Viața Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare

 Viața Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare

20 ianuarie

(Scrisă de Chiril monahul)

Eftimie, cetățeanul cel ceresc, era fiu al împăraților care se numeau Pavel și Dionisia, care erau oameni de bun neam și împodobiți cu toată fapta bună cea după Dumnezeu; având ca patrie și locuință Melitine, Mitropolia cea vestită a armenilor. Deși, fericita Dionisia a trăit destui ani împreună cu bărbatul ei, dar fiind stearpă, nu năștea. Pentru aceea, în mare mâhnire petrecând amândoi, multă vreme s-au nevoit, rugându-se lui Dumnezeu să li se dăruiască fiu.

Deci, mergând în apropiere de cetate, la biserica cea sfințită de acolo a sfântului, slăvitului și bunului biruitor Mucenic Polieuct, a stăruit zile multe în rugăciune, după cum spune cuvântul de la cei vechi. Și într-una din nopți rugându-se ei singuri, li s-a arătat oarecare vedenie, zicându-le: "Veseliți-vă, veseliți-vă, pentru că iată v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin nașterea lui, dăruiește Dumnezeu veselie Bisericilor Sale". Iar ei însemnând vremea vedeniei, s-au întors la casa lor; și din vremea zămislirii, cunoscând ca adevărate cele ale vedeniei, cum s-a născut copilul, l-au numit Eftimie, care se tălmăcește veselie, făgăduind a-l afierosi lui Dumnezeu. El s-a născut, precum am aflat, în luna august, în anul al patrulea al stăpânirii lui Grațian (367-383).

Iată că vedenia este adevărată, cei ce citesc să înțeleagă. Pentru că sfintele Biserici 40 de ani fiind întru mâhnire și apărătorii dreptcredincioși prigonindu-se, iar arienii, pe vremea lui Constanțiu (337-361), luptând împotriva dreptcredincioșilor, ca și pe vremea lui Iulian (361-363) și a lui Valens (364-378), care a împărățit după aceea în Răsărit, atunci Eftimie, cel cu numele veselie, toate supărările sfintelor Biserici le schimba întru veselie.

Neîmplinindu-se a cincea lună, s-a ridicat luptătorul de Dumnezeu Valens și, prădând barbarii Tracia, el s-a oștit asupră-le. Dar în puțină vreme făcând bătălia, Valens a pătimit pedeapsa de la Dumnezeu, pentru că în oarecare sat lângă Adrianopol din Tracia, desăvârșit fiind biruit și el fugind, barbarii l-au ars împreună cu satul unde era, neîmplinindu-se încă întâiul an de la nașterea lui Eftimie.

După trei ani, tatăl său Pavel și-a sfârșit viața, iar fericita Dionisia avea un frate bun cuvântător, care se numea Eudoxiu. Acesta fiind sfetnic și mijlocitor la marele Otreie, care întru acea vreme îndrepta Sfânta Biserică din Melitine, și care a strălucit la sfântul Sinod din Constantinopol, a adus pe copil la el, împlinind făgăduința și ca o jertfă bine primită, afierosindu-l lui Dumnezeu, după cum mult vestita Ana a adus pe Samuil. Iar preasfințitul episcop Otreie, văzând pe copil și auzind de la scolasticul Eudoxiu vedenia cea arătată părinților și cum că mai înainte de naștere maică-sa l-a făgăduit lui Dumnezeu, și apoi s-a făcut zămislirea prin rugăciune, minunându-se, a zis: "Într-adevăr, s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste tânărul acesta".

Deci, primindu-l pe copil, botezându-l și tunzându-l anagnost al bisericii celei de sub dânsul, l-a luat în episcopie, și-l creștea, făcându-l ca un fiu al său. Iar pe fericita Dionisia, ca una ce se afla în slujba lui Dumnezeu, a hirotonisit-o diaconiță a preasfintei Biserici. Deci, Eftimie numărându-se în bisericescul catalog, și Teodosie cel Mare (379-395) luând sceptrul împărăției grecilor, printr-însul a dăruit Dumnezeu grecilor și sfintelor biserici dumnezeiesc dar, plin de toată veselia; căci se cădea a se împlini vedenia arătată părinților pentru dânsul.

Trecând puțină vreme, și înțelegând episcopul că a trecut de vârsta copiilor și că trebuie a se îndeletnici cu învățătura, l-a dat dascălilor, pentru a învăța Sfintele Scripturi. Și erau atunci între anagnoști doi tineri de bun neam, cu întreaga înțelepciune împodobiți și cu toată priceperea încuviințați, apoi iscusiți în Dumnezeiasca Scriptură și la învățătura cea din afară, care se numeau Acachie și Sinodie; și care, după multe pustnicești nevoințe, au primit arhieria sfintei biserici din Melitine, la vremea lor.

Aceștia, primind din mâna episcopului pe Eftimie, l-au învățat desăvârșita cucernicie și în puțină vreme pe mulți din cei de o vârstă cu el i-a întrecut cu iubirea de învățătură. Pentru că osârdia lui era mai presus de vârstă, încât se minuna Acachie de socoteala minții lui cea luminată. Deci, sfințitul acesta tinerel primea învățătura cea bună și curată, pe care Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie o numește învățătura de ziuă - cum a zis dumnezeiescul David -, opusă celei de noapte. Apoi, învățând Dumnezeieștile Scripturi, dorea a fi următor al dumnezeieștilor și îmbunătățiților bărbați, dar se întrista când unii cântau deșertăciuni și se depărtau de la dumnezeieștile cuvinte. Iar pildele lui Acachie, dascălul, urmându-le, nicidecum nu făcea pomenire de hrană de multe feluri.

Dar nu dorea nici slavă deșartă, nici nu lipsea gura lui de la doxologia lui Dumnezeu, ci săvârșea slujba pravilei cu frică și cu umilință la vremea rânduită, aducându-și aminte că se cuvine a sluji lui Dumnezeu cu frică și cutremur, iar nu cu râs și cu șoptire, făcând sfânta biserică loc de asmodie; căci se cuvine cu cucernicie a intra în biserică cel ce voiește a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune. Iar în vremea liberă se îndeletnicea acasă în rugăciune și în cântare de psalmi și în citirea dumnezeieștilor cuvinte, petrecând toată ziua și toată noaptea; știind că cel ce cugetă în legea Domnului ziua și noaptea va fi ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa.

Deci, da lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi, pentru că în vreme de ispită slujea lui Dumnezeu cu dragoste și răbdare, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea; apoi venind gânduri asupra lui de dezmierdare trupească, iarăși odrăslea într-însul întreaga înțelepciune. Pentru că de înțelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei.

Eftimie astfel nevoindu-se multă vreme, a ajuns la desăvârșirea faptelor bune; iar iconomia lui Dumnezeu astfel înțelepțindu-l și prin multe din acestea făcându-l cunoscut, s-a făcut vestit din început. Fiind crescut precum s-a zis, apoi trecând prin toate treptele bisericești, episcopul din vremea aceea îl hirotonisește fără de voie preot al preasfintei biserici din Melitine. După aceea, i se încredințează a purta grijă și a fi proestos al mânăstirilor celor dimprejurul cetății. Această grijă i s-a dat lui, fiindcă din copilărie era iubitor de monahi; și fiindcă dorea liniștea la Mânăstirea Sfântul Polieuct și la a sfinților 33 de mucenici, acolo a petrecut vremea cea multă.

În zilele Sfântului și Marelui Post se ducea în muntele ce era pustiu atunci, iar acum s-a zidit într-însul o mânăstire minunată, aproape de cetate, care de cei ce locuiesc aproape se numește a "Înălțării". Această pustie o iubea din ziua dumnezeieștilor arătări (Bobotează), până la sărbătoarea Paștilor, urmând filosofia lui Ilie și a lui Ioan. Pentru aceasta, precum s-a zis, i s-a dat în mână grija și cârmuirea monahilor celor de acolo, iar această grijă socotind-o împiedicare a faptei bune, urâtorul de slavă și iubitorul de Dumnezeu Eftimie a ieșit din cetate și s-a dus spre Ierusalim, poftind a locui în pustia de acolo.

Acest mare părinte Eftimie, povățuindu-l Sfântul Duh, a venit în Ierusalim la 29 de ani ai vârstei sale, închinându-se Sfintei Cruci și Sfintei Învieri, cum și la celelalte cinstite locuri; apoi, mergând la purtătorii de Dumnezeu părinți, cei de prin pustie, și învățând fapta bună și petrecerea fiecăruia și într-al său suflet pecetluind-o, a venit la lavra Fara, - ce se afla de șase stadii de la sfânta cetate; iubitor de liniște, a rămas într-o chilie pustnicească, afară din lavră, neavând nimic de ale acestui veac, pentru că a învățat a lucra împletituri, ca să nu îngreuneze pe cineva, ci mai vârtos dintr-ale sale osteneli să dea celui ce are trebuință. Și el lăsând toată grija pământească, o singură grijă avea, cum să placă lui Dumnezeu întru rugăciune și în posturi.

Însă de toată fapta bună purtând grijă, ca un bun lucrător de pământ, tăia spinii patimilor din rădăcină, curățând gândurile și toată înălțarea ce se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, împlinind acel glas proorocesc, care zice: Înnoiți-vă ogorul și nu semănați peste spini. El avea vecin pe un purtător de Dumnezeu ce se numea Teoctist, pe care iubindu-l atât de mult, s-a unit cu dânsul prin dragostea părintească, încât amândoi s-au făcut de o cugetare și de un obicei, ca și cum ar fi fost un suflet în două trupuri. Și vestind unul altuia scopul cel după Dumnezeu, ieșeau în fiecare an după a șaptea zi a sfintelor dumnezeiești arătări (Boboteaza), spre pustia lui Cutila, ferindu-se de orice întâlnire omenească și dorind în liniște a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune.

Și acolo petreceau până la sărbătoarea Stâlpărilor, necurmat trudindu-și trupul și robindu-l, spre a aduce sufletului hrana cea duhovnicească. În aceasta covârșea marele Eftimie pe toți cu răbdarea, cu blândețea și cu smerita cugetare a inimii. Pentru că a primit și darul Sfântului Duh, după cum dumnezeiescul cuvânt a zis: Spre cine voi căuta? Fără numai spre cel blând și liniștit și care tremură de cuvintele Mele.

De aici îndrăzneala lui cea către Dumnezeu îi creștea în fiecare zi. Și făcând cinci ani în Fara, a ieșit dimpreună cu fericitul Teoctist în vremea în care s-a obișnuit, spre Cutila; și trecând prin pustie, a venit la un pârâu înfricoșat, foarte adânc și anevoie de trecut. Aici văzând locul și înconjurând râpele ce se aflau în munte, ca povățuit de Dumnezeu, a găsit o peșteră minunată în râpa cea dinspre miazănoapte a pârâului și suindu-se cu osteneală ca pe perete, de-abia a putut a se urca la dânsa.

Apoi, bucurându-se ca de un loc pregătit lor de Dumnezeu, au locuit într-însa, hrănindu-se cu buruienile ce se găseau pe acolo. Iar peștera aceea fiind mai înainte locuință de fiare, apoi, domesticindu-se prin dumnezeieștile laude și prin neîncetatele rugăciuni ale cuvioșilor bărbați, a primit sfințire de biserică a lui Dumnezeu. Deci, când a binevoit Dumnezeu a-i arăta pe aceștia, a trimis niște păstori ai unuia care se numea Lazariul, spre a-și aduce turmele sale lângă acel pârâu.

Acei păstori văzând pe părinți arătându-se sus, în peșteră, atât de mult s-au spăimântat, încât s-au înfricoșat și au fugit. Părinții simțind temerea acelora, cu glas blând și liniștit chemând pe aceștia, le ziceau: "Nu vă temeți, fraților, suntem oameni ca și voi, dar pentru păcatele noastre locuim acest loc". Atunci păstorii îndrăznind, s-au suit la dânșii în peșteră și neaflând nimic de-ale acestui veac lângă dânșii, s-au dus la ale lor, minunându-se și vestind la ai lor; iar de atunci slugile Lazariului le slujeau lor. Apoi și părinții cei de la Fara căutându-i, să vadă unde sunt, adeseori veneau la dânșii.

Deci, mai întâi s-au lepădat de lume și au venit la dânșii doi frați, numiți Marin și Luca. Aceștia au fost învățați de marele Eftimie monahicește spre a fi sârguincioși ai petrecerii celei pustnicești; după aceea, în vremurile cele din urmă, au strălucit la cei dimprejur și au înființat mănăstire. Ei au adus pe Cuviosul Teodosie, care s-a făcut mare începător al vieții de obște a acestei pustii și arhimandrit. Dar în puțină vreme, străbătând vestea despre Eftimie, mulți se adunau la dânsul și auzind cuvântul lui Dumnezeu, pofteau a locui lângă dânsul.

Însă Eftimie fiind urâtor de slavă și iubitor de Dumnezeu și sârguindu-se a dobândi fericirea dintâi, împreună cu ceilalți, se depărta de acest lucru, ca de ceva străin și trimitea pe fiecare din cei care se lepădau de lume la fericitul Teoctist, rugându-l foarte mult să aibă grijă de ei; iar el ascultând aceasta, a primit și făcea toate după dorința marelui Eftimie. Deci, la început nu voia a face în locul acela viață de obște, ci lavră, după chipul celor de la Fara.

Dar fiindcă a văzut că nimeni nu poate veni noaptea la biserică, pentru că era precum mai înainte s-a zis, anevoie de umblat prin locul acesta, după suire, a făcut acolo viață de obște, având peștera ca biserică, în care liniștindu-se marele Efimie, era doctor de suflete, vindecând și mângâind pe fiecare. Și nici unul din frați nu tăinuia gândirea minții, dar și el având iscusire multă, îi învățase să se împotrivească oricărui gând străin, zicând: "Fraților, pentru ce ați venit a vă nevoi și nu vă îngrijiți de mântuirea voastră?" Se cuvine în fiecare ceas a ne trezi și a priveghea, pentru că se zice: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Iar aceasta s-o cunoașteți întâi, că se cade a nu avea voie cei ce s-au lepădat de viață, ci a ține smerita cugetare și ascultarea ca cea întâi rânduială; apoi a aștepta de-a pururea și a se îngriji de ceasul morții și de înfricoșata zi a judecății: a se înfricoșa de îngrozirea focului celui veșnic, și a dori slava Împărăției cerurilor.

Și zicea iarăși că monahii se cuvine a se osteni trupește, și mai ales cei tineri, pentru păzirea celor dinăuntru, aducându-și aminte de apostolul, care zice: Noaptea și ziua lucrez, ca să nu îngreunez pe cineva și mâinile acestea mi-au slujit mie, cum și celor ce erau împreună cu mine.

Este greu celor din lume ca, ostenindu-se în locul lor, să hrănească copii și femei, apoi să aducă și pârgă lui Dumnezeu și să facă bine după putere, apoi, pe lângă aceasta, li se cer și biruri; iar noi nici cele de nevoie trupului nu căutăm a le avea din lucrul mâinilor noastre, ci a culege osteneli străine, când mai ales poruncește apostolul: Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce.

Acestea învățând părintele nostru Eftimie, lumina pe frați. Și a poruncit să nu vorbească nimeni în biserică, în vremea pravilei, ba încă nici în trapeză, când mâncau frații; și nu-i plăcea când vedea pe vreun frate în chinovie, mai ales pe unul tânăr, vrând a se înfrâna mai mult decât obștea; pentru că zicea că înfrânarea cea bună cere a se împărtăși cineva de hrană cât de puțină în vremea mâncării, însă inima a o păzi și a da război în taină patimilor celor ascunse; căci arma monahului este cugetarea, dreapta judecată, smerita cugetare și ascultarea cea după Dumnezeu. Cu niște învățături ca acestea hrănindu-se frații, adunau roduri, după vrednicia chemării.

Cele despre Terevon cel bătrân, într-un glas mi-au povestit toți părinții cei vechi, dar mai cu de-amănuntul mi-a spus nepotul lui și cel de un nume cu el, vestitul în latura aceasta, adică începătorul saracinilor. Deci, acest bătrân Terevon, moșul celui tânăr, pe când era copilaș, fiind cuprins de boală, i-a paralizat toată partea cea dreaptă, de la cap până la picioare, și mulți bani cheltuind tatăl acestuia, care se numea Aspevet, nu i-au folosit nimic.

Acest Aspevet fiind elin, și aflându-se sub perși, s-a făcut prieten grecilor, într-un chip ca acesta: la începutul prigoanei ce se făcuse atunci în Persia, pe la sfârșitul împărăției lui Iezdegerd I, împăratul perșilor (399-421), vrând vrăjitorii a vâna pe toți creștinii, pe căpeteniile saracinilor cei de sub dânșii i-au pus pretutindeni în cale ca să nu scape la greci nimeni din creștinii cei din Persia. Aspevet fiind atunci căpetenie și văzând cruzimea și neomenia făcută creștinilor de către vrăjitorii din cetăți, n-a împiedicat să fugă pe unii din creștini; iar mai vârtos făcea împotrivă, fiind pornit de milostivire, măcar că avea credința elinească de la strămoși. Deci, fiind clevetit la împăratul Iezdegerd, a luat pe fiul său Terevon, care era jumătate paralitic, pe toate rudeniile și avuția sa, și a fugit la greci; apoi primindu-i Anatolie, voievodul de atunci al Răsăritului, i-au făcut prieteni grecilor, iar lui Aspevet i-a dat pe mână conducerea saracinilor din Arabia, care erau supuși grecilor.

Deci, cum s-a sălășluit în Arabia tânărul, având o vedenie în vis, a vestit pe tatăl său, iar acesta nelenevindu-se, a luat pe copil cu mulțime de barbari și cu multe slugi; apoi, purtându-se de credință, a venit la locul cel înștiințat în vis, unde locuiau cuvioșii bărbați Eftimie și Teoctist.

Frații văzând mulțimea barbarilor, s-au temut; iar fericitul Teoctist văzând temerea ucenicilor, s-a pogorât către barbari și a zis: "Cine sunteți și ce căutați?". Ei au zis: "Căutăm pe Eftimie, robul lui Dumnezeu". Cuviosul Teoctist le-a zis: "Până sâmbătă nu se întâlnește cu nimeni, căci se liniștește". Atunci Aspevet luând mâna marelui Teoctist, i-a arătat pe copil chinuindu-se; iar copilul arătând spre tatăl său, a zis:

"Eu de mai înainte primind boala aceasta în Persia, dar trecând prin toată știința doftoricească și iscodirea vrăjitorească, și nicidecum folosindu-mă, ci dimpotrivă, crescând durerea, am venit în cetatea aceasta, prin dumnezeiască umilință. Apoi într-o noapte mâhnindu-mă, gândind la această boală, îmi ziceam: "O! Tereve, unde este deșertăciunea vieții și tot meșteșugul doctoricesc? Unde este nălucirea vrăjitorilor noștri și puterea cinstirilor noastre? Unde sunt chemările și facerile de basme ale astronomilor și astrologilor? Unde sunt descântecele, farmecele și bârfirile? Iată nici una dintr-acestea n-are tărie, de nu-și va arăta Dumnezeu puterea".

Și acestea gândind, m-am îndreptat la rugăciune și cu lacrimi rugam pe Dumnezeu, zicând: "Dumnezeule cel mare și înfricoșat, cel ce ai făcut cerul și pământul, cu toată podoaba lor, dacă vei milui neputința mea și mă vei izbăvi din această patimă amară, mă fac creștin, lepădându-mă de toată fărădelegea și credința elinească. Și cum am pus acestea în mintea mea, m-am cuprins de somn și am văzut un monah cu barba până la mijloc, zicându-mi: "De ce pătimești?" Iar eu arătându-mi patima, el a zis: "Împlinește cele ce ai făgăduit lui Dumnezeu, și te vei vindeca pe tine". Apoi, zicând: "Câte i-am făgăduit lui Dumnezeu, le împlinesc, dacă mă voi vindeca de această patimă". După aceea, mi-a spus: "Eu sunt Eftimie, care petrec în pustia Răsăritului de la Ierusalim, la zece mile de pârâul cel dinspre apus al căii Ierihonitenilor; deci, de vrei a te vindeca fără zăbavă, vino la mine și te va vindeca Dumnezeu, prin mine". Sculându-mă, am povestit tatălui meu, și atunci lăsând toate, am venit la dânsul. Și vă rog, să nu ascundeți pe doctorul cel arătat mie de Dumnezeu".

Toate acestea le-a spus fericitul Teoctist marelui Eftimie, care se liniștea acolo și care socotind că este necuvios a se împotrivi dumnezeieștilor vedenii, s-a pogorât la dânșii și rugându-se mult și pecetluind cu semnul Sfintei Cruci pe Terevon, l-a făcut sănătos. Iar bărbații spăimântându-se de a sa grabnică și preaslăvită facere de minune, au crezut în Hristos, și căzând toți la pământ, se rugau a primi pecetea cea întru Hristos. Iar purtătorul de semne Eftimie, înțelegând că ei din suflet au crezut lui Hristos, a poruncit a se face o mică scăldătoare într-un unghi al peșterii, care și până acum se vede, și chemându-i, i-a botezat în numele Tatălui, al Fiului, și al Sfântului Duh.

Iar lui Aspevet i-a schimbat numele în Petru, căci pe el l-a botezat întâi și după el pe unul Marin, frate al femeii lui, amândoi fiind împodobiți cu pricepere și îndestulați cu bogăția. Și astfel luminând și întărind pe Terevon, cum și pe ceilalți, pe care ținându-i la sine 40 de zile, a liberat pe acești nepoți ai Sarei, pe care i-a făcut moștenitori ai făgăduinței, prin Botez. Dar Marin, unchiul lui Terevon, nu s-a mai depărtat de mânăstire, ci lepădându-se de lume, a rămas acolo toată vremea vieții sale și a bineplăcut lui Dumnezeu mult. Și având mulți bani, i-a dat spre a se zidi și a se îmbogăți mânăstirea.

Astfel, în puțină vreme a strălucit în locul acela, încât s-a auzit numele lui în toată Palestina și în eparhiile cele dimprejur. Iar părintele nostru Eftimie, văzând pe mulți că-l supără pentru tămăduire, și aducându-și aminte de liniștea cea mai dinainte, pe care o avea, când pustnicea deosebi, se întrista foarte mult și greu suferea; pentru că astfel mulți îl supărau și îl slăveau. Fiind în mâhnire cel numit cu numele veseliei, căuta să fugă pe furiș spre Ruva. Cunoscând aceasta fericitul Teoctist a pregătit pe frați să-l roage ca să nu-i părăsească; deci, vrând a-i mângâia, a făgăduit de astă dată că nu se va depărta.

Dar trecând puține zile și luând împreună cu sine pe unul mai tânăr, numit Dometian, fiind cu neamul melitinean, dar îmbunătățit cu viața, a ieșit din chinovie și s-a pogorât la Ruva; apoi trecând pustia cea dinspre miazăzi, pe lângă Marea Moartă, a venit la un munte înalt, despărțit de ceilalți munți, ce se chema al lui Marda, și găsind în el un puț cu apă, a zidit chilii; apoi a rămas acolo, hrănindu-se din buruienile ce se vedeau prin munte. Zidind aici mai întâi biserica, ce se păstrează până acum și așezând într-însa jertfelnic, a ieșit de acolo. Apoi a venit în pustia Zifilor, voind a vedea peșterile în care a scăpat David din fața lui Saul și într-acele locuri s-a alcătuit de dânsul o mânăstire; iar pricina alcătuirii acelei mănăstiri se zice că a fost aceasta:

Un fiu al unui sătean, cap al satului, numit Aristovuliad, având duh rău, chema pe Sfântul Eftimie. Tatăl copilului auzind că sfântul este în ținuturile lor și ale Carpavarihenilor, căutându-l, au venit la dânsul. Cum a văzut tânărul pe sfântul, fiind tulburat de diavol, s-a vindecat; iar diavolul ieșind dintr-însul și vestindu-se minunea, au venit mulți din Aristovuliad și de prin satele dimprejur, care i-au zidit mânăstire.

Și adunându-se oarecare frați cucernici, au rămas lângă dânsul, dându-le Dumnezeu cele de trebuință trupului; iar unii din Zifei primind mai înainte eresul cel cu numele nebuniei, prin îndumnezeita lui învățătură, depărtându-se de necuratul eres, au anatematizat pe Manent, născătorul acestuia, și învățând apostoleasca și soborniceasca credință, s-au luminat. Pe lângă celelalte daruri ce a câștigat dumnezeiescul acesta Eftimie, a primit și aceasta de la Dumnezeu: căci întâlnindu-se cu fiare mâncătoare de sânge și veninoase, nu se vătăma; iar de aceasta nimeni să nu se îndoiască, știind cu siguranță că Dumnezeu odihnindu-Se și odihnind în vreun om, toate i se supun lui, ca și lui Adam mai înainte de a călca porunca lui Dumnezeu.

Dar nu numai fiarele, ci și cele care sunt ale firii se supun unuia ca acestuia; apoi adeveresc cuvântul acesta cei ce au despărțit marea și au înfrânt Iordanul, soarele l-au făcut să stea și focul în rouă l-au prefăcut, cum și alte mii de dumnezeiești minuni ce s-au făcut. Deci, Dumnezeu care le-a făcut acestea cu minune, tot El a supus purtătorului de Dumnezeu Eftimie nu numai pe cele simțite, ci și pe cele gândite (adică duhurile răutății). Pentru că unele ca acestea sunt din dumnezeieștile daruri.

Deci, marele Eftimie văzându-se de mulți supărat (pentru că era locuința aproape de sate), a zis lui Dometian, ucenicul său: "Să mergem, fiule, să cercetăm pe Cuviosul Teoctist și pe frați". Și ieșind din mânăstirea cea de lângă Capartariheni, a venit la sfântul loc în care în numele lui Dumnezeu s-a zidit sfântul locaș, ca de trei semne departe de al lui Teoctist, de trei ori fericitul.

Și a iubit locul acesta foarte mult, pentru că era neted, liniștit și îmbunătățit, mai ales că fusese pustiu mai înainte de a se zidi în partea dinspre miazăzi atâtea mânăstiri; pentru că acum toată pustia este făcută de ucenicii lui ca o cetate. Deci, în acest loc a șezut în mare liniște, împreună cu ucenicul lui, într-o peșteră mică, în care acum este racla cinstitelor lui moaște. Iar Cuviosul Teoctist cunoscând că s-a sălășluit aici marele Eftimie, s-a suit cu sârguință să-l sărute; apoi îl ruga să se pogoare la locul lui.

Dar el, de dorul liniștii celei de acolo, n-a primit, ci numai în fiecare duminică săvârșeau slujba împreună.

Auzind Aspevet, care s-a numit Petru, că a sosit în părțile acelea marele Eftimie, a venit la dânsul cu mulți saracini, bărbați, femei și copii, și-l rugau să le spună cuvânt de mântuire. Iar bătrânul sfânt pe toți (către Botez) făcându-i "chemați", i-a luat la mânăstirea de jos și botezându-i, a rămas împreună cu ei șapte zile; apoi s-a suit cu ei la locul său. Iar Petru aducând meșteri, au făcut o groapă mare cu două guri, care se păstrează în grădină și au zidit schit; apoi bătrânului sfânt i-au făcut trei chilii și paraclis, adică biserică în mijlocul chiliilor. Și-l rugau cei ce odată erau ca niște lupi ai Arabiei, iar după aceasta s-au făcut oile păstoriei lui Hristos celei cuvântătoare, a rămânea lângă dânsul.

Iar iubitorul de pustie Eftimie, n-a primit aceasta, pentru că foarte mult iubea liniștea; deci, luându-i la un loc potrivit, le-a zis: "Dacă voiți cu totul a fi aproape de mine, rămâneți aici". Și este locul acela între amândouă mânăstirile; deci, însemnând biserica și locașurile împrejur, le-a dat voie a zidi biserică și a rămânea acolo. Apoi îi cerceta adeseori, până ce le-a așezat preoți și diaconi. După aceea, au venit și cei ce s-au botezat mai înainte, și au rămas acolo, cum și alții din apropiere venind se botezau la dânsul. Și așa înmulțindu-se ei foarte mult, și în multe cete întinzându-se, a rugat marele părinte Eftimie pe Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458), să le hirotonisească episcop; iar patriarhul făgăduind acestea, l-a trimis pe Petru, tatăl lui Terevon, ca unul ce se făcuse vrednic a povățui suflete către mântuire; și așa s-a hirotonisit în Palestina Petru ca episcop al celor două schituri. Și se vedeau mulțime de barbari venind la marele Eftimie, botezându-se și învățându-i a se închina lui Dumnezeu. Acestea toate le-am spus despre saracini.

Dar marele Eftimie nu voia să fie viață de obște în locul său, nici lavră, ci când venea cineva la dânsul, spre a se lepăda de lume, se trimitea de dânsul la locașul cel de jos, către fericitul Teoctist; asemenea făcea și cu cei ce voiau a aduce ceva. Deci, când a binevoit Dumnezeu a se locui schitul lui, a trimis întâi trei frați trupești, din latura Capadochilor, anume Cosma, Hrisip și Gavriil, crescuți în Siria, care erau împodobiți cu toată priceperea duhovnicească; aceștia rugându-l a fi cu dânsul împreună, nu i-a primit, pentru că trei lucruri erau cele ce-l opreau: dorul liniștii lui, tinerețea vârstei lor, și al treilea că Gavriil era famen din naștere. Apoi, a văzut în noaptea aceea pe cineva zicându-i: "Primește pe frații aceștia, căci Dumnezeu i-a trimis, și să nu mai întorci pe cineva care voiește a se mântui". Atunci sfântul primindu-i, a zis celui mai mare al lor, adică lui Cosma: "Iată eu precum mi-a poruncit Dumnezeu, am făcut. Deci, aceasta păzește-o ca pe fratele tău cel mai tânăr să nu-l lași să iasă din chilie; pentru că nu este drept a vedea față femeiască în lavră, spre a nu da război vrăjmașul. Iar pentru tine socotesc că nu vei zăbovi aici, căci după o vreme, vei păstori biserica din Scitopolis".

După aceștia a primit pe un oarecare, care se numea Domnos, care era nepot al lui Iulian, arhiepiscopul Antiohiei. Iar în acele zile a primit și pe alți frați melitineni, nepoți ai lui Sinodie, care împreună cu Acachie a crescut pe marele Eftimie, adică pe Ștefan, Andrei și Gaian; apoi, și pe alți trei din Rait i-a primit, pe Ioan preotul, pe Talasie, și pe Anatolie. După aceea, a primit și pe un oarecare Chirion, care venise de la Tiberiada, și a fost preot al cinstitei biserici din Scitopolis, a Sfântului Mucenic Vasile. Pe acești unsprezece primindu-i, a dat voie lui Petru episcopul să le zidească mici chilii și să împodobească biserica; și astfel a așezat lavră, după modelul Farilor.

Apoi, pogorându-se Iuvenalie arhiepiscopul în lavră, având cu sine pe Pasarion, care era atunci arhimandrit al monahilor și pe luminatul Isihie, preotul și dascălul bisericii, a sfințit biserica lavrei, întru a șaptea zi a lunii mai, în al unsprezecelea indiction, la 52 de ani ai vârstei marelui Eftimie. Deci, sfințindu-se lavra și având preoți pe Ioan și pe Chirion, arhiepiscopul a hirotonisit diacon pe Domețian și Domnos, iar marele Eftimie s-a veselit cu duhul, mai ales văzând împreună cu patriarhul pe Pasarion și pe Isihie, cuvântătorul de Dumnezeu, care erau vestiți luminători și în toată lumea străluceau. Dar cel între sfinți Pasarion, încă neîmplinindu-se vremea de șapte luni, a răposat.

Părintele nostru Eftimie începând a alcătui lavră, și frații cei 12 împreună cu dânsul fiind în multă strâmtorare de cele trupești, iar Domețian din anul întâi punându-se econom al lor, - s-a întâmplat că au venit mulțime de bărbați armeni, în număr ca la patru sute, abătându-se din cale de la sfânta cetate, spre Iordan, și au venit la lavră; aceasta economisind-o Dumnezeu, ca să se arate fapta bună a lui Eftimie și darul cel dat lui. Pe aceia văzându-i bătrânul, a chemat pe Domețian și a zis: "Pune înaintea oamenilor aceștia să mănânce". Iar el a zis: "Nu avem cinstite părinte mâncare ca să se sature zece oameni; deci, de unde am să dau pâini la atâta mulțime". Iar cuviosul Eftimie fiind plin de proorocescul dar, a zis: "Mergi, precum ți-am zis, căci aceasta zice Duhul Sfânt: vor mânca și le va prisosi". Deci, ducându-se Domețian în chelăria cea mică, care de către unii se chema cămara de pâine - unde erau puține pâini -, n-au mai putut a deschide ușa. Pentru că dumnezeiasca binecuvântare a umplut chelăria cu pâine până sus.

Deci, chemând pe oarecare din părinți, a scos ușa din țâțâni și au ieșit pâinile afară din chelărie; asemenea și pentru vin și untdelemn aceeași binecuvântare s-a făcut; deci, au mâncat și s-au săturat, apoi trei luni n-au putut să așeze ușa chelăriei. Pentru că, precum a izvorât vadra cu făină și ulciorul de untdelemn al văduvei celei iubitoare de străini, - cum a zis Dumnezeu prin glasul proorocului, - în același chip și pe dumnezeiescul acesta bătrân, prin osârdia iubirii de străini, l-a învrednicit întocmai. Iar Domețian minunându-se, s-a aruncat la picioarele învățătorului, rugându-se a lua iertăciune, ca unul care a pătimit multe ca om. Și bătrânul ascultându-l pe dânsul, i-a zis: "Fiule, cela ce seamănă întru binecuvântare, asemenea va și secera.

Deci, iubirea de străini să n-o uităm, pentru că prin aceasta, - precum zice apostolul: neștiind oarecari oameni, au găzduit îngeri; și cutează, că dacă voi și cei împreună cu voi, pe toți cei ce vin la voi, străini și frați, de o credință, îi veți primi după vrednicie, și le veți sluji, nu va părăsi Domnul locul acesta, de acum și până în veac; pentru că o jertfă ca aceasta îi place lui Dumnezeu".

De la minunea cea amintită, a început a se binecuvânta lavra în intrări și ieșiri și în multe feluri; pentru că înmulțindu-se frații, prin conlucrarea lui Dumnezeu și ajungând până la 50, zidind și chilii și săvârșind Sfânta Liturghie în biserică, economul era nevoit a câștiga și cele de trebuință; deci, a câștigat și dobitoace pentru slujirea părinților. Atunci era în lavră un oarecare asian de neam, cu numele Auxențiu, care fiind rugat de econom să ia slujba dobitoacelor, n-a primit, fiind dat pentru acea slujbă; deci, neascultând, economul a făcut pe preoții Ioan și Chirion să roage pe Auxențiu să primească slujba; dar el n-a primit nici după rugămintea acestora.

Sosind sâmbăta, economul a spus marelui egumen cele despre Auxențiu, după care trimițând să-l cheme, i-a zis marele Eftimie: "Ascultă-mă, fiule, și primește slujba". Iar el a răspuns: "Nu pot, cinstite părinte, pentru că sunt trei lucruri care mă opresc a săvârși aceasta: întâi, neobișnuința și neștiința limbii de aici, al doilea, frica desfrânării, și al treilea, ca nu cumva prin o slujire ca aceasta să nu mai pot ședea în chilie liniștit". Marele Eftimie a zis: "Rugăm pe Dumnezeu a nu se vătăma de nici una din acestea; pentru că Dumnezeu nu este nedrept a uita ascultarea ta, mai ales știind că din porunca și frica Lui slujești robilor Săi, după tăria dată de la El; deci, ascultă pe Domnul, care a zis: Nu am venit a Mă sluji cineva, ci a sluji Eu; și nu fac voia Mea, ci voia Tatălui celui ce M-a trimis.

Acestea zicând, iar Auxențiu încăpățânându-se, n-a ascultat. Atunci, răstindu-se preablândul Eftimie, a zis: "Noi, o! fiule, te-am sfătuit ceea ce socotim a-ți fi de folos, iar tu rămânând în nesupunere, vei vedea care este plata neascultării". Deci, îndată, Auxențiu fiind cuprins de un cutremur, a căzut la pământ și părinții cei de față rugau pe marele Eftimie pentru dânsul. Iar bătrânul a zis către dânșii: "Acum înaintea ochilor voștri s-a împlinit cuvântul dumnezeiesc, care zice: tot cel rău care ridică cuvinte împotrivă, Domnul trimite asupra lui înger nemilostiv".

Dar fiind mult rugat de părinți, preamilostivul bătrân, apucând de mână pe Auxențiu, l-a ridicat; apoi pecetluindu-l cu semnul Crucii, l-a făcut sănătos. Atunci Auxențiu se ruga de iertăciunea greșelilor trecute și pentru întărirea celor ce vor să fie. Și îi zise sfântul: "Mare este plata supunerii, de vreme ce Dumnezeu voiește mai bine ascultarea decât jertfa; iar neascultarea moarte lucrează". Și făcând rugăciunea pentru dânsul, l-a binecuvântat; și așa Auxențiu a primit slujba cu bucurie și cu osârdie.

Cuviosul Chiriac sihastrul, cel ce strălucea în lavra cea veche a lui Suca, cu faptele bune după Dumnezeu, și la 70 de ani s-a împodobit în aceeași lavră cu faptele monahicești, lepădându-se de lume la tinerețe, în chinovia marelui Eftimie, a petrecut împreună cu moștenitorii lui multă vreme. Apoi, învățând cu dinadinsul toată petrecerea și viețuirea marelui Eftimie, cele mai multe din povestirile spuse în această scriere mi le-a predat mie, între care și aceasta mi-a povestit:

Că doi frați ai lavrei, anume Maron și Climatie, pregătindu-se după înțelegere, voiau a se duce pe furiș noaptea din lavră, fără binecuvântarea sfântului. Dar i s-au descoperit cele despre dânșii; căci a văzut pe diavol punându-le frâu și îi atrăgea în cursă purtătoare de moarte; dar îndată i-a chemat și sfătuindu-i, le-a vorbit multe despre răbdare, spunându-le că pretutindeni este trebuință de luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu ori și unde suntem; pentru că și Adam fiind în rai, a călcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a păzit aceasta, fiind în gunoi. Apoi la această sfătuire a adăugat, zicând:

"Că nu se cade a primi gândurile cele rele, care seamănă întristare ori urâciune, pentru locul în care suntem și către cei împreună locuitori ori trândăvie sau mutarea în alte locuri sfătuiesc; ci se cuvine a ne trezi în tot ceasul și a ne abate mintea de la meșteșugirile diavolilor, ca nu prin mutare, să se dezlege canonul nostru; pentru că sadul răsădindu-se adeseori, nu poate rodi, asemenea și monahul nu face rod, mutându-se din loc în loc. Deci, dacă cineva încearcă a face bine în locul în care este și nu poate, să nu creadă că în altă parte poate să-l facă; pentru că nu este locul cel ce se arată, ci felul voinței.

Dar, spre adeverirea celor zise, ascultați o povestire a unor bătrâni egipteni, care mi-au povestit-o mie: Era un frate care ședea într-o chinovie a Egiptului și se supăra adeseori; deci, a ieșit din chinovie și s-a dus într-un loc deosebit, gândind că neavând cu cine să se tulbure, va înceta de la dânsul patima mâniei; dar într-una din zile umplând paharul cu apă și punându-l jos, s-a răsturnat, apoi umplând pe al doilea și al treilea, iarăși s-au răsturnat; deci, fratele fiind batjocorit de diavol, s-a mâniat pe pahar și l-a sfărâmat".

Acest cuvânt zicând, Climatie, prin ispita diavolească, a râs, iar bătrânul luând-aminte cu îndrăzneală, a zis: "Te-ai batjocorit nebunește de diavol, frate, și cu nepricepere te-ai pornit. Către plâns te-am chemat și tu acum râzi; nu ai auzit pe Domnul mustrând pe cei ce râd, iar pe cei ce plâng, fericindu-i? Deci, cunoaște că este nebunie monahului a grăi ceva, ori de a se porni afară de cuviință, ori a îndrăzni; pentru că părinții hotărăsc că îndrăzneala este rea și născătoare a tuturor patimilor".

Zicând acestea sfântul și întorcându-se de la Climatie, a intrat în chilia sa cea mai dinăuntru; iar Climatie căzând îndată cu fața în jos, era cuprins de tremur și de frică; apoi Domețian minunându-se de cuvenita blândețe a sfântului părinte, cum și de asprime, adunând pe unii din părinții cei cinstiți, i-au adus înăuntru, împreună cu Maron, rugându-se pentru Climatie.

Atunci marele Eftimie, supunându-se rugăminților părinților, a ieșit și a sculat pe cel ce zăcea acolo; apoi, cu puterea Sfintei Cruci i-a vindecat tremurarea, încetând și scrâșnirea dinților. Deci, făcându-l sănătos, a dat și sufletului datoria: "De acum înainte, ia aminte la tine cu dinadinsul și nu defăima dumnezeieștile cuvinte și învățăturile părinților; fă-te cu totul văzător, după cum și despre heruvimi ai auzit; că așa este datoria monahului, ca în tot locul a se privi pe sine-și și neadormit a avea ochiul sufletului către păzirea sa, ca unul ce călătorește în mijlocul curselor deasupra".

Cu asemenea învățături înfruntându-i și sfătuindu-i, iar pe ceilalți întărindu-i și cu pilda înfricoșându-i, i-a liberat în pace.

La anul 54 al vârstei marelui Eftimie, s-a făcut soborul a toată lumea, cel al treilea, din Efes (431). Deci, atunci Sinodie, cel mai sus pomenit, fiind cinstit bărbat și preot al sfintei biserici celei din Melitine, venind spre închinăciune la Sfintele Locuri, a mers la lavră, poftind să vadă pe marele Eftimie; iar acesta avea trei nepoți în lavră, pe Ștefan, pe Andrei, și pe Gaian. Atunci, sărutând pe bătrân, i-a povestit cele împotriva păgânului eres al lui Nestorie, care după voia lui Dumnezeu, a ținut puțină vreme scaunul Constantinopolului și a tulburat lumea cu rele învățături. Dar i-a povestit și despre râvna și dreapta credință a lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și a lui Acachie, episcopul Melitinei, și cum că voiește a se ține sobor a toată lumea în Efes, contra lui Nestorie.

Sfântul s-a bucurat auzind despre Acachie, care l-a crescut pe dânsul în tinerețe. Deci, fericitul Sinodie binecuvântându-se de dânsul și luând din lavră pe Ștefan, nepotul său, s-au suit în sfânta cetate și a înduplecat pe arhiepiscop spre a-l hirotonisi. Deci, arhiepiscopul a hirotonisit pe acest Ștefan și pe Cosma Capadocul, ca diaconi ai sfintei biserici a Învierii.

Iar episcopii adunându-se la sobor și vrând a ieși și palestinienii împreună cu arhiepiscopul, marele Eftimie a poruncit lui Petru, episcopul saracinilor, care s-a dus la sobor, a urma în tot chipul lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și lui Acachie, episcopul Melitinei; fiindcă erau drept-credincioși și împotriva păgânătății se nevoiau. Deci, adunându-se soborul în Efes și Nestorie rău credinciosul caterisindu-se, Petru, episcopul saracinilor, venind la lavră, toate cele întâmplate în sobor le-a povestit pe rând marelui Eftimie, care auzind cele făcute de răsăriteni, s-a întristat foarte mult despre Ioan episcopul Antiohiei, care fiind drept-credincios, s-a amăgit a lua parte cu apărătorii lui Nestorie. Iar Domnos diaconul, întristându-se despre unchiul său, se ruga să fie lăsat până la Antiohia, spre îndreptarea unchiului său.

Iar marele Eftimie n-a voit a-l lăsa, zicând: "Nicăieri să nu te duci fiule, că nu-ți folosește. Pentru că, deși unchiul tău este puțin unit cu cei răi, dar Dumnezeu cunoscând îndreptarea lui, nu voiește ca el să piară, ci puțin mai pe urmă îl va aduce de partea celor ce se mântuiesc. Deci și tu, o! fiule, dacă vei răbda în locul unde te-a chemat și nu te vei pleca gândurilor celor ce vor a te depărta de pustie, vei spori în fapte bune după Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, întâia ședere a unchiului tău o vei urma, dacă te vei învoi cu cei răi".

Aceasta a zis cel între sfinți Eftimie. Iar Domnos neascultând porunca sfântului părinte, fără de binecuvântare s-a dus la Antiohia și toate cele mai înainte proorocite de sfântul le-a pătimit. Însă pe urmă, venind la bătrânul, s-a pocăit, iar arhiepiscopul Iuvenalie a hirotonisit pe Ștefan Melitineanul ca episcop al Iamniei, iar pe Cosma Capadocul hirotonisindu-l preot, l-a făcut păzitor al Sfintei Cruci.

Slujitori ai marelui Eftimie, care au petrecut cu dânsul vreme destulă, le-au spus acestea lui Avva Chiriac, care mi le-a spus mie, zicând: Nu l-am cunoscut pe dânsul mâncând ori vorbind cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbăta și de duminica. Nu l-am văzut pe dânsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori șezând puțin, iar alteori o frânghie spânzurată într-un colț al acoperământului chiliei ținând-o cu amândouă mâinile, se împărtășea puțin de somn pentru nevoia firii; apoi cuvântul marelui Arsenie, zicând pentru somn: "Vino, slugă rea". Pentru că adeverea și aceasta, cum că urma cele ale marelui Arsenie, care cu chip părintesc a crescut și a pedepsit pe Arcadiu (395-408) și pe Honoriu (395-423), împărații; și pentru aceasta s-a numit tată al lor, și în pustia cea din Egipt întru aceeași vreme cu faptele bune a strălucit.

Acestea cu plăcere le-a auzit marele Eftimie de la cinstiții părinți, care din Egipt veneau în multe feluri, povestind petrecerile aceluia, și el auzind acestea, arăta toată sârguința spre a urma faptelor bune ale aceluia; liniștea lui, tăcerea și smerita cugetare, simplitatea îmbrăcămintei, depărtarea de mâncare, răbdarea, la toate cum era Arsenie. Deci, râvna și umilința lui, lacrimile, privegherile cele de toată noaptea, iubirile de pustie, urârea vorbirii, osârdia spre rugăciune, milostivirea și înțelepciunea. Fiindcă a urmat cu toată sârguința petrecerea aceluia, s-a învrednicit și de darurile ce erau întru acela, de împărtășirea Sfântului Duh, de strălucirea dumnezeieștii lumini și a darului celui înainte-văzător.

Iar despre darurile cu care covârșea el, ne arată tămăduirea și puterea asupra duhurilor celor necurate, care până astăzi le vedem izvorând la racla lui. Dar despre darul cel înainte-văzător și de unde au început razele acestuia a le trimite afară și cum s-a arătat prea strălucit luminător, să spunem acum.

Anastasie, un cleric al bisericii Sfintei Învieri, păzitor de vase și horepiscop, ucenic și împreună nevoitor făcându-se al celui între sfinți Pasarion, dorea a vedea pe Sfântul Eftimie; și aceasta spunând-o lui Fid, episcopul Iopei, și lui Cosma, păzitorul Crucii, s-a pogorât la dânsul, împreună cu ei având pe nepotul lui Fid episcopul care și el se chema Fid, fiind anagnost al bisericii Sfintei Învieri, și care a povestit acestea lui Avva Chiriac, celui ce mie mi le-a predat.

Deci, el călătorind și de lavră apropiindu-se, s-a descoperit sfântului despre dânșii și a chemat pe Hrisip, care era econom al lavrei și i-a zis lui: "Gătește-te, pentru că iată împreună cu fratele tău vine patriarhul". Iar după ce au venit ei, marele Eftimie răpindu-se cu ochii minții, vorbea cu Anastasie ca și cu patriarhul Ierusalimului. Cei de față erau întru mirare. Iar Hrisip apropiindu-se deosebit, i-a zis bătrânului: "Cinstite părinte, nu este aici patriarhul, că acesta este Anastasie păzitorul de vase. Pentru că ia seama, că poartă haine vopsite, care este cu neputință a le îmbrăca patriarhul Ierusalimului". Iar bătrânul minunându-se și fără glas făcându-se, a zis: "Crede-mă, fiule, căci până când mi-ai grăit, îl vedeam pe dânsul purtând haine albe". Și a zis în auzul tuturor: "Într-adevăr nu m-am amăgit, ci ceea ce Dumnezeu mai înainte a hotărât, aceasta o va săvârși negreșit; pentru că negrăite sunt darurile Lui".

Terevon saracinul, luând femeie dintr-al său neam și multă vreme trăind împreună cu dânsul, n-a avut fiu, ea fiind stearpă; pe aceasta aducând-o la purtătorul de Duh Eftimie, îl ruga, zicând: "Știu să mă plec cinstite părinte, că te va asculta pe tine Dumnezeu, dacă te vei ruga; pentru că El face voia celor ce se tem de Dânsul. Deci, fiindcă atât de multă vreme a trecut și nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că aceasta era stearpă, te rog cinstite părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască nouă fiu". Bătrânul înțelegând credința lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingând cu mâna pântecele femeii și a zis: "Mergeți, bucurându-vă întru Domnul, pentru că iată vă dăruiește prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte bărbătească". Crezând dar cuvintele sfântului bătrân, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zămislit cea stearpă și a născut întâi fiu pe Petru, tatăl lui Terevon; și aceasta cu împreună glăsuire cei bătrâni mi le-au povestit, apoi a născut după Petru alți doi fii, după proorocia părintelui purtător de Duh.

Un frate oarecare din lavră, de neam roman și cu numele Emilian, odată într-o noapte ce se lumina spre duminică a fost supărat cumplit de diavolul desfrânării și prin urâte năluciri, i-a tulburat mintea grozav. Deci, în ceasul cântării de psalmii cei de noapte, Sfântul Eftimie venind spre biserică, s-a întâlnit cu el la un loc întunecos. Iar bătrânul a mirosit duhoarea diavolească și bănuind a fi o lucrare a diavolului, a suflat, zicând: "Depărtează-te pe tine Dumnezeu, necuratule duh". Și îndată fratele a căzut, făcând spume.

Apoi, poruncind sfântul a se aduce lumină, a zis părinților celor ce s-au adunat: "Priviți acest frate, care din tinerețe până acum s-a purtat bine și întru curăția trupului a viețuit; dar puțin rănindu-se cu dezmierdarea trupului, astfel s-a stăpânit de diavol. Pentru aceasta de-a pururea zic vouă: să ne înarmăm pe noi împotriva urâtei năluciri, pentru că cei ce se ispitesc de dezmierdări trupești, chiar neapropiindu-se de trupuri, totuși cu mintea păcătuiesc. Deci, cu toată grija, fiecare din noi să-și păzească judecata minții sale, apoi cu grijă și cutremur să lucreze mântuirea sa".

Ascultați o povestire de suflet folositoare și foarte adevărată, pe care mi-au povestit-o niște bătrâni egipteni, venind la mine pentru unul ce se socotea sfânt de către toți, iar în partea cea ascunsă a inimii supăra pe Dumnezeu cu învoirea, precum mi se pare, a gândurilor celor urâte, zicând astfel: că în cetatea lui venind un înainte-văzător, l-a găsit greu bolnav și pe toți cetățenii plângând și zicând: că dacă acest sfânt se va sfârși, nu ne este de aici înainte nădejde de mântuire. Pentru că prin solirea lui, toți ne mântuim.

Acestea auzindu-le înainte-văzătorul acela, s-a dus cu sârguință a se binecuvânta de cel socotit sfânt și când s-a apropiat, a văzut multă pregătire de lumânări, mulțime mare de clerici, și chiar însuși episcopul așteptând ca să-l îngroape; apoi intrând la dânsul, l-a găsit încă răsuflând și privind cu ochii minții sale, a văzut pe tartorul iadului înfigând o suliță de foc în inima lui și cu mare chinuiri smulgând sufletul lui.

După aceasta, a auzit glas din ceruri, zicând: "În ce chip nu m-a odihnit pe mine sufletul lui nici o zi, nici tu să nu încetezi a chinui sufletul lui". Iar acestea le-am povestit ca totdeauna în groază, să fim bine pregătiți la ieșirea sufletului din trup, ca nu cândva cu iubirea de dezmierdare rănindu-se, în vremea ieșirii, nesuferit să ne chinuim. Pentru că acest frate, pe care îl priviți spre înțelepciunea noastră și a multor altora, a voit Dumnezeu a se stăpâni de diavol. Ci să rugăm pe Dumnezeu Care l-a pedepsit și nu l-a omorât, să izbăvească zidirea Sa, de bântuirea necuratului și iubitorului de dezmierdare duh". Deci, rugându-se părintele purtător de duh, a ieșit diavolul, strigând și zicând: "Eu sunt duhul desfrânării". Și a umplut tot locul de miros ca de pucioasă ce arde. Și de atunci Emilian s-a izbăvit de gândul lui și s-a făcut vas de alegere.

Apoi, într-acea vreme, fiind secetă pe pământ și toți tânguindu-se, văzând că se împlinește proorocescul glas ce zice: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă, iar pământul sub tine de fier; fericitul Teoctist și părinții lavrei marelui Eftimie strâmtorându-se, fiindcă gropile nu aveau apă, rugau pe marele Eftimie să mijlocească la Dumnezeu pentru ploaie. Iar el nu voia, zicând: "Dumnezeu vrea prin această pedeapsă a ne înțelepți pe noi". Acestea fiind astfel, s-a adunat nemărginită mulțime din sfânta cetate și din satele dimprejur, la opt zile după dumnezeieștile Arătări (Botezul), mai ales înștiințându-se că marele Eftimie voiește a ieși în pustie după obicei; deci ei ieșind, strigau: "Doamne miluiește", având cu ei crucile satelor celor de aproape.

Iar auzind plângerile și înștiințându-se că seceta cea de față este pricina acestora, ieșind la ei a zis: "Ce căutați la un om păcătos? Eu, o! fiilor, pentru mulțimea nelegiuirilor mele nu am îndrăzneală a mă ruga despre aceasta, pentru că însuși Dumnezeu, care ne-a zidit, este bun și iubitor de oameni și îndurările Sale sunt peste toate locurile, dar păcatele noastre ne despart de El. Icoana Lui am întinat-o, robindu-ne poftelor și dezmierdărilor celor multe; în lăcomie și în zavistie petrecem și suntem vrăjmași, urându-ne unii pe alții. Pentru aceasta, El iuțindu-se, a adus asupră-ne această pedeapsă, ca prin ea înțelepțindu-ne și prin pocăință făcându-ne mai buni, să ne apropiem cu frică de El și astfel ne va auzi pe noi, precum este zis: aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr. Iar ei auzind acestea, au strigat împreună cu un suflet, strigând: "Însuți cinstite, părinte, roagă pentru noi pe Dumnezeu, pentru că credem că Domnul ascultă rugăciunea ta; pentru că face voia celor ce se tem de El ".

La aceste cuvinte plecându-se marele Eftimie, apoi luând pe părinții cei de față și poruncind poporului să se roage lui Dumnezeu mult, a intrat în locul de rugăciune, nefăgăduind ceva, ci căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi a milui zidirea Sa și a cerceta pământul cu milă și cu îndurare și a-l îndestula. Deci, rugându-se el, fără veste a suflat vântul austru și cerul s-a umplut de nori, s-a vărsat ploaie multă și s-a făcut vifor groaznic.

Atunci sculându-se sfântul și împlinind rugăciunea, a ieșit la dânșii și le-a grăit: "Iată, Dumnezeu a ascultat rugăciunea voastră și ne-a dat cererea și v-a binecuvântat anul acesta mai mult ca pe ceilalți; deci, luați-aminte cu dinadinsul la voi și prin locurile unde slăviți pe Dumnezeu, Cel ce a adus spre noi mila Sa". Și astfel i-a liberat. După aceea, a început să cadă ploaia repede, încât multe zile n-a putut să se ducă în pustie, apoi s-a binecuvântat anul acela mai mult decât ceilalți, după cuvântul părintelui, purtătorul de Duh.