Viața Sfîntului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

 Viața Sfîntului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Marele între dascăli, Sfântul Chiril, era din Alexandria, născut din părinți dreptcredincioși și de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie și în fapte bune. El era desăvârșit învățat și deprins cu cărțile bisericești, elinești și latinești, atât în înțelepciunea cea dinafară, cât și în cea dinăuntru. El se îndeletnicea totdeauna cu citirea și cugetarea dumnezeieștilor Scripturi.

Pentru aceea și Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înțelepciune și fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. Sfântul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos, întocmai ca un crin binemirositor și frumos, care înflorea cu curăția și cu faptele bune, și care umplea pe credincioși cu mirosul dumnezeieștii lui înțelepciuni.

După ce a murit Teofil, toți clericii de obște și mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici și pe cei care se numeau novațiani. Aceștia se asemănau cu fariseii și se numeau între ei curați și drepți; pentru aceea purtau haine albe, ca să se arate prin aceasta curăția petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o desfrânare. Botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezați, după dreapta credință și mai aveau încă alte socoteli ereticești.

Ei s-au numit novațiani de la un oarecare Novat, începător al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împăratului Decie și care dorea să se facă episcop al Romei. Dar, fiindcă după moartea episcopului Favin, care a mărturisit pentru Hristos, Novat nu s-a făcut episcop, după cum poftea și nădăjduia, ci s-a făcut fericitul Cornelie, pentru această pricină s-a despărțit de la soborniceasca Biserică și s-a făcut întru toate vrăjmaș al dumnezeiescului Cornelie și al întregii Biserici creștine. Căci episcopul Cornelie primea iarăși la Biserică pe creștinii care, de frica muncilor, se lepădaseră mai înainte de Hristos, pe vremea tiranului Decie; dacă la urmă, pocăindu-se, se întorceau iarăși la credința în Hristos, cu lacrimi, așa precum și Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de Dânsul mai înainte, dar, pe urmă, cu lacrimi, s-a pocăit.

Trufașul Novat, nu numai că nu primea la pocăință pe cei ce se lepădau de Hristos, dar și pe Cornelie îl prihănea, numindu-l părtaș și tovarăș al închinătorilor de idoli. Cu acestea, el a câștigat și pe alții de un cuget cu el, făcându-se ca un nou episcop în Roma. De acolo s-a întins eresul și dezbinarea aceasta până la Alexandria.

Pe niște eretici ca aceștia i-a gonit Sfântul Chiril, împreună cu episcopul lor Teopempt - după cum am zis -, îndată ce s-a făcut patriarh. După aceea, s-au înarmat să gonească din locașul lor și pe draci. Aproape de Alexandria, ca la douăsprezece stadii, se afla un loc ce se numește Canovos și, aproape de acela, este un alt loc ce se numește Manutin, în care era o capiște veche locuită de draci. Drept aceea, tot locul acela era foarte înfricoșat de mulțimea duhurilor necurate ce locuiau acolo. Pe când trăia patriarhul Teofil, de multe ori a voit să curățească acel loc de acele duhuri necurate ce locuiau acolo și să-l facă locaș sfânt, spre a se preamări Dumnezeu. Dar n-a putut; pe de o parte, pentru că a avut multe împiedicări; iar pe de alta, pentru că i-a urmat lui aproape moartea.

Însă, următorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chiril, s-a îngrijit de aceasta și cu osârdie se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea ajutor și putere să izgonească din acel loc duhurile cele necurate. Drept aceea, i s-a arătat lui în vis îngerul Domnului și i-a zis să aducă în locul acela cinstitele moaște ale sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan și astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Deci, Sfântul Chiril, îndeplinind porunca îngerului fără de întârziere și, după ce a adus în acel loc moaștele sfinților doctori fără de arginți și a zidit acolo o biserică în numele lor, îndată au fugit de acolo duhurile cele necurate și s-a făcut locul acela izvor de tămăduiri, prin darul sfinților fără de arginți.

După ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necurații și gândiții diavoli, a luat purtare de grijă să gonească și pe văzuții și smintiții diavoli, care erau urâtori de Hristos. Aceia erau evreii care locuiau de mult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, și cu vremea s-au înmulțit foarte mult și nu încetau - după obiceiul ce-l are acest neam iubitor de zavistie - de a bântui într-ascuns și la arătare pe creștini, pentru ura cea neîmpăcată ce o au asupra lui Hristos și a creștinilor. Ei pricinuiau multe amestecări, tulburări, vărsări de sânge și ucideri. Deci, chemând sfântul pe cei mai de căpetenie ai adunării lor, i-au sfătuit să oprească pe neamul lor de la aceste fapte pângărite și să-i înțelepțească, iar blestemații aceia, nu numai că nu s-au înțelepțit, dar s-au făcut și mai răi.

În Alexandria era o biserică foarte mare și foarte frumoasă, care se numea "biserica lui Alexandru", fiind zidită de episcopul Alexandru. Deci, evreii, voind să facă ceva rău creștinilor, s-au înarmat toți și, într-o noapte, au făcut un zgomot mare, alergând pe drumuri și zicând pe la casele creștinilor: "Săriți, că arde biserica lui Alexandru".

Creștinii, auzind, au alergat îndată cu sârguință să stingă focul. Evreii, văzând aceasta, au sărit asupra creștinilor, începând a-i tăia pe unul cu sabia, pe altul cu cuțitul, pe altul îl ucideau cu sulița, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mână; încât, în acea noapte, au ucis mare mulțime de creștini. Sfântul Chiril, aflând dimineața de întâmplarea aceea, s-a mâhnit foarte tare și căuta judecată asupra evreilor de la eparhul cetății, care se numea Orest. Dar eparhul, deși era creștin, însă, fiindcă avea oarecare vrajbă asupra sfântului, era de partea evreilor ucigași. Atunci dumnezeiescul Chiril, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a luat cu el mulțime de creștini și au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuințele lor le-au surpat și le-au ars împreună cu sinagoga lor. Eparhul, aflând de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului și a început a face rău rudeniilor și prietenilor sfântului; încât și pe gramaticul Ierax, bărbat renumit și cinstit, l-a bătut fără de milă și l-a dezbrăcat în priveliște.

De atunci se afla între sfânt și între eparh, mare neînțelegere și neunire, pentru că sfântul părtinea pe creștini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare tânărului împărat Teodosie, despre pricina aceasta și așteptau să vină poruncă de acolo.

După aceasta, a urmat în Alexandria și o altă întâmplare rea, care s-a făcut pricină de ucideri și de mare tulburare. Iată care este:

În cetatea Alexandria, era o fecioară filosoafă, fiica lui Teona filosoful, care se numea Ipatia, fată binecredincioasă și îmbunătățită. Ea învățase filosofia din tânără vârstă de la tatăl său, sporind atât de mult în filosofie, încât întrecea cu înțelepciunea pe toți filosofii vremii de atunci. Despre dânsa scrie și înțeleptul Sinesie, episcopul Chirinei, lăudând-o cu cuvinte alese. Ea își păzea fecioria curată, nevoind să se însoțească cu bărbat; pe de o parte pentru dragostea lui Iisus Hristos iar pe de alta, să poată fără de tulburare să se îndeletnicească cu cărțile filosofiei.

Pentru aceea, bărbații cei râvnitori de înțelepciune, alergau în Alexandria din toate părțile, ca să audă înțelepciunea filosoafei Ipatia. Toți clericii și boierii și întreg poporul o cinsteau și ascultau cu dragoste sfaturile și dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci, această filosoafă, voind să facă pace între patriarh și eparh, se ducea cu multă blândețe și smerenie, uneori la unul, alteori la celălalt și, cu cuvintele cele înțelepte și pricepute, i-a înduplecat pe amândoi să se împace. Preasfințitul patriarh căuta mai înainte de aceasta să se împace cu eparhul; dar acela, fiind rău, pătimaș și pomenitor de rău, nici nu voia să audă de pace.

Într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, niște oamenii răi care nu doreau pacea eparhului și a patriarhului, au năvălit asupra ei fără de veste și, trăgând-o cu sila afară din caretă, i-au sfâșiat hainele și au bătut-o fără de milă, până ce au omorât-o. Ei nu s-au săturat numai de acea răutate a lor, ci, cu neomenia și cu nemilostivirea lor de fiară, au năvălit asupra trupului celui mort al fecioarei l-au tăiat bucăți și l-au ars în locul ce se numea Chinar.

Înștiințându-se toți alexandrinii de această jalnică ucidere și rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales înțelepții cei iubitori de învățătură. S-au mai înștiințat încă de tulburarea aceasta și monahii care locuiau în muntele Nitriei și, umplându-se de râvnă, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorându-se în Alexandria, în ajutorul și apărarea patriarhului, au găsit pe drum din întâmplare pe eparhul în caretă și îndată au început a striga, ocărându-l și numindu-l slujitor de idoli, fiindcă mai înainte era elin, iar acum luase botezul în cetatea lui Constantin.

Unul din monahii aceia, fiind mai mânios, a aruncat o piatră asupra eparhului și l-a lovit în cap. După aceea, adunându-se mulțime de popor, a alungat pe acel monah și au scăpat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie și l-au dus la eparh. Acela, socotind că sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie și atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetății, încât l-a omorât. Sfântul, înștiințându-se de acest lucru, s-a mâhnit și a trimis de a luat trupul monahului și l-a îngropat cu cinste.

Toate acestea au dat îndrăzneală evreilor, pe care îi izgonise sfântul din Alexandria, după cum am zis. Ei și-au făcut mai întâi o sinagogă acolo unde se aflau, apoi ucigașii de Hristos și urâtorii de Dumnezeu au îndrăznit de au făcut și acest lucru prea fărădelege, spre ocara și rușinea lui Hristos și a creștinilor. Au făcut o cruce lungă, au prins un copil al unui creștin oarecare, pe care, dezbrăcându-l, l-au răstignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subțiri; apoi după ce au râs mult de dânsul, au scuipat în fața lui și l-au batjocorit întocmai cum părinții lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urmă de toate l-au bătut atât de mult până ce l-au omorât. Astfel acest copil binecuvântat s-a făcut părtaș și următor al patimilor Domnului.

Dumnezeiescul Chiril, înștiințându-se de toate acestea s-a plâns împăratului; care, deși cu întârziere, însă a judecat cu dreptate. Împăratul a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor să-i muncească foarte tare, iar pe eparhul Orest l-a scos din dregătoria sa. Scăpându-se Sfântul de tulburările cele mai de sus și de smintelile acestea, își păstorea turma lui cea cuvântătoare cu sârguință și cu plăcere de Dumnezeu, ca un păstor adevărat, având pace câtăva vreme.

Însă diavolul, vrăjmașul păcii, al adevărului și izvorul tuturor răutăților, n-a lăsat pe Sfântul Chiril și pe ceilalți creștini să se bucure multă vreme de această liniște; că a pornit război mare și tulburare în toată Sfânta Biserică a lui Hristos, cu hulitorul eres al răucredinciosului Nestorie, asupra căruia se cădea să se nevoiască dumnezeiescul Chiril, apărătorul dreptei credințe. Acest Nestorie răucredincios, după ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol și ales patriarh după Sesinie, la începutul patriarhiei lui se arăta pe dinafară dreptcredincios în credință și nimic nu zicea împotriva acesteia; însă, în inima sa, ticălosul era eretic, numind pe Stăpânul Hristos "numai om, nu și Dumnezeu", iar pe Născătoarea de Dumnezeu numind-o, nu Născătoare de Dumnezeu, ci "Născătoare de Hristos".

Astfel și cei de un cuget cu Nestorie, adică episcopul Dorotei, cel care locuia împreună cu el, și preotul Anastasie, aceștia au început mai întâi să semene eresul întocmai ca niște neghină printre grâu. Episcopul Dorotei, învățând pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetății lui Constantin, a strigat și a zis acest cuvânt hulitor: "Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema". Iar Anastasie patriarhul, propovăduind în popor, a zis: "Să nu numească cineva pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era ființă de neam omenesc. Și, din trupul omului, cum este cu putință să se nască Dumnezeu?" Aceste cuvinte hulitoare dacă le-a auzit poporul, a început să se tulbure; și, pentru ca să se adeverească, au întrebat pe patriarhul Nestorie despre acestea. Dar ereticul Nestorie n-a mai putut să ascundă în inima sa otrava eresului; deodată a început a aduce hule împotriva lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, zicând: "Eu nu voi numi Dumnezeu, pe Acela care s-a zămislit în pântece de femeie și a așteptat un număr de zile și de luni, până să se nască; nici nu voi numi Născătoare de Dumnezeu, pe femeia care a născut om cu trup din firea sa".

De atunci înainte, au început în popor să se nască prigoniri și împerecheri, adică, unii se împotriveau eresului lui Nestorie și-l urau, iar alții se împărtășeau cu el și primeau învățătura lui. Aceste împerecheri se făceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toată lumea și la fiecare breaslă a credincioșilor. Acel eretic, Nestorie, împreună cu următorii lui au scris cărți și le-au trimis pretutindeni, chiar și până în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci, acel blestemat a atras la rătăcirea lui atât de mulți, încât făceau parte cu el clerici, monahi și mireni. Astfel, după cum mai înainte Arie a sfâșiat de sus haina lui Hristos cea țesută, tot așa și Nestorie a sfâșiat toată plinirea Bisericii în multe părți.

Înștiințându-se de toate acestea, Sfântul Chiril din Alexandria s-a mâhnit foarte mult, ca un rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu ce era. Deci, s-a înarmat ca să dea război pentru cinstea lor și s-a pregătit, ca un păstor adevărat, să izgonească lupul cel răpitor din staulul oilor celor cuvântătoare. Sfântul Chiril a scris mai întâi scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frățească, să lepede niște socoteli ereticești ca acestea și, cu schimbarea lui în dreapta credință, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credință. Răucredinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chiril, nu numai că nu s-a îndreptat, ci mai rău s-a făcut, sârguindu-se să întindă și mai mult eresul său; iar pe cei ce se împotriveau rătăcirii lui, clerici și monahi, îi muncea cu diferite feluri de munci. Contra Sfântului Chiril se mânia cu multă mândrie, numindu-l eretic și grăind contra lui multe clevetiri mincinoase și nedrepte și le semăna în popor.

Sfântul Chiril, văzând calea pe care a apucat Nestorie, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris și clerului din Constantinopol și împăratului; apoi a mai scris și lui Celestin, episcopul Romei, și celorlalți patriarhi; de asemenea, a scris și la diferite cetăți și laturi, dregători și boieri. Chiar și la mulți pustnici și monahi nu s-a lenevit fericitul a scrie, arătându-le din dumnezeieștile Scripturi, cât este de pierzătoare și vătămătoare de suflete rătăcirea lui Nestorie, îndemnându-i pe toți să se păzească de eresul acela ca de niște otrăvuri aducătoare de moarte. Mai pe urmă, eresul lui Nestorie creștea din zi în zi tot mai mult și sporea din ce în ce mai rău. Deci, dezbinarea Bisericii fiind mare și mulți din episcopi vătămându-se de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânăr, dreptcredinciosul împărat, vrând să îndrepteze aceste sminteli și să curețe Biserica lui Hristos și grâul credinței de mărăcinii și neghinele rătăcirii lui Nestorie, a poruncit să se adune în Efes la anul 431 al treilea sinod a toată lumea.

Deci, s-au adunat două sute și mai bine de episcopi din toată lumea; iar câți nu puteau să meargă singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, aceștia și-au trimis delegații lor. De aceea și Celestin, episcopul Romei, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrânețe și slăbiciune, a scris Sfântului Chiril să țină locul lui în sinod. Deci, cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chiril, ca locțiitor al episcopului Romei și ca patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, și al treilea, Memnon al Efesului. Deci, fericitul Chiril, aflându-se cel dintâi șezător pe scaun în sinodul acesta a toată lumea, a propovăduit împreună cu ceilalți părinți și a învățat:

"Domnul nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu". Pentru aceea, s-a făcut mare bucurie la toți credincioșii și tot poporul cetății bătea din palme de bucurie și zicea într-un glas: "Nu este mare Artemida efesenilor, după cum s-a zis de demult, ci este mai mare Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu". Iar pe Nestorie, Sfinții Părinții ai acestui sinod l-au anatemizat și l-au caterisit ca pe un eretic și hulitor. Dar, fiindcă el nici așa nu se liniștea, ci propovăduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit în Tason - după cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, căruia pe turcește îi zicea Iprim.

Pierzătorul Nestorie, aflându-se acolo, și-a luat dumnezeieștile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit și a fost mâncată de viermi; tot asemenea a putrezit tot trupul lui. Iar în Tebaida cea de sus, ticălosul Nestorie a suferit moarte înfricoșată și dureroasă, asemenea cu a lui Arie; fiindcă, pe când avea ieșirea afară, a început a vorbi contra lui Hristos și contra Născătoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit și s-au vărsat toate măruntaiele lui tocmai în ceasul necurățeniei; și acolo și-a dat sufletul acel om rău, după cum povestește Sfântul Gherman al cetății lui Constantin.

O necinste și o pedeapsă ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a luat mare cinste de la sfântul al treilea Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zinon în cuvântul de laudă pe care îl împletește Sfântului Chiril și care se găsește în cărțile scrise cu mâna lui, părinții celui de-al treilea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească judecător al lumii și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subțire ca o basma. Acestea arată întâi judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind toată lumea printr-o singură și dreaptă credință, care era în acel timp împărțită de eresul lui Nestorie; și al doilea, giulgiul cel subțire arată iscusința minții și socotelilor Sfântului cu care a întărit și a explicat unirea acea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta, se arată împreună și o față a lui Hristos și două firi ale Lui.

Acestea le-a povestit cuvântul pe scurt și cu puține vorbe, dar n-a fost așa; pentru că, până să se adune sinodul cel mai sus zis ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credință, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală totdeauna. Căci a luat multe clevetiri neadevărate și goniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutați de dregătorii cei lumești, au făcut adunarea lor și au declarat mincinos și eretic pe dumnezeiescul Chiril. Ei erau de un gând și cu Apolinarie, care se lepădase de adevărata omenire a lui Hristos, fiindcă ziceau că Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul minții. Deci, ei au osândit pe Chiril ca pe un eretic, pârându-l împăratului prin scrisorile lor. Și atât de mult au umblat cu pârile și prihănirile lor, încât au întărâtat pe împărat cu urgie asupra Sfântului, din care pricină a fost aruncat în temnița din Efes, purtând fiare și nevoindu-se pentru adevăr împreună cu Memnon al Efesului.

După aceea împăratul, cercetând cu deamănuntul și găsind că toate acele pâri au fost mincinoase și aflând nevinovăția Sfântului, toate acele au smerit pe eretici și i-au izgonit, iar pe Sfântul Chiril împreună cu cei de un gând cu dânsul, i-au pus iarăși în scaunele lor; și astfel răbdarea și blândețea au fost încununate cu laude.

Pentru ca să înțeleagă fiecare cât de urât a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotriva căruia s-a luptat atât de mult dumnezeiescul Chiril, este bine să spunem aici și istoria pe care o povestesc părinții Limonariului, Sofronie și Ioan, unde ei scriu astfel: "Am mers la părintele Chiril, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: "Într-una din zile, am văzut în somn pe Sfânta Maria Născătoarea de Dumnezeu, cu fața luminată, cu haină roșie și, împreună cu dânsa, doi bărbați cu sfințită cuviință, care stăteau afară de chilia mea. Eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu, iar cei doi bărbați care erau cu dânsa, erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Dar Născătoarea de Dumnezeu n-a voit nicidecum și, fiindcă eu am rugat-o cu stăruință, am zis: "Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine", și alte asemenea. Ea, căutând spre mine, mi-a spus: "Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa".

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început a plânge și a mă mâhni pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afară de mine singur, mă gândeam, ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea s-a întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. Citind în ea, am aflat la sfârșitul cărții două cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu; deci pe acela îl aveam în chilia mea.

Atunci am dat cartea înapoi la acela care mi-o dăduse, zicându-i: "Ia-ți cartea ta, frate, că din ea mai mult am păgubit decât am folosit". Iar acela, întrebându-mă și aflând cauza acelei pagube - fiindcă i-am povestit vedenia -, s-a umplut de râvnă dumnezeiască și, îndată, a tăiat din carte acele cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu".

Nu se cuvine să tăcem și aceasta: Sfântul Chiril, cel mai desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de procopsit în sfințenie, avea încă și o oarecare prihană în dânsul, nu din răutate și cunoștință, ci din oarecare prindere în minte și necunoștință a adevărului. Numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă, precum zice Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar sfinții, oricât de îmbunătățiți ar fi ei, cu toate acestea sunt supuși, ca și oamenii la neputința omenească și cad sub oarecare patimi omenești. De aceea și Sfântul Chiril, ca un om avea oarecare patimă omenească, însă a îndreptat-o pe aceasta într-un chip minunat. Care era patima și care a fost îndreptarea ei? Ascultați: Marele Chiril, având rudenie și unchi pe patriarhul Teofil, vrăjmașul Sfântului Ioan Hrisostom, credea de adevărate mincinoasele prihăniri pe care le grăia Teofil contra vrăjmașului lui, Hrisostom, nu din răutate, precum s-a zis mai sus, ci din neștiință și din nerăutate, precum este scris: Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul. Deci, din aceste două pricini, a luat dumnezeiescul Chiril presupus rău asupra preasfințitului și dumnezeiescului părinte Ioan Hrisostom, de unde se mânia asupra lui, nu numai când trăia, ci și după moartea lui. Pentru aceasta, nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnicele celorlalți binecredincioși patriarhi, precum era și este obiceiul.

Deci, a scris către dumnezeiescul Chiril, Apotic, cel ce a fost după Arsachie patriarh al Constantinopolului, arătând că și el a fost unul din vrăjmașii lui Hrisostom; dar mai pe urmă, socotind nevinovăția și curățenia acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Hrisostom, împreună cu ale celorlalți sfinți; deci, sfătuindu-l pe Sfântul Chiril frățește, l-a rugat să facă și el asemenea, să scrie numele lui Hrisostom în pomelnic și să-l pomenească. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, nevoind să prihănească sinodul ce s-a ținut împotriva lui Hrisostom pe vremea lui Teofil.

A mai scris după aceasta către dumnezeiescul Chiril și Sfântul Isidor Pelusiotul, ca unul ce era rudă cu el și mai bătrân cu vârsta. Acela îl sfătuia cu îndrăzneală dar și cu multă blândețe cum că, nedrept și fără de socoteală ține mânie contra Sfântului Ioan Hrisostom și cum că nu se cuvine fără de greșeală să judece cineva din oameni, mai înainte de a nu fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie ca și cum ar fi de față, Sfânta Scriptură zice că s-a pogorât din cer singur la cetățile dimprejurul Sodomei, ca să vadă dacă cu adevărat au păcătuit sodomitenii, așa după cum strigarea Sodomei se suie înaintea Lui; iar de nu, să știe: Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulțit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșește după strigarea lor care vine către Mine; iar de nu, să știu. Aceasta a făcut-o Domnul Cel a toate văzător, ca să ne dea pildă să nu credem îndată cuvintele pârâtorilor, ci singuri să cercetăm mai înainte până ce ne vom încredința desăvârșit, de este adevărat, așa după cum auzim. Deci, și ție - zice către dumnezeiescul Chiril -, ți se cuvine să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie.

Mulți din cei ce au fost împreună cu tine la sinodul din Efes te spun pe față cum că te mânii cu nedreptate asupra nevinovatului Ioan și, fiindcă ești nepot al lui Teofil, urmezi în toate așezării aceluia. Deci, precum acela și-a declarat nebunia pe față, izgonind din scaunul său pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu, așa faci și tu; prihănești și gonești slava celui gonit, cu toate că acum este mort".

Altădată, Sfântul Isidor a scris altă epistolă, către același dumnezeiesc Chiril, în care zicea acestea: "Mă înfricoșează pildele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să-ți scriu cele ce îți sunt de trebuință. Dacă eu îți sunt părintele tău - precum mă numești -, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, că nu a pedepsit precum se cădea pe fii săi care au păcătuit. Iar dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez să nu mă ajungă pedeapsa aceea pe care a luat-o Ionatan, fiul lui Saul; căci, putând să oprească pe tatăl său să nu caute vrăji, nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu osândit, îți zic ție acelea care-ți sunt spre folosul tău; să nu te osândești și tu de la Dreptul Judecător Cel necăutător în față, ascultă-mă pe mine: leapădă-ți mânia care o ai asupra celui mort și să nu tulburi Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniște".

În alt loc al epistolei sale zice: "Mă întreb pentru ce și cum s-a izgonit Ioan? Însă eu nu voiesc să-ți răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și prihănesc pe ceilalți. Aceasta îți zic ție, cum că mulți din cei fărădelege, cu mare nedreptate și-au săvârșit răutatea lor asupra dreptului acela. Deci, în puține cuvinte, îți arăt starea Egiptului cu care te învecinezi. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriți i-a văzut cu bine; iar pe israilitenii care se osteneau i-a muncit. El n-a plătit lucrătorilor care zideau cetatea Egiptului. În niște lucruri ca acestea Egiptul îndeletnicindu-se, a odrăslit pe Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gând cu el, a urât și a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și propovăduitorul Domnului. Dar casa lui David crește și se întărește și mai mult; iar casa lui Saul se micșorează și se împuținează precum vezi.

Dumnezeiescul Chiril, citind scrisorile acestea ale Sfântului Isidor, a început a-și cunoaște greșeala și a se îndrepta. Deci, atunci a cunoscut adevărul și de atunci s-a îndreptat desăvârșit, de când a văzut vedenia care urmează: Sfântului Chiril i s-a arătat odată într-un vis, că se află într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alți minunați și slăviți bărbați ai Vechiului Testament. Asemenea vedea într-însul și pe mulți sfinți care făceau parte din Noul Testament al Sfintei Evanghelii. În locul acela, a văzut și o biserică minunată, a cărei frumusețe era neîntrecută; iar înăuntrul bisericii se auzea o mulțime multă de popor, care cânta cu dulce melodie. Intrând și sfântul în biserică, cu totul s-a înspăimântat cu mintea de vederea celor de acolo și s-a umplut cu totul de bucurie și de dulceață în inima sa. Căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu înconjurată de mulțime de sfinți îngeri și strălucită cu slavă negrăită de jur împrejur. Mai vedea și pe Sfântul Ioan Hrisostom stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu, ținând în mâini cartea învățăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom mai erau și mulți alți bărbați slăviți, care stăteau lângă dânsul ca niște slujitori înarmați toți, ca și cum ar fi vrut să facă o izbândă oarecare.

Dumnezeiescul Chiril, văzând acestea, dorea a merge să se închine Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, chiar a și alergat la ea ca să i se închine; dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu purtătorii săi de sulițe, au alergat împotriva lui cu mânie și, nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar și din biserica aceea l-au izgonit. Sfântul Chiril, în vremea când stătea cutremurat și se socotea în sine cum se mânia contra Sfântului Ioan Hrisostom și cum l-a izgonit din biserică, iată a auzit pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiință a luat contra lui presupus rău: "Iartă pe Chiril - a zis Născătoarea de Dumnezeu către Sfântul Ioan -, căci din necunoștință a luat presupusul cel rău pentru tine și se va arăta că din neștiință a câștigat acest presupus rău, după ce îl va cunoaște". Dar Ioan se arăta că nu primea să-l ierte.

Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Sfântul Ioan: "Pentru dragostea mea, iartă-l. Căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, ocărând și rușinând pe Nestorie, ocărâtorul meu; iar pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă oamenilor! Iartă-l pentru mine, căci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocărâtorul Nestorie rușinându-l și pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă!" Acestea auzindu-le Hrisostom de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit și, fiind chemat înăuntru, a îmbrățișat pe Sfântul Chiril, ca un prieten pe prietenul său, și de dragoste îl săruta cu iubire frățească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat și s-au împrietenit amândoi sfinții între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Deci, Sfântul Chiril, deșteptându-se și socotind cu de-amănuntul această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur se certa pe sine; căci atâta vreme a avut patimă deșartă și nesocotită, contra unui bărbat preasfânt și bineplăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea, adunând îndată pe toți episcopii Egiptului, au făcut praznic mare și sărbătoare Sfântului Ioan Hrisostom, a scris numele lui în diptică și-l pomenea împreună cu sfinții cei mari. În fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de laudă; iar Gheorghe, patriarhul Alexandriei, i-a scris viața lui, din care, mai pe urmă, a scris și a alcătuit viața Sfântului Ioan Hrisostom, care se află în tomurile lui. Astfel s-a ridicat pata aceasta deasupra sfințeniei dumnezeiescului Chiril.

De atunci, fericitul Chiril și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale cu petrecere minunată, păstorind turma sa cea cuvântătoare la pășunea cea aducătoare de viață, povățuindu-i pe toți la calea mântuirii cu mare înțelepciune și cu știință duhovnicească, întorcând din rătăcirea diavolului pe cei rătăciți. Dovadă învederată a înțelepciunii și a științei sale este povestirea sa care urmează și pe care voim să o adăugim aici ca pe o îndulcire a ascultătorilor și astfel vom da sfârșit povestirii sale.

Părintele Daniil ne spune în Pateric, cum că în părțile cele mai de jos ale Egiptului era un bătrân cuvios, adică cu petrecerea sfânt, dar prost și greoi la minte. Pentru aceea, din prostimea lui, socotea și zicea că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemând la sine pe bărbatul acela și înștiințându-se că face semne și minuni și orice va cere de la Dumnezeu îi arată lui, a uneltit o înțelepciune ca aceasta. El a zis cu blândețe către bătrân: "Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând iarăși îmi zice, că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci, pentru aceasta am îndoială. Pentru aceea te-am chemat, să-ți spun ca să te rogi lui Dumnezeu, să-ți descopere adevărul, ca să mi-l arăți și mie". Bătrânul, auzind aceasta și bizuindu-se pe înțelegerea sa, a răspuns cu blândețe dar și cu îndrăzneală: "Lasă-mă, stăpâne, ca pentru aceasta să mă rog lui Dumnezeu trei zile, și orice-mi va descoperi, voi arăta-o și marii tale sfințenii".

Deci, bătrânul, ducându-se în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu să-i arate ce a fost Melchisedec. Descoperindu-se adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: "Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu". Iar sfântul i-a zis: "Și de unde știi, părinte?" Bătrânul i-a răspuns: "Dumnezeu mi-a arătat pe toți patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toți aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a venit să treacă Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: "Iată, acesta este Melchisedec!" Deci, m-am încredințat cu adevărat, stăpâne, că desăvârșit este așa". Atunci, Sfântul Chiril, mulțumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte mult că a izbăvit pe acel bătrân din rătăcire și l-a eliberat cu pace. Deci, bătrânul, ducându-se, a mărturisit tuturor că Melchisedec este om iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o înțelepciune ca aceasta și cu astfel de meșteșug duhovnicesc al sfântului, s-a povățuit bătrânul cel prost la cunoștința adevărului.

Sfântul Chiril, a trăit pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe cărți folositoare de suflet și credincioase, dintre care cele mai alese sunt: Comorile și Explicările la Sfânta Scriptură cea Veche și curățind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se prăznuiește adevărata lui pomenire. Căci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfârșitului său, ci pomenirea mergerii lui din Alexandria la Efes. Această mergere a lui s-a judecat vrednică de praznic; căci a stat pricină de multe bunătăți pentru Biserica lui Hristos, fiindcă prin ea s-a adunat Sfântul Sobor al treilea a toată lumea, eresul cel hulitor al lui Nestorie s-a izgonit și dreapta credință s-a propovăduit lumii. Astfel, Sfântul Chiril nevoindu-se cu buna nevoință credința cea dreaptă întărind-o la sinod, împăcând lumea și liniștind-o de tulburări, curățind turma sa de eresuri și viața sa împodobind-o cu fapte mari și bune, s-a dus să-și ia cununa pregătită lui de puitorul de nevoințe Hristos, precum și plată pentru osteneală.

Lângă el, la moartea Sfântului Chiril, a stat chiar Doamna și Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și a cercetat pe robul său cu sârguință; căci el, în viața sa, a slujit ei cu credință și mult s-a nevoit fericitul pentru cinstea ei. El acum se află în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toți sfinții cei din veac. Dar mai ales cu cel desăvârșit și iubit prieten, cu dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, stă fără mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat și a pătimit rău. Și neîncetat roagă pe Preasfânta și cea deoființă Treime pentru toți creștinii, ca să dobândească și ei împărăția cerurilor. Pe care, facă Dumnezeu ca să o dobândim și noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.