Viata Sfantului Ierarh Mucenic Teodosie de la Manastirea Brazi

Viata Sfantului Ierarh Mucenic Teodosie de la Manastirea Brazi
Sfantul lerarh Teodosie s-a nascut in Tinutul Vrancei. In prima jumatate a veacului al XVII-lea, si, iubind din tinerete viata  calugareasca, s-a lepadat de lume si a primit sfantul chip ingeresc  al calugariei. Cugetand ziua si noaptea la Legea lui Dumnezeu si deprinzand de la dascalii incercati din manastirile Tarii de Jos invataturile cele folositoare, a fost ales egumen al manastirii Bogdana reconstruind, in vremea staretiei sale, acest sfant locas. Pentru vrednicia si pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Radauti in anul 1670. iar peste un an a fost trimis sa pastoreasca Episcopia Romanului. Iubind cu adevarat sfintele lui Dumnezeu Biserici,  a cercetat si a ajutat pe cat i-a stat in putinta schiturile si manastirile din eparhia sa, sprijinind, totodata, si pe binecredinciosii crestini aflati in felurite necazuri sau cuprinsi de saracie.

In anul 1674, fericitul si preainvatatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras in Polonia, impreuna cu domnitorul Stefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprita de cetele de turci si de tatari, care au adus la carma tarii pe Dumitrascu din neamul Cantacuzinilor. Acesta, vazand ca moldovenii au fost lipsiti de pastorul lor, a cerut arhiereilor sa-si  puna mitropolit. Noul domn avea nevoie urgenta de un nou cap al Bisericii Moldovene pentru a-si legitima domnia, primind de la acesta indatinata ungere. Ierarhul Teodosie, desi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei in acele vremuri greu de indurat, cand turcii si tatarii intrasera ca lupii infometati in smerita lui turma. De aceea, bunul arhiereu nu a rabdat mult a vedea in toate zilele cum sunt nedreptatiti crestinii, ci, punandu-si  sufletul pentru acestia, a mers la domnitor si i-a cerut sa puna capat asupririi poporului si sa alunge dincolo de hotare pe pagani. Maniat, Dumitrascu Voda nu a voit sa auda mustrarile cele drepte ale mitropolitului, ci, fara judecata, l-a silit sa-si paraseasca scaunul, pe care nu statuse decat vreme de un an, fiind pus sub paza in Manastirea " Sfantul Sava " din Iasi. Rabdand cu mult curaj cumplita prigonire, ierarhul marturisitor al dreptatii a stat inchis acolo pana la revenirea in tara a blandului Dosoftei mitropolitul, care l-a scos pe fericitul Teodosie din surghiunul sau. Acesta s-a retras in partile Tarii de Jos. locuind cand la Focsani cand in Manastirea Bogdana.

In rastimp s-a ingrijit, indeosebi, de reconstruirea Manastirii Brazi,  unde a ridicat o noua biserica si chilii, asezand  acolo monahi, pe care i-a pus sub ascultarea egumenului Zaharia, care vietuise o vreme in Sfantul Munte Athos.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani a fost rapit si dus in Tara Romaneasca, unde a indurat, vreme de 10 saptamani, inchisoare si chinuri. fiind cercetat - pentru pricini inchipuite - de unii greci, pusi la cale de rudeniile lui Dumitrascu Voda, fostul domnitor al Moldovei. Scapand  insa cu viata si din aceasta grea incercare, Ierarhul Teodosie a continuat sa se ocupe de sfintele locasuri din Tinutul Vrancei, pregatind toate cele necesare pentru ridicarea a inca trei schituri.

In toamna anului 1694  tatarii au navalit, din nou, in Moldova, jefuind pe crestini si distrugand bisericile. Cunoscandu-si mai dinainte sfarsitul, fostul mitropolit Teodosie s-a pregatit duhovniceste asa cum se cuvine a face orice crestin adevarat.  Curand, la Mänästirea Brazi, a venit o ceatä de tatari, care l-au schingiuit pe batranul arhiereu, cerandu-i sa le predea avutul si odoarele sfantului locas. Acesta a refuzat, preferand mai degraba sa fie chinuit decat sa dea in mainile paganilor putinele  valori si sfintele vase. In cele din urma, tatarii, dupa ce l-au chinuit indelung, i-au taiat capul. Noaptea, a fost ingropat in graba de cativa credinciosi. Asa a castigat cununa muceniciei  mult-patimitorul Ierarh, primindu-si prin sabie sfarsitul,  suferind pentru dragostea de Dumnezeu. Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe care biserica noastra il pomeneste la 10 ianuarie, fiind novice la Manastirea  Brazi, in anul 1842, a fost de fata la descoperirea  in chip minunat a moastelor  mitropolitului martir. El relateaza urmatoarele: " Inainte ca arhimandritul Dimitrie  sa fie staret al Manastirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra  intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat  un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit  o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Thodosie) care i-a ascuns acolo,  prevazandu-si sfarsitul  sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: " cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri " si ca " la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele ". Instiintand  pe mitropolitul de la Iasi despre aceasta minunata descoperire si primind de la el binecuvantare, arhimandritul Dimitrie a inceput cu ravna sa implineasca ultima dorinta a fericitului mitropolit [ …] A inaltat o mare biserica, iar dupa ce a terminat de construit cel de-al treilea schit, a randuit ca in ograda lui (n.n. a schitului) sa se sape si pentru dansul un mormant.

[ …] Deoarece groapa pe care el poruncise sa i se sape se darama mereu, a pus sa se sape din nou, in prezenta lui, si, sapandu-se,  s-a gasit sicriul cu moastele fericitului   mitropolit […] "

Despre aceea aflare a sfintelor moaste  relateaza si insusi  staretul Dimitrie, scriind, intr-o insemnare din 20 februarie 1842:"Am vrut sa-mi fac mormantul meu in tintirim la Brazi, tocmai in mijlocul locului unde a fost biserica veche. Si, sapand adanc de sase palme […]  am gasit locul unde la picioarele raposatului Mitropolit Teodosie, ctitorul Manastirii Brazi, se gasea capul mormantului meu. Si, sapand in sus, am gasit tot trupul deplin, insirate oasele, iar capul l-am gasit cu gura in jos, pus pe o caramida mare in cornuri, precum  este stiut cä a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de niste  credinciosi".  Sfantul Antipa adauga: ,,M-am invrednicit eu insumi  sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor ". La 6 mai 1842 osemintele au fost prohodite de un sobor de slujitori si asezate in mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran.

Ierarhul-ctitor al Manastirii  Brazi a fost cinstit de clerici, monahi si credinciosi inca din timpul vietii, pentru virtutile sale: dragostea de Dumnezeu si de semeni, blandetea,  rabdarea, spiritul de dreptate. El s-a identificat cu durerile si nevoile credinciosilor din aceste tinuturi, participand activ la solutionarea conflictelor - cu precadere patrimoniale -  ivite intre ei, atat ca episcop de Roman cat si ca fost mitropolit. El a sus cu tarie mentinerea privilegiilor acordate vrancenilor de Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant.

O alta latura foarte importanta a activitatii sale o constituie  ridicarea de sfinte locasuri. El a avut initiativa reconstruirii Manastirii Bogdana, indemnand la aceasta pe marele logofat Solomon  Barladeanu. Dupa moartea acestuia, el a continuat lucrarile in calitate de cel dintai staret al Bogdanei, si a chemat la sfintirea ei pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care il  aprecia in mod deosebit. Ca episcop de Roman, s-a ingrijit de bunul mers al unor manastiri din eparhia sa, precum: Soveja, Mera, Lepsa Buluc si Scanteia, asa cum o dovedesc documentele vremii. In mod deosebit, a purtat grija de reconstruirea Manastirii Brazi, pentru care a obtinut dreptul de proprietate asupra terenului inconjurator, iar apoi, ca fost mitropolit, a refacut din temelii acest asezamant  monahal. Tot el a luat initiativa ridicarii Schiturilor Musinoaiele si Trotusanu cumparand, din vreme, terenuri in acest scop. Il putem, deci, considera, pe  drept cuvant, unul din cei mai importanti ierarhi-ctitori de sfinte locasuri.

Cinstirea sa ca Sfant a inceput cu adevarat din momentul mortii lui martirice, prin care si-a pecetluit ostenelile intregii vieti. Potrivit relatarii Sfantului Antipa mitropolitul Teodosie si-a prevazut dinainte sfarsitul,  ascunzand banii daruiti de credinciosi pentru construirea a patru biserici, insotindu-i  cu un text lamuritor. Aflarea acestor bani de catre ieroschimonahul Dimitrie, tocmai cel insarcinat cu conducerea Manastirii Brazi, ne arata limpede lucrarea lui Dumnezeu, Care a facut sa se implineasca toate sfintele dorinte ale slujitorului Sau: zidirea celor patru locasuri  de cult si, indata dupa aceasta, aflarea  cinstitelor sale moaste.  Prezenta unei miresme deosebite ce iese din acestea - lucru confirmat cu claritate nu de oricine, ci chiar de catre Sfantul Antipa - este un semn neindoielnic al sfinteniei potrivit Traditiei ortodoxe. Remarcam, de asemenea, ca Sfantul Antipa il numeste fericit pe mitropolitul Teodosie si se inchina cu evlavie sfintelor lui moaste.  El subliniaza si faptul ca aflarea sfintelor moaste s-a facut ,, In chip minunat".Cinstirea acordata de Sfantul Antipa de la Calapodesti  Ierarhului Martir Teodosie este o dovada incontestabila a cultului de care s-a bucurat. Nu mult dupa aflarea minunata a moastelor  Mitropolitului Teodosie, capul a fost scos din mormant si tinut in mare cinste de vietuitorii  sfantului locas.

Trebuie subliniat ca moartea martirica a mitropolitului nu a fost nicicand data uitarii la ctitoria sa, asa  cum reiese din cuvintele staretului  Dimitrie, care, afland moastele  fericitului arhiereu. spune: ,,Este stiut ca a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de credinciosi ". Credem ca tot staretul Dimitrie i-a scos din mormant capul spre a fi cinstit, fapt de care amintea, in 1857, egumenul  Manastirii Bogdana, Antonie Dumbrava: " La Manastirea Brazi din tinutul Putnei si acum se afla tidva capului sau (n.n. - a mitropolitului), scoasa din mormant  si pastrata  cu mare cinste ". Capul sfantului  ctitor si patimitor  a fost astfel pastrat si cinstit cu evlavie in altarul paraclisului  subteran, pana  la  desfiintarea asezamantului monahal de la Brazi  in anul 1959.  De atunci, capul a fost pus inapoi in mormant.

Dupa 1989, redeschiderea  Brazilor ca manastire  in urma demersurilor facute de noi catre  Sfantul  Sinod si prin osteneala unor maici, in frunte cu fosta stareta Iustina si maica Pavelina, care-si aveau metania aici, a readus si cinstirea fericitului Mitropolit Teodosie. Acesta a fost pictat ca sfant cu aureola la troita  de la intrarea in manastire, precum si in pridvorul Palatului episcopal din Buzau, iar la inceputul anului 2002, cercetarile  facute din incredintarea noastra, pe locul fostului paraclis subteran, au dus la aflarea sfintelor moaste ale Mitropolitului Teodosie.

Viata curata si sfanta a Ierarhului Mucenic Teodosie, ravnitoarea slujire a lui Hristos prin intreita misiune arhiereasca, osteneala lui pentru ridicarea de  sfinte locasuri si pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adanca, dragostea pentru buna randuiala si chivernisire a obstilor  monahale, grija parinteasca fata de pastoritii sai - ca aparator al celor nedreptatiti si sprijinitor al celor saraci -, rabdarea tuturor suferintelor si prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum si lucrarea lui incununata de jertfa martirica au facut ca sa fie intotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslavitorii crestini.

POCĂINŢA UNUI TÂLHAR

Era în părţile Africii un tâlhar numit David. Era cel mai fioros, făcea jaf şi ucidere fără milă, oriunde se nimerea, şi nu cruţa pe nimeni. Nu era singur, ci avea cu el mai mulţi tovarăşi, de aceea nu putea fi prins. Dar rugăciunile mamei lui, şi ale tuturor celor jefuiţi de dânsul au făcut ca Dumnezeu să pună în inima lui atât de crudă o rază de pocăinţă. Din acel ceas, a început să-l mustre cugetul şi şi-a pus în gând să se lase de rele. Se gândi că numai călugăr dacă ar fi, s-ar putea pocăi. Într-o noapte, a ajuns la poarta unei mănăstiri şi a bătut în poartă. Paznicul a întrebat, cine este? El i-a răspuns că vrea să intre. Atunci, portarul s-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un străin. Stareţul a ieşit, a întrebat şi el cine este, iar el a răspuns că vrea să fie călugăr. Stareţul i-a spus că nu va putea să suporte viaţa de obşte, că încă e prea tânăr, voind să scape de el că nu-l ştia cine este. Atunci David îi spuse numele său şi că pentru pocăinţă vrea să fie călugăr, iar de nu-l va primi atunci se va duce la prietenii lui şi va veni cu ei şi va ucide pe toţi din mănăstire.
Stareţul, auzind aşa, îl primi şi-l tunse în monahism. Iar el în lacrimi şi pocăinţă a petrecut viaţa, până ce i se arătă Sfântul Arhanghel Gavriil şi-i spuse că păcatele îi sunt iertate şi minuni va face. Însă el răspunse că nu poate crede aşa ceva. Îngerul i-a amintit de pedeapsa muţeniei ce-a primit-o Sfântul Zaharia pentru necredinţă. Atunci, el s-a rugat să nu i se întâmple aşa ceva acum când vrea să laude pe Dumnezeu, ci trebuia, atunci, când făcea faptele rele. Iar Îngerul i-a zis că va avea grai numai când va lăuda pe Dumnezeu. Aşa şi-a dus viaţa între a lăuda pe Dumnezeu şi muţenie în smerenie, trăind în sfinţenie şi făcând minuni.
(Pr.Ilerion Aragatu, "Pilde si isroriore adevarate"2011,pag..160)

Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo

Într-o insulă din Marea Egee a trăit în secolul trecut un preot foarte evlavios. Sufletul său era plin de dragoste pentru turma sa și în mod deosebit pentru cei îndurerați. A sosit însă ziua când și el a fost încercat și a suferit mult.

Fiica sa, o copilă deosebită, se căsătorise de curând cu un tânăr căpătuit. A ajuns la vremea când trebuia să aducă pe lume primul copil, dar în timpul nașterii tânăra a murit. A plecat ca o muceniță să se întâlnească cu Ziditorul ei, lăsând în urma ei multă durere.

Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult din pricina despărțirii, însă credința sa nezdruncinată în Dumnezeu a copleșit durerea și l-a îndemnat la slavoslovirea Numelui Său cel Sfânt. Dragostea sa pentru fiica plecată și-a manifestat-o prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin milostenii în ascuns.

Preotul avea un frate, căpitan de marină, acum veteran, care dobândise multă avere și se desfăta de ostenelile lui. Din păcate, era aproape necredincios, cu toate că avea o inimă bună. Seara, când se adunau în casa ospitalieră a preotului împreună cu alți prieteni, niște locuitori din insulă care ajutaseră biserica în diferite chipuri, își beau ceaiul de salvie și discutau. Într-una din ele, căpitanul i-a spus cu ironie preotului:

– Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo. Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem?

Preotul încerca cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, pentru că știa că în profunzime sufletul lui suferea. Însă acela nu arăta că ar fi fost influențat de cuvintele preotului.

Într-o noapte preotul o vede pe fiica sa în vis. Era plină de lumină, îmbrăcată în alb, veselă și i-a spus:

– Tată, îți mulțumesc pentru toate. Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale și pentru milosteniile ce le faci pentru sufletul meu. Te rog, spune-i și unchiului meu (căpitanului) că-i mulțumesc pentru peștele pe care mi l-a trimis.

Acestea le-a spus și, zâmbind îngerește, visul s-a stins. Dimineața, când s-a sculat, preotul a simțit multă bucurie și emoție. Seara, când s-au adunat iarăși prietenii căpitanului la casa preotului, preotul le-a povestit tuturor visul pe care-l avusese. Toți au fost profund mișcați, numai căpitanul îl privea cu neîncredere pe fratele său. Când însă i-a spus că nepoata sa îi mulțumește pentru pe care i l-a trimis, căpitanul a sărit în picioare. Ochii i se umpluseră de lacrimi și mâinile începuseră să-i tremure, iar din gură i-a ieșit credința ascunsă a inimii sale:

– Dumnezeul meu!, a șoptit el privind năucit când la unul, când la altul.

Atunci toți au început să-l întrebe ce i s-a întâmplat. De ce atâta tulburare? De ce atâta nedumerire? După ce și-a revenit puțin, căpitanul s-a așezat pe scaunul său și fără ca lacrimile care-i curgeau pe fața sa arsă de soare să-l împiedice, a spus cu glas smerit:

– Da, este adevărat! Sufletele trăiesc și ne văd. În ziua înmormântării nepoatei mele mă pregăteam să cobor la biserică. Aveam multă durere în sufletul meu. Știi, Părinte, cât de mult o iubeam pe această fiică a ta. Totdeauna era ca un înger. În acea clipă a venit un prieten de-al meu, pescar. Îi spusesem să-mi prindă un pește bun și eu i-l voi plăti. Însă în acea clipă m-a enervat prezența lui și i-am spus: „Nu vreau pește astăzi. Nu vreau nimic, căci astăzi o îngrop pe nepoata mea”. Acela când m-a auzit, a înghețat și mă privea mut de uimire. Mi s-a făcut milă de el și i-am spus: „Totuși, stai să ți-l plătesc, iar tu dă-l vreunui sărac pentru sufletul nepoatei mele”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat. Această împrejurare nu am spus-o nimănui și după o vreme am și uitat-o. Însă suflețelul ei nu a uitat-o și mi-a trimis mulțumiri.

Și zicând acestea, și-a șters cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Apoi a zâmbit. Iar în acest zâmbet atât de dulce, preotul a distins zorile credinței sale renăscute. Noaptea necredinței plecase…

– Slăvit să fie Numele Tău, Preamilostive Doamne!, a șoptit preotul și l-a îmbrățișat cu privirea sa.
Extras din „Mesaje din Cer”,

SEMNE PROFETICE ALE SFINTEI CRUCI ÎN VECHIUL TESTAMENT

"Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea." (Ioan 3, 13-17)

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament sunt multe locuri în care este prefigurată taina Crucii şi a izbăvirii neamului omenesc prin Pătimirile şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfânta Cruce este preînchipuită în Vechiul Testament în primul rând de "pomul vieţii", sădit de Dumnezeu în mijlocul Raiului, alături de "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (cf. Facere 2, 9). Această legătură dintre Crucea Domnului şi pomul vieţii a fost evidenţiată în mod deosebit de imnografii Bisericii. Astfel, în cultul Bisericii Ortodoxe, Crucea este înţeleasă ca fiind chiar pomul vieţii situat în centrul lumii, pe Golgota sau "locul căpăţânii", unde se crede că era mormântul lui Adam, cel prin care a venit moartea în lume.

Crucea reînnoieşte şi sfinţeşte întreaga creaţie, prin lucrarea mântuitoare a Celui ce S-a răstignit pe ea: "Lemn al vieţii cu adevărat cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuirea Împăratul veacurilor, în mijlocul pământului înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte Casa Învierii..." 1. "Eu, cel ce am murit prin pom, te-am aflat pe tinepom de viaţă, purtătoare de Hristos, Crucea mea..." 2. Precum primul pom, pomul vieţii, se afla în Rai, acum cel de-al doilea pom se află în raiul cel nou, care este Biserica lui Hristos: "Alt rai, ca şi cel de mai înainte, s-a cunoscut Biserica, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care prin atingere luăm nemurire"

3. Sfinţii Părinţi au văzut o prefigurare a Crucii în Vechiul Testament şi în lemnele purtate în spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (cf. Facere 22, 2-12). Aceeaşi prefigurare a Crucii o au altarele şi jertfele de la templul iudaic. Referitor la această preînchipuire, precum şi la alte preînchipuiri ale Crucii în Vechiul Testament, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Pentru jertfa de pe Cruce, proorocii au fost trimişi mai dinainte, patriarhii au prezis, iar crucea a fost preînchipuită şi prin cuvânt, şi cu fapta.

Junghierea lui Isaac ne-a arătat crucea (Facere 22, 1-14); de aceea şi spunea Domnul: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă slava Mea; şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8, 56). Deci patriarhul s-a bucurat văzând icoana crucii, iar El a voit să fugă de cruce? Moise învingea pe Amalec atunci când arăta semnul crucii (Ieşire 17, 8-13). Şi poţi găsi în Vechiul Testament mii şi mii de fapte care preînchipuie crucea"

4. Patriarhul Iacov binecuvântează pe cei doi nepoţi, Manase şi Efraim, în semnul crucii, prin încrucişarea mâinilor. Fiind bătrân şi orb, el a chemat pe Iosif cu cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, ca să-i binecuvânteze (cf. Facere 48, 12-20). Iosif i-a aşezat cu faţa spre tatăl său, Iacov, pe Manase - ca cel întâi născut - în faţa mâinii drepte, iar pe Efraim la mâna stângă. Şi când i-a binecuvântat, Iacov a încrucişat mâinile, punând mâna dreaptă, în chip profetic, pe Efraim - cel din stânga -, deşi era cel mic, iar mâna stângă pe Manase.
Sfânta Cruce a fost simbolizată în Vechiul Testament şi prin lovirea Mării Roşii de către Moise cu toiagul şi despărţirea ei, pentru a scăpa poporul evreu de mânia lui faraon.

Dumnezeu îi spune lui Moise: "Iar tu ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna ta asupra mării şi o desparte, şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării ca pe uscat" (Ieşirea 14, 16). Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre aceasta: "A întins Moise toiagul pe care-l avea în mână, a lovit apa, şi curgerea cea nestatornică a apelor s-a despărţit uitându-şi însuşirea ei (Ieşirea 14, 21). Când porunceşte Dumnezeu, şi un element ca acesta îşi uită însuşirile lui.

Ca o slugă înţeleaptă, marea, când a văzut pe robul Stăpânului, s-a supus şi a ascultat. A ascultat nu pentru că respecta lemnul cel uscat, ci din pricina Celui ce avea să fie răstignit pe lemn. A văzut marea chipul crucii, a înţeles îndată adevărul şi s-a dat înapoi. Treci tu, îi spune marea lui Moise, tu şi tot poporul lui Israel. Şi a trecut Moise şi tot poporul lui Israel" 5. De asemenea, Crucea este simbolizată de toiagul lui Moise, când, la Meriba, lovind cu toiagul său stânca, a ieşit apă pentru a potoli setea poporului (cf. Ieşirea 17, 1-7). Un simbol al crucii este şi toiagul lui Aaron, care a odrăslit (cf. Numerii 17, 8-10).

Apoi, Crucea mai este prefigurată de Moise când, în timpul luptei poporului evreu cu amaleciţii, se roagă întinzându-şi mâinile orizontal, fiind sprijinite de Aaron şi Or, şi le ţine aşa până ce Israel, având în fruntea oastei pe Iisus Navi, a biruit pe Amalec (Ieşirea 17, 9-16). "Vedeţi fraţilor, cum a fost dată închipuirea prin Moise, şi adevărul a fost adus de către Iisus Hristos. Şi încă: pe Muntele Sinai, atunci când amaleciţii au venit să-i atace pe evrei, braţele lui Moise erau ţinute ridicate de două părţi prin Or şi Aaron (Ieşirea 17), dar Iisus Hristos şi-a ţinut El Însuşi mâinile întinse pe cruce. În care vedeţi cum a fost dat chipul şi cum a fost adus adevărul…"

6. Cea mai importantă prefigurare a Crucii în Vechiul Testament este lemnul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă în pustie. Se ştie că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulţi oameni mureau fiindcă erau atacaţi de şerpi veninoşi. Atunci Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă şi oricine privea la şarpele de aramă, înălţat în pustie, se vindeca: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi" (Numerii 21, 8-9). Deci, această vindecare a oamenilor care erau muşcaţi de şerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Nu vedeţi potrivirea chipului cu adevărul?

Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală; acum credincioşii sunt scăpaţi de moartea veşnică. Atunci şarpele înălţat în aer vindeca muşcăturile şerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se uşurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura (atârna) un chip de aramă, care reprezenta un şarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un şarpe muşca şi un şarpe vindeca; aici moartea biruieşte moartea şi moartea dăruieşte viaţă"

7. Referitor la această legătură dintre taina răscumpărării neamului omenesc prin Mântuitorul Iisus Hristos şi şarpele înălţat de Moise în pustie, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "Şarpele înseamnă păcatul amar şi de oameni ucigător, care chinuia tot neamul omenesc de pe pământ, muşcând în multe moduri sufletul fiecărui om şi vărsându-şi în el veninul de multe feluri al răutăţii. Şi nu puteau scăpa altfel de păcatul care îi biruia decât prin ajutorul cel din cer. S-a făcut deci Dumnezeu-Cuvântul întru asemănarea trupului păcatului, ca să osândească, precum s-a scris, păcatul în trup (Romani 8, 3) şi să Se arate pricină veşnică de mântuire celor ce privesc la El printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti. Iar faptul că s-a fixat şarpele pe un stâlp înalt (Numerii 21, 9) arată pe Hristos ridicat la înălţimea văzută şi cunoscută, ca să nu rămână necunoscut nimănui pe pământ, cum zice El însuşi (Ioan 12, 32), pentru pătimirea de pe cruce"

8. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, de asemenea, vede în stâlpul de lemn pe care Moise a înălţat şarpele o prefigurare a Crucii: "Tot ca figură şi ca semn a fost şi ridicarea Crucii aceleia făcute împotriva şerpilor care muşcau pe fiii lui Israel, pentru mântuirea celor ce aveau să creadă că încă de atunci s-a propovăduit moartea şarpelui şi mântuirea celor muşcaţi şi care se refugiau la Cel care avea să fie răstignit"

9. O altă prefigurare a Sfintei Cruci în Vechiul Testament este lemnul pe care Moise îl aruncă, la porunca lui Dumnezeu, în apa amară a râului Mara, pentru a o îndulci ca să poată bea din ea poporul lui Israel, care era însetat de trei zile (cf. Ieşirea 15, 22-27).

Proorocul Iezechiel ne descoperă şi forma grafică a crucii, şi anume litera "thau" sau "tav", ultima literă a alfabetului ebraic, care avea formă de cruce în acea vreme (secolul VI î.Hr.). De asemenea, şi în alfabetul vechi grec litera "tau" avea forma unei cruci. Din cauză că se înmulţise fărădelegile şi se profanase locaşul sfânt, Dumnezeu hotărăşte pieirea celor nelegiuiţi, iar pentru a feri pe cei credincioşi, care sufereau şi plângeau văzând ticăloşiile acelora, porunceşte proorocului să însemneze pe frunte cu acest semn în formă de cruce pe cei credincioşi: "Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera "tau" care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui (…). Să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul "†"! (…)" (Iezechiel 9, 4-6).

În NOUL TESTAMENT, Crucea este altarul de jertfă pe care S-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos şi pe care a sfinţit-o cu sfântul Său Sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune că "El (Hristos) a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu" (Evrei 9, 12-14).

Crucea este, de asemenea, mijlocitoarea preamăririi lui Hristos (cf. Filipeni 2, 8-9; Luca 24, 26), mijlocul prin care s-a înlăturat vrăjmăşia dintre oameni şi împăcarea lor cu Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 16; Coloseni 1, 20), semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii şi semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua venire a Domnului (cf. Matei 24, 30), puterea lui Dumnezeu pentru cei ce vor să se mântuiască (cf. I Corinteni 1, 18), pecetea lui Dumnezeu asupra celor meniţi să scape de la pierzanie (cf. Iezechiel 9, 4-6; Apocalipsa 7, 2-3; 9, 4)

10. În Antichitate, crucea era un instrument de tortură şi de ocară pentru răufăcători. În Vechiul Testament era considerat "blestemat înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn" (cf. Deuteronom 21, 23). Însă Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe Cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, "ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem"(Galateni 3, 13). Pentru a explica cum Hristos S-a făcut blestem pentru oameni şi pentru mântuirea lor, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "(Hristos) a luat asupra Sa osânda ce atârna cu dreptate asupra celor păcătoşi, în baza Legii. Pentru că S-a făcut pentru noi blestem, căci "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn", după cum s-a scris (Galateni 3, 13).

Iar blestemaţi suntem noi toţi, care nu voim să împlinim Legea dumnezeiască. Căci în multe păcătuim toţi (Iacob 3, 2), firea omenească fiind foarte lunecoasă spre aceasta. Fiindcă a zis Legea dumnezeiască: "Blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă" (Deuteronom 27, 26). Deci blestemul se referă la noi, şi nu la altceva. Căci cei vinovaţi de călcarea Legii şi duşi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a rânduit se cuvine să fie pedepsiţi. Cel ce n-a ştiut de păcat S-a făcut blestem pentru noi, ca să ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindcă a fost de ajuns să pătimească pentru toţi Dumnezeu Cel mai presus de toţi, ca, prin moartea trupului Său, să obţină răscumpărarea tuturor"

11. Aşadar, prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul şi moartea, iar prin Învierea Sa din morţi a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: "Iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Deci, Hristos a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii de viaţă făcătoare.
Sfânta Cruce este semnul lui Hristos, semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer când va veni El să judece viii şi morţii (cf. Matei 24, 30). Demonii se tem de Sfânta Cruce, pentru că iubirea smerită a lui Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit viclenia şi răutatea lor (cf. Coloseni 2, 14-15). Prin urmare, noi nu înţelegem Crucea fără Hristos, şi nici pe Hristos fără Sfânta Cruce. Crucea este nedespărţită de Hristos şi Hristos este nedespărţit de Cruce.

Când cinstim Sfânta Cruce, ne aducem aminte în primul rând de iubirea lui Hristos pentru noi, iubire mai tare decât moartea. Iubirea aceasta smerită este singura care dă viaţă şi libertate. De aceea,Crucea este simbolul vieţii trăite în iubire smerită, nu în iubire posesivă, ci în iubire jertfelnică, dăruitoare de sine, iubirea care dă viaţă, care creează comuniune, care iartă şi care înalţă, care recuperează şi care reînnoieşte. În Hristos Cel răstignit pe Cruce se vede iubirea Lui faţă de Dumnezeu Tatăl ca ascultare şi faţă de oameni ca iertare, de aceea, înainte de a muri pe Cruce, Iisus a zis: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!" (Luca 23, 34). Deci, iubirea smerită şi milostivă mai tare decât moartea se vede numai în Sfânta Cruce.

Din acest motiv, noi creştinii aşezăm Crucea şi pe mormântul celor dragi având credinţa că iubirea lui Hristos Cel înviat din morţi va învia din morţi pe toţi cei care cred în El. Desigur, toţi oamenii vor învia din morţi, dar cei care au crezut în El se vor bucura de Înviere ca de o comuniune de iubire şi viaţă eternă cu El, în Împărăţia Preasfintei Treimi, Care este simbolizată, de asemenea, prin semnul Sfintei Cruci.

Să ne rugăm, aşadar, lui Hristos Cel răstignit şi înviat să ne dăruiască bucuria Învierii Sale cuprinsă în Sfânta Cruce, să ne dăruiască puterea harului Său, pentru a trece prin toate greutăţile şi încercările; să ne dăruiască puterea de a ierta şi de a ne pocăi, de a ne schimba sau înnoi viaţa noastră, prin rugăciune intensă şi prin faptele iubirii creştine. Numai astfel vom simţi bucuria care vine prin cinstirea Sfintei Cruci şi prin apropierea noastră de Hristos, mai ales prin împărtăşirea noastră cu Hristos Cel răstignit şi înviat prezent în Sfânta Euharistie şi prin toate faptele cele bune pe care le săvârşim în numele Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire! Amin.

PILDĂ despre VIAȚA OMULUI!

Această pildă explică cel mai viața omului, vorbește despre viață și suflet și pentru unii dintre noi, aceasta o face să fie cea mai frumoasă poveste din toate. O poveste pe care toți trebuie să o citim.
În prima zi Dumnezeu a creat câinele. Și i-a spus așa: “Stai toata ziua la ușa casei și latră la toți cei care trec prin fața ta. Eu voi face ca viața ta să dureze 20 de ani”. Iar câinele a spus: “Este prea mult timp doar pentru a lătra. Dă-mi 10 ani și eu iți dau înapoi ceilalți 10 ani.”
Dumnezeu a încuviinţat.

În a doua zi, Dumnezeu a creat maimuța. Și a spus: “Înveselește oamenii, fă trucuri si fă-i să râdă. Eu voi face ca viața ta să dureze 20 de ani.” Maimuța a spus: “Să fac trucuri timp de 20 de ani. Nu cred că pot. Câinele ți-a dat înapoi 10 ani, nu? Asta voi face și eu, îmi ajung 10 ani.”
Și Dumnezeu a încuviinţat din nou.

În a treia zi, Dumnezeu a creat vaca. “Trebuie sa mergi la câmp, să stai sub razele puternice ale soarelui, să faci viței și să dai lapte pentru stăpânul tău. Eu voi face ca viața ta să dureze 60 de ani.” Și vaca a spus: “O viață destul de grea pe care vrei să o trăiesc timp de 60 de ani. Lasă-mi 20 de ani și eu iți voi da înapoi cei 40 de ani.”
Și Dumnezeu a încuviinţat din nou.

În a patra zi, Dumnezeu a creat omul. Dumnezeu a spus “Mănâncă, dormi, joacă-te, căsătorește-te și bucură-te de viața ta. Eu voi face ca viața ta să dureze 20 de ani.” Și omul a spus: “Cum? Doar 20 de ani? Să-ți spun ce… voi lua cei 20 de ani ai mei si cei 40 de ani de la vacă, cei 10 de la maimuță și înca 10 de la câine… împreuna vor fi 80 de ani.”
Și Dumnezeu a fost de acord.

Prin asta înțelegem că primii 20 de ani îi vom petrece mâncând, dormind, jucându-ne și bucurându-ne de viața. Următorii 40 de ani sunt pentru a munci în soare ca să ne sprijinim familia; în următorii 10 ani vom face trucuri de maimuță pentru a ne distra nepoții.. iar ultimii 10 ani vom sta pe veranda casei și vom “lătra” la toată lumea.

CEI DOI LUPI

Odata un batran indian i-a destainuit nepotului sau un adevar din viata.

– Fiecare om duce mereu o lupta interioara. Aceasta se intampla din cauza ca in interiorul nostru exista doi lupi – a inceput inteleptul indian.

– Cum doi lupi? – a intrebat baietelul cu fata inocenta, care-i stralucea de o curiozitate autentica…

– Primul lup reprezinta raul: frica, furia, invidia, resentimentele, mandria, lacomia, aroganta. Al doilea lup insa reprezinta binele: bucuria, pacea, iubirea, speranta, blandetea, bunatatea, generozitatea, adevarul și credinta – a spus inteleptul batran.

– Și… care dintre ei iese invingator, bunele? – a intrebat nepotul cu ochii plini de emotii.

– Va invinge acel lup pe care tu il vei hrani mai mult! – zambind, a spus inteleptul indian.