Viaţa Sfintei Nina cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei

 Viaţa Sfintei Nina cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei

13 IANUARIE 

Sfânta Nina s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru Sfântul era mare.

Sfânta Nina – icoană din Georgia, 1681, din manuscrisul Acatistului Buneivestiri a Maicii Domnului, Institutul Manuscriselor “K. Kekelidze”, Academia Ştiinţifică Georgiană, Tbilisi

Sfânta Nina – icoană din Georgia, 1681, din manuscrisul Acatistului Buneivestiri a Maicii Domnului, Institutul Manuscriselor “K. Kekelidze”, Academia Ştiinţifică Georgiană, Tbilisi

Obârşia

Sfânta Nina[1] s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.

Tatăl ei – Zavulon, ostaş vestit şi plin de cucernicie, plecase din ţinutul Capadociei pentru a-şi oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută şi ea în Capadocia – era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie.

Părinţii Suzanei şi ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani şi fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.

Au pornit cu credinţă în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Oraşul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiţă acolo.

Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câştigat bunăvoinţa împăratului, care l-a numit comandantul armatei.

În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po şi acolo şi-au aşezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit şi a luat mulţi prizonieri. Între prizonieri era şi căpetenia celor răsculaţi.

Maximian şi-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiţi i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a şi convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezaţi de curând l-au luat împreună cu el şi pe Zavulon pentru a predica creştinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoţii au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar.

Zavulon a lăsat preoţii să-şi termine lucrarea şi a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoştinţă cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconiţa Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:

– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soţie lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oşti şi temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!

Sfatul diaconiţei i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceştia plecând mai apoi în ţinutul părintesc, în Capadocia.

Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinţii ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia şi să devină pustnic.

După ce a primit consimţământul soţiei lui şi binecuvântarea episcopului, şi-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredinţând-o Domnului, Părintele celor orfani şi Ocrotitorul văduvelor.

– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena şi a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubeşti pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.

Apoi a plecat şi s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoinţelor şi al morţii sale a rămas necunoscut.

Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiţă în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane şi bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o creşte.

Apostolatul

Niofora cunoştea bine adevărurile credinţei creştine şi îi vorbea neîncetat micuţei Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă şi ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire şi recunoştinţă faţă de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.

Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămăşii Lui.

– Oare unde se află cămaşa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.

– Ştim din tradiţie, a răspuns aceea, că se găseşte în oraşul Mţheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămaşa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraş, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câştigase la sorţi lângă cruce. Locuitorii ţării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii şi au rămas până azi în întunericul idolatriei.

Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi şi noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:

– Învredniceşte-mă, Stăpână, să merg în ţara iviriţilor, pentru a mă închina la cămaşa Fiului Tău!

Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn şi i-a spus:

– Mergi în Iviria, aşa cum îţi doreşti! Însă acolo vei şi predica Evanghelia lui Hristos, care iţi va dărui din plin harul Său. Şi te voi ajuta şi eu.

– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârşit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.

Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viţă şi a spus:

– Ia această cruce. Îţi va fi scut şi pază împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Cu puterea ei vei aduce ţara iviriţilor la credinţa iubitului meu Fiu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată şi a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi şi-a tăiat o şuviţă din păr, a împletit-o pe cruce şi a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei şi porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică şovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.

Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul şi-a dus nepoata în Biserica Învierii şi a pus mâna pe capul ei şi s-a rugat:

– Doamne, Dumnezeule şi Mântuitorul nostru! Încredinţez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o şi fă-Te însoţitor şi dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruieşte cuvântului ei atâta putere şi înţelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă şi a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creştinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruieşte-i putere împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Fă-te veşnicul ei acoperământ şi apărătoare. Şi nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.

Plecarea

În acea perioadă, au plecat din Oraşul Sfânt către Armenia treizeci şi cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia şi cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Diocleţian. Împăratul cel necinstitor o vroia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată şi să devină mireasă a lui Hristos.

Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele şi le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.

Însă Diocleţian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de ştire regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă şi în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuieşte la 30 septembrie).

Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei şi, cu ochii ridicaţi la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ţinând în mână o cădelniţă. Îl însoţeau locuitori cereşti fără număr. În acelaşi timp, se înălţau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cereşti şi înălţându-se la cer.

– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă laşi singură în mijlocul acestor şerpi?

– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puţină răbdare şi vei fi condusă şi tu în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieşi flori de trandafir de grădină şi bine-mirositoare. Ridică-te acum şi mergi la nord, acolo unde este mult seceriş.

Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeţii, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ţinutul Hertvisi. Acolo a dat peste nişte păstori şi le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită şi sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înţelegea bine, fiindcă o învăţase de la doica ei – Niofora.

– Unde se găseşte oraşul Mţheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?

– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mţheta se găseşte mai jos, pe malurile râului, departe.

Visul cel dumnezeiesc

Sfânta şi-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură şi foarte slăbită, într-o ţară străină, a început să-i fie teamă.

S-a aşezat pe o piatră şi cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?”. Având aceste gânduri, a luat-o somnul şi apoi a avut un vis: i s-a înfăţişat un bărbat plin de mare cuviinţă. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ţinea un sul scris în limba elină.

L-a desfăşurat, i l-a dat şi i-a spus:

– Citeşte-l cu atenţie!

De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit şi a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:

Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).

Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).

Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).

Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).

Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca 21, 15).

Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).

Visul cel dumnezeiesc a liniştit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită şi-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei şi a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraş al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreieşti şi a început să înveţe obiceiurile şi limba acestui popor.

Dărâmarea idolilor

A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toţi locuitorii oraşului Urbnisi şi ai împrejurimilor acestui oraş se pregăteau să meargă în capitala Mţheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoşi în care credeau.

A mers împreună cu ei şi sfânta.

Apropiindu-se de oraş, a dat peste alaiul regelui Mirian şi al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perşilor Chosroes şi conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsufleţit Armazi.

Purtată de mulţime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit şi de-acolo privea cu atenţie idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur şi îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.

Regele şi întreaga mulţime stăteau cu evlavie şi teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greşelile lor.

Între timp, preoţii pregăteau jertfele. Când a ars tămâia şi a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbiţele şi să bată tobele. De îndată, regele şi poporul au căzut cu feţele la pământ.

Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc şi a început să se roage fierbinte:

– Dumnezeule atotputernic! Împrăştie aceşti idoli, precum împrăştie vântul praful şi cenuşa. Tu, Doamne şi Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozeşte deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înţelegători pentru a nu desluşi calea mântuirii.

Nu terminase sfânta rugăciunea şi pe neaşteptate au apărut nori dinspre apus. Regele şi poporul şi-au dat seama de primejdie şi au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.

A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete şi fulgere. Idolii cei trufaşi s-au făcut bucăţi şi pereţii templului au căzut.

A doua zi, poporul împreună cu regele îşi căutau zadarnic dumnezeii prin noroi şi dărâmături.

– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântaţi. Poate este alt dumnezeu mai mare şi de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creştinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…

Predica

Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mţheta.

Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soţia grădinarului, Anastasia, aşteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era şi bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colţ al grădinii regale o chiliuţă.

Sfânta a aşezat în noua ei locuinţă crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni şi lupte duhovniceşti.

Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceştia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Şi nu numai primii care au crezut, ci şi primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deşi era stearpă, a devenit mamă cu copii mulţi şi buni.

De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârşească multe minuni.

Odată, o femeie mergea pe drumurile oraşului, cu strigăte şi bocete. Ţinea în mâini pruncul ei care era pe moarte şi cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, şi s-a rugat.

Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu şi l-a încredinţat maicii lui tămăduit.

După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia şi să-i cheme pe georgieni, idolatri şi iudei, la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Cucernicia, dreptatea şi virtutea vieţii ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulţi oameni, şi în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învăţătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăţia lui Dumnezeu şi începeau să primească în ascuns credinţa creştină.

Printre ele era şi fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea şi alte şase evreice. În scurtă vreme a crezut şi Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia şi cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

Cămaşa lui Hristos

Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămaşa Domnului în felul acesta:

– Precum am auzit de la părinţii mei şi aceia de la strămoşii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mţheta şi din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceştia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată” şi pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în oraşul lui David – Bethleem într-o peşteră smerită, şi i-au oferit daruri împărăteşti: aur, tămâie bine-mirositoare şi smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.

Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perşi să i se închine a crescut acum şi propovăduieşte că este Hristos, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniţi cât mai grabnic la Ierusalim”.

Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alţii pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:

– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înţelepţi, taină ascunsă, lumină neamurilor şi viaţa veşnică.

Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim şi a fost de faţă la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mţheta.

Deodată, în ajunul Paştilor, a simţit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate nişte piroane, şi a strigat:

– În această clipă împărăţia lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul şi Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoşătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!

Spunând acestea, şi-a dat duhul.

După răstignire, Elioz a cerut cămaşa Domnului de la ostaşul care o câştigase la sorţi şi a adus-o la Mţheta.

Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămaşa. Aceea a luat-o şi cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.

Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veşmânt din mâinile ei. A încercat să o ia şi regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înştiinţat de moartea ei neaşteptată, însă a rămas neputincios.

A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămaşa. A tăinuit aşa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu ştie unde este acesta. Câţiva oameni spun că se găseşte în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalţă astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolţit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulţi oameni. Aceştia cred că are în el o mare putere.

Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea şi să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămaşa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt şi în viitor va fi slăvit.

Aşadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate ţările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, şi după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălţat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au aşezat pe ramurile cedrului, şi au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creştină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.

Sfânta Nina a mai văzut că munţii Armazi şi Zadeni s-au cutremurat şi au căzut.

Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război şi strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perşi.

Însă această înfricoşătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălţat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer şi a spus:

– Opriţi-vă, dracilor! A sosit sfârşitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

Convertirea regelui şi a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.

Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii şi primii credincioşi, în mod deosebit mai-marele sinagogii şi fiica lui.

Însuşi regele Mirian a început să se gândească la credinţa creştină. Deja ştia că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce îşi biruise toţi vrăjmaşii cu puterea crucii şi a numelui lui Hristos, devenise apărător al creştinilor.

În acea epocă, Iviria se afla sub influenţa romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în ţara lui. Regina Nana era şi ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.

Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.

Nana a dat poruncă să o aducă la ea.

Însă sfânta, vrând să încerce credinţa şi smerenia ei, le-a spus celor trimişi:

– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, şi cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.

Nana a ascultat porunca sfintei şi a cerut să fie dusă cu o targă la căsuţa ei. Sfânta a aşezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea şi s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor şi trupurilor. Apoi a luat crucea şi a atins-o de capul, de umerii şi de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.

Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulţumit binefăcătoarei sale şi, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat şi a devenit o creştină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuieşte la 1 octombrie.

Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpăţânare să devină creştin. În timp ce la început a manifestat toleranţă, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creştini şi să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.

Odată l-a vizitat o rudă a regelui perşilor, om cultivat şi adept fanatic al învăţăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav şi s-a îndrăcit.

Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.

A fost silit aşadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-şi ridice mâinile şi să repete de trei ori:

– Mă lepăd de satana şi mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit şi l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos şi s-a întors în patria lui creştin.

Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creştin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să ameninţe că o va omorî pe Nina şi va stârpi pe toţi creştinii din ţară.

Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă oraşul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc şi a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoţitorii lui. Disperat de orbirea lui neaşteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, şi a strigat:

– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, şi Te voi mărturisi şi voi slăvi numele Tău!

De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, şi-a ridicat mâinile şi a spus cu lacrimi:

– Dumnezeule al Ninei! Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie şi mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veşnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.

Întorcându-se în oraş, striga cu putere pe drumuri:

– Slăviţi-L toţi pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!

Regina ieşise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulţime de popor. Toţi, împreună, s-au îndreptat către chiliuţa Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei şi a spus:

– O, maica mea! Povăţuieşte-mă şi fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al izbăvitorului meu!

Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal şi împreună cu ei tot poporul au început şi ei să plângă.

Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credinţa cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegaţi la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop şi preoţi şi pentru a-l învăţa despre credinţa creştină.

Prima biserică

Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie şi le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.

Până să vină preoţii, regele s-a gândit să ridice o biserică creştină în locul unde se înălţa cunoscutul cedru.

Cedrul a fost tăiat. Cele şase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind aşezaţi cu uşurinţă în anumite puncte ale construcţiei. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al şaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l aşeza la temelia bisericii, nu puteau să îl mişte din loc.

Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăştiat şi mulţimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcţiei împreună cu uceniţele ei. Se ruga Domnului şi uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemişcat.

Spre zori, sfintei i s-a înfăţişat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea şi i-a şoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ şi i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în braţe şi l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot oraşul.

Regele şi poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcţiei. Şi ce să vadă! Stâlpul acela nemişcat, fără a fi susţinut de cineva, se înălţa de la pământ douăzeci de coţi, apoi cobora şi stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.

În cele din urmă, a rămas nemişcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor şi tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toţi ce mergeau acolo şi se ungeau cu credinţă.

În scurtă vreme, a luat sfârşit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinţi Apostoli, punându-i-se numele de Svetiţhoveli (Stâlpul de viaţă făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

Botezul

Între timp, trimişii lui Mirian au fost primiţi de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie [n.red. – este vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 februarie], împreună cu doi preoţi.

Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostaşii şi demnitarii regelui.

Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată şi va moşteni viaţa veşnică.

Apoi, preoţii au colindat prin oraşe şi sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede şi într-un mod paşnic, s-a botezat toată ţara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulţi ani aveau să rămână idolatri.

Dintre evreii din Mţheta s-au botezat Aviatar, cu toţi ai casei lui şi încă 50 de familii evreieşti, care erau, după cum ne spune tradiţia, urmaşi ai tâlharului Baraba.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie şi Sfânta Nina au luminat în câţiva ani o mare parte din ţara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elineşti în slujbele Bisericii, şi a târnosit în Mţheta prima biserică a Sfinţilor Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu acelaşi nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să ţină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia.

După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulţi preoţi, fiindcă îşi dorea ca toţi supuşii lui să asculte bunăvestirea mântuirii.

Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimişi cruci, icoane, sfinte moaşte şi, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce şi unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini şi picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei şi pe moştenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ţinuse prizonier, cu daruri bogate şi cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:

„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îţi scriu rege Mirian, care de curând, ca şi mine, ai fost condus la credinţă. Să fie cu tine bucuria şi pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai ţin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem acelaşi stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Aşadar îţi dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din ţara ta”.

Întorcându-se trimişii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulţi preoţi şi meşteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ţinutul Erusetia, la hotarele Kartliei.

A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mţheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.

Noi lupte

Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviinţă. Ocolind slava şi cinstirile regelui şi ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni şi posturi, se pregătea pentru noi lupte apostoleşti.

În timp ce pribegea prin munţi, a descoperit o mică peşteră. S-a stabilit acolo, şi prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numeşte şi „izvorâtoare de lapte”, pentru că dăruieşte lapte mamelor care alăptează prunci şi nu au lapte.

În acea perioadă, locuitorii Mţhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopţi: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, şi o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia şi tot oraşul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălţa până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător.

Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela şi să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mţheta, pe muntele Thoti, unde regele şi-a pierdut vederea, apoi şi-a recăpătat-o şi a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soţia lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălţa în oraşul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraş avea să meargă în scurtă vreme şi ea, pentru a predica acolo.

Şi într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob şi un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mţheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu minunile şi rugăciunile sfintei, sălbaticii din Ţaleti, Erţo, Tianeti, precum şi din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii şi s-au botezat.

Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toţi locuitorii acestuia la credinţa creştină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a şi stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viaţa ei de pe pământ şi în ostenelile ei apostoleşti. Pe panta muntelui şi-a făcut o colibă şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci.

Foarte repede a stârnit interesul şi atenţia locuitorilor. Mergeau deseori la ea şi ascultau învăţătura ei despre credinţa în Hristos şi calea către veşnicie. În scurt timp, mulţi oameni au fost botezaţi de către părintele Iacob.

Sfârşitul

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârşitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veşnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină şi călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veşnică, fiindcă ziua morţii mele este aproape”.

Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoţit de curtenii lui şi de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viaţă. Mulţimea înconjurase patul muribundei şi îl udau cu lacrimi. Mulţi bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.

Uceniţele sfintei plângeau lângă ea şi o rugau cu stăruinţă să le povestească despre naşterea şi viaţa ei. Salomeea, regina Udjarmei, a aşternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.

– Să scrie, spunea fericita Nina, viaţa mea dusă în lenevie şi de nimic, pentru a fi cunoscută şi de către copiii voştri. Să scrie, pentru a afla urmaşii voştri despre credinţa şi dragostea cu care m-aţi înconjurat, precum şi despre semnele pe care le-aţi văzut cu ochii voştri.

Apoi a vorbit despre viaţa veşnică şi s-a împărtăşit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulţi ani de rodnică misiune, şi-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.

Regele, episcopul şi tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinţei, au dorit să mute moaştele ei în catedrala din Mţheta şi să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să mişte sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.

În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o şi târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuieşte până astăzi. În acelaşi loc, s-a înfiinţat mai târziu o mănăstire de femei.

Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ţinut ascuns „sub obroc”, aşa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viaţa ei îngerească şi ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii şi luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinţilor şi s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.

Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puţină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă oraşul Mţheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).

Sfânta Nina se cinsteşte ca fiind „întocmai cu apostolii”. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iacob 5, 20) şi cel ce osebeşte pe cel cinstit de cel necinstit (Ieremia 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veseleşte cu ceata sfinţilor în Împărăţia Cerurilor şi mijloceşte neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei şi cer sfintele ei rugăciuni.