Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel Tebeul

 

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel Tebeul

15 ianuarie

Cuviosul Antonie, viețuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie și Plotin, ucenicii lui, care l-au și îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieții bătrânului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălășluit în pustia aceea, și să fi ales o viață ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: "Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte și mai desăvârșit decât tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă și te sârguiește a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!"

Acestea auzindu-le bătrânul, îndată luându-și toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viață pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arșița mare la amiază, încât și pietrele ardeau în acea pustie, și neștiind calea care duce către sfântul cel arătat lui, bătrânul a slăbit cu trupul, dar nu și cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse și se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Dumnezeul meu, povățuiește-mă în calea cea dreaptă, și învrednicește-mă a vedea în trup pe robul tău, și să nu mă lași să pier în această pustie".

Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzându-l, s-a înarmat cu mântuitorul semn al Crucii și cu îndrăzneală l-a întrebat: "Ascultă tu, în care parte locuiește robul lui Dumnezeu?". Iar fiara plecându-se la cuvântul sfântului și neputând să grăiască cu glas, i-a arătat cu mâna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrânul s-a minunat de chipul cel de fiară și mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mâna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoșarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfântului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau niște fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povățuirea robului său.

Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească până la brâu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră și coarne în cap. De vederea acesteia minunându-se bătrânul și cu credință neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicând: "Cine ești tu?" Iar fiara, aducându-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: "Sunt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sunt trimis de la turma mea, să slujesc ție ca să te rogi pentru noi Stăpânului celui de obște, pe care l-am cunoscut că a venit în lume și în tot pământul a ieșit vestirea lui".

Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător își uda fața sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos și de pierzarea satanei și se minuna, cum a putut să înțeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pământ, zicea: "Vai ție, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinstești sluțeniile! Vai ție, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci și fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinstești".

Acestea zicându-le sfântul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă și în vremea împăratului Constanțiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămându-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblând bătrânul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile și petrecând cealaltă noapte în rugăciune, nu știa unde să se întoarcă. Apoi luminându-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vârful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmându-i, a venit aproape de peștera în care locuia Sfântul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

Văzând bătrânul peștera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simțind venirea lui Antonie, a închis ușa. Bătrânul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătând fără spor. Deci, văzând că nu i se deschide ușa, a căzut înaintea peșterii și până la al șaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atâta osteneală l-a căutat. El zicea: "Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu știi cine și de unde sunt și pentru ce am venit, toate le știi, Dumnezeu descoperindu-ți ție. Deci și eu știu că nu sunt vrednic să văd sfânta ta față, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primești, iar pe om pentru ce îl gonești? Te-am căutat și te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău și vei îngropa aici trupul meu".

Și altele multe grăind el cu lacrimi și ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peșterii, zicându-i: "Cine ești tu, care plângi aici? Te minunezi că nu-ți deschid și te lauzi că vei muri pe prag?" Așa zicându-i sfântul, a deschis ușa și cuprinzându-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi și pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Șezând ei, părintele Antonie a zis: "Bucură-te Pavele, vasul alegerii și stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei".

Zis-a lui și Avva Pavel: "Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povățuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăți și pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atâta pentru un om păcătos și nevrednic? Iată, vezi un bătrân învechit de zile și cu căruntețile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf și cenușă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtășește lumea? Se mai află cei ce se țin de rătăcirea idolilor, și mai sunt prigoniri asupra creștinilor?". Iar Antonie a zis: "Cu rugăciunile tale lumea se ține; prigoanele contra creștinilor au încetat și Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ție pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine și toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieșit din lume și ai venit în această adâncă pustie?".

Iar Sfântul Pavel a început a-i spune: "Eu m-am născut în Tebaida și am avut o soră, pe care părinții, fiind încă vii, au însoțit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învățat carte elinească și latinească, precum și dreapta credință, singuri ei fiind drept-credincioși. Dar sfârșindu-și nevrednica viață, ne-au împărțit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit și partea mea, și gândea să mă dea ca pe un creștin la păgânul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din această viață, să-mi ia moștenirea. Atunci erau împărații Deciu (249-251) și Valerian (253-259), care chinuiau pe toți cei ce mărturiseau pe Hristos, și era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

În acea vreme a fost prins de păgâni un tânăr creștin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credința lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită și frumos mirositoare, întinzându-l pe un pat frumos, cu fața în sus; apoi i-au legat mâinile și picioarele cu frânghii moi și ducându-se toți, au trimis la dânsul o fecioară tânără, ca să-l poată înșela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzându-l și sărutându-l, ba încă lucrul cel mai de rușine, ce mi-e greu a-l spune, căutând părțile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atâtea chinuri?

Văzându-se amăgit de patimă și simțind tulburarea trupului întru sine, a strâns tare cu dinții limba sa, a tăiat-o și a aruncat-o în obrazul desfrânatei și îndată cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sângele a umplut obrazul și hainele acestei femei și astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

Încă și pe un alt tânăr care era neclintit în credința creștinească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol și l-au pus în arșița soarelui, având mâinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi și de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deși era rănit peste tot trupul și plin de sânge, încât nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

Acestea văzând eu, iar bărbatul sorei mele mâniindu-se mai mult, încât nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate și am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povățuindu-mă de Dumnezeu până aici, am aflat această peșteră, în care aveam și apă înăuntru și cunoscând că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălășluit aici și petrec având hrană de finice, iar haina din frunze".

Sfântul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncându-i o pâine întreagă, pe care punând-o înaintea lor încetișor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunându-se de aceasta, Sfântul Pavel a grăit: "Iată, Domnul a trimis prânz, nouă, robilor săi, fiind milostiv și iubitor de oameni. Iată, sunt 70 de ani de când primesc jumătate de pâine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostașilor Săi. Deci, luând sfinții acea pâine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvânteze și s-o frângă, unul pe altul mai mare făcându-se cu cinstea.

Sfântul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfântul Pavel ca pe stăpânul casei și ca pe unul mai bătrân cu anii; și era între dânșii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pâinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mâinile părintelui Antonie și îndată pâinea singură s-a frânt prin mijloc și fiecare și-a luat partea sa.

Drept aceea, șezând lângă izvor, robii lui Hristos au mâncat și s-au săturat, și au băut din izvorul acela apă curată și foarte dulce; după aceea, făcând mulțumire, au șezut iarăși și au vorbit toată noaptea până dimineața. Iar făcându-se ziuă, Sfântul Pavel a zis prietenului Antonie: "De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfântului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am așteptat-o, dorind ca să viețuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup și să-l dai pământului".

Acestea auzind Antonie, tânguindu-se cu lacrimi, zicea: "Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primește-mă împreună călător cu tine". Iar el a zis: "Nu ți se cade să cauți singur ale tale, ci pe cele ce sunt ale aproapelui; deci, de folos îți este ca, lepădând greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi și celorlalți frați le este de folos, ca de la tine încă să se mai povățuiască și să se mai întărească; dar te rog spre a te sârgui și a merge în mânăstirea ta și să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ți-a dăruit-o, ca să învelești cu aceea trupul meu". Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia - pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pământ putrezește, el care atâta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, - ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mânăstire pe părintele Antonie.

Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie și despre mantia aceluia, ca și cum vedea pe Însuși Hristos în Pavel și pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcând și lăcrimând, i-a sărutat fața și mâinile și se sârguia a săvârși porunca; deci, chiar nevrând, a pornit la mânăstire, deși era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrâneților sale. Venind el în chilia sa, l-au întâmpinat cei doi ucenici ai lui, zicându-i: "Unde ai zăbovit atâta vreme, părinte?" Iar el a răspuns: "Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sunt numai de formă monah și numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum și pe Pavel în Rai l-am văzut".

Deci, vrând ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dânsul și rugându-l ca cu încredințare să le spună lor despre aceasta, el punându-și mâna la gură, a zis: "La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi și vreme a tăcea". Apoi, luându-și mantia și hrană de cale neluându-și, iarăși a ieșit, alergând degrab în pustie, vrând să apuce viu pe sfântul, pentru că se temea ca nu cumva zăbovind el, Sfântul Pavel să-și dea datoria Domnului fără de dânsul.

Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergând Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngerești și soboarele proorocilor și ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfântului Pavel, mai curat decât soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pământ și presărându-și capul cu nisip, se tânguia și striga: "Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atât de târziu te-ai făcut cunoscut mie și atât de repede ai plecat de la mine?".

Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atâta grăbire pe cealaltă cale, ca și cum ar zbura prin văzduh înaripat, încât nici călcarea pe pământ n-o simțea de alergarea cea repede, și îndată s-a aflat în peșteră; acolo văzând pe sfântul cu genunchii plecați și cu mâinile în sus ridicate, apoi având capul drept în sus, socotea că este viu și face rugăciune și stătea cu dânsul împreună. Dar trecând un ceas, și de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obișnuitele suspinuri, s-a apropiat de dânsul și l-a aflat mort; deci, a înțeles că trupul sfântului bărbat dă și după moarte datornica închinăciune.

Cu multă plângere și tânguire sărutând sfântul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă și a început a cânta psalmii cei cuviincioși de îngropare, după obiceiul creștinesc; și nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfântul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormântul și zicea întru sine: "Oare la mânăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămân? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămâne aici și voi muri, precum se cade, lângă ostașul Tău, Hristoase, și căzând, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el".

Unele ca acestea gândindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca și cum plângeau pentru lipsa sfântului. Iar Antonie mai întâi s-a înfricoșat puțin, după aceea văzând pe fiare blânde ca mielușeii, tăvălindu-se lângă trupul sfântului și arătând jalnică tânguire, se mira de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pământul și săpând groapa destul, iarăși au venit la trupul sfântului, ca și cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mâinile și picioarele lui, ca și cum cereau rugăciune și binecuvântare de la dânsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci și fiarele slăvesc pe Dumnezeu, și zicea: "Doamne, fără de a Cărui voie nici frunza din copac și nici una din păsări nu cade pe pământ, dă fiarelor acestora binecuvântarea Ta, precum știi Tu". Și făcând cu mâna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

Deci, ducându-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfântului și Cuviosului părinte Pavel, întâiul viețuitor al pustiei, care avea anii vieții lui o sută și treisprezece. După îngroparea sfântului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormântului lui, plângând și rugându-se. Iar a doua zi, întorcându-se la mânăstirea sa, a luat haina Sfântului Pavel cea împletită cu frunze de finic și venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atât de mult o cinstea, încât numai de două ori se îmbrăca cu dânsa, la praznicul Sfintelor Paști și în ziua Cincizecimii.

Cu ale acestor Cuvioși părinți, Pavel și Antonie și cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească și pe noi în partea plăcuților Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste și slavă, în veci. Amin.