El era un barbăt dur, cu o voce groasă şi o fire aspră. Ea, o femeie delicată, supusă şi discretă.
Aveau doi băieţi pe care-i crescuseră cum putuseră mai bine. Acum erau oameni la casa lor. După ce şi-a văzut fiii căsătoriţi, femeia a devenit din ce în ce mai tristă. Era pe zi ce trece mai slabă şi mai neputincioasă.
Bărbatul îngrijorat a mers cu soţia la doctori ca să afle de ce suferă. A făcut analize după analize, dar doctorii nu au reuşit să-i pună un diagnostic.
Pe când femeia era internată în spital, medicul îl chemă pe bărbat în cabinetul său şi-i spuse:
-„Soţia dumneavoastră, pur şi simplu nu mai vrea să trăiască. Noi nu i-am gasit nicio afecţiune majoră, care s-o aducă în această stare.”
Bărbatul veni la căpătâiul femeii lui, o luă de mână şi-i zise cu voce tremurândă:
-Tu nu trebuie să mori.
– De ce? întrebă soţia. Toţi oamenii mor.
– Tu nu, îi zise soţul, pentru că eu am nevoie de tine.
– Şi de ce nu mi-ai spus-o până acum?, întrebă femeia schiţând un surâs trist în colţul gurii”.
Din acea zi, starea soţiei s-a înbunătăţit, asfel încât a fost externată după o săptămână. Au trăit până la bătrâneţe convinşi că totul are un rost atunci când cineva are nevoie de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu