DOAMNE, DEJA MIROASE, CĂ ESTE A PATRA ZI..

...Evanghelia după Ioan...
...cap.12...
...Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei.

Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.

Deci au trimis surorile la El, zicând:
Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.

Iar Iisus, auzind, a zis:
Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.

Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.

Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.

Apoi, după aceea, a zis ucenicilor:
Să mergem iarăşi în Iudeea.

Ucenicii I-au zis:
Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?
A răspuns Iisus:
Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;

Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.

A zis acestea, şi după aceea le-a spus:
Lazăr, prietenul nostru, a adormit;
Mă duc să-l trezesc.

Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine.

Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă.

Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit.

Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el.

Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.

Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.

Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii.

Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor.

Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.
Şi a zis către Iisus:
Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.

Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.

Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.

Marta i-a zis:
Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.

Şi Iisus i-a zis:
... EU SUNT ÎNVIEREA ȘI VIAȚA ; ...
cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.

...ȘI ORICINE TRĂIEȘTE ȘI CREDE ÎN MINE NU VA MURI ÎN VEAC ...

...CREZI TU ACEASTA?...

Zis-a Lui:
Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.

Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină:
Învăţătorul este aici şi te cheamă.

Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El.

Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta.

Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo.

Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.

Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine.

Şi a zis:
Unde l-aţi pus? Zis-au Lui:
Doamne, vino şi vezi.

.... Şi a lăcrimat Iisus...

Deci ziceau iudeii:
Iată cât de mult îl iubea.

Iar unii dintre ei ziceau:
Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?

Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt.
Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.
Iisus a zis:
Ridicaţi piatra.
Marta, sora celui răposat, I-a zis:

...DOAMNE, DEJA MIROASE, CĂ ESTE A PATRA ZI...

Iisus i-a zis:
Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?

Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.

Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.

Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare:

....Lazăre, vino afară!...

Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis:

...Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.

SFANTUL CUVIOS IOAN SCARARU

Sfantul Ioan Scararul s-a nascut pe la sfarsitul secolului al VI-lea, candva intre anii 570-580, in Siria, si a trecut la cele vesnice in ziua de 30 martie 649, in Muntele Sinai. Sfantul Ioan este cunoscut in toata lumea prin lucrarea numita "Scara", care se afla inclusa si in volumul noua, din seria "Filocalia". El este praznuit in ziua de 30 martie si in Duminica a patra din Postul Mare.

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturându-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

    Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vârsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzând cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinându-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gândite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mândria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

    Şi aşa viaţa lui, care desăvârşit murise lumii, şi-a rânduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dânşii, neştiind că un copil încă a grăi, nefăcând nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvântare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de firească deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvârşit se face străină de smerenie.

    Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, când acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

    Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutând spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"

    În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzându-i stareţul, s-a sculat şi, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mâna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: "Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareţ răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tânăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

    Petrecând Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutându-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţându-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, având rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

    Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvârşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atât de bogată în fapte bune.

    Mânca la masă sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încât se vedea că mai mult gustă, decât mănâncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mândriei, pentru că din toate mânca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustând foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pântecelui, o mihnea prin înfrânare şi prin scurtimea mesei, strigând către dânsa: "Taci, amuţeşte!" Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă până la sfârşit şi a adormit-o desăvârşit.

    Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungând-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plângere. Iar patima mâniei era mai dinainte omorâta într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorât lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

    Dar ce vom zice - grăieşte monahul Daniil - despre biruinţa mândriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvârşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvârşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dânsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

    De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi până acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atât de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încât nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slavă deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tânguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigând cu suspine asemenea cu cei care sunt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.

    Iar somn avea atât numai cât să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte "Scara", pentru care s-a numit şi el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trândăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzându-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.

    Un monah anume Moise, râvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dânsul la adevărata filosofie. Şi şi-a câştigat şi mijlocitori pentru sine către sfântul cinstiţi bătrâni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pământ la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergând Moise până la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.

    La amiază fiind şi zăduful soarelui arzând foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcându-se, a adormit. Iar Domnul, nevrând să mâhnească întru ceva pe robii Săi, a întâmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfântul Ioan din mâhnire l-a scos. Căci, şezând cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare şi într-un somn uşor aflându-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicându-i: "Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfântul Ioan, îndată deşteptându-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

    Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: "Au doar ţi s-a întâmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

    Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzându-se tare cu greutate de diavolul desfrânării şi fiind întru mâhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sârguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plângere şi cu tânguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amândoi, o, prietene!" Şi, săvârşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcând jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte când zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrânare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzându-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.

    Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvântul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvânt, până ce ocărâtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscând ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mântuirea tuturor; deci, mergând, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintâi rânduială a sa, de a învăţa.

    După aceea, minunându-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rânduit, punând pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintii. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gândirea la El intrând şi suindu-se pe treptele cele gândite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvântul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din bună comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

    După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezând la gustarea mâncării, au văzut un tânăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpânire poruncea atât rînduitorilor şi economilor, cât şi bucătarilor, trapezărilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, când au şezut să mănânce cei ce slujiseră, a fost cercetat tânărul acela osârdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurând şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănânce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osârdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".

    Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunându-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugându-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugându-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorât şi a adăpat pământul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.

    După aceea a sosit la sfârşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mântuit şi încă se mântuiesc. Mărturiseşte David, tânărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

    Iar când se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărât la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plângând, zicea: "Stăpânul meu, te duci, lăsându-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sunt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfântul Ioan i-a răspuns: "Nu plânge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvârşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!" Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfârşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

    - Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tâlcuirea vieţii lui, astfel: "Naşterea şi cetatea sfântului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dânsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rânduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele". Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.

Mancati din roadele ascultarii

Ati auzit de Sfantul Ioan Colov din Pateric? S-a dus ucenic la avva Siluan. S-a dus sa-si rastigneasca voia.
– Ia vina incoace, frate. Faci ascultare?
– Fac, parinte.

A luat batranul un lemn uscat din pustie si l-a infipt in nisip.
– Sa cari aici apa, frate, pana da roade lemnul acesta!

Si a inceput ucenicul sa care apa; si inca se ducea de cu seara si venea dimineata cu apa, asa de departe era. Si turna apa la lemnul uscat si nu cartea in sine:

„Asta-i staret? M-a pus sa ud un lemn uscat? Asta nu-i intreg la minte!” Nu s-a deznadajduit niciodata. „A spus parintele staret ca sa-l ud pana o sa rodeasca, asa fac”.

Si el, saracul, a carat acolo apa trei ani de zile. Il intrebau unii:
– Ce faci, frate, aici?
– Ud pomul acesta ca sa rodeasca!

Si altii radeau de el, zicand: „Asta nu-i prea sanatos! Uda un lemn uscat”. Ce-a facut Dumnezeu dupa trei ani? Minunea miunilor! Lemnul cel uscat a prins radacina in nisip, a crescut, s-a facut pom mare si a facut mere frumoase. Si a luat staretul in poala hainei si a dus la trapeza manastirii.

– Luati, fratilor, si mancati din roadele ascultarii fratelui Ioan!

Rabdarea

"Un batran oarecare, l-a vazut pe ucenicul sau ca este foarte suparat si necajit de dracul curviei. Si i-a zis lui: fiule, vrei sa-l rog pe Dumnezeu sa se departeze de la tine si sa te paraseasca acel razboi?

Iar el a zis: ba nu, parinte, ca de ma si supar si ma necajesc de acel razboi si ma ostenesc muncindu-ma, dar vad din osteneala roada rabdarii intru mine. Pentru aceasta mai vartos te roaga pentru mine, parinte, sa-mi dea Dumnezeu rabdare ca sa pot purta cu mulţumire aceasta ispita.

Zis-a lui batranul: acum, fiule, am cunoscut ca esti in sporire si ca ma intreci." (Everghetinos)

Rugăciunea nu oboseşte

În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.

Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.

Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:

– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.

În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

***
Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.

Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:

– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
Şi s-a ţinut de cuvânt.

Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

***
Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:

– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.

Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:

– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.

***
Un părinte a spus:

– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».

Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.

fragmente din “Patericul atonit”

Sfântul Arhanghel Gavriil

Pe binevestitorul mântuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cântări, alcătuindu-i sobor de prăznuire a doua oară, pentru că întâiul sobor al acestuia se prăznuieşte a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 26 martie, iar acum, iarăşi acelaşi sobor al lui se înnoieşte întru Sfânta Biserică şi iarăşi se pomenesc şi se preamăresc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.

Acesta l-a învăţat pe Moise în pustie scrierea cărţilor, spunându-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam - omul cel dintâi -, viaţa aceluia şi a celor ce au fost după dânsul. L-a învăţat a scrie despre toţi anii şi neamurile cele de mai înainte, despre potop şi despre despărţirea limbilor. L-a mai povăţuit pe el să înţeleagă rânduiala corpurilor cereşti, stihiile, aritmetica, geometria şi toată înţelepciunea. Acesta a tâlcuit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împăraţi şi împărăţii, şi care se închipuiau prin felurite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului şi despre vremea venirii celei dintâi a lui Hristos în lume, prin întruparea cea din Preacurata Fecioară.

Acesta s-a arătat Sfintei şi dreptei Ana, care se tânguia între pomii cei din grădină pentru nerodirea sa, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu; şi a zis către dânsa: „Ano, Ano, rugăciunea ta s-a auzit şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea binecuvântată, întru care se vor binecuvânta toate seminţiile pământului. Numele ei va fi Maria şi prin ea se va da mântuirea lumii". Asemenea s-a arătat şi Sfântului şi dreptului Ioachim, care postea în pustie. Şi i-a spus acelaşi cuvânt ca şi Sfintei Ana, că vor naşte pe fiica cea mai aleasă din veci, pentru a fi Maica lui Mesia, Care avea să vină spre izbăvirea neamului omenesc.

Acest mare arhanghel, când s-a născut dumnezeiasca pruncă din părinţii cei neroditori, i-a fost păzitor pus de Dumnezeu, iar când a fost dusă în biserică, el o hrănea, aducându-i hrana cea de toate zilele. Acesta s-a arătat Sfântului Zaharia arhiereul, stând de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, şi i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrânită de zile multe, şi naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul Domnului, şi a legat cu amuţire limba celui ce nu credea, până la vremea împlinirii cuvintelor sale.

Acest înaintestătător al Domnului, trimis fiind de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrânul Iosif, şi i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea şi lucrarea Sfântului Duh. Acesta i s-a arătat şi lui Iosif în vis, încredinţându-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.

Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care străjuiau împrejurul turmelor, şi le-a zis:Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mântuitorul lumii! Apoi îndată a cântat cu mulţimea oştilor cereşti:Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Despre acest înger se mai povesteşte că s-a arătat din cer Mântuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe când se ruga în grădină, de vreme ce numele acesta de Gavriil se tâlcuieşte puterea lui Dumnezeu; de aceea şi Gavriil, arătându-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, îl întărea, ca cel ce are pe lângă alte slujiri ale sale şi aceasta: a întări pe cei ce sunt în nevoinţe. Iar Domnul nostru, fiind atunci în nevoinţe şi rugându-se mai fierbinte, avea trebuinţă de întărire.

Acest înger s-a arătat femeilor mironosiţe şezând pe piatra mormântului şi spunându-le despre învierea cea din mormânt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii şi al Naşterii Domnului, acela s-a arătat vestitor şi al Învierii Lui. Acesta s-a arătat şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i despre apropierea cinstitei ei adormiri şi de mutarea ei de la cele pământeşti la cele cereşti; şi i-a dat ei o stâlpare purtătoare de lumină din rai.

Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, atât din Legea cea veche cât şi din cea nouă, pomenindu-le Sfânta noastră Biserică şi ştiind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, alcătuieşte acum prăznuire sobornicească, pentru ca poporul lui Dumnezeu să se deştepte spre osârdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea şi ajutorul mijlocitorului celui atât de mare şi de binefăcător al neamului omenesc, şi ca să ia, cu rugăciu­nile lui, iertare de păcate de la Hristos Domnul, Mântuitorul nostru.

Notă - Despre Sfântul Arhanghel Gavriil, vezi cuvântul mai pe larg în 26 ale lunii martie, în care zi se săvârşeşte întâiul lui sobor. Iar pentru care pricină s-a aşezat acest al doilea sobor, de aceasta nu avem înştiinţare, negăsindu-se nimic în scripturile vechi bisericeşti. Se pare însă că atunci când în Constantinopol şi în celelalte tari greceşti s-au zidit cinstite biserici prin felurite locuri în numele acestui Sfânt Arhanghel, atunci şi prăznuirea soborului său cel pus în Postul Mare după Buna Vestire, s-a mutat la această zi a lunii, deoarece atunci vremea Marelui Post opreşte prăznuirea cea cu dezlegare la toate; iar acum se poate săvârşi aceasta mai cu libertate. Precum şi pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care s-a pristăvit în l4 zile ale lunii septembrie, în ziua înălţării Cinstitei Cruci, pentru praznicul şi postul ce se ţine în acea zi, s-a mutat la l3 ale lunii noiembrie.

„Tot ce faci, primești înapoi

Într-o zi un bărbat a văzut o femeie bătrână care stătea pe marginea drumului, dar chiar și în puțina lumină a zilei, ce mai rămăsese, putea să-și dea seama că avea nevoie de ajutor.

Astfel, a parcat vechea lui mașină în fața Mercedesului ei și a ieșit din mașină. Trecuseră câteva ore de când nimeni nu oprea ca să o ajute. Dar se gândea că poate ea nu va voi să o ajute, căci el arăta ca un cerșetor. El și-a dat seama că era înfricoșată, de vreme ce stătea acolo afară în frig.

A înțeles perfect cum se simțea femeia. „Sunt aici ca să te ajut, i-a spus el. De ce nu stai în mașină să aștepți, căci afară este frig? Mă numesc Kostas al lui Ioan”. Singura problemă pe care o avea femeia, era o pană de cauciuc, dar fiindcă ea era în vârstă, aceasta era o mare problemă pentru ea. Kostas s-a băgat sub mașină și a pus crickul, rănindu-și coatele. Roata a schimbat-o repede, dar se murdărise și se rănise.

În timp ce el strângea prezoanele, femeia a deschis fereastra și a început să-i vorbească. I-a spus că era din satul Sfântul Ștefan și că trecea prin zonă. Acum însă nu știa cum să-i mulțumească pentru ajutorul ce îi dăduse. Kostas doar i-a zâmbit, în timp ce închidea portbagajul. „Dați-mi ce vreți dumneavoastră”. Femeia se gândea la ce i s-ar fi putut întâmpla, dacă nu ar fi ajutat-o el. Kostas s-a gândit din nou dacă trebuia să-i ceară să-l plătească. Era un ajutor dat cuiva aflat în nevoie. Și-a amintit cât de mult îl ajutaseră alții în trecut. De aceea acum i se părea ciudat să facă altfel. De aceea i-a spus că, dacă voia să-l răsplătească, data viitoare când și ea avea să vadă pe cineva aflat în nevoie, să-i ofere ajutorul de care acela avea nevoie. „Să vă amintiți de mine!” i-a spus el.

A așteptat până a pornit motorul și a plecat. Era o zi înnorată și friguroasă, dar el se simțea foarte bine, în timp ce conducea spre casă.

Câțiva kilometri mai departe, femeia a văzut un mic restaurant. A oprit ca să ia o gustare, dar și ca să-și dezmorțească picioarele. Era un popas foarte primitor. Afară erau două pompe de benzină. Toată priveliștea era diferită. Chelnerița s-a apropiat de ea cu un prosop curat, ca să-i șteargă părul ud. Avea un zâmbet foarte dulce, în ciuda oboselii de peste zi. Femeia a depistat că acea chelneriță era însărcinată în luna a opta, dar nu trebuia să se vadă greutățile prin care trecea. Bătrâna se întreba cum de un om care are atât de puține, dă atât de mult la un necunoscut. Atunci și-a adus aminte de Kostas.

De îndată ce și-a terminat masa, a plătit cu 100 de euro. Chelnerița a mers să aducă restul, dar bătrâna deja ieșise pe ușă. Se depărtase destul de mult. Atunci a văzut scris pe un șervețel: „Nu-mi datorezi nimic. M-am aflat și eu în această situație. Cineva, cândva, m-a ajutat în felul în care te ajut eu acum. Dacă într-adevăr vrei să-mi înapoiezi restul, iată ce trebuie să faci: să nu îngădui acestui lanț al dragostei să se întrerupă”. Sub acel șervețel a găsit încă 500 de euro… Lacrimile curgeau liniștit pe obrajii ei.

Mai erau și alte mese, ce trebuiau curățate, clienți ce trebuiau serviți, dar până la sfârșitul zilei le-a făcut pe toate satisfăcător. Seara, când a mers să se odihească, se gândea la banii ce îi primise de la acea bătrână, dar și la cuvintele ce i le scrisese. Cum de știa bătrâna că ea și soțul ei aveau atât de mare nevoie de bani? Cu pruncul care avea să vină pe lume luna următoare, lucrurile nu erau atât de ușoare… Știa cât de problematizat era soțul ei. Atunci s-a plecat la urechea soțului care dormea și i-a șoptit: „Toate vor merge bine…Kostas…al lui Ioan…”.

O veche zicală spune: „Tot ce faci, primești înapoi

SUNDAR SINGH PROFETII DESPRE ROMANIA

 

Sundar Singh a fost un înţelept şi iluminat indian, care s-a născut în 1889 în India, oraşul Rampur, regiunea Punjab. Începând cu anul 1920, Sundar Singh a devenit un nume cunoscut atât în Orient, cât şi în Occident. A predicat creştinismul, fiind considerat sfânt, în Ceylon, Birmania, China, Japonia, America, Australia şi Europa. A străbătut din nou Tibetul, propovăduind religia creştină, până în 1929, an când se considera că Sundar Singh a dispărut fără urmă, undeva în Himalaya. Alte surse susţin că nu a mai fost văzut din anul 1933.

Creştinat în urma unei experienţe spirituale deosebite, legată de apariţia lui Iisus, el a făcut o călătorie prin toate ţările creştine în primul deceniu al secolului nostru. Cu această ocazie el a vizitat şi ţara noastră, referitor la aceasta făcând profeţiile ce urmează. Ele au circulat multă vreme în manuscris în vremea dictaturii comuniste.

Considerate de multi sceptici simple presupuneri şi divagaţii asupra viitorului Romaniei, „Profeţiile lui Sundar Singh” uimesc prin claritatea expunerii, prin simplitate şi mai ales prin imparţialitatea datorată dezinteresului evident pe care un indian creştinat l-ar putea avea în urma unor afirmaţii referitoare la viitorul României.

Veridicitatea lor nu va putea fi verificată decât în timp. Totuşi, citind cu atenţie, se poate sesiza că anumite profeţii s-au împlinit deja.

Misiunea spirituală a ROMÂNIEI

„(…) Eu stiu ca Romania are o misiune Dumnezeiasca de redresare spirituala ce o va face sa se infatiseze ca un veritabil model demn de urmat intregii umanitati. Este necesar sa fac aceasta marturisire-profetie in fata popoarelor intregii lumi, crestine sau de alte religii, fiindca toate semnele marcheaza schimbarile spirituale uluitoare ce vor avea loc in curand. Spusele mele nu trebuie sa va determine sa ma considerati un fanatic simpatizant al romanilor ce isi imagineaza himerice plasmuiri, caci cea care mi-a inspirat, fara putinta de tagada, aceste profetii este Prea sfanta Nascatoare a lui Iisus, si reamintesc din nou ca, din cate simt, locul de cinste in ocrotirea Romaniei il ocupa Maica Domnului si apoi marile puteri ceresti, la toate acestea mai adaugandu-se si majoritatea sfintilor din cer.

Acum, cand fac cunoscute aceste profetii, daca as fi roman de origine, probabil ca as putea fi invinuit de partinire nationala, iar daca as fi european din comunitatea latina, ar fi fara indoiala unele motive sa fiu judecat intr-un fel omenesc, cu patima omeneasca; insa deoarece sunt un indian iluminat prin intermediul lui Iisus Hristos si ferm stabilit in credinta crestina pot vorbi cu toata usurinta, incredintandu-va ca acum nu fac altceva decat sa exprim voia lui Dumnezeu.

In anii care vor veni si lunile ce vor veni, in tara trairii voastre (Romania), scoarta pamantului va lua foc, clima va suferi unele schimbari, cutremure simtitoare vor distruge multe dintre cladirile existente, uragane si vanturi puternice, terestre si maritime, vor nimici indrazneala oamenilor bazati numai pe asa-zisa putere a stiintei.

Ingeniozitatea omeneasca pusa in slujba raului va face cunoscute lumii cele mai groaznice crime si pamantul va cunoaste cele mai cumplite boli ce vor aparea pentru a fi nimicita existenta oamenilor rai sau perversi. In acele timpuri de mari schimbari, in alte locuri de pe pamant un sfert din omenire va disparea fulgerator, iar dupa aceasta, la a doua incercare, din cei ramasi in viata si ingroziti se vor suprima inca aproape un sfert, restul se vor orienta trup si suflet catre Dumnezeu – de la cel aflat la sanul mamei si pana la cel mai indarjit tiran ce paseste pe scoarta pamantului.

Veti sti ca acele vremuri sunt aproape atunci cand Anglia isi va pierde puterea, iar Franta va fi asimilata de popoarele din jur. Treptat puterile statale vor disparea, ca in locul acestora sa apara o noua putere denumita Federatia Statelor Pamantene cu un singur presedinte, o singura moneda, un singur consiliu de conducere si o singura armata, aeropurtata, folosita doar pentru aparare sau paza interna, soldatii sai avand menirea de a pastra ordinea in acele zone.

(…)Vor face exceptie de la pedeapsa focului nimicitor si a macelului ce se va desfasura pe aproape intreg globul pamantesc, Romania si locurile supranumite sfinte din Palestina. Netrecuta prin sabie va ramane de asemenea cetatea Vaticanului, dar puterea sa de influenta, atat de pregnant urmarita, se va reduce la zero.

Romania va trece prin mai multe faze de transformari fundamentale, devenind in cele din urma, gratie spiritualizarii ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul ”NOU CANAAN”, iar Bucurestiul se va transforma intr-un centru esential al acestui foc. Aceasta capitala a polului spiritual al planetei va fi aproape in intregime reconstruita, ramanand in cele din urma o aranjare de constructii, in forma inelara, avand 7 km in diametru si va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil „NOU IERUSALIM” pamantesc.

In marele oras sfant Bucuresti se va construi cel mai monumental lacas spiritual de comuniune cu Dumnezeirea

(…)Romania va trece in viitor prin mari framantari launtrice si prin anumite schimbari externe ce o vor impune exemplar ca prestigiu in conjunctura internationala si prin mila providentei va iesi aproape neafectata din situatia conflictelor razboinice mondiale, declarandu-se, datorita spiritualizarii extraordinare, tara neutra, ce isi va asuma rolul de nucleu ireprosabil al intelepciunii si Iubirii Divine.

In cele din urma toti dusmanii Romaniei vor ingenunchia la hotarele acestei tari si plini de umilinta vor recunoaste misiunea ei spirituala ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu. Atunci veti vedea cu totii, caci va fi un semn ceresc, fiindca in timpul razboaielor viitoare focul si distrugerile o vor inconjura, dar ea va ramane neatinsa, intocmai ca o paradisiaca oaza verde, in mijlocul inspaimantatorului desert nimicitor produs de iscusinta omului pusa in slujba raului, de care se vor folosi inteligentele satanice in ultima inclestare la care deocamdata oamenii nici nu se asteapta. In urma bulversantelor schimbari planetare si a unui razboi fulgerator cumplit, in cele din urma nu vor mai ramane nici invinsi nici invingatori. Vor ramane trei categorii : mortii, cei raniti si mutilati de pe urma razboiului si supravietuitorii in intregime neatinsi.

Si atunci numarul celor ucisi si afectati de pe urma razboiului va fi atat de mare incat nimeni nu va vorbi nici de pierderea si nici de castigarea razboiului, caci urmarile acestuia vor fi atat de mari incat vor ingrozi pe toti locuitorii ramasi in viata. Crime, lepra, holera si multe alte boli inspaimantatoare, printre care cateva complet noi, necunoscute inainte, vor bantui scoarta pamantului, afectandu-i mai ales pe cei rai; fiare salbatice se vor napusti asupra oraselor si satelor, atacand oamenii. Multe schimbari se vor produce pe pamant si toate aceste urgii de proportii cel mai adesea neasteptate de oameni se vor intampla in anumite situatii fulgerator. (…) In timpurile ce vor veni, Romania va ajunge si va ramane o paradisiaca gradina a binecuvantarii Divine, a dragostei, a fericirii a puritatii si intelepciunii, in care modul de viata va fi precumpanitor spiritual, elevat si pur, sustinut de o traire sublima in post si meditatie, in duh si adevar, asemanatoare cu aceea a primilor crestini.

Fericita tara si fericit popor sunt minoritarii alesi care traiesc prin poporul roman, caci multi dintre ei se vor bucura de imensa mila a lui Dumnezeu pentru poporul roman. Ca indian, eu intuiesc ca Bunul Dumnezeu a vrut sa aleaga dintre toate popoarele, poporul cel mai umilit, cel mai crunt incercat de vitregia celor puternici. Adesea exploatat, amenintat, invadat, terorizat, vandut si cumparat, care aproape la fiecare razboi a fost piata de tocmeala dintre cei ce se razboiau.

Amalgamul infatisarii deosebite a acestui popor, cuprinde virtutile cele mai alese ale fiecarui neam care s-au asimilat in sufletul lui plin de dragoste si omenie; acesta este un popor primitor, infatisand o nuanta elevata, placuta, pentru ca sa fie pilda de contopire universala cu calitatile divine, cu o dreapta ratiune si o admirabila credinta. Poporul roman este de asemenea cel mai indicat popor din lume, gratie compasiunii sale alese si a iubirii sale altruiste, spre a oferi ospitalitate materiala si spirituala tuturor popoarelor de pe fata pamantului.

Urmatorul Sinod Ecumenic se va tine in Romania, iar misiunea principala pentru raspandirea in Asia a crestinismului cu adevarat spiritual, este destinata poporului rus, dar ca putere de influentare a popoarelor in vremurile din urma, el nu va avea nici un amestec. Puterea cu care vor mai fi biciuite restul popoarelor, acolo unde este necesara pedeapsa, se va face prin poporul chinez – rasa galbena – in colaborare cu poporul japonez, care de asemenea, va fi biciul pedepsei dumnezeiesti.

Dupa terminarea teribilului conflict armat ce va sta in fata, toate armele vor fi aruncate sau abandonate, fiindca un nou gen de razboi „al sufletului” va incepe. Acesta va fi razboiul fara arme fizice, pentru desavarsirea spirituala, pentru credinta adevarata in Dumnezeu, care aparent va fi fara arme, dar fiind totusi mai periculos si mai dificil de o suta de ori decat cel cu arme. In viitor, puterea papala va dispare treptat si va lua nastere o noua conducere sinodala a carei resedinta va fi intai la Roma, provizoriu, si apoi la Bucuresti in Noul Ierusalim, pentru totdeauna.

(…)Cele ce va spun eu ca vor veni, luati aminte ca sunt durerea a doua si Raiul al doilea, caci prin prima durere ati trecut fara sa va vaitati. In acele timpuri, SCAUNUL JUDECATII DE APOI va fi simtit si vazut de tot neamul omenesc deasupra Romaniei, iar in marele oras sfant Bucuresti, simbolic numit „Noul Ierusalim”, care intr-o oarecare masura va fi opera aproape a intregului neam omenesc, dar conceput dupa un plan inspirat de puterea Dumnezeiasca; se va construi cel mai monumental lacas spiritual de comuniune cu Dumnezeirea, denumit Centrul Divin Suprem, ce va avea reprezentanti foarte evoluati spiritual din toate neamurile, acestia formand Fraternitatea Veghetorilor Iluminati, care se vor alege dintre cei intelepti.

Si va fi compus (Centrul Divin Suprem) din 101 centre mai mici, armonios oranduite, in care se vor afla reprezentati de frunte, deosebit de evoluati, care vor transmite atat practic cat si teoretic, Dumnezeiescul si Eternul Adevar imensei majoritati a popoarelor pamantului. Aceasta opera arhitecturala va fi capodopera sublimei colaborari a tuturor stilurilor pamantene ingenios armonizate intr-o mareata lucrare cum alta nu a mai fost.

Inteleptii slujitori ai acestor lacasuri spirituale din „Noul Ierusalim” vor fi perfecti spiritual si foarte armoniosi fizic, cu trupuri de o ingereasca armonie si proportionalitate, fiind cu totii dintre cei 114.000 de alesi, intelepti, iluminati neprihaniti si neintinati, expresia completei desavarsiri spirituale si a unei inalte impliniri Dumnezeiesti pe acest pamant. Iluminatii veghetori cu trup ingeresc si plin de puritate vor fi in numar de 400. Ceilalti, care vor conduce centrele inelare, de asemenea cu o spiritualitate deosebita si trup ingeresc, vor fi 101 la numar.

In acest unic loc de pe intreg pamantul vor putea fi vazuti mari iluminati si intelepti, care in anumite momente se vor materializa, putand fi vazuti comunicand prin viu grai cu oamenii de pe pamant dornici sa afle tainele dumnezeiesti ale Spiritului. Toti cei care vor patrunde in acest centru Divin vor realiza cu o surprinzatoare usurinta ca sunt copiii Divini ai lui Dumnezeu. Fericiti vor fi atunci toti care vor strabate pamantul Romaniei, respirandu-i aerul, caci toata tara va fi invadata de pelerini dornici sa descopere Dumnezeirea si toate locurile sacre din aceasta tara vor deveni focare transfiguratoare de Iluminare si descoperire a Adevarului Divin.

Acest Centru Divin Suprem va putea cuprinde cu usurinta 2 milioane de suflete. Aceasta lucrare va fi executata in 10 ani, fiindca, desi acest Centru Divin va fi terminat in 5 ani, reamenajarea integrala a orasului din jurul acestuia va mai dura inca 5 ani dupa aceea. In jurul orasului se vor afla gradini cu pamant fertil de cea mai buna calitate in care, pe langa diferitele legume, vor creste si vor da rod din belsug pomi saditi, pentru ca nimic sa nu lipseasca traiului locuitorilor sai. Recoltele atunci vor fi imbelsugate. O multime de sosele mecanice si trotuare miscatoare vor usura mult circulatia, iar anumite mecanisme special orientate vor usura viata locuitorilor si vizitarea acestor locuri.

In Romania se va construi un canal care va uni Dunarea cu marele oras reconstruit al Bucurestiului

O multime de noi masini aeriene vor fi puse in slujba acestui oras model si tot ceea ce este mai nou in tehnica, pentru a usura viata, se va afla aici. Acest oras va avea patru sosele, iar accesul in el se va realiza prin patru porti monumentale. In Romania se va construi un canal care va uni Dunarea cu marele oras reconstruit al Bucurestiului, permitand astfel ca vapoarele, chiar foarte mari, sa ajunga pana in acest oras minunat. Toate aceste lucrari se vor realiza datorita Planului Divin, in viitor, intr-un interval de timp. Agricultura, viticultura, pomicultura si apicultura vor fi ocupatii de onoare, caci in aceasta tara aleasa se va sista sacrificarea vitelor si se vor consuma mai ales cereale, legume si fructe, lapte si branza, oua si numai vin curat. Apicultura va fi cea mai aleasa ocupatie, fiindca aceasta tara aleasa va aprecia mult mierea si produsele stupului, folosind pentru jertfa Divina numai ceara curata si untdelemn de cea mai buna calitate.

Tutunul, cafeaua si alte otravuri atat de daunatoare sanatatii omului vor inceta sa mai fie dorite de oameni, iar inraitii si viciosii vor parasi ei singuri aceasta tara. Vrajitorii, fumatorii, betivii, desfranatii, criminalii precum si trantorii (lenesii), nu cu forta ci de buna voie, vor renunta la aceste indeletniciri satanice si aceste vicii se vor reduce incetul cu incetul, disparand aproape in totalitate in cele din urma. Orice locuitor al acestei tari, aleasa de Dumnezeu sa fie exemplu, isi va castiga painea cea de toate zilele muncind in mod onorabil in functie de posibilitati si menirea sa prin nastere.

Vremurile de exploatare, teroare, inselaciune si asuprire vor asfinti in aceasta tara. Fiecare locuitor al acestui popor ales se va bucura din plin de binecuvantarea si Harurile Divine, multi dintre acestia fiind inzestrati cu intelepciune si felurite puteri de a face minuni. Toate darurile se vor revarsa peste aceasta tara aleasa, care va avea nobila misiune de redresare spirituala a intregului glob pamantesc.

Toate caile de legatura prin aer, apa si pe pamant fiindu-i din plin favorabile, Romania va ajunge una din cele mai prospere si imbelsugate tari, traind in pace cu toti vecinii sai. Basarabia va fi realipita Romaniei pentru totdeauna, caci poporul rus va cinsti aceasta tara aleasa si va renunta la aceasta provincie care va da nastere la multe neintelegeri. Intr-un viitor mult mai indepartat insa, toate teritoriile invecinate Romaniei se vor alipi, formand impreuna Federatia Statelor Europene, lucru la care oamenii ajunsesera sa se gandeasca demult.

Tot ceea ce v-am amintit pana aici este necesar sa se implineasca, pentru ca sunt adevarate si tot ceea ce va spun va va convinge cand toate acestea se vor intampla. In vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni in ajutorul lucrarii pe care Romania o va avea de indeplinit in lume. Inainte de acestea insa va fi foamete prin multe locuri, painea va lipsi, vor fi mari cutremure de pamant care vor face o multime de victime si in multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub daramaturi, care vor aminti cu mare greutate urmele unor orase ce vor dispare de pe suprafata pamantului. Razboaiele, panica si neintelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia sa se prabuseasca, spre bucuria tarilor mici care o alcatuiesc.

(…) Toate cele ce v-am spus aici sunt pe deplin adevarate si in timpurile care vor veni, Romania, tara cea aleasa de Bunul Dumnezeu va fi focarul redresarii spirituale de pe fata pamantului. Minunile fara de numar ce se vor face in aceasta tara si tainele ce se vor descoperi in vremurile ce vor veni in acele locuri, vor face popoarele lumii sa cerceteze pline de daruire misterele dumnezeiesti.

In Romania, Dumnezeu va face cu putinta aparitia unor mari miracole pentru ca cei alesi sa-L descopere, iar necredinciosii sa se intoarca la credinta cat mai repede. In acest popor ales al romanilor Dumnezeu a pus o inima calda si iubitoare, firea oamenilor fiind deschisa sa descopere cu usurinta calea catre desavarsire, aproape toti fiind capabili sa lumineze celelalte popoare prin darurile Divine pe care le detin.

In acele timpuri viitoare, poporul roman, propovaditor al intelepciunii Divine va fi o gazda primitoare plina de dragoste ce se va manifesta fara pic de viclenie si pe intreg teritoriul va fi belsug uimitor, pentru ca toti pelerinii ce vor veni sa poata fi indestulati.

Sediul Crucii Rosii Internationale se va stabili la Bucuresti, in Noul Ierusalim, deoarece descoperirile acestui popor pe linie de medicina si sanatate vor fi extraordinare, situand, de asemenea, aceasta tara pe primul loc in lume. Tot in Romania vor lua fiinta institutii filantropice si administrative absolut noi, cum nu au fost niciodata pe acest pamant, de inspiratie Divina, care vor urmari trezirea puterilor ascunse din om si amplificarea inzestrarilor spirituale Divine.

Poporul evreu va fi aproape singurul care se va opune cu indarjire influentei binefacatoare crescande a poporului roman cunoscator al Tainelor Dumnezeiesti, dar in finalul acestei lupte se va convinge chiar el ca adevarul sustinut de poporul roman este una cu Dumnezeu si apoi nu va mai lupta impotriva Divinitatii.

Purtatorii de Duh Sfant si marii iluminati din anumite puncte ale globului pamantesc vor marturisi la randul lor realitatea Adevarului propovaduit de cei alesi din poporul roman, reconfirmandu-L cu toata puterea.

Inainte de a ajunge aici insa, aceasta tara aleasa va trece prin mari framantari care vor pune lumea la grea incercare. Acest popor ales va trece inainte de a ajunge aici prin trei mari incercari. Sfarsitul acestor incercari va fi marcat de un dezastru planetar produs de cutremure care va ingrozi aproape intreaga lume. De asemenea, tot atunci cei foarte bogati isi vor pierde averile.

In aceste timpuri, pe pamantul ales al Romaniei, Noul Ierusalim se va zidi deci in doua feluri: spiritual si material.Mai marii popoarelor lumii pamantene se vor uni pentru a realiza o intelegere globala de ajutor mutual si vor centraliza sistemul monetar pentru a dirija cat mai bine viata administrativa la nivelul intregii planete. In acele vremuri va apare o forta armata ce va fi educata si unificata pentru a fi universala, prezentand un caracter international. Poporul indian va fi fericit sa cunoasca si sa ajute poporul roman in misiunea sa planetara. Gratie relatiilor de prietenie ce se vor lega cu toate tarile de pe fata pamantului, Romania va scapa ca prin minune din conjunctura razboaielor.

In timpurile ce vor veni, America de Nord si de Mijloc vor ajunge sa fie in cea mai mare parte un gigantic cimitir. Aceasta se va intampla tocmai in ajunul unor planuri de dominatie prin care se va urmari suprematia asupra intregii planete. Unica in actiune si care se va abtine sa ia parte la punerea in practica a frumoaselor idei si a infaptuirilor globale ce vor avea loc, va fi Anglia, insa parerea ei nu va fi luata in consideratie, deoarece la scurt timp dupa aceea ea va ajunge sa fie stapana numai asupra insulelor ei. Coloniile care-i apartin vor fi in totalitate redate libertatii in viitor.

Chiar daca va uimesc cele afirmate de mine, sa nu mire pe nimeni de ceea ce se va intampla, deoarece fiecare are ceea ce merita, in final dreptatea, Adevarul si lumina spirituala triumfand. Desi trambitele Adevarului vor suna pretutindeni, mai ales pe pamantul Noului Ierusalim – Romania, va fi dusa lupta cea mai apriga.”

„Nimic rău nu te atinge, dacă ai trei lucruri… Pot să vină toti dracii din iad că nu au ce-ţi face

„Nimic rău nu te atinge, dacă ai trei lucruri… Pot să vină toti dracii din iad că nu au ce-ţi face”

Nici descântecele, nici vrăjitoriile, nici fermecătoriile, nimic, nimic nu poate să-ţi facă nimeni, dacă ai trei lucruri: dacă posteşti sfintele posturi, dacă eşti mărturisit curat şi dacă mergi regulat la biserică. Nu-ţi poate face nimeni niciodată nici un rău. Pot să vină toti dracii din iad că nu au ce-ţi face.

Odată ce te-ai mărturisit şi eşti sub canonul duhovnicului ai intrat în taina lui Iisus Hristos.

De aceea când se întâmplă ceva, o sfadă în casă la voi, ori femeia, ori bărbatul, ori un copil, ştii care biruieşte? Ia să-mi spuneţi! Mânca-v-ar raiul! Cel care va zice întâi: „Iartă-mă, mamă, că am greşit” sau „Iartă-mă, bărbate, că am greşit” sau „Iartă-mă, femeie”, acela a biruit pe draci. În măsura în care iartă, e şi el iertat de Dumnezeu.

Nu când ţi-a zice unul „Iartă-mă”, tu să-i zici: „Du-te de aici, lasă că te ştiu eu cine eşti!”, că atunci eşti mai rău decât toţi dracii. Când lui Petru apostolul i se părea că e milostiv, L-a întrebat pe Mântuitorul, Doamne, de câte ori voi ierta pe fratele meu? Până la şapte ori într-o zi? Mântuitorul i-a curmat pentru veşnicie părerea asta: Petre! Nu de şapte ori, ci de şaptezcci de ori câte şapte într-o zi. Adică întotdeauna.

Chiar dacă te-a bătut unul, dacă îi zici „iartă-mă”, ai biruit şi pe diavolul şi pe el. Ţi-ai luat cununa de mucenic, dacă ai cerut iertare. Se întâmplă în viaţa omului, în casă, câte nu se întâmplă? Care îşi cere iertare întâi, acela a biruit. Şi el are plată mare la Dumnezeu şi îl linişteşte pe celălalt.
Extras din Ne vorbește Părintele Cleopa, Vol. 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag. 108

Ţii, ce ciudă îmi e , ce zgârcit am fost!

Așa se face că, într-o zi, pe când se întorcea de la târg, începu să bombăne de unul singur:
- Ei, ce soartă am și eu… Alții sunt bogați sau sunt ajutați de rude și prieteni. Dar, pe mine nimeni nu mă ajută, nimeni nu îmi dă nici un capăt de ață. Nu e dreaptă lumea asta: adică de ce unii să primească atâtea daruri, iar pe mine să nu mă bage nimeni în seamă? Nici măcar Dumnezeu nu mă ajută…
Dar tocmai când zicea asta, în fața sa apăru un înger îmbrăcat în lumină. Era frumos cum nici nu vă puteți imagina! Și cu o voce dulce ca o muzică prea frumoasă, îi spuse țăranului:
- Omule, Bunul Dumnezeu m-a trimis la tine să îți alung amarul. Am venit să-ți dăruiesc o comoară, ca să scapi de toate grijile.
Țăranul rămăsese încremenit, nu-și putea crede ochilor: așa minune și așa noroc să dea peste el!
- Ooo, dar îți mulțumesc din suflet, dragă îngerule! Și? Unde e comoara?
Îngerul zâmbi și zise:
- O vei primi îndată! Însă frumos ar fi ca, mai întâi să-mi dăruiești și tu ceva, nu-i așa?
Țăranul se scărpină în cap.
- Păi, n-am cu mine altceva decât acest coș cu fructe!
- Fructele sunt foarte bune, mulțumesc!

Țăranul puse jos coșul și se aplecă să caute prin el. Scoase mai întâi ditamai pepenele. Era copt și frumos de-l mâncai cu ochii. Nu se îndura să se despartă de așa frumusețe de pepene. Îl puse alături și mai căută în coș. Scoase o gutuie mare, galbenă și pufoasă de-ți lăsa gura apă. Parcă n-ar fi dat-o nici pe asta. Căutând mai găsi mere, piersici și alte fructe. Cotrobăind bine, pe fundul coșului găsi o nucă. Încântat îi întinse nuca îngerului, care aștepta liniștit.
- Poftim, ți-o dăruiesc cu drag! Acum îmi dai comoara?
- Desigur, spuse îngerul, luând nuca din mâna omului. Poftim, ia-o! Și întinse țăranului nuca înapoi.
Acesta încremeni: nuca era acum toată din aur curat.
Ce minune! Ce noroc pe capul lui! Țăranul ținea în palmă nucă de aur și nu mai putea de bucurie.
Se aplecă, luă pepenele de jos și îl ridică să i-l dea îngerului. Dar ce să vezi? Îngerul dispăruse. Omul era acum din nou singur, în mijlocul drumului, având alături coșul cu fructe.
- Ţii, ce ciudă îmi e, zise țăranul în sinea sa. De ce i-am dăruit îngerului cel mai mic fruct? Ce zgârcit am fost! Trebuia să-i fi dat tot coșul cu fructe, iar el mi-ar fi înapoiat un coș plin cu aur.
Așa am dat doar o nucă.
M-a răsplătit după inima mea!

„Să te laşi în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului.

„Să-l socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti!
Să vă păziţi să nu auziţi, nici să vedeţi slăbiciunile altora, ci numai şi numai păcatele voastre...
Niciodată să nu scoţi la iveală vorbele auzite şi să nu faci răzbunare, că nu-i creştineşte; ci să vezi şi să nu vezi; să auzi şi să nu auzi.
Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti!"

Despre ascultare:

„Ascultarea este scară la cer. Fă ascultare cât poţi! Să faci ascultare cu dragoste, nu de silă, ci din milă. Cu drag să faceţi ascultare, căci ascultarea silită nu este bine primită.
Să nu zici despre o ascultare că îţi este dată ca o pedeapsă sau ca o răzbunare."

Despre boală şi îngrijirea bolnavilor:

„Nu spune nimănui că eşti bolnav sau te doare ceva; ci roagă-te în taină Domnului şi Măicuţei Domnului şi du-te şi fă ascultare unde eşti trimis şi îndată te vindeci de boală.
Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi!
Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la Biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii.
Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui!"

Despre bucurie:

„Să ne bucurăm şi să muţumim Bunului şi Înduratului Dumnezeu pentru toate!"

Despre conştiinţă:

„Conştiinţa este îngerul Lui Dumnezeu care îl păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării.
Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi pomenindu-le, ne smereşte.
Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia Lui Dumnezeu!"

Despre credinţă:

„Dacă am avea noi credinţă că Dumnezeu este permanent cu noi şi în noi, nu ne-am mai teme nici de moarte, nici de foamete, nici de boală, căci am fi încredinţaţi că suntem în braţele Lui Dumnezeu precum copiii în braţele mamelor lor.
Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are niciun sprijin, nicio nădejde, nicio bucurie, niciun scop pe pământ şi cade în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului."

Despre curăţie:

„Curăţeşte-ţi mintea şi inima de toată răutatea!"

Despre dragoste:

„Dragostea este cununa tuturor faptelor bune.
Tot ce faceţi, faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!
Ultima şi cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos Cel înviat din morţi este dragostea creştină, adică să iubească fără deosebire pe toţi oamenii şi toată zidirea creată de Dumnezeu.
Dragostea le rabdă pe toate pentru Domnul, pentru mântuire.
Dragostea duhovnicească biruieşte durerea.
Fii cu dragoste şi fă pace acum, când poţi, că tare este greu la urmă când te mustră conştiinţa şi când nu mai poţi face nimic! Că timpul trece şi nu-l mai găsim!

Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi cele mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila şi smerenia.
Să primim toate cu dragoste şi cu bucurie: boală, ocară, ispite, ori de unde ar veni. Să nu învinuim pe nimeni, ci să ne învinuim numai pe noi!
Răcirea dragostei şi împuţinarea râvnei pentru cele sfinte şi mai ales pentru Biserică este semnul pustiirii noastre."

Despre făptuire:

„La simţire duhovnicească ajunge numai cel ce face voia Lui Dumnezeu. Trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu la simţirea Lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta! Mai mult să faci cu fapta decât să vorbeşti cu cuvântul. Că lumea este plină de vorbe, dar sunt puţini aceia care pun poruncile Lui Dumnezeu în practică.
Ia seama ce gândeşti, ia seama ce vorbeşti şi ia seama ce faci, că duşmanul nu doarme!
Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul.
Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nici o valoare!
Să nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui tot ce ştii!
Oriunde vei fi, să ai grijă şi să-ţi împlineşti datoria.
Să fiţi cuminţi măcar de azi înainte!"

Despre frica de Dumnezeu:

„Să avem frica Lui Dumnezeu şi să punem zilnic început bun!
Să cerem de la Hristos, prin rugăciune, frică de Dumnezeu şi cugetare la moarte. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iar frica de moarte şi de judecată ne păzeşte de păcate şi ne îndeamnă la pocăinţă în această viaţă, căci dincolo nu este pocăinţă.
Din frica de Dumnezeu se nasc şi cresc în noi credinţa, nădejdea şi dragostea.
Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dânsul!"

Despre iertare:

„Dacă nu cerem iertare şi nu iertăm, în zadar aşteptăm Paştele!
De v-a supărat cineva, să iertaţi; Iar de aţi supărat pe cineva, cereţi iertare!
Să ceri iertare de la care crezi că l-ai supărat şi să ierţi din inimă pe toţi, să nu ai vrăjmaş pe nimeni!
Dacă nu suntem în pace unul cu altul şi nu iertăm, nu-i primit nimic la Domnul!"

Despre ispite şi încercări:

„Fără ispite şi necazuri, nu ne putem mântui!
Nu uita că Domnul, pe cine iubeşte, îl încearcă, ca mai mult să fie aproape de El.
Suntem datori să primim cu dragoste încercările şi să mulţumim Lui Dumnezeu pentru toate.
Ispitele ce vin, cu voia Lui Dumnezeu vin, pentru încercare şi pentru a ne ţine pe calea smereniei. Numai să cunoaştem slăbiciunea noastră şi să cerem ajutor: "Doamne, nu ne lăsa în ispite!"... Că vin şi fără voia noastră, de la trup, de la lume şi de la diavol.
Să dăm slavă Lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite şi tot felul de necazuri aici pe pământ. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat.
Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un Paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire... iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte Lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.
Să nu uităm că fiecare loc are ispitele lui şi oriunde trebuie răbdare şi mulţumire.
Uneori mă întreb: oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul Lui Dumnezeu.
Sunt încă la examenul încercării suferinţelor.
Dacă nu cerem iertare şi nu iertăm, în zadar aşteptăm Paştele!"

Despre Împărtăşanie:

„Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundere avem înaintea Lui Dumnezeu! Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem cont, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi.
Celor ce sunt tulburaţi, certaţi cu cineva, descurajaţi, prea slabi, luptaţi de cugete trupeşti, care au judecăţi sau sunt blestemaţi de preoţi şi de părinţii lor sau cred în vrăjitorie şi mai ales celor care au făcut avorturi şi pază sau au îndemnat şi pe alţii la aceste grele păcate de moarte, să nu le dăm îndată Sfânta Împărtăşanie, că luăm foc şi noi cu ei! Ci să-i sfătuim să părăsească păcatele, să respecte canon vreme îndelungată, să postească, să facă milostenie, să facă metanii şi rugăciuni după putere şi numai după un timp, când Duhul Sfânt îl va încredinţa pe duhovnic, acesta să le dea Sfintele şi Mântuitoarele Taine.
Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. De două ori să te împărtăşeşti în post!"

Despre încredere:

„Să nu ai încredere în oricine, că nu ştii cum scapi o vorbă şi atunci ai de lucru!"

Despre Judecata Lui Dumnezeu:

„Dumnezeu nu ne va întreba la judecată căte materii am adunat, câte case am construit, câte vite avem... ci ne va întreba câte suflete am adunat aici şi câţi s-au mântuit... altfel, stăm degeaba aici dacă nu ne vedem de suflet!
Cea mai mare plată o au cei care ajută pe străini şi chiar pe vrăjmaşii lor. Vai, vai, vai! Ce înfricoşată va fi judecata Lui Dumnezeu cea de pe urmă!"

Despre mânăstire şi monahism:

„Mânăstirea este Ierusalim şi Sion duhovnicesc. Monahismul de astăzi este cu şcoală multă, dar cu practică puţină. În capul obştii trebuie oameni cu viaţă, nu cu şcoală!
Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge, ca păstorul cel bun, în fruntea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii, iar dacă nu, nicidecum!
Cel ce se gândeşte să intre în monahism, să se roage mult înainte de a se hotărî, să postească 40 de zile, să se mărturisească la duhovnicul său şi să ceară sfaturi de la cei mai iscusiţi duhovnici. După 40 de zile de rugaciune şi post, Dumnezeu îi va descoperi, prin conştiinţă şi duhovnic, pe ce cale să apuce.
Unii vin la mănăstire pentru că văd slujbe frumoase sau la îndemnul unor rude sau din sărăcie în familie sau că sunt puţin bolnavi sau că nu se înţeleg în casă sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii sau ca să ajungă preoţi sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viaţa îngerească!
Monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toţi oamenii, cu Dumnezeu şi cu sine. Dacă are inima înfrântă şi smerită, dacă nu se teme de ceasul morţii şi este dezlipit de cele pământeşti, deja este ostaş deplin al Lui Hristos."

Despre mărturisirea păcatelor:

„Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căinţă.
Mărturisirea să fie mai deasă decât împărtăşania.
Cu mărturisirea sinceră şi deasă vei reuşi.
Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai in ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des - dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.
De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi crucea mai departe, cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem spune că ne mântuim, fără mila Lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului şi acolo să strigăm tare: "Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!"
Să fiţi sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiţi niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el.
Pentru a ne uşura de ispite este nevoie să ne mărturisim. Aceasta ne duce la smerenie.
Dacă te vei potrivi gândurilor şi nu le vei mărturisi, nu vei ajunge bine.
La supărări şi ispite ai nevoie să te mai descarci la duhovnic, dar numai şi numai de boala ta, de slăbiciunea ta să vorbeşti.
Neascultarea şi lenevirea la rugăciune, ca şi toate celelalte patimi, se vindecă prin mărturisire curată la duhovnic, prin canon şi prin săvârşirea faptelor bune în locul păcatelor care ne stăpânesc!
Să te mărturiseşti la un duhovnic care te ascultă şi te crede.
Urmează sfatul duhovnicului, că el hotărăşte!"

Despre milostenie:

„Mare putere are milostenia!"

Despre minciună:

„Minciuna este de trei feluri: stârnită, auzită şi bănuită."

Despre moarte şi gândul la moarte:

„Să nu uităm de moarte, că fără de veste vine. Toţi cei care au umblat după slavă omenească şi s-au amăgit de grijile acestei lumi, la sfârşit s-ai căit, dar poate prea târziu...
Prin aducerea aminte de ceasul morţii, scăpăm de părerea de sine şi de gândurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine şi să le atribuim pe toate Lui Dumnezeu.
Aducerea aminte de moarte este de mare folos, că smereşte pe om şi ne dă râvnă pentru rugăciune şi uneori şi lacrimi.
Moartea le pune capăt la toate! Cum te gândeşti la moarte, le-ai terminat pe toate. De aceea, trebuie să ne pregătim totdeauna, să fim în pace totdeauna, să ne rugăm, să fim în aşteptare, că vine Domnul curând!
Din temerea de moarte se nasc lacrimile şi căinţa pentru păcate.
Ce poţi face astăzi nu amâna pe mâine, că nu ştii dacă mai ajungi ziua de mâine.
Ia aminte ce faci, că ziua de mâine nu-i dată nimănui!
Să facem cu toţii fapte vrednice de Rai şi să nu uităm de moarte niciodată!
Uneori, Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup devreme, ca să nu greşească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie şi îi rabdă să trăiască mai mult, ca să se pocăiască. Tinereţea este ca o floare de primavară, iar bătrâneţea ca un soare la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte.
În viaţa mea am văzut sfârşitul multor părinţi şi credincioşi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morţii, că atunci e atunci!"

Despre nevoinţă:

„De nevoinţa noastră de aici depinde dobândirea Ierusalimului ceresc."

Despre pacea duhovnicească:

„Caută-ţi pacea cu toată lumea şi nu pierde legătura cu Dumnezeu şi cu Măicuţa Lui!
Caută-ţi pacea şi fii în pace, că toate trec ca apa şi vin altele, că aşa e viaţa.
Ce nu face omul să capete pacea sufletească!
Pe cât putem, să ne străduim să facem pace, că suntem fii ai Lui Dumnezeu şi purtăm în noi pacea Duhului Sfânt.
Să te simţi totdeauna în braţele Maicii Domnului şi vei vedea ce mare pace vei avea! Noi suntem încă pe loc şi ne rugăm pentru pacea a toată lumea.
Lasă-te întotdeauna în voia Lui Dumnezeu şi vei avea pace în suflet.
Când este cineva în pace, vorbeşte blând, înţelept şi liniştit, iar când nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat şi vorbeşte fără cugetare şi cu păcat.
Atât călugării, cât şi mirenii, dacă au pace între ei, adică pacea inimii şi a conştiinţei şi dacă au dragoste, se pot mântui...
Să te întorci acolo de unde ştii că ai pierdut pacea inimii!
Să ne rugăm pentru pacea în ţară, pacea în casă şi în sufletele noastre.
Vă doresc toată pacea sufletească şi un colţişor de Rai!"

Despre păcate:

„Obişnuinţa păcatului formează a doua natură în om.
Să ne aducem aminte de păcatele noastre şi de ceasul judecăţii viitoare şi în veac nu vom mai greşi.
Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morţii şi ziua Judecăţii, încet-încet vom dobândi darul tăcerii şi al rugăciunii. Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire şi de vorbă deşartă şi învăţăm a ne ruga.
Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să nu ne mustre conştiinţa, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi pomenindu-le, ne smereşte.
Tare mare durere aduce mustrarea conştiinţei!
Două sunt cele mai grele patimi care stăpânesc astăzi în rândul mirenilor: beţia şi desfrânarea.
După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnică mânie şi pedeapsă a Lui Dumnezeu peste oameni.
De trei lucruri trebuie să se păzească mai mult călugărul: de beţie, de iubirea de argint şi de vorbirea cu femei."

Despre post:

„Nu te avânta la post mult, că trebuie să faci ascultare!"

Despre pravilă:

„Dacă părăsim pravila Bisericii şi Dumnezeu ne părăseşte pe noi!"

Despre preoţi şi duhovnici:

„Preoţii, aşa cum vorbesc, aşa trebuie să trăiască, că cea mai puternică predică este cea cu fapta şi apoi cea cu cuvântul.
Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toţi, părinte pentru toţi, sfetnic bun şi povăţuitor iscusit de suflete. Să fie păstor adevărat, iar nu năimit, care slujeşte cele sfinte pentru bani şi câştig pământesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeştnic, ca să lumineze tuturor, iar nu sub pat.
Duhovnicii să se facă ei pildă tuturor prin dragoste şi smerenie. Numai aşa se pot mântui şi ei, şi pe alţii.
Turma Lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu cu băţul. Adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.
Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cât am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!
Contează foarte mult viaţa, evlavia, înţelepciunea şi comportarea preotului în parohie, în mijlocul oamenilor. Aşadar, de viaţa preotului depinde, în bună parte mântuirea turmei.
"Peştele de la cap se strică!" - spun bătrânii. Cea mai mare vină o poartă păstorii de suflete. Dacă am fi noi mai buni, s-ar schimba şi creştinii!
Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma Lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învaţă pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica, este viaţa preotului. Aceasta este şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi de la oraş.
Cel mai greu pentru preot este la Sfânta Liturghie şi la Spovedanie.
Ei, părinţilor, duhovnicia este tare grea, mai ales în zilele noastre! Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă... numai mila Lui Dumnezeu ne poate mântui!
Calităţile unui bun duhovnic sunt acestea: să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească Biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi, care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele, să nu fie iubitor de bani şi de lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laude şi de cinste. Iar cununa tuturor - să fie gata, la nevoie, a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru Biserica Lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti.
Se cade povăţuitorului să fie bun, dar şi înfricoşător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greşesc să nu deznădăjduiască, nici să lenevească.
Este vreme pentru tot lucrul. Este vreme de smerenie şi vreme de stăpânire, vreme de mustrare şi vreme de cruţare, vreme de îndrăznire, vreme de bunătate şi vreme de asprire, adică pentru tot lucrul (se referă la duhovnici- n.r.).
Să cumpănim între asprime şi iertare, între scumpătate şi iconomie, iar unde nu ştim sau în cazuri mai grele să-i întrebăm pe duhovnicii iscusiţi şi mai ales pe ierarhii noştri.
Duhovnicului i se cade a lua hotărâre dreaptă, după pravilă.
Dacă cineva se abate de la datoria lui şi nu ascultă de sfaturile duhovnicului, el singur va răspunde în faţa Lui Dumnezeu. Duhovnicul însă este dator să se roage Lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui şi să-l ierte.
Dacă am face noi tot ce-i învăţăm pe alţii, am fi sfinţi!
Pe cei care nu făgăduiesc că părăsesc păcatele, nu avem voie să-i dezlegăm până nu se căiesc de ele din inimă şi nu le părăsesc.
Să ne rugăm mult pentru cei ce se mărturisesc la noi şi au cazuri grele şi Dumnezeu ne va încredinţa tainic ce canon să le dăm şi când să-i apropiem de cele sfinte.
Toţi preoţii, fie ei călugări, fie de mir, sunt datori să-şi aibă duhovnicii lor şi să se spovedească regulat, iar când este vorba de cazuri mai grele să se mărturisească numai la episcop.
Dacă omul pătimaş, deşi făgăduieşte, nu se poate lăsa de păcat, atunci duhovnicul, după mai multe încercări, să se roage pentru el şi să-l trimită la alt duhovnic mai iscusit."

Despre Rai:

„Trece viaţa, vrei-nu-vrei şi mâine-poimâine să ne întâlnim, cu toţii, colo sus în Rai!
Şi după ce vom trece dincolo, n-o să ne uităm în urmă. Acolo e lumina lină, luna e întotdeauna plină. Soarele niciodată nu asfinţeşte, iar clima nu se răceşte. Păsările cântă frumos şi laudă pe Domnul Hristos. Îngerii neîncetat slavoslovesc, cântând slava Împăratului ceresc. Iar Maica Domnului stă de-a dreapta Fiului."

Despre răbdare:

„Nimic nu putem dobândi fără smerenie şi răbdare!
Până la Rai ne trebuie răbdare, cât putem duce în spinare!
Să vă dea Domnul răbdare cu dragoste, că prin răbdare se câştigă raiul.
Dragul tatei, răbdare, răbdare, răbdare. Dar nu răbdare cu noduri, ci răbdare şi îndelungă răbdare cu dragoste.
Răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească.
Răbdare, răbdare, răbdare în boală, în orice necaz!
Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!
Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi răbdare cu bucurie în boală, căci pe cât trupul se topeşte, pe atât sufletul se împuterniceşte şi se curăţeşte de toate păcatele.
Să ne rugăm să ne dea Domnul răbdare, că "cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui!"
Deocamdată vă dorim răbdare şi bucurie şi după aceea pace sufletească şi bucurie duhovnicească!"

Despre relaţiile de familie:

„Părinţii vor da seama de sufletele copiilor lor, dacă nu le-au insuflat de mici credinţa şi frica de Dumnezeu.
O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricât ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor.
Soţia bărbatului desfrânat, care are copii, să rabde cu nădejdea întoarcerii soţului la pocăinţă şi să nu-l părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii, să-l părăsească un timp, până dă dovadă de pocăinţă, şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut.
Femeia care este lăsată de bărbatul ei trebuie să facă tot ce este posibil să se împace cu el, şi amândoi să se ostenească pentru salvarea copiilor.
Femeia ucigaşă de copii şi plină de păcate să-şi plângă toată viaţa păcatele, cu post şi lacrimi, şi prin milostivire să îngrijească de copii orfani şi bolnavi, după sfatul duhovnicului ei.
Multe femei îşi pierd sufletul pentru desfrânare şi avort!
Femeia văduvă, dacă este tânără şi are copii, să trăiască în înfrânare un an-doi, iar dacă se poate înfrâna, cu darul Lui Dumnezeu, să rămână văduvă pentru copii şi să se jertfească pentru viitorul şi creşterea lor. Dacă nu se mai poate înfrâna, să se căsătorească cu binecuvântarea preotului ei, dar nu pentru păcate, ci pentru a naşte copii şi pentru înfrânare.
După 40-50 de ani, femeile văduve nu trebuie să se recăsătorească, dacă iubesc pe Hristos şi doresc să-şi mântuiască sufletul."

Despre rugăciune:

„Teologia noastră este rugăciunea!
Orice creştin, fie călugăr, fie mirean, trebuie să aibă un program de rugăciune.
Rugaţi-vă cât mai mult Lui Dumnezeu! Aceasta este toată speranţa mântuirii noastre. Că din rugăciune izvorăsc toate faptele bune.
Să fii cuminte şi să nu laşi rugăciunea!
Zi "bogdaproste" că Maica Domnului este cu noi şi nu lasă rugăciunea!
Să nu te temi niciodată, căci la cârma vieţii noastre este Bunul Dumnezeu, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Măicuţa Domnului. El ne acoperă cu harul Duhului Sfânt. Numai să nu lăsăm sfânta rugăciune!
Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucrări: să ne rugăm şi să întrebăm.
Să ai pe mama la dreapta şi moartea la stânga. Mângâie-te cu ele. Când eşti fricos te mângâie mama, adică rugăciunea; iar când eşti prea voios, te mângâie moartea, adică lacrimile. Aşa, în toată vremea, aceste două surori îţi vor fi de mare folos. Spor în toate cele bune!
Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului şi mulţumirea duhovnicească. Oriunde eşti - eşti liniştit; orice faci - eşti mulţumit, ştiind că toate sunt rânduite de la Domnul.
Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care-l ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă.
Rugăciunea cu simţire şi lacrimi ne uneşte cu Hristos, dulcele nostru Mântuitor.
Lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea sunt semnul sporirii duhovniceşti.
Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Că cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei.
Râvna, rugăciunea şi smerenia ajută cel mai mult pe calea mântuirii.
Să unim rugăciunea citită cu cea cântată, adică rugăciunea din cărţi cu cea rostită în taina inimii, şi atunci vom spori şi vom dobândi multă bucurie şi pace în suflet.
Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim! Căci trebuie să avem întotdeauna conştiinţa şi mintea curată; ca rugăciunea noastră să poată ajunge la cer!
Când ne rugăm, trebuie repetat mereu: "Iartă-mi mie, Doamne, cum iert şi eu".
Să ne rugăm Lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Dumnezeu are de unde da, dacă are cui da!
Totdeauna să fiţi cu gândul la Biserică, că acum se cântă "Heruvicul", acum se cântă "Axionul"...
Să ne rugăm nu numai pentru bunii noştri fraţi şi prieteni care ne iubesc, ci şi pentru cei care nu ne iubesc, ca să dovedim că suntem fiii Lui Dumnezeu după dar şi să vedem uşa Raiului deschisă spre noi.
Să ne rugăm unii pentru alţii, ca Dumnezeu să ne învrednicească de mântuire şi să ne facă parte de un colţişor de Rai...
Rugăciunea puţină, făcută mecanic, din silă sau de ochii altora, este bună, dar nu aduce mult folos, până se atinge Duhul Lui Dumnezeu de inimile noastre."

Despre rugăciunea inimii:

„Rugăciunea inimii este treapta cea mai înaltă a rugăciunii.
Rugăciunea nu este teorie care se invaţă la şcoală. Rugăciunea inimii, adică cea făcută cu simţirea inimii, este o dăruire a Sfântului Duh, un dar de sus, pe care îl primesc numai cei vrednici de el.
Cui îl iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată virtutea şi din toată inima sa i se dăruieşte darul rugăciunii inimii şi darul sfintelor lacrimi. Altfel, poţi recăpăta rugăciunea inimii din experienţă, după o lungă practică, dar se pierde uşor, căci inima nu arde de iubire pentru Hristos."

Despre smerenie:

„Mare este smerenia pentru călugări şi pentru creştini!
Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila Lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înşine nu avem smerenie, ci atunci când altul ne ocărăşte şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdăm şi zicem: „Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele", aceasta este smerenia adevărată.
De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare şi smerenia, care spală păcatele şi biruiesc diavolul."

Despre voia Lui Dumnezeu:

„Să te laşi în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului.
Să cerem ajutor de la Domnul şi să ne lăsăm în mâna Lui.
Dacă ne lăsăm în voia Lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa.
De vrei să asculţi şi să te foloseşti, taie-ţi voia şi lasă-te în voia Lui Dumnezeu şi primeşte cuvintele şi dragostea noastră.
Când darul Lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci i se par uşoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele.
Dumnezeu, pe cine iubeşte, îl ţine aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea şi înşelăciunea lumii să-i câştige sufletul."

(Pr. Paisie Olaru de la Sihla - Volum apărut la Editura Bizantină Bucureşti - 1999

Sfântului Cuvios Isaia Pustnicul

Acest sfînt cuvios Isaia a dus viaţa tuturor nevoinţelor în pustia egipteană numită Sketis, în veacurile al cincilea şi al şaselea. El este pomenit în cartea Sfinţilor Varsanufie şi loan (Răspunsul 249 şi altele) ca fiind bărbat de mare sfinţenie. El a scris multe învăţături pentru monahi şi sihastri. Din ele însă ne-au rămas foarte puţine, căci cele mai multe au fost distruse de musulmani. Sfîntul Isaia zice:

„Mintea, mai înainte de a se ridica din somnul trândăviei, împreună-vieţuieşte cu demonii”

„Cununa tuturor faptelor bune întru aceasta stă: ca omul să-şi pună toată nădejdea în Dumnezeu, ca el să scape la ajutorul Lui o dată şi pentru totdeauna din toată inima şi din toată virtutea lui, ca el să se umple de milostivire către toţi, ca el să plîngă pururea înaintea lui Dumnezeu, cerînd de la El ajutor şi milostivire”

Care este semnul, pentru un om, că păcatul lui a fost iertat?

„Semnul că un anume păcat s-a iertat acesta este: că el nu mai generează nici o lucrare în inima omului aceluia, care 1-a uitat într-o asemenea măsură, încît în convorbiri cu alţii despre păcate similare, el nu mai simte nici o aplecare către el, ci mai curînd îl socoteşte ca pe ceva total străin lui. Acesta este semnul că păcatul i-a fost iertat desăvîrşit”.

Rugăciunea şi asceza deşarte sînt pentru omul care ascunde în sine răutate faţă de aproapele şi dorinţă de răzbunare.

„Veghează din toată puterea ta ca nu cumva să rosteşti un anumit cuvînt cu buzele, şi alt cuvînt cu inima”.

„Cununa tuturor faptelor bune este dragostea; iar cununa tuturor patimilor este îndreptăţirea de sine a păcatelor”.