereaslav, iar Svetoslav, șezând în Kiev la domnia lui Izaslav, Cuviosul Teodosie a început a-l mustra neîncetat pe voievodul Svetoslav, ca pe cel ce cu nedreptate a șezut pe scaunul fratelui său. De multe ori îl ocăra înaintea celor ce veneau la el la mănăstire, rugându-i pentru aceea ca să-i spună lui. Iar după aceea i-a trimis o scrisoare foarte mustrătoare, în care a scris aceasta: "Glasul sângelui fratelui tău celui de un pântece cu tine, strigă către Dumnezeu asupra ta, ca sângele lui Abel asupra lui Cain". Și i-a pomenit pe alți mulți din cei vechi, nedrepți, urâtori și de frați gonitori, pentru învățarea lui. Iar voievodul Svetoslav, citind scrisoarea aceea, s-a mâniat foarte, aruncând-o la pământ. Și de atunci, Cuviosul Teodosie a fost vestit că va fi osândit la surghiun. Pentru aceasta frații din mănăstire, fiind în mare mâhnire, rugau pe Cuviosul să înceteze de a-l mai mustra pe voievod.

Asemenea, venind și mulți boieri și spunându-i de mânia voievodului, îl sfătuiau să nu se împotrivească lui, și-i ziceau: "Iată, voievodul o să te trimită în surghiun pentru aceasta". Iar Cuviosul, auzind că-i spuneau de surghiunie, s-a bucurat cu duhul și a zis: "De aceasta mă bucur, fraților, nimic mai fericit nu-mi este în viața aceasta, decât a fi izgonit, pentru dreptate, pentru care sunt gata ori la surghiun, ori la moarte". Și de atunci, mai mult a început a-l ocărî pe voievod pentru ura contra fratelui său, dorind foarte mult să fie surghiunit.

Însă, voievodul, deși se mâniase foarte tare, n-a îndrăznit să facă Cuviosului nici un rău, știindu-l că este drept și sfânt; pentru care și mai mult dușmănea pe voievodul Izaslav, fratele său, că are un luminător ca acela în stăpânirea sa. După aceasta, Cuviosul Teodosie, fiind rugat mult de frați și de boieri și înțelegând că nimic nu sporește asupra voievodului cu cuvintele sale aspre, a încetat de a-l mustra. Și de atunci s-a gândit ca prin rugăciune să-l îndemne pe el, ca să întoarcă stăpânirea sa fratelui său.

Nu după multe zile voievodul Svetoslav, înștiințându-se de schimbarea Cuviosului Teodosie, s-a bucurat și a trimis la el, rugându-l, oare îi va da lui voie să vină la mănăstire sau nu? Acela, neoprindu-l, voievodul a venit bucuros cu boierii în mănăstirea lui. Iar Cuviosul cu frații, ieșind din biserică, l-au întâmpinat cu cinste, închinându-se cu toții aceluia. Iar voievodul, sărutând pe Cuviosul, i-a zis: "Iată, părinte, nu îndrăzneam să vin la tine, socotind că mâniindu-te asupra mea, nu mă vei primi în mănăstirea ta". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Și ce sporește, bunule stăpân, mânia noastră asupra stăpânirii tale? Dar, se cade nouă a mustra și a grăi cele spre mântuirea sufletului, iar vouă se cuvine a le asculta pe acelea".

Apoi, intrând în biserică, a făcut rugăciuni și, după rugăciune, începând a grăi din dumnezeieștile scripturi, îl învăța mult pentru dragostea fratelui. Iar voievodul, asemenea, multă pricină aruncă asupra fratelui său. Și astfel, după multă vorbă folositoare de suflet, voievodul s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu că s-a învrednicit a vorbi cu un bărbat ca acesta. Și de atunci adeseori venea la el. După aceea, de multe ori însuși Cuviosul Teodosie mergea la acest mare voievod Svetoslav, aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu și de dragostea către fratele său.

Într-una din zile Cuviosul a mers la voievod și a văzut pe mulți înaintea lui, cântând în diferite glasuri de muzici și toți veselindu-se. Iar Cuviosul, șezând aproape de voievod și privind în jos, i-a zis: "Oare așa va fi și în veacul cel viitor?"

Voievodul, umilindu-se, a lăcrimat puțin și a poruncit ca îndată să înceteze cântările. De atunci, dacă poruncea cândva acelora să cânte și auzea de venirea Cuviosului, totdeauna le poruncea să înceteze de-a cânta. De multe ori, când voievodul afla de venirea Cuviosului, ieșea înaintea ușilor casei și îl întâmpina cu bucurie. Odată, venind Cuviosul, voievodul i-a zis cu bucurie: "Iată, părinte, îți spun adevărul, că de mi-ar spune cineva că tatăl, cel ce m-a născut, a înviat din morți, nu m-aș bucura așa precum mă bucur de venirea ta și nu m-aș teme de acela așa, ca de cuviosul tău suflet".

Deci, Cuviosul i-a zis: "De este așa precum grăiești, apoi să împlinești cererea mea și să întorci fratelui tău scaunul, pe care binecredinciosul tău tată i l-a dat". Iar voievodul pentru aceasta a tăcut, neștiind ce să răspundă; că atât de mult îl aprinsese vrăjmașul cu mânie asupra fratelui, încât nici nu voia să audă de el. Însă, Cuviosul Teodosie, în toate zilele și nopțile se ruga lui Dumnezeu pentru iubitorul de Hristos domn Izaslav. La ecteniile bisericești a poruncit să-l pomenească, ca pe cel după lege domn al scaunului Kievului și frate mai mare; iar pe acesta, ca unul ce nu șezuse după dreapta lege pe scaunul acela, a poruncit ca multă vreme să nu-l pomenească în mănăstirea sa. Dar în cele din urmă, fiind rugat de frați, a poruncit ca și pe acesta să-l pomenească, însă mai întâi pe Izaslav, iar pe urmă pe Svetoslav.

Fericitul Nicon, cel mai sus pomenit, care ajuta întru toate Cuviosului Teodosie, fiind călugărit de el, văzând o tulburare ca aceea între domnii Rusiei, s-a dus a doua oară cu doi monahi din Mănăstirea Pecersca, în ostrovul Tmutoracan, unde a zidit o mănăstire, iar Cuviosul Teodosie a rămas la celelalte osteneli fără de el.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind plin din destul de fapte bune și umplându-se mănăstirea sa cea veche cu frați, pe care acum nu-i mai încăpea, a început a purta grijă, rugându-se lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mute mănăstirea în alt loc mai larg, și să zidească o biserică mai mare de piatră, întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dumnezeu arăta că este bineprimită rugăciunea lui și locul spre mutare și întemeierea bisericii celei mai mari de piatră și o preamărea cu minuni ca acestea:

Un om dreptcredincios și temător de Dumnezeu, pe când mergea pe deal, alături de biserica cea veche a Pecerscăi, pe o noapte întunecoasă, iată, a văzut în mijlocul luminii celei mari, care strălucea numai deasupra mănăstirii, că se arăta Cuviosul Teodosie, stând înaintea bisericii cu mâinile ridicate spre cer și rugându-se lui Dumnezeu. Privind el și minunându-se, iată, altă minune s-a arătat: O văpaie foarte mare ieșind din vârful bisericii și făcându-se un curcubeu, a trecut la alt deal, unde mai în urmă Cuviosul Teodosie a zidit din piatră biserica cea nouă. Văpaia aceea stătea ca un curcubeu, cu un capăt pe vârful bisericii celei vechi, iar cu altul pe locul celei noi. Această minune a spus-o omul acela cu adevărat în mănăstirea Cuviosului Teodosie.

Într-o noapte, oamenii care locuiau aproape de acel loc, au auzit un glas de nenumărați cântăreți, iar ei, sculându-se din așternuturile lor, au ieșit de prin case și, stând la un loc înalt, priveau de unde se aude acel glas. Și, iată, strălucea o lumină mare deasupra mănăstirii celei vechi a Pecerscăi și în lumina aceea au văzut ieșind din biserică o mulțime de monahi, mergând la locul cel nou. Unii duceau icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alții, mergând în urmă, aveau în mâini lumânări aprinse, iar înaintea tuturor mergea părintele și povățuitorul lor, Cuviosul Teodosie. Ajungând la locul acela, au făcut cântare și rugăciuni; după aceea, cântând, s-au întors înapoi și au intrat în biserica cea veche. Aceasta au văzut-o și au spus-o mulți oameni, de vreme ce nici unul din frați nu era acolo, care au cunoscut cu adevărat că au văzut pe îngeri ieșind și intrând.

Când se zidea temelia cea minunată de piatră a bisericii Mănăstirii Pecersca, în locul cel însemnat de Dumnezeu din cer, atunci Cuviosul Teodosie singur s-a ostenit, căci în toate zilele mergea la acel lucru, privind cu sârguință și pe cât putea ajuta și la lucru. El, purtând haină proastă, nu-l socotea nimeni că este egumen, ci numai un ascultător din cei mai mici.

Într-o zi, pe când Cuviosul mergea la lucrătorii cei ce zideau biserica, l-a întâmpinat o văduvă năpăstuită de judecător și l-a întrebat: "Părinte, rogu-te, spune-mi, este în mănăstire egumenul vostru?" Răspuns-a Cuviosul: "Ce trebuință ai cu dânsul, că este un om păcătos". Dar femeia i-a zis: "De este păcătos nu știu, numai aceasta știu că pe mulți izbăvește de necaz și de ispită; pentru aceasta și eu am venit, rugându-mă să-mi ajute și mie, fiind năpăstuită fără dreptate de judecător". Cuviosul, înștiințându-se de pricina năpăstuirii ei, îi era jale și a zis către dânsa: "Femeie, mergi la casa ta, iar când va veni egumenul nostru, eu îi voi spune despre tine și el te va izbăvi de necazul tău!" Auzind femeia aceasta, s-a dus acasă, iar Cuviosul a mers la judecător și, vorbind pentru dânsa, a izbăvit-o de tiranie și i-a dat toate cu câte era năpăstuită de dânsul.

Cu niște lucruri ca acestea și cu altele vrednice cerului a ajutat Cuviosul Teodosie la facerea bisericii Mănăstirii Pecersca, cea asemenea cu cerul, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, deși nu a terminat-o desăvârșit, însă după moarte, cu rugăciunile sale cele către Dumnezeu, ajuta Cuviosului Ștefan, care a luat egumenia după dânsul, spre a termina lucrul lui desăvârșit.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, trăind cu dumnezeiască plăcere, a ajuns la sfârșitul vieții. Și, știindu-și mai dinainte cea către Dumnezeu ducere a sa și ziua odihnei sale, a poruncit să se adune toți frații, nu numai cei ce erau în mănăstire, ci și cei de pe la moșii sau de la alte trebuințe și toți slujitorii, pe care i-a învățat să petreacă fiecare în slujba cea încredințată lui cu toată osârdia și frica de Dumnezeu și să se silească toți a câștiga mântuirea sufletului și viața cea plăcută lui Dumnezeu. Îi mai învăța sârguința și starea cea cu frică în biserică, despre dragoste și supunere, nu numai către cei mai bătrâni, ci și către cei de o vârstă cu ei. Și, zicându-le Cuviosul Teodosie acestea, i-a binecuvântat și i-a eliberat.

Apoi a venit dreptcredinciosul domn Svetoslav spre cercetarea cuviosului, iar el, deschizându-și gura sa care vărsa dar, a început a-l învăța despre dreapta credință, cum să o păzească și să aibă grijă de sfintele biserici. Și pe lângă acestea a zis: "Mă voi ruga Domnului Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui pentru dreapta credință a ta, ca să-ți dea stăpânire pașnică și netulburată. Și, iată, încredințez dreptei tale credințe, această sfântă mănăstire a Pecerscăi, casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singură a voit a o zidi.

După aceea, Cuviosul Teodosie, din răceală fiind cuprins de boală și aprinzându-se cu fierbințeală și fiind slăbit foarte mult, s-a culcat pe patul în care nu se culcase niciodată și a zis: "Voia lui Dumnezeu să fie și pentru mine, așa după cum va voi El. Și mă rog Ție, Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, să fii milostiv sufletului meu, ca să nu-l întâmpine pe el vicleșugul duhurilor potrivnice, ci să-l primească îngerii Tăi, cei ce ne trec prin vămile cele întunecoase și ne duc la lumina milostivirii Tale".

Zicând acestea, a tăcut. Iar frații erau în mare necaz și mâhnire, neputând el să grăiască de trei zile, nici să-și deschidă ochii, încât multora li se părea că a murit, de n-ar fi văzut încă puțină suflare într-însul.

După trei zile s-a sculat Cuviosul din pat și, adunându-se toți frații, le-a grăit: "Fraților și părinților, iată acum vremea vieții mele se sfârșește, precum mi-a arătat Domnul în peșteră în zilele de post. Deci, doresc să vă sfătuiți între voi pe cine voiți să vă pun egumen în locul meu". Auzind frații acestea, au căzut în mare mâhnire și plângere și, ieșind ei afară, s-au sfătuit cu toții, ca pe Ștefan iconomul bisericii, să-l numească egumen. Apoi, în altă zi, chemând Cuviosul pe toți frații, le-a grăit: "Ce gândiți, fiilor, cine este vrednic ca să fie egumen?" Ei toți au zis: "Ștefan este vrednic!" Atunci Cuviosul Teodosie, chemând pe Ștefan, l-a binecuvântat a fi egumen în locul său, zicându-i: "Iată, fiule, îți dau mănăstirea s-o păzești cu luare aminte și, precum am rânduit în slujbe, așa să ții obiceiurile mănăstirești. Rânduielile să nu le schimbi, ci toate să le faci după așezarea și rânduiala mănăstirească”. Iar pe frați i-a învățat să i se supună lui și așa i-a eliberat, făcându-le cunoscută ziua morții sale, zicând: "Sâmbătă, când va răsări soarele, sufletul meu va ieși din trup!" După aceasta, chemând pe Ștefan singur, îl învăța pentru păstoria sfintei turme, iar el nu se despărțea de Cuviosul Teodosie, slujindu-i acolo cu smerenie, căci slăbise mult de boală.

Sosind sâmbăta și luminându-se de ziuă, Cuviosul a trimis și a chemat la el pe toți frații și astfel, pe rând i-a sărutat pe toți cu dragoste, plângând și tânguindu-se de despărțirea de un păstor așa de bun. Apoi le-a zis: "Iubiții mei frați, iată cu dragoste v-am sărutat pe toți, căci mă duc la Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată acum egumenul vostru, pe care singuri l-ați ales. Pe acesta să-l aveți părinte duhovnicesc, pe acesta să-l ascultați și după porunca lui toate să le faceți cu plăcere dumnezeiască. Iar Dumnezeu, Care a făcut toate bunătățile cu cuvântul și cu înțelepciunea Sa, să vă binecuvânteze și să vă păzească de primejdia vicleanului vrăjmaș și să păzească credința voastră tare și nemișcată într-un gând și într-o dragoste, până la cea din urmă suflare. Apoi vă mai rog și vă jur, ca haina în care sunt acum, cu aceasta să mă puneți în peșteră, unde petreceam în zilele cele de post; nici să nu spălați săracul meu trup și nimeni din oamenii mireni să nu mă vadă îngropându-mă, ci numai voi singuri să îngropați trupul meu, în locul ce s-a zis mai înainte.

Acestea auzindu-le frații din gura Sfântului Teodosie, plânsete și lacrimi ieșeau din ochii lor, iar Cuviosul iarăși mângâindu-i, le zicea: "Iată, mă făgăduiesc vouă, fraților și părinților, că deși mă duc cu trupul de la voi, cu sufletul totdeauna voi fi cu voi". Apoi, după cuvintele acestea i-a trimis afară pe toți, nelăsând pe nici unul la el. Iar unul din frați, care îi slujea totdeauna, făcând pe dinafară o gaură mică, privea prin ea la dânsul; și a văzut pe Cuviosul sculându-se și căzând cu fața la pământ. Și se ruga cu lacrimi milostivului Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său, chemând în ajutor pe toți sfinții, dar mai ales pe Preasfânta Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu, căreia îi încredința turma sa și locul acela.

După rugăciune s-a culcat pe patul său. Apoi, odihnindu-se puțin, a căutat spre cer și, având fața veselă, cu mare glas a zis: "Binecuvântat este Dumnezeu! Dacă este așa, apoi de acum nu mă tem; ci mai ales, bucurându-mă, mă voi duce din lumea aceasta!" Precum este înțeles, o oarecare arătare văzând, a grăit acestea. Apoi s-a culcat cu rânduială, întinzându-și picioarele și punând mâinile pe piept în chipul crucii. Așa și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu și s-a adăugat în ceata Sfinților Părinți, în anul de la zidirea lumii 6582, iar de la nașterea lui Hristos 1074, în trei zile ale lunii mai, într-o sâmbătă, precum singur a proorocit, pe când răsărea soarele.

Atunci, frații au făcut deasupra lui plângere mare și, luând sfântul lui trup, l-au dus în biserică, săvârșind obișnuitele rugăciuni și cântări pentru cel mort. Deci, îndată, după o dumnezeiască arătare, mulțime de popor a venit cu osârdie și toți așteptau înaintea porților mănăstirești, până ce vor duce trupul Cuviosului Teodosie la peșteră spre îngropare. Iar frații, încuind porțile, nu lăsau pe nimeni, așteptând până ce se va risipi poporul, ca atunci să îngroape trupul Cuviosului, precum le poruncise. Și, îndată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cerul s-a acoperit fără de veste cu nori și a căzut o ploaie mare; și astfel s-au dus aceia. Apoi ploaia a încetat și soarele a strălucit iarăși. Atunci frații, ducând trupul Cuviosului la peșteră, l-au pus în ea cu cinste.

În acea vreme voievodul Svetoslav, fiind aproape de Mănăstirea Pecersca a văzut deasupra ei un stâlp de foc de la pământ până la cer, încât din aceea el a priceput moartea Cuviosului și a zis către cei ce erau cu el: "Iată, precum mi se pare, Cuviosul Teodosie s-a mutat astăzi de pe pământ la cer, pentru că am fost ieri la el și l-am văzut bolnav foarte greu". Apoi, trimițând și înștiințându-se de moartea lui, a plâns mult după dânsul.

În acel an, cu rugăciunile părintelui nostru Teodosie, a fost în mănăstirea lui belșug de toate bunătățile, la moșiile ei a fost îndestulare, adăugire de dobitoace, precum n-a fost niciodată mai înainte. Frații, văzând acestea, și-au adus aminte de făgăduința sfântului lor părinte și au preamărit pe Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit învățătorul și povățuitorul lor cu darul facerii de minuni, care s-a adeverit după moartea lui prin multe minuni, la cei ce-l cheamă în ajutor.

În acea vreme, un boier, căzând în urgia marelui voievod Svetoslav, toți îi ziceau: "Voievodul voiește să te trimită în surghiunie". Iar el se ruga lui Dumnezeu cu osârdie și chema pe Cuviosul Teodosie în ajutor, zicând: "Știu, părinte, că ești sfânt! Iată, a sosit vremea ispitei mele. Grăbește, rugând pe Stăpânul ceresc, să mă izbăvească din ea". Și, adormind el, i s-a arătat Cuviosul Teodosie, zicându-i: "De ce te mâhnești așa? Au ți se pare că eu m-am dus de la voi? Deși cu trupul m-am despărțit, dar cu sufletul sunt totdeauna cu voi. Deci, iată, mâine te va chema voievodul, neavând nici o mânie asupra ta și iarăși te va așeza în rânduiala ta cea dintâi!"

Boierul acela, deșteptându-se din somn, a văzut pe Cuviosul ieșind afară pe ușă, și i s-a împlinit lui cuvântul cu lucrul, iar el, de atunci, mai mare dragoste a luat către Mănăstirea Pecersca.

Un bărbat, vrând să se ducă pe cale, a adus un sicriaș în mănăstirea Cuviosului Teodosie, plin de argint și l-a dat spre păstrare unui monah cunoscut al său, cu numele Conon. Și a văzut acest lucru unul din frați, cu numele Nicolae. Deci prin îndemnare diavolească, l-a furat și l-a ascuns; iar Conon, intrând în chilia sa și, căutând, n-a găsit sicriașul acela. Atunci, fiind în mare mâhnire, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, chemând pe Cuviosul Teodosie, ca prin ajutorul lui să fie scăpat de rușinea ce va avea, de la cel ce i-a dat acel argint spre păstrare. După aceasta, adormind puțin, a văzut arătarea Cuviosului Teodosie, care zicea către dânsul: "Lucrul de care te mâhnești, l-a luat monahul Nicolae prin îndemnare diavolească, ascunzându-l în peșteră". Și i-a arătat locul: "Iată ce este al tău! Mergi și nimănui să nu spui de aceasta!" Deșteptându-se el, s-a bucurat și, aprinzând lumânări, a mers la locul arătat și pe cel pierdut l-a aflat, dând mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Lui, Cuviosul Teodosie.

Unul din clericii bisericii Sfânta Sofia din Kiev era bolnav de o neputință aprinsă și, venindu-și puțin întru sine, se ruga lui Dumnezeu și Cuviosului Teodosie pentru ușurarea bolii. Adormind el puțin, a văzut pe Cuviosul Teodosie, dându-i toiagul său și zicându-i: "Ia acesta și umblă cu el". Iar el, deșteptându-se, a simțit îndată depărtarea înfocatei aprinderi și încetarea bolii. După ce s-a însănătoșit a mers în Mănăstirea Pecersca și a spus fraților cum s-a tămăduit de boală, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie. Auzind aceia, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat un dar ca acesta robului Său și părintelui lor.

Cuviosul Teodosie, ca egumen al Mănăstirii Pecersca, a rânduit ca în cele patruzeci de zile ale sfântului și marelui post, vineri, în săptămâna dintâi, să se pună la masă părinților, ca celor buni nevoitori ce s-au ostenit întru înfrânare, pâine foarte curată, mai ales cu miere și cu mac. Fericitul Nicon, luând egumenia Pecerscăi după fericitul Ștefan cel ce era pus egumen de Cuviosul Teodosie, a poruncit chelarului să facă asemenea după rânduiala Cuviosului, în vinerea dintâi a Sfântului și Marelui Post ce sosise. Iar el n-a ascultat acea poruncă și n-a împlinit rânduiala Cuviosului Teodosie, zicând: "Nu este adevărată și nu am făină spre a face pâini ca acelea". Însă, Dumnezeu n-a lăsat să se strice rânduiala Cuviosului Teodosie, pentru că, după Sfânta Liturghie, frații, mergând spre trapeză, la rândul cel de post, iată, de unde nu se așteptau, le-au adus un car de pâini ca acelea.

Lucrul acesta, văzându-l frații, au preamărit pe Dumnezeu și pe plăcutul Lui, cel ce nu-i părăsea, nici după ducerea sa de la dânșii din această viață, pe părintele și povățuitorul lor, Cuviosul Teodosie, care umple de bunătăți obștea mănăstirii sale. Cu ale cărui sfinte rugăciuni care ne ajută cu dreptate, să ne învrednicim și noi a câștiga, cu darul lui Dumnezeu, viața veșnică, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Cel slăvit împreună cu Dumnezeu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.