POMENIREA MORTILOR

Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţesti, cu care era împreunată în vechime slujba înmormîntării. Despre ele pomenesc vechile rînduieli bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), şi alte scrieri vechi creştine: “Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăţ, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine placută lui Dumnezeu” (Tîlcuire la cartea Iov (atribuită lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).

Tot pomana se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor.

Prin ce se arata grija noastra faţă de cei răposaţi?

Prin înmormîntarea lor după datina creştinească şi prin săvîrşirea rugăciunilor şi slujbelor orînduite de Biserica pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie să pomenim pururea pe răposaţi şi să ne rugăm pentru dînşii, atît în rugaciunile noastre personale, de fiecare zi, cît şi prin slujbele şi rînduielile aşezate de Biserica pentru aceasta, la termenul cuvenit.

Care sunt termenele pentru pomenirea celor răposaţi?

Ziua a treia, a noua şi a patruzecea după moarte şi la un an după moarte; apoi în fiecare an pană la şapte ani după moarte.

De ce se face pomenirea la aceste date?

Se face la trei zile,în cinstea Sfintei Treimi, întru Care ne mîntuim şi în amintirea învierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculîndu-Se din morţi, S-a făcut pîrgă sau începatură şi chip al învierii celor adormiţi;

La nouă zile, pentru că răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti şi în amintirea orei a nouă în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tîlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi răposaţii noştri; La patruzeci de zile (şase săptămîni), în amintirea înălţării la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile după înviere, pentru ca sufletul celui răposat să se înalţe şi el la cer după judecata particulară făcută la patruzeci de zile după moarte ;

La un an, în cinstea şi slava Sfintei Treimi, după pilda creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii mucenicilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo (Aşezămintele Sf. Apostoli, cart. VIII, cap. 42; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfîrşitul nostru, cap. 372, p. 250, comp. si Mitrofan, op. cit., p. 169-172).

La şapte ani, cînd se face pentru cea din urma oară datornica pomenire anuală a răposatului, e număr sfînt (cele 7 zile ale facerii lumii) şi se socoteşte că atunci trupul omului e cu totul desfăcut în ţărînă. De aceea, în rînduiala unor mănăstiri, atunci cînd se împlinesc şapte ani de la îngroparea călugărilor, se face dezgroparea osemintelor şi aşezarea lor în raclă sau osuar, ori în gropniţa de obşte.

Cum se numeşte slujba care se face la aceste termene, pentru pomenirea răposaţilor?

În cărţile de slujbă se numeşte parastas, de la cuvîntul grecesc Paristimi – a se înfaţişa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposaţi, dar în popor poarta de obicei numirea de panahidă.

Parastasul nu e altceva decît o prescurtare a slujbei înmormîntării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, rostite de preot la sfîrşitul slujbei, urmate, ca şi la înmormîntare, de “Veşnica pomenire”. Se săvîrşeşte în biserica, după Liturghie, iar cînd e cu putinţă,şi la mormînt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat coliva, pîine şi vin din care se toarnă jos peste mormîntul celui răposat.

Se pot face panihizi in tot timpul anului?

Nu se pot face panihizi în următoarele zile şi răstimpuri din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că Duminica, amintind ziua învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase Duminica, cel puţin în Duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel Mare al învierii.

c) De la lăsatul secului de carne pînă la sîmbăta întîia din Postul Mare, sîmbăta Sf. Teodor.

d) Din sîmbăta Floriilor pînă în Duminica Tomii.

e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.

În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rînd (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obişnuita sau deplină (can. 49 Laodiceea).

Ce este şi ce închipuie coliva, care se face la înmormîntări şi panihidă?

Coliva închipuie însuşi trupul mortului şi este totodată un semn văzut al credinţei noastre în înviere şi nemurire, deoarece este facută din boabe de grîu, pe care însuşi Domnul le-a înfaţişat ca purtînd în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grîu, ca să încolţească şi să aducă roada trebuie să se îngroape mai întîi în pămînt şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întîi se îngroapă şi putrezeşte, pentru că sa învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; 1 Cor. 15, 36 s.u.)575 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfîrşitul nostru, cap. 371, p. 249, comp. si Mitrofan, op. cit., pag. 172, 173).

De aceea, la binecuvîntarea colivei de către preot, şi anume, cînd se cîntă “Veşnica pomenire”, rudele şi prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu colivă, legănînd-o pe mîini, în semn de comuniune sau legatură cu răposatul. Acelaşi lucru închipuie şi gustarea din colivă, după binecuvîntarea ei.

Ce sunt “sarindarele”?

Cuvîntul “sarindar”, provine de la cuvîntul grecesc sarantafia, înseamnă pomenirea unui răposat sau a unui pomelnic întreg de răposaţi la 40 de Liturghii în şir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului (Despre sfîrşitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249). Sarindarele se dau de obicei la Sfinţirea unei biserici sau a unei fîntani, cînd vine preot nou în sat. Ele se numesc de obşte, cînd pomenirea se face la 40 de Liturghii, una după alta, şi particulare, cînd pomenirea se face la 40 de Liturghii răzlete. La sfîrşitul celor 40 de Liturghii se face panihidă şi se pomenesc răposaţii tuturor credincioşilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeşte dezlegarea sau slobozirea sarindarelor.

În unele părţi, se mai obişnuieşte a se face pomenirea neîntreruptă a răposaţilor, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în mănăstirile unde Sfînta Liturghie se săvîrşeşte neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor şi răposaţilor de pomenit, care se dă în acest caz, se numeşte pomelnic anual.

Cînd şi cum pomeneşte Biserica pe cei răposaţi?

În afară de pomenirile făcute de rudele şi urmaşii răposatului, la datele arătate pînă acum, Biserica face şi ea insăşi pomenirea răposaţilor şi se roagă pentru ei zilnic, mai în toate slujbele sale, ca de pildă la Litie şi Miezonoptica, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi după Sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, cînd preotul pomeneşte în taină pe toţi răposaţii, cu cuvintele Pomeneşte Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dînşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale (Liturghierul, ed. 1987, p. 154). Nimic altceva nu este mai de folos pentru cei adormiţi decît a aduce pentru dînşii Jertfa cea fară de sînge sau a fi pomeniţi în timpul săvîrşirii ei. Lucrul acesta le pricinuieşte multă uşurare şi bucurie (Vezi de pildă Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, cart. VI, cap. 30 (trad. rom. cit., p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogică, cap. 9-10 (trad. D. Fecioru, p. 570 -571); Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfîrşitul nostru, cap. 373, p. 250, cap. 369-370, p. 248-249; Nicolae Cabasila, Tîlcuirea dumnezeieştii Liturghii, cap. 42-47, trad. rom. p. 94-103 s.u.). De aceea, pe langă panihizile cu Liturghie, pe care le facem anume pentru răposaţi, e bine să aducem prescura şi pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniţi de către preot la fiecare Liturghie.

Dar în afară de pomenirea zilnică a răposaţilor, Biserica are în cursul anului bisericesc şi zile anume orînduite sau închinate pomenirii generale a tuturor celor răposaţi, din toate vremurile şi din toate locurile.

Care sunt aceste zile şi care e temeiul aşezării lor?

Mai întîi Biserica pomeneşte pe răposaţi în sîmbetele de peste an. Sîmbăta e ziua din cursul săptămînii închinată amintirii tuturor Sfinţilor şi răposaţilor, pentru ca cuvîntul Sîmbăta (adică Sabat) înseamna odihna; e ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după zidirea lumii şi în care, deci, cerem şi noi odihna celor răposaţi, după ostenelile şi alergarea din aceasta viaţă (Sinaxarul la Sîmbăta lăsatului sec de carne, în “Triod”) şi pentru ca Sîmbăta e ziua în care Mîntuitorul a stat în mormînt cu trupul, iar sufletul s-a pogorît la iad, ca să elibereze din el pe toţi drepţii cei din veac adormiţi. Lucrul acesta ni-l amintesc şi cîntările (stihirile) de la slujba Vecerniei şi Utreniei sîmbetelor din Octoih, în care mărim pe sfinţi şi ne rugăm pentru răposaţi. De aceea, parastasele se fac de regulă sîmbăta. Parastasele care se fac duminică, mai ales în oraşe, nu sunt potrivite cu bucuria învierii, pe care o prăznuim în această zi.
Dar mai cu osebire face Biserica pomenirea de obşte a tuturor răposaţilor în anumite sîmbete din cursul anului, numite sîmbetele morţilor, şi anume:



A .Sîmbăta Rusaliilor (numită şi Moşii de vară, adică ziua de pomenire a moşilor şi strămoşilor noştri), pentru că pogorîrea Sfîntului Duh, care se va serba a doua zi, să se facă si asupra celor adormiţi, izbăvindu-i din stricăciune şi din pedeapsa. Se aduc la biserică şi se impart la morminte mîncăruri, fructe, haine şi vase (oale şi străchini).


 B . POMENIREA MORȚILOR - MOȘII DE TOAMNĂ.  Provenită din cultul arhaic, sărbătoarea îşi are originea încă din timpul geto-dacilor şi reprezintă o formă a cultului strămoşilor. Această tradiţie este sărbătorită în fiecare anotimp: "moşii de primăvară" (mucenici), "moşii de vară" (sâmbăta ce precede Rusaliile), "moşii de toamnă" (celebraţi la Ziua Crucii, la Sfânta Maria Mică) şi "moşii de iarnă". Această sărbătoare nu are o dată fixă. A fost aleasă ziua de sâmbătă, deoarece este ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a stat în mormânt cu trupul, iar cu sufletul s-a coborât în iad pentru a-i elibera pe toţi drepţii adormiţi.

Biserica Ortodoxă a ales această zi de pomenire atât pentru drepţii din Vechiul Testament, care au "adormit" fără să-l vadă pe Hristos, cât şi pentru cei care au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea necesară.
Credincioşii obişnuiesc să se roage sau să pomenească în această zi pe toţi cei adormiţi din neam. În toate lăcaşurile de cult, după Sfânta Liturghie, se vor oficia parastase de obște pentru cei decedați.

Sâmbătă e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar cu sufletul S-a pogorât la iad, că să elibereze din el pe toți drepții adormiți. Biserică face pomenirea celor adormiți sâmbătă și pentru că această zi premerge duminicii-ziua învierii-numită și cea dintâi zi a noii creații sau a opta zi, ziua veșniciei.

De ce facem pomenire morților?

Biserica îi numește pe cei trecuți în viață de dincolo "adormiti", termen care are înțelesul de stare din care te poți trezi. Ea nu vorbește de trecere într-o stare de neființă, ci de trecere dintr-un mod de existența în alt mod de existența, potrivit CrestinOrtodox.ro.

În ziua de Moși se săvârșește Sfântă Liturghie. La Proscomidie, preotul scoate din prescură miridele pentru morți și le așează sub Sfântul Agneț, rostind numele morților de pe pomelnicele ce i-au fost aduse. în cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface în Trupul și Sângele Domnului. Astfel, miridele (care îi reprezintă pe cei pomeniți), participă la sfințenie prin prezența lor alături de Trupul Lui Hristos de pe Sfântul Disc.

C. Sîmbăta lăsatului sec de carne (numită Moşii de iarnă), deoarece Duminica următoare fiind închinată pomenirii înfricoşatei Judecăţi, facem rugăciune pentru răposaţi, ca Dumnezeu să Se îndure de ei la Judecata de apoi (Ibidem).
Se mai obişnuieşte, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire în Sîmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul cel Mare, pentru ca în celelalte zile din acest timp al Postului nu se săvîrşeşte Liturghie şi deci nu se pot face nici parastase pentru cei răposaţi; de asemenea, în Sîmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, cînd prăznuim amintirea învierii lui Lazăr de către Domnul, rugîndu-ne ca Domnul să învieze şi pe răposaţii noştri, la vremea cuvenită. De altfel e ultima dată cînd se mai pot face parastase pană la Duminica Tomii.