Odată un câine-lup, pe care stăpânii îl goniseră de teamă să nu facă vreu rău copilului lor, s-a întors după un lung pelerinaj care a durat mai bine de şase ani. A parcurs trei sute de kilometri înainte de a găsi casa. Dragostea lui pentru stăpâni, chiar dacă îl părăsiseră, îl făcuse să depăşească greutăţi de orice fel. Se întorsese obosit şi flămând. A fost de ajuns să primească o mângâiere de la cei pe care îi iubise atât de mult pentru a-şi recăpăta forţele şi a alerga fericit în grădină.
Îmi amintesc şi de povestea unui copil care nu vorbea, cu toate că avea patru ani. Medicii făcuseră tot ce era posibil pentru a-l vindeca, supunându-l la tot felul de analize, fără a obţine însă rezultate. Tatăl a făcut ultima tentativă: a înfăşurat băiatul într-o cuvertură şi l-a dus la câinele pe care îl îndepărtase de acasă şi îl lăsase la nişte rude care locuiau la ţară.
Animalul a fugit către copil, i-a lins mâinile, i-a pus labele pe umeri şi nu se mai oprea din lătrat de bucurie. Copilul, emoţionat, a început să-şi mişte buzele şi a pronunţat de mai multe ori numele câinelui. Ar trebui să iubim într-atât încât să reuşim să transformăm în dragoste şi păcatele noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu