Viaţa Sfântului Cuvios Sava cel Sfințit

Viaţa Sfântului Cuvios Sava cel Sfințit

   Pe când Teodosie cel Tânăr ţinea sceptrul împărăţiei greceşti şi avea douăzeci şi şapte de ani în împărăţie, s-a născut Cuviosul Părintele nostru Sava în părţile Capadociei şi în mitropolia Cezareei, într-un sat ce se numea Mutalasc. Acesta la început era neînsemnat, iar mai pe urmă, prin Sava, care s-a născut într-însul, s-a arătat mai slăvit decât Armatem, care a odrăslit pe dumnezeiescul prooroc Samuil.

    Părinţii fericitului Sava se chemau Ioan şi Sofia şi erau de bun neam şi binecredincioşi; iar când era pruncul de cinci ani, s-au dus părinţii lui în Alexandria, la slujba împărătească, pentru că Ioan era ostaş. Prin pronia lui Dumnezeu, Sava a rămas cu averea părinţilor la Eremia, fratele mamei sale. Şi întrucât Eremia avea o femeie cu nărav rău şi sfadnică, supărându-se copilul, s-a dus la Grigorie, fratele tătălui-său, care vieţuia într-alt sat, ce se numea Scanda, pentru care pricină s-a ridicat vrajbă între unchii lui. Părinţii lui zăbovind multă vreme în Alexandria, Eremia şi cu Grigorie se certau între dânşii, căci fiecare dintr-înşii voia să-l aibă la el, nu atât pentru că îl iubeau pe copil, pe cât că să fie părtaş avuţiei tatălui său. Iar fericitul copil, având înţelegere de bătrân şi văzând gâlceava şi sfada unchilor lui, s-a lepădat de toată averea părinţilor şi mergând în mănăstirea lui Flavian, ce era departe de satul Mutalasc ca de douăzeci de stadii, a luat chipul îngeresc, fiind atunci abia de opt ani. Vieţuind acolo, a învăţat repede psaltirea şi celelalte sfinte scripturi şi sporea în fapte bune, luând aminte la rânduiala monahicească.

    Nu după multă vreme împăcându-se între dânşii, unchii fericitului Sava au venit la dânsul în mănăstire şi au început a-l răzvrăti, sfătuindu-l să iasă din acea sfântă ogradă şi să-şi ia femeie cu care să vieţuiască în averea părintească. El, voind mai bine a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decât a vieţui în locaşurile păcătoşilor şi iubind mai mult viaţa monahicească decât cea mirenească, nu ascultă de unchii săi şi sfatul lor cel înşelător îl lepăda, zicând: "Eu fug ca de un balaur de acei care îmi poruncesc a mă lepăda de calea lui Dumnezeu. Pentru că mă tem că nu cumva, cu vorba lor cea rea, să-mi strice obiceiurile mele bune şi apoi să aduc asupra mea blestemul cu care blestemă proorocul pe cei care se dedau la îndărătnicii, despre care zice: Blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale.

    Cu aceste cuvinte izgonind de la dânsul pe unchii săi, care nimic n-au folosit, el se sârguia în mai mari nevoinţe, cu ostenelile şi înfrânările chinuindu-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.

    Deci, fiind biruit şarpele acela, care prin avere şi însurătoare voia să-l scoată din sfântul lăcaş, ca din sălăşluirea Raiului - s-a apropiat alt ispititor, spre a ispiti pe sfânt, adică diavolul îmbuibării pântecelui. Căci fericitul, lucrând odinioară în grădina mănăstirii, a văzut un măr foarte frumos într-un pom, şi fiind biruit de cuget, a rupt mărul acela, vrând a-l mânca mai înainte de vremea rânduită şi de obişnuita binecuvântare. Dar, aducându-şi aminte că în rai cu astfel de rod şarpele a adus spre păcat pe cel dintâi om, s-a oprit de a-l mânca şi se osândea singur în sine zicând: Frumos şi bun era la mâncare rodul cel ce a omorât pe Adam. Şi, aruncând mărul la pământ, l-a călcat cu picioarele, calcând împreună cu dânsul şi gândul său, iar mai vârtos zdrobind capul şarpelui lăcomiei de pântece; apoi şi-a pus însuşi legământ să nu mai mănânce mere până la moartea sa. De atunci toată pofta şi-o biruia prin înfrânare, mâncând şi dormind puţin, pururea petrecând în osteneală; pentru că mâinile lui erau întinse ori spre rugăciune, ori la lucru. Măcar că era tânăr, dar îndată s-a făcut deopotrivă în fapte bune cu toţi părinţii cei bătrâni, care se aflau în acea mănăstire.

    Odinioară s-a întâmplat unui frate, ce avea slujba pităriei, că şi-a udat hainele sale de ploaie şi era vreme de iarnă, când nu strălucea soarele. Deci, neavând unde să-şi usuce hainele, le-a băgat în cuptorul de copt pâine, deasupra lemnelor şi le-a uitat acolo. După puţin timp s-au adunat fraţii să coacă pâine şi au aprins lemnele în cuptor, neştiind că pitarul îşi pusese într-însul hainele sale să se usuce. Aprinzându-se lemnele foarte tare, şi-a adus aminte pitarul de hainele sale şi se întristă mult. Acolo era şi fericitul Sava, care, văzând întristarea fratelui, nu s-a temut şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci, a intrat în văpaia cuptorului. O, minune! Precum altădată tinerii prin credinţă, nu s-au ars în cuptorul Babilonului, aşa şi copilul Sava, precum dragostea cea către frate, a ieşit din cuptor nevătămat, aducând în mâinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea şi ale sale rămânând nearse.

    Această minune văzând-o fraţii, s-au înspăimântat şi zicea unul către altul: "Ce are să fie copilul acesta în anii viitori, dacă s-a învrednicit de la Dumnezeu cu un dar ca acesta, chiar din tinereţile lui".

    A petrecut fericitul în acea mănăstire zece ani, mergând din putere în putere şi din slavă în slavă. Apoi a vrut să se ducă la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri, să cerceteze pe părinţii care erau acolo, prin pustietăţile cele de primprejur, să se folosească din vorbă cea împreună cu dânşii şi să-şi găsească acolo un loc spre sălăşluire pustnicească. Deci, apropiindu-se de egumen, a cerut voie să-l elibereze pe el cu rugăciunea şi cu binecuvântare spre sfânta cetate. Iar egumenul n-a vrut să-l lase, zicând: "Nu este bine, tânăr fiind, să umbli aiurea, ci mai de folos îţi este să stai într-un loc".

    Dar Dumnezeu Care le rânduieşte pe toate spre folos, a poruncit egumenului în vis să nu oprească pe Sava. "Dă-i drumul, zice, să-Mi slujească Mie în pustie". Atunci chemând egumenul pe fericitul, i-a dat binecuvântare, şi cu rugăciune l-a eliberat spre drumul său. Iar el, povăţuit fiind de dreapta celui Preaînalt, a venit în Ierusalim în al optsprezecelea an al vârstei sale, la sfârşitul împărăţiei lui Marchian şi a patriarhului Iuvenalie. Intrând în mănăstirea Sfântului Pasarion, în vreme de iarnă, l-a primit Elpidie arhimandritul şi l-a dat unui bătrân capadocian, la care iernând gândea la viaţa pustnicească, pe care de mult cu mare dorinţă o râvnea. El, auzind de Eftimie cel Mare, care strălucea cu faptele cele bune şi cu minunile în pustia aceea dinspre părţile de răsărit ale Ierusalimului, a voit a-l vedea.

    Deci, cerând binecuvântare de la întâistătătorul, a plecat şi ajungând în lavra marelui Eftimie, a petrecut acolo câteva zile, aşteptând vremea în care i-ar fi fost cu putinţă a vedea pe cel dorit; căci cuviosul nu venea totdeauna în sobor, ci numai o dată pe săptămână, sau de două ori, şi la zile însemnate. Venind sâmbăta, Sava a văzut pe Cuviosul Eftimie ducându-se la biserică şi a căzut înaintea lui, rugându-se cu osârdie să-l primească şi pe el în lavra sa. Iar minunatul Eftimie, văzându-l aşa tânăr, l-a trimis în mănăstirea cea mai din vale, care era făcută pentru noii începători, adică la fericitul Teoctist, poruncindu-i să poarte grijă de acel monah tânăr. Apoi a proorocit pentru dânsul, că în scurt timp, cu darul lui Hristos, va străluci în viaţa cea monahicească, mai mult decât mulţi alţii şi că va fi propovăduitorul tuturor pustnicilor din Palestina şi va ridica lavră mai mare decât toate lavrele din toate părţile acelea.

    Sava, fiind primit în mănăstirea cea mai din vale, s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu şi săvârşea toate slujbele mănăstirii cu ascultare, fără cârtire, cu supunere smerită şi întru osteneală cu osârdie, încât se minunau părinţii de atâta iubire de osteneală şi de obiceiul lui cel bun. Iar diavolul, vrând să-i facă împiedicare, a născocit un astfel de lucru: era în mănăstirea aceea un frate de neam din Alexandria, cu numele Ioan. Acela, auzind de moartea părinţilor săi, i-a băgat vrăjmaşul în mintea lui un gând netrebnic, ca să meargă şi să rânduiască averea rămasă de la părinţii săi. De aceea supăra pe egumenul Teoctist cu dese rugăminţi, să-l lase să se ducă în Alexandria şi cerea ca şi pe Sava să-l lase să meargă împreună cu dânsul, să-i fie spre ajutor, ca unul care era puternic cu trupul şi putea să-i slujească bine pe cale. Silit fiind Teoctist de rugăminţile cele cu sârguinţă ale lui Ioan, i-a dat drumul să meargă în patria sa şi l-a liberat împreună cu dânsul şi pe Sava, după cererea lui; apoi s-au dus.

    Ajungând ei în Alexandria şi îngrijindu-se de averea ce rămăsese după cei morţi, fericitul Sava a cunoscut pe părinţii săi, Ioan şi Sofia, care se întâmplaseră într-acea vreme acolo - pentru că tatăl său avea o dregătorie ostăşească în Alexandria, din porunca împărătească. Atunci fericitul Sava începea a doua nevoinţă şi de mai mare luptă, decât cea dintâi, pe care a avut-o când l-au chemat unchii lui din mănăstire în lume, pentru însurătoare. Pentru că mai mult îl sileau părinţii lui, pe de o parte cu rugăminţi şi cu lacrimi, iar pe de altă parte cu cuvintele cele drăgăstoase şi înşelătoare, ca să lepede hainele cele negre şi să le îmbrace pe cele albe; apoi urmând vieţii lor, să se facă ostaş în locul tatălui său.

    Fericitul, pricepând că acea întâlnire şi cunoştinţă cu părinţii săi i s-a făcut prin meşteşugirea vrăjmaşului, s-a împotrivit tare firii sale. Pentru că s-a lepădat de dragostea părintească şi, trecând cu vederea rugămintea lor şi lacrimile cele multe, s-a făcut ca un diamant tare, neclintit în bună hotărâre, răspunzând părinţilor: Mă tem de Cel care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe maică să, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi care nu-şi va lua Crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci, cum vă voi cinsti pe voi mai mult decât pe Dumnezeu şi viaţa voastră deşartă, mai mult decât Crucea, şi ostăşia voastră lumească, mai vârtos decât ostăşia cea duhovnicească? Căci dacă împăraţii pământeşti, osândesc la chinuri pe ostaşii care fug din cetele lor, cu atât mai mult Împăratul ceresc nu va cruţa pe aceia, care, înscriindu-se în ostăşia Lui mult mai cinstită, cad din ceata Lui cea aleasă". La sfârşit, fericitul Sava a adăugat şi aceasta: "Voi, dacă mă veţi sili mai mult la aceasta, ca să mă lepăd de ostăşia lui Hristos cea prea frumoasă, apoi mai mult, nu vă voi mai numi părinţii mei".

    Ioan şi Sofia, văzând inima fiului lor neînduplecată către dorinţa lor, au încetat de a-l mai supăra şi cu mai multă tânguire l-au liberat, fără voia lor. Apoi l-au rugat să ia ceva din averea lor pentru trebuinţă, după aceea i-au dat patruzeci de galbeni, iar el nu voia să ia nimic; dar, ca să nu mâhnească prea tare pe părinţii săi, a luat numai trei galbeni, însă şi pe aceia, întorcându-se în mănăstire, i-a dat în mâna lui Teoctist, egumenul său.

    Împlinind în acea mănăstire zece ani, cuviosul Teoctist s-a mutat la Domnul, iar după dânsul s-a ales cuviosul Marin, bărbat cu fapte bune, dar şi acela săvârşindu-se după doi ani, a venit după dânsul Longhin, bărbat bun. Fericitul Sava împlinea într-acea vreme treizeci de ani de la naşterea sa. Atunci, apropiindu-se de egumenul Longhin l-a rugat ca, pentru viaţa cea fără tulburare, să-i dea voie să se închidă în peştera cea de lângă mănăstire, în partea dinspre miazăzi. Longhin a vestit prin scrisoare pe marele Eftimie. Acesta, având urechile sale pline de povestirile despre viaţa lui Sava cea fără prihană, despre postirea, rugăciunile, blândeţea, smerenia şi despre celelalte fapte bune ale lui plăcute lui Dumnezeu, a scris înapoi lui Loghin: "Să nu opreşti pe Sava a se osteni precum voieşte".

    Deci, i s-a poruncit la început fericitului să petreacă într-acea peşteră numai cinci zile în săptămâna; apoi, după cererea lui, cinci ani a fost liber a petrece într-însa. Iar viaţa lui în peşteră era aşa: cinci zile postea, negustînd nimic, nici ieşind din peşteră. Lucrul lui era acolo împletirea de coşniţe, din care în fiecare zi împletea câte zece, iar în gură şi în minte avea rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Sâmbăta, venea de dimineaţă din peşteră în mănăstire, aducând cu sine cincizeci de coşniţe. Când venea, se împărtăşea cu soborniceasca rugăciune şi, întărindu-şi trupul cu hrană, iarăşi intra în seara Duminicii în peşteră, ducând cu sine stâlpari de finic, cât putea să-i fie destule pentru împletirea a cincizeci de coşniţe.

    Într-o osteneală şi postire ca aceea, vieţuind el în acea peşteră cinci ani, l-a luat cu sine marele Eftimie, la ostenelile cele pustniceşti, ca pe un monah desăvârşit, care în anii săi cei tineri a ajuns la măsura părinţilor celor ce au îmbătrânit întru faptele cele bune, pentru care pricină marele Eftimie îl numea tânăr-bătrân. Căci, fiind tânăr cu trupul, avea ca un bătrân înţelepciune duhovnicească şi viaţa curată.

    Deci a ieşit împreună cu dânsul marele Eftimie din lavră, în a paisprezecea zi a lunii ianuarie, ducând împreună cu el şi pe fericitul Dometian, în pustia Ruva, vrând să petreacă acolo tot postul mare, până la Duminica Stâlparilor. Apoi a vrut odată bătrânul să treacă prin altă pustie ce era deasupra Mării Moarte, dinspre miazăzi, unde a venit împreună cu amândoi ucenicii săi, Dometian şi Sava, în nişte locuri fără apă. Fiind arşiţă mare, fericitul Sava a ostenit şi slăbind de sete a căzut, neputând a mai merge. Făcându-i-se milă de dânsul, marele Eftimie a căzut la rugăciune depărtându-se de dânsul ca de o aruncătură de piatră şi se ruga, zicând: "Doamne, Dumnezeule, dă apă ca să se potolească setea acelui frate care a slăbit". Apoi, sculându-se de la rugăciune, a săpat în pământ de trei ori cu un lemnişor ce se întâmplase acolo şi îndată a izvorât apă vie din care bând Sava s-a întărit. El de atunci a primit putere dumnezeiască de a răbda de sete prin pustie. Apoi, sosind Duminica Stâlparilor, s-au întors în lavră.

    Trecând puţină vreme, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Eftimie, s-a mutat la Domnul, luându-i locul ca patriarh în Ierusalim, Anastasie. Iar după mutarea Sfântului Eftimie şi după săvârşirea altor părinţi bătrâni ai acelei lavre, văzând Sava că se schimbă rânduielile mănăstirii, s-a dus în pustia ce este dinspre răsărit, împrejurul Iordanului, unde într-acea vreme strălucea, ca o stea luminoasă, Cuviosul Gherasim, cu viaţa sa cea îmbunătăţită.

    Fericitul Sava era atunci de treizeci şi cinci de ani de la naşterea sa, când s-a sălăşluit în pustie singur, unde a fost ispitit de diavol, care, a ridicat asupra lui război. Odată, odihnindu-se sfântul după osteneală, la miezul nopţii s-a închipuit diavolul în mulţime de şerpi şi de scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoşa. Dar el îndată s-a sculat la rugăciune şi era în buzele lui psalmul lui David care zice: Nu te vei teme de frica de noapte...; peste aspidă şi vasilisc vei călca... . Acestea zicând el, îndată a pierit diavolul, cu toate înfricoşările lui.

    După câteva zile iarăşi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoşat şi s-a repezit la sfânt, vrând să-l sfâşie şi, apropiindu-se, se dă înapoi; apoi iarăşi se repezea şi iarăşi se dă înapoi. Iar cuviosul, văzând pornirea fiarei şi mişcările ei, a zis: "Dacă ai îngăduinţă de la Dumnezeu a mă mânca, pentru ce te opreşti? Iar de nu, pentru ce te osteneşti în deşert? Căci te voi călca pe tine, leule, fiind înarmat cu puterea Hristosului meu!". Atunci îndată diavolul, care se arătase în chip de fiară, a fugit cu ruşine. Din acea vreme i-a supus Dumnezeu toate fiarele şi balaurii, încât umbla prin mijlocul lor ca prin mijlocul oilor celor blânde.

    Odată, umblând prin pustie, a întâmpinat patru saracini foarte flămânzi şi slăbiţi. Acelora poruncindu-le să stea, a scos din haina sa rădăcini înaintea lor, cu care şi el singur se hrănea şi care se chemau melagrii, precum şi miez de trestie. Iar ei mâncând s-au întărit şi au însemnat locul şederii lui, apoi s-au dus. După câteva zile au venit la dânsul, aducându-i pâine, brânză şi dactile (un fel de fructe) dându-i mulţumire pentru facerea de bine, căci în zi de foamete i-a hrănit pe dânşii. Iar el, umilindu-se, a zis în sufletul său cu lacrimi: "O, amar suflete al meu! Aceşti oameni pentru o mică facere de bine, pe care le-am făcut-o odată, cât sunt de mulţumitori! Iar noi ce vom face? Primind întotdeauna darurile lui Dumnezeu cele negrăite, suntem nemulţumitori, vieţuind în lene şi în nepurtare de grijă, nici păzind sfintele Lui porunci.

    După această a venit la dânsul un monah cu numele Antie, iubitor de fapte bune, care mai înainte petrecuse multă vreme cu Cuviosul Teodosie. Acela, legându-se prin dragoste de fericitul Sava a început a vieţui împreună cu dânsul. Odată au năvălit asupra lor agarenii, care au trimis pe unul înaintea lor ca să-i omoare. Iar cuvioşii părinţi, rugându-se către Dumnezeu, îndată s-a deschis pământul şi a înghiţit pe acei agareni; apoi ceilalţi agareni, văzând acea minune, s-au temut şi au fugit. După aceea fericitul Sava, prin tovarăşul său Antie, s-a cunoscut cu Cuviosul Teodosie şi mare dragoste s-a prins între ei.

    Împlinindu-se al patrulea an al petrecerii Sfântului Sava în pustie şi străbătând şi alte locuri ale pustietăţii, s-a suit la un loc înalt, unde împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tânăr, s-a îndulcit de învăţătura cea folositoare de suflet de la marele Eftimie. Acolo Sava petrecând toată noaptea în obişnuitele sale rugăciuni, i s-a arătat o vedenie. Era îngerul lui Dumnezeu prea strălucit, arătându-i o vale pe care curgea odată pârâul din Siloam către miazăzi, unde era o peşteră. Deci îi poruncea îngerul să locuiască în acea peşteră vestindu-l că Cel ce dă hrană dobitoacelor şi puilor de corbi, care-L cheamă pe El, Acela îl va hrăni şi pe dânsul în acea peşteră. Apoi, sfârşindu-se vedenia şi făcându-se ziuă, s-a pogorât Sava din dealul acela şi, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat peştera aceea pe care i-a arătat-o îngerul în vis şi s-a sălăşluit într-însa, fiind de patruzeci de ani de la naşterea sa. În acel an s-a mutat la Domnul, Anastasie, patriarhul Ierusalimului, lăsând după sine în scaun pe Martirie; iar Zinon, împăratul, omorând pe tiranul Vasilisc, şi-a primit împărăţia sa.

    Peştera aceea în care s-a sălăşluit Cuviosul Sava, avea suire la dânsa foarte grea. Pentru aceea a legat din peşteră o frânghie, pe care se pogora după apă la izvorul ce se numea Eptastom, ce era departe de peşteră ca la cinsprezece stadii. Vieţuind cuviosul în peştera aceea, la început se hrănea cu buruienile ce creşteau prin jurul peşterii; iar Dumnezeu, care i-a poruncit să sălăşluiască acolo, i-a trimis hrană prin oameni barbari, precum prin corbi lui Ilie proorocul, în Horât. După câtva timp, trecând patru saracini prin locul acela, au aflat peştera Cuviosului Sava şi voiau să se suie la dânsul, dar nu puteau pentru greutatea urcuşului. Fericitul, văzându-i pe dânşii de sus, a slobozit frânghia ca să se suie la el. Ei, intrând în peşteră n-au aflat la dânsul nimic şi s-au minunat de viaţa şi de obiceiul lui cel bun; apoi făcându-li-se milă, s-au sfătuit ca să aibă purtare de grijă pentru hrana lui. Deci veneau adeseori la dânsul şi aduceau pâine, brânza, finice şi alte mâncări. Cuviosul a petrecut în aceea peşteră cinci ani singur, vorbind numai cu Dumnezeu şi cu rugăciunile cele neîncetate biruind pe vrăjmaşii cei nevăzuţi. Apoi a binevoit Dumnezeu a-i încredinţa sufletele multora şi a-l face povăţuitor şi păstor al oilor celor cuvântătoare; căci după cinci ani de petrecere liniştită în acea peşteră, au început mulţi a veni la dânsul din diferite locuri, vrând a vieţui lângă el; iar el primindu-i pe toţi cu dragoste, dădea fiecăruia loc îndemânatic pentru nevoinţă. Apoi, zidindu-şi chilii, vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu, privind la chipul vieţii celei pline de fapte bune a Cuviosului Sava. Deci, s-au adunat la dânsul în puţină vreme, până la şaptezeci de fraţi, între care cei mai aleşi erau aceştia: Ioan, care după aceea a fost egumen al lavrei celei noi, Iacov, care a zidit lângă Iordan lavra ce se numeşte Pirghion; Firmin şi Severin, dintre care unul a alcătuit lavră în Malishe, iar celălalt a făcut o mănăstire în Varihe şi Iulian, economul lavrei de la Iordan, care se cheamă Elcherava, şi alţi mulţi bărbaţi sfinţi, ale căror nume sunt scrise în cărţile vieţii. Tuturor acelora le era egumen Cuviosul Sava.

    Înmulţindu-se fraţii şi făcându-se lavră pe deal, din partea dinspre miazănoapte a pârâului, cuviosul a zidit o biserică mică în vale, în mijlocul pârâului cel uscat. Când venea la dânsul cinev a din cei sfinţiţi, îl rugă pe acela de săvârşea Sfânta Liturghie, el nevrând să primească hirotonia din smerenie, nici pe vreunul din fraţi nu voia să-l ridice la treapta preoţiei.



    Fiind prin locul acela lipsă de apă, pentru că izvorul era departe de locul acela, sfântul s-a rugat într-o noapte, zicând: "Doamne, Dumnezeul nostru, de este voia Ta să fie locuit în slava prea sfântului Tău nume locul acesta, caută spre noi, robii Tăi, şi ne izvorăşte apă spre potolirea setei noastre". Astfel rugându-se, s-a auzit un glas din pârâu, unde căutând, fiind lună plină în noaptea aceia, a văzut un asin sălbatic săpând cu piciorul în pământ şi, punându-şi gura la locul cel săpat, a băut apă. Deci, îndată pogorându-se Cuviosul Sava la locul acela unde a văzut pe asinul cel sălbatic, a început a săpa; şi săpând puţin a aflat apă multă şi s-a făcut izvor curgând cu îndestulare, împlinind toată trebuinţa lavrei şi neîmpuţinîndu-se niciodată.

    Într-o noapte, umblând el împrejurul pârâului şi cântând psalmii lui David, i s-a arătat un stâlp de foc lingă surpătură, care era în partea râului dinspre apus, şi a stat sfântul la rugăciune până la revărsatul zorilor. Apoi, luminându-se de ziuă, s-a dus la locul acela unde văzuse stâlpul şi a aflat o peşteră mare şi minunată în chipul bisericii, care era făcută de mina dumnezeiască iar nu omenească. Aceea avea intrarea largă dinspre miazăzi şi lumină îndestulătoare de la soare. Deci, acea peşteră împodobind-o, a făcut-o biserică. Şi a poruncit fraţilor ca în toate sâmbetele şi Duminicile să se adune într-însa la cântare. Apoi şi el s-a sălăşluit aproape de acea biserică nefăcută de mână, zidindu-şi chilie pe o piatră înaltă şi a făcut uşă tăinuită la biserică, prin care intrând, petrecea ziua şi noaptea în rugăciune.

    Înmulţindu-se mereu numărul fraţilor, încât s-au făcut până la o sută cincizeci şi zidindu-se chilii de amândouă părţile râului, se înmulţea şi slava Cuviosului Sava; şi i se aducea lui mult aur de către iubitorii de Dumnezeu, pe care îl cheltuia la zidirea lavrei. Dar mai ales sfinţitul patriarh Martirie al Ierusalimului avea mare dragoste către dânsul şi foarte mult îl cinstea şi-i trimitea cele de trebuinţă.

    Ducându-se la Domnul Fericitul Martirie, întru al optulea an al patriarhiei sale, după dânsul luând scaunul Salustie, la patruzeci şi opt de ani ai vieţii Cuviosului Sava, s-au sculat din lavră nişte răzvrătiţi cu năravul şi trupeşti cu cugetul, după cum se zice, neavând duh, care, mai dinainte făceau sfat nedrept asupra sfântului şi în tot chipul îl necăjeau. Pentru că, adeseori prin mijlocul griului odrăslesc neghinele şi prin mijlocul viei cresc rugi şi chiar în ceata Apostolilor unul s-a făcut vânzător, iar la Elisei era ucenic Gheezi. Acei fraţi răzvrătiţi, sau mai bine zis mincinoşi, cugetând cele rele asupra sfântului, s-au dus în sfânta cetate la patriarh şi l-au rugat să le dea egumen. Fiind întrebaţi din ce loc sunt, ei au răspuns: "Vieţuim într-un pârâu în pustie". Şi aceasta o ziceau, vrând să tăinu-iască numele fericitului Sava, că ştiau ei că numele lui este vestit şi pomenirea lui era de toţi iubită. Deci, fiind întrebaţi de multe ori şi siliţi de patriarh să spună de unde sunt, au spus chiar nevrând că sunt din pârâul ce se numeşte cu numele unui monah Sava. Atunci patriarhul a întrebat: "Dar unde este Sava?" Iar ei, nerăspunzând la întrebare, au început al cleveti pe fericitul, zicând că este prost, neiscusit, şi nu poate să povăţuiască şi să cârmuiască mulţimea de fraţi, dintr-o aşa mare lavră, prin simplitatea şi neştiinţa lui". Apoi, la clevetire adăugau şi acestea, zicând că nici el nu voieşte să primească hirotonia şi nici pe vreunul din fraţi nu-l lasă.

    Aşa clevetind pe dreptul înaintea patriarhului, s-a întâmplat că era acolo un bărbat cinstit şi vrednic de pomenit, cu numele Chiric, preot al preaslăvitei biserici a Învierii lui Hristos şi păzitorul lemnului Sfintei Cruci celui de viaţă făcător. Acela, auzind clevetirea lor, i-a întrebat: "Oare, voi aţi primit pe Sava în locul acela sau el v-a primit pe voi"? Iar ei au răspuns: "Sava ne-a primit pe noi". Zis-a lor Chiric: "Dacă Sava a putut a vă aduna pe voi în acel loc pustiu, cu cât mai vârtos va fi vrednic, Dumnezeu ajutându-i, să vă povăţuiască pe voi". Iar ei neputând răspunde la aceasta au tăcut.

    Patriarhul, amânând întrebarea până a două zi, îndată a trimis după Sfântul Sava, chemându-l cu cinste la sine, ca pentru un alt lucru. Venind fericitul, iar patriarhul nespunându-i nimic despre clevetitori, nici clevetitorilor zicându-le ceva, nici mustrându-i pe dânşii, îndată a hirotonisit pe Cuviosul Sava preot, chiar nevrând el. Deci sfinţindu-l pe el, a zis către cei ce cleveteau asupra lui: "Iată aveţi pe părintele vostru şi egumenul lavrei pe care l-a ales Dumnezeu de sus, iar nu om". Acestea zicând, a luat pe Sava şi pe aceia şi a mers în lavră şi a sfinţit biserica cea zidită de Dumnezeu şi a binecuvântat toată lavra, învăţând pe fraţi să se supună egumenului lor, fericitului Sava, iar după aceea s-a întors.

    Când fericitul Sava avea cincizeci şi trei de ani de la naşterea sa, fiind împărat Anastasie, după moartea lui Zinon, în acel an a venit la lavră un bărbat dumnezeiesc, împodobit cu daruri duhovniceşti, fiind de neam armean, cu numele Ieremia, care avea doi ucenici, ale căror nume erau: Petru şi Pavel. Deci, foarte s-a bucurat pentru dânşii fericitul Sava şi le-a dat peştera aceea în care petrecuse el singur mai înainte când era în pârâu. Apoi le-a poruncit ca sâmbăta şi Duminică să cânte pravila în biserica cea mică, pe limba armenească. Şi aşa, încetul cu încetul s-au înmulţit armenii în lavră. În aceeaşi vreme a venit în lavră şi cuviosul părintele nostru Ioan, care se numea Tăcutul, şi care, fiind episcop al cetăţii Coloniei, a lăsat episcopia sa pentru Dumnezeu şi tăinuindu-şi dregătoria, se ostenea în lavră ca un monah simplu.

    Cuviosul Sava - urmând Sfântului Eftimie cel Mare, care se obişnuise în toţi anii a ieşi în pustie în a paisprezecea zi a lunei ianuarie, de petrecea acolo tot sfântul şi marele post; aceluia râvnind, Cuviosul Sava ieşea în aceeaşi lună ianuarie, dar nu în aceeaşi zi, căci aştepta a douăzecea zi ca să săvârşească în lavră pomenirea Sfântului marelui Eftimie. Iar după săvârşirea pomenirii, ieşea în pustie, fugind de petrecerea împreună cu oamenii, şi apropiindu-se de Dumnezeu cu gândirea şi cu rugăciunea, petrecea acolo până în sâmbăta Stâlparilor (Floriilor).

    Într-un an, ieşind după obiceiul său din lavră în pustie şi umblând împrejurul Mării Moarte, a văzut un ostrov (insulă) mic şi pustiu. Acolo vrând a petrece zilele postului, s-a dus într-însul. Dar, prin zavistia diavolului fiind împiedicat, a căzut într-o groapă, din care ieşea ca dintr-un cuptor abur întunecat cu foc. Deci, i s-au ars faţa, barba şi alte părţi ale trupului i s-au vătămat, încât s-a îmbolnăvit foarte greu.

    Când s-a întors în lavră numai după glas îl cunoşteau fraţii, aşa era de arsă faţa lui. Şi a bolit mult până când o putere dumnezeiască de sus, cercetându-l pe el, l-a tămăduit şi i-a dat putere asupra duhurilor necurate. Dar barba lui n-a mai crescut cum a fost mai înainte, ci era mică şi rară, ca să nu se mărească în deşert, împodobindu-se cu dânsa, iar el mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta.

    În alt an a ieşit, după obicei, în pustie împreună cu ucenicul Agapit. Netrecând multe zile, Agapit, de osteneală şi de foame, s-a culcat pe nisip şi a adormit. Iar fericitul Sava, stând departe de dânsul şi rugându-se, a venit un leu mare asupra lui Agapit care dormea şi-l mirosea de la cap până la picioare. Fericitul Sava, văzând pe leu deasupra ucenicului care dormea, s-a temut să nu-l mănânce şi îndată a făcut rugăciune cu sârguinţă către Dumnezeu, pentru ucenic, să fie păzit de fiară. Iar Dumnezeu, ascultând pe robul său, a astupat gura fiarei şi n-a vătămat pe Agapit, ci, ca şi cum ar fi fost lovit cu bici, a fugit în pustie. Fugind leul, a lovit cu coadă pe cel ce dormea şi acela, deşteptându-se şi văzându-l, s-a cutremurat şi a alergat la părintele său. Iar el l-a învăţat să nu se dea mult timp somnului, că nu cumva să fie mâncat de fiare şi mai vârtos de cele nevăzute.

    În alt an, umblând fericitul după obicei cu acelaşi ucenic prin pustia care era pe lângă Iordan spre miazănoapte, a aflat într-un munte o peşteră şi într-însa un pustnic înainte-văzător. Făcând rugăciune amândoi şi începând vorba, a zis pustnicul: "De unde ai pornit, o! minunate Sava, a veni la noi? Cine ţi-a arătat locul acesta? Că iată cu darul lui Dumnezeu petrec aici de treizeci şi opt de ani şi n-am văzut nici un om, iar tu cum ai venit aici?" Iar fericitul Sava a răspuns: "Dumnezeu Care ţi-a arătat numele meu, Acela mi-a arătat şi mie locul acesta". Apoi, după vorbe folositoare de suflet, sărutându-se, Sava s-a dus cu ucenicul în pustie.

    Apropiindu-se vremea să se întoarcă la lavră, Sava a zis către ucenic: "Să mergem, frate, să sărutăm pe robul lui Dumnezeu cel din peşteră". Deci, venind, l-au aflat în genunchi plecat către răsărit. Şi părându-i-se că face rugăciune, a aşteptat câteva ceasuri; apoi, făcându-se seară şi văzând Sava că nu se scoală bătrânul de la rugăciune, a zis: "Încredinţează-ne pe noi lui Hristos, părinte". Însă nu răspundea. Sava, apropiindu-se, s-a atins de dânsul şi l-a aflat răposat. Apoi, întorcându-se către ucenic, a zis: "Vino, fiule, să îngropăm trupul sfântului că spre aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici". Deci, făcând deasupra lui obişnuita cântare, l-au îngropat în aceeaşi peşteră şi astupând uşa peşterii cu pietre, s-au dus în lavră.

    În anul acela în care s-a sfinţit biserica cea de Dumnezeu zidită, a murit în Alexandria, Ioan, tatăl fericitului Sava, fiind puternic în ostăşia Isaurilor. Iar fericită Sofia, maica lui, care acum foarte mult îmbătrânise, vânzând toate averile sale, a venit în Ierusalim la fiul său Sava, aducând mult aur. El, primind-o pe dânsa, a sfătuit-o să se tundă în chipul călugăresc, în care vieţuind ea puţin, s-a mutat la Domnul. Aurul cel adus de dânsa l-a cheltuit la treburile mănăstirii şi la zidirea caselor de străini; căci a zidit una lângă Ierihon, iar altă în lavră, ca în cea de lângă Ierihon să odihnească pe străini, iar în cea din lavră pe monahi.

    Zidindu-se casa de stăini în lavră, a trimis părintele un frate cu dobitoace mănăstireşti la Ierihon, ca să aducă de acolo lemne pentru trebuinţa lucrului. Acela, la întoarcere, fiind arşiţă mare, a însetat pe cale şi neaflându-se apă, pentru că pământul acela era pustiu şi fără apă, a căzut slăbit de sete. Aducându-şi aminte de sfântul bătrân a zis: "Dumnezeul părintelui meu Sava, nu mă lăsa pe mine". Atunci îndată s-a arătat deasupra lui nor şi, slobozind rouă, l-a răcorit pe el şi dobitoacele care duceau lemne. Apoi acel nor, a mers pe deasupra lui până la lavră, umbrindu-l şi răcorindu-l de zăduf; şi aceasta s-a făcut pentru rugăciunile Sfântului părintelui său Sava, de care şi-a adus aminte în nevoia să.

    Odată, în vremea postului, Cuviosul Sava a voit să se suie în muntele Castelinului, ce era departe de lavră, la douăsprezece stadii, în partea de miazănoapte. Muntele acela era neumblat de oameni şi înfricoşat pentru suirea cea aspră şi grea pe el, cum şi pentru înfricoşările ce se făceau acolo; pentru că mulţime de diavoli se încuibaseră acolo şi multe feluri de năluciri înfricoşau pe cei ce treceau pe acolo. Cuviosul, având ajutor pe Cel Preaînalt, s-a suit pe muntele acela şi cu undelemnul ce-l luase din candela Sfintei Cruci, stropindu-l în toate părţile, întărindu-se cu semnul Crucii a petrecut acolo toată vremea postului cel mare. La început mult război a avut cu diavolii în toate zilele; pentru că năvăleau asupra lui, uneori în chipul fiarelor, iar alteori în chipul târâtoarelor şi alteori în chipul păsărilor, făcând zgomot, strigare şi ţipăt înspăimântător. Cuviosul, ca un om înfricoşându-se, se gândea să se pogoare din munte, însă Cel ce a întărit odată pe marele Antonie în războiul cu diavolii. Acela, arătându-i-se şi sfântului, i-a poruncit să îndrăznească în puterea Crucii. De atunci petrecea fericitul fără temere, cu rugăciunea şi cu puterea Crucii, izgonind departe de el toate fiarele şi îngrozirile diavoleşti.

    Aproape de sfârşitul postului mare, stând sfântul noaptea la rugăciune, diavolii au ridicat asupra lui cel mai mare război. Pentru că, arătându-se mulţime mare în obişnuitele lor chipuri de fiare, de târâtoare şi de păsări, năvălind asupra sfântului, strigau peste măsură şi se vedea cum se clătina tot muntele. Dar sfântul deloc nu se înfricoşa, ci neîncetat rugându-se lui Dumnezeu, diavolii, nerăbdînd, au strigat: "O! ce nevoie răbdăm de la tine, Savo! Oare nu-ţi este destul pârâul cel locuit de tine? Au nu-ţi ajunge peştera ta, cum şi cealată pustie pe care ai făcut-o locuită? Şi aici ai venit în locaşurile noastre, vrând a ne izgoni? Iată, acum ne ducem, nemaiputând a ne împotrivi ţie, care ai ajutător pe Dumnezeu". Atunci îndată cu mare tânguire, cu strigare, cu gâlceava şi cu zgomot foarte mare, în chipul corbilor, au zburat în acea noapte din muntele acela.

    Nu departe de muntele acela erau nişte păstori care înnoptaseră cu turmele lor. Aceia au văzut pe diavoli zburând din munte în munte şi au auzit strigarea lor. Apoi, venind, au spus Cuviosului Sava. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu pentru izgonirea diavolilor, s-a dus în lavră ca să prăznuiască Învierea lui Hristos împreună cu fraţii. După praznic, luând pe unii din părinţi, a venit iarăşi la Castelin, unde au început a curăţi locul şi a zidi chilii. Ostenindu-se ei la lucrul acela, au aflat sub deal o casă mare cu pietre minunate, frumos făcută, care avea lărgime destulă şi acoperământ înalt. După ce au curăţit-o şi împodobit-o, au făcut-o biserică şi au sfinţit-o; apoi cuviosul a aşezat acolo viaţă de obşte.

     În vremea când se zidea acea chinovie, lipsindu-le bucăţele, îngerul Domnului s-a arătat în vedenie lui Marchian, arhimandritul din Betleem, zicând: "Iată tu, Marchiane, şezi la odihnă, având toate cele de trebuinţă, iar robul lui Dumnezeu Sava se odihneşte pentru dragostea Lui, împreună cu fraţii în muntele Castelin, flămând şi neavând hrana cea de nevoie şi nu este nimeni cine să le dea cele de trebuinţă; deci, trimite-le tu bucate fără zăbavă, ca să nu slăbească de foame". Marchian îndată a trimis la Cuviosul Sava multe lucruri din cele de trebuinţă, încărcând vitele cu multe feluri de bucate. Cuviosul, primind cele trimise, a mulţumit lui Dumnezeu, Care are purtare de grijă pentru robii Săi.

    Isprăvind chinovia, a adunat într-însa fraţi mulţi şi a încredinţat-o lui Pavel, care a fost multă vreme pustnic, împreună cu Teodor, ucenicul său. Dar Pavel peste puţină vreme s-a mutat din viaţa aceasta şi a primit toată ocârmuirea Teodor, aducând în mănăstire pe Serghie fratele său şi pe alt Pavel, unchi al său, care mai pe urmă a fost egumen în muntele Castelin, apoi a fost episcop în Aili şi Amatunta.

    Cuviosul Sava avea mare purtare de grijă pentru aceasta, ca să umple chinovia cea din Castelin de bărbaţi râvnitori, nevoitori şi monahi iscusiţi; iar pe oamenii mireni care voiau să se călugărească, aşijderea şi pe cei tineri fără barbă, nu-i lăsa să vieţuiască în chinovia de la Castelin, nici în lavră. Ci a zidit pentru ei, în partea dinspre miazănoapte, o altă chinovie mai mică şi a pus acolo povăţuitori iscusiţi să-i înveţe pe noii începători rânduiala şi pravila cea călugărească. Să ştie mai întâi Psaltirea şi toată rânduiala cântării de rugăciune; apoi să ştie toate rânduielile călugăreşti şi să se îndemne către nevoinţă şi către osteneli. După aceea să-şi păzească mintea lor de cele lumeşti şi să se împotrivească gândurilor rele, ca să-şi taie voia şi să fie ascultători, blânzi, smeriţi, tăcuţi, treji şi cu luare aminte, păzindu-se de vicleşugurile vrăjmaşilor.

    Când cineva sporea bine întru aceste începuturi călugăreşti, cuviosul îl ducea în chinovia cea mare sau în lavră; iar pe alţii din cei noi începători şi mai ales pe cei tineri, îi trimitea la cuviosul părinte Teodosie, care, ieşind din biserica cea de la Scaune, îşi făcuse o mănăstire, la treizeci şi cinci de stadii depărtare de lavră, spre apus. Şi erau amândoi, Sava şi Teodosie, un suflet şi o inimă, întru toate având o împreună glăsuire între dânşii - pentru care pricină, ierusalimenii îi numeau pe dânşii "nouă pereche apostolească, Petru şi Pavel". Apoi li s-au încredinţat începătoria peste toate adunările cele mănăstireşti. Căci după mutarea fericitului Marchian, arhimandritul, şi a preasfinţitului patriarh Salustie, s-au adunat la dânsul toţi monahii din lavre şi de prin mănăstiri, de prin munţi şi de prin pustie. Atunci, după unirea tuturor, aceşti doi părinţi mari, Sava şi Teodosie, au fost aleşi şi puşi arhimandriţi peste toate lavrele şi vieţile de obşte care erau împrejurul Sfintei Cetăţi. Din acea vreme Cuviosul Teodosie era mai mare peste mănăstirile cu viaţa cea de obşte, iar Cuviosul Sava, peste părinţii care petreceau prin pustietăţi.

    După plecarea la Domnul a patriarhului Salustie, când Ilie a fost ridicat în scaun în locul lui, în vremea aceea fericitul Sava cumpăra pământul care era lângă lavra sa, pe care voia să facă chilii pentru monahii care veneau de departe. Cei ce vindeau acel loc cereau aur mult şi bătrânul nu avea atunci mai mult decât jumătate din galbeni. Însă, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, către care avea dragoste şi mare credinţă, a zis vânzătorului: "Ia, frate, acum arvuna aceasta până mâine, iar mâine, de nu-ţi voi da tot preţul, mă lipsesc şi de arvună!" Făcându-se noapte şi apropiindu-se de ziuă, sfântul sta la rugăciune, şi iată a intrat un necunoscut dând în mâna lui o sută şaptezeci galbeni şi îndată s-a dus, nespunând cine şi de unde este. Cuviosul s-a mirat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi, mulţumindu-i, a dat preţul celui ce vindea locul; deci a zidit şi o a doua casă de străini, spre odihna fraţilor celor ce veneau de departe. Asemenea şi pentru chinovia cea din Castelin a cumpărat două case, pentru primirea de străini; una în Sfânta Cetate, aproape de turnul lui David, iar altă în Ierihon.

    În acea vreme au venit în lavră doi fraţi după trup, de neam din Isauria, anume Teodul şi Ghelasie - că alt Veseleil şi Eleac, prea înţelepţii făcători ai Cortului sfânt -, pe care i-a trimis Dumnezeu către al doilea Moisi, adică Cuviosul Sava şi prin care a săvârşit toate zidirile lavrei. Căci au zidit chilii multe, bolniţă, pitărie, baie lângă pârâu şi biserica cea mare a Preacuratei şi de Dumnezeu Născătoare. Pentru că biserica cea nefăcută de mână, pe care o arătase Dumnezeu cuviosului prin stâlp de foc, fiind strâmta, iar fraţii care se adunaseră acum mulţime, neputând încăpea la cântarea pravilei, au zidit altă biserică lângă aceea, mai mare şi mai frumoasă, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe care a sfinţit-o patriarhul Ilie. Deci în această biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a poruncit fraţilor să se adune spre lauda Domnului; iar în biserica cea arătată de Dumnezeu a adus pe armeni şi a rânduit cântări de toată noaptea, în zilele duminicilor şi la praznice însemnate.

    Unii din fraţii armeni, urmând atunci glasul ereticesc, adică a lui Petru care se numea Fulon, adăugau la cântarea cea îngerească: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte" şi aceste cuvinte: "Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi". Acea hulă, fericitul Sava pierzând-o dintre fraţi, a poruncit armenilor să cânte cântarea cea întreit sfânta în limba grecească - iar nu pe cea armenească. Deci toată slujbă o cântau armeneşte, iar "Sfinte Dumnezeule" îl cântau greceşte, pentru ca să nu se adauge de armeni acele cuvinte de hulă ale lui Fulon, la Sfinte Dumnezeule.

    Cuviosul Sava cârmuindu-le pe toate bine, acei clevetitori, de care s-a zis mai înainte, din îndemnarea diavolească pizmuiau cârmuirea lui cea bună. Deci s-au sculat asupra lui cu zavistie, adunând într-un cuget cu ei până la patruzeci de fraţi, din cei neiscusiţi cu viaţa şi răzvrătiţi cu năravul, care aveau înţelegerea nesănătoasă, şi au făcut multe supărări sfântului. Dar acela care era aspru asupra diavolului şi blând către oameni, dând loc mâniei lor celei nedrepte, a lăsat lavra şi s-a dus în părţile Schitopului şi acolo a şezut în loc pustiu, lângă pârâul Gadarei.

    Aflând peştera unui leu, a intrat într-însa şi, rugându-se, s-a culcat să se odihnească în culcuşul leului, pentru că se înnoptase. La miezul nopţii a venit leul şi a văzut pe bătrân odihnindu-se în culcuşul său; şi apucându-l cu dinţii de haine îl trăgea afară din peşteră, ca să-i lase locul său; iar cuviosul deşteptându-se a văzut acel leu înfricoşat, dar nu s-a înspăinîntat, ci sculându-se a început a-şi face rugăciunea de miezul nopţii. Sfârşindu-şi rugăciunea, a şezut iarăşi în locul acela unde se culca leul, care apucându-l cu dinţii de marginea hainei, trăgea afară din peşteră pe sfântul părinte. Iar părintele a zis către leu: "O, fiară, peştera este largă şi poate să ne încapă pe amândoi, căci un făcător ne-a zidit; iar de nu-ţi place să fii împreună cu mine, du-te mai bine tu de aici, pentru că eu sunt mai cinstit decât tine, căci sunt zidit cu mâna lui Dumnezeu şi sunt cinstit cu chipul Lui". Acestea auzidu-le leul, s-a dus ca şi cum s-ar fi ruşinat de bătrân.

    Vieţuind fericitul în acea peşteră, s-au înştiinţat despre dânsul schitopolitenii şi gadarenii, care au început a veni la dânsul. Între aceştia era şi un tânăr cu numele Vasile, care, lăsând lumea, a fost tuns în călugărie de Cuviosul părinte Sava, cu care vieţuia împreună. Tâlharii, auzind de tunderea lui Vasile şi socotind că a adus aur mult în peşteră la părintele său Sava - pentru că tânărul acela era din părinţi de bun neam şi bogaţi -, au năvălit noaptea asupra lor. Dar, neaflând la dânşii nimic, s-au mirat de lipsa lor şi s-au dus. Şi iată, au văzut doi lei mari venind asupra lor şi s-au înspăimântat foarte, căci gândeau că i-a ajuns mânia lui Dumnezeu pentru năvălirea ce au făcut cu îndrăzneală asupra robilor săi. Deci au strigat cu glas mare către fiare: "Jurămu-vă pe voi, cu rugăciunile părintelui Sava să vă duceţi din cale ca să trecem de aici". Iar leii, auzind numele Sfântului Sava, au fugit ca şi cum ar fi fost loviţi cu biciul. Dar tâlharii, înspăimîntîndu-se de acea minune, s-au întors la cuviosul şi i-au spus ceea ce s-a petrecut; apoi s-au pocăit de faptele lor cele rele şi, lăsându-se de a mai face tâlharii, se hrăneau cu ostenelile lor. Deci a vieţuit acolo cuviosul câtăva vreme şi a adunat fraţi, cărora punându-le egumen şi încredinţându-i lui Dumnezeu, el singur ca o pasăre osebindu-se s-a dus la linişte în altă pustie, unde liniştindu-se mult, s-a întors iarăşi în lavra sa, socotind că acum tulburătorii aceia vor fi încetat din răutatea şi cârtirea lor; dar i-a aflat pe dânşii neîndreptaţi, petrecând întru răutatea cea dintâi şi încă şi mai mult se înmulţiseră, încât erau până la şaizeci, iar el plângând pentru dânşii ca şi pentru cei pierduţi, îi sfătuia cu cuvinte părinteşti; dar pe arapi n-a putut să-i albească, căci cu sfaturile lui cele blânde mai mult se întărâtau. Deci cuviosul, iarăşi dând loc mâniei lor, a lăsat lavra şi s-a dus în părţile Nicopolei, unde s-a sălăşluit sub un copac, care are roade dulci ce se numea roşcov şi cu roadele copacului aceluia se hrănea.

    Înştiinţându-se despre el stăpânul locului aceluia, i-a zidit o chilie şi în puţine zile, cu darul lui Hristos, adunându-se fraţii la cuviosul, locul acela s-a făcut chinovie. Acolo vieţuind fericitul Sava, pizmuitorii lui, care erau în lavră, au scos veste între fraţi că pe Sava l-au mâncat fiarele în pustie, apoi s-au dus la fericitul Ilie, patriarhul, spunându-i: "Părintele nostru, umblând prin pustia Mării Moarte, l-au mâncat leii; deci ne rugăm sfinţiei tale porunceşte să ni se dea egumen". Iar fericitul Ilie, ştiind viaţa lui Sava, din tinereţea lui, a zis către monahi: "Eu nu vă cred, căci ştiu că Domnul este drept şi nu va trece cu vederea atâtea fapte bune ale părintelui vostru, nici va îngădui ca el să fie mâncat de fiare; ci mai bine mergeţi de căutaţi pe părintele vostru, sau tăceţi şezând în chiliile voastre, până când îl va arăta Dumnezeu". Deci s-au întors pizmuitorii cu ruşine.

    Sosind praznicul înnoirii bisericii Învierii Domnului din Ierusalim şi adunându-se toţi episcopii Palestinei şi egumenii, atunci a venit şi Cuviosul Sava, împreună cu nişte fraţi din mănăstirea Nicopolei. Pe acesta văzându-l patriarhul, s-a bucurat şi, luându-l deoparte, l-a rugat să se întoarcă iarăşi în lavra sa. Iar el se lepăda, zicând că este mai presus de puterea lui a ocârmui şi a îngriji atâta mulţime de fraţi; deci îşi ceru iertare. Iar patriarhul a zis: "De nu vei asculta rugăciunea şi sfatul meu, nu vei mai veni de acum înaintea feţei mele, pentru că nu pot răbda, ca ostenelile tale să le stăpânească alţii". Atunci fericitul Sava, chiar nevrând, a spus patriarhului pricina ieşirii sale din lavră: "Ca să nu fiu - zice el - pricinuitor de sfadă şi tulburător fraţilor". Apoi i-a spus despre pizmuitorii care s-au sculat asupra lui. După aceea, neputând a nu asculta pe patriarh, s-a supus. Dar pe ucenicul său, care venise cu el din Nicopole, l-a pus egumen al mănăstirii, iar el s-a dus la lavra sa.

    Apoi patriarhul a trimis împreună cu dânsul şi scrisoarea sa către fraţi, întru acest chip: "Vă poruncesc, fraţilor întru Hristos, să ştiţi că părintele vostru Sava este viu, iar nu este, precum aţi auzit voi şi cum aţi spus, că l-au mâncat fiarele; căci a venit la mine la praznic şi l-am îndemnat să vie la voi, judecind a fi lucru cu nedreptate ca să lase lavra sa, pe care a strâns-o cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ostenelile sale. Deci primiţi cu osârdie şi cu toată cinstea pe părintele vostru şi să vă supuneţi lui întru toate, pentru că nu voi l-aţi ales pe dânsul, ci el v-a adunat pe voi. Iar dacă unii din voi ar fi mândri şi neplecaţi, încât nu vor voi a se smeri şi a se supune lui, unora ca acelora le poruncim, ca îndată să iasă din lavră, pentru că nu este cu cuviinţă a nu-şi primi locul său părintele acesta".

    Scrisoarea aceasta citindu-se în lavră în mijlocul bisericii, pizmuitorii cei orbiţi cu răutate au făcut tulburare, strigând asupra sfântului părinte, celui nevinovat şi curat cu inima: unii îl ocărau, îl dosădeau, îl grăiau de rău, iar alţii luându-şi hainele şi lucrurile lor se grăbeau a ieşi din lavră; alţii, apucând topoare şi cazmale, au alergat la chilia pe care chiar Cuviosul Sava o zidise şi au dărâmat-o până în temelie, în nebunia lor; iar lemnele şi pietrele le-au aruncat jos în pârâu, apoi s-au dus de acolo în lavra Suchiului. Egumenul lavrei aceleia, Acvilin, bărbat dumnezeiesc, ştiind răutatea lor, nu i-a primit pe dânşii, ci i-a izgonit din lavra sa. Apoi ei ducându-se în pârâul Tecuia şi făcându-şi colibi, s-au sălăşluit acolo. Astfel smulgându-se din lavră acele neghine, fraţii cei rămaşi s-au făcut ca nişte rod de grâu bine primit lui Dumnezeu.

    Trecând puţină vreme şi auzind Sfântul Sava unde petrec cei ce s-au despărţit de lavră şi că sunt în mare lipsă, a pus pe caii şi asinii lavrei multe bucate şi s-a dus la dânşii voind pe de o parte să potolească mânia lor, iar pe de alta să le ajute în lipsa lor. Unii dintr-înşii văzând pe fericitul Sava venind către ei, ziceau: "Iată că şi aici vine înrăutăţitul acela". Şi grăiau şi alte cuvinte rele, din mânie şi din ură. Iar el, fără răutate privind la dânşii cu dragoste şi grăindu-le cuvinte frumoase, i-a mângâiat pe dânşii şi le-a dat bucăţele. Apoi, văzând strâmtorarea, lipsa şi neorânduială lor, căci erau ca nişte oi care n-au păstor, a vestit despre toate patriarhului şi l-a rugat să rânduiască cele cuvenite pentru dânşii. Patriarhul i-a încredinţat pe dânşii lui Sava, dându-i şaptezeci de galbeni pentru zidiri şi altele multe spre trebuinţă. El mergând la dânşii a zăbovit cinci luni şi le-a zidit biserică şi pitărie şi le-a aşezat lavră nouă, aducând din lavra cea veche pe unul din părinţii cei iscusiţi, cu numele Ioan, bărbat mai înainte-văzător. Pe acela punându-l egumen, Sava s-a întors în lavra sa. Iar Ioan, le-a fost povăţuitor şapte ani într-acea lavră nouă, apoi s-a dus la Domnul. Când era să moară, a proorocit cele ce aveau să fie şi, plângând, a zis către cei ce şedeau împrejurul său, că vor veni zile când, cei ce vieţuiesc aici se vor lepăda de credinţa cea dreaptă şi cu mândrie se vor înălţa, dar îndrăzneala şi mărirea lor se vor risipi şi deodată vor cădea.

    După Ioan a fost egumen Pavel, de neam roman; acesta egumenind numai şase luni, şi nemaiputând răbda gâlcevile, a fugit în Arabia şi acolo s-a sfârşit în mănăstirea lui Saverian.

    Înştiinţându-se Sava de fuga lui Pavel, a pus pe Agapit ucenicul său, egumen al lavrei celei noi. Acesta a aflat pe unii dintre fraţi că au învăţătura lui Origen, ca o otravă de aspidă pe buzele lor şi ca o osteneală şi durere sub limbile lor. Între aceştia mai întâi era unul cu numele de Ioan Palestinianul, care se părea a fi creştin adevărat, având chipul dreptei-credinţe, dar în inimă era plin de răutatea păgâneasca, de bârfirea maniheilor, de eresurile lui Didim, ale lui Evagrie şi ale lui Origen.

    Pe aceşti fraţi adunându-i Agapit, şi temându-se să nu se vatăme şi alţii cu aceleaşi eresuri, a vestit pe patriarh despre dânşii şi cu sfatul lui i-a izgonit din lavră. Apoi, după cinci ani, Agapit s-a mutat la Domnul, şi după dânsul s-a încredinţat egumenia lui Mamant. Atunci Non, împreună cu cei de un cuget cu el, auzind de mutarea lui Agapit, s-au întors în lavra cea nouă; dar, temându-se de fericitul Sava, îşi tăinuiau otrava eresului. În acea vreme Cuviosul Sava, aflând o peşteră care era departe de lavra sa cea veche ca de zece stadii din partea de miazănoapte, la poalele Castelionului, a făcut mănăstire, ajutându-i cu averea sa Marchian, preotul sfântului Sion, împreună cu fiii săi Antonie şi Ioan.

    În dealul unde a zidit împărăteasa Evdochia un turn, în pustia dinspre răsărit, vieţuiau doi monahi, care se ţineau de eresul lui Nestorie; pentru aceasta se mâhnea foarte sfântul părinte, căci rătăciseră din calea cea dreaptă. În vremea aceea, sfântului i s-a arătat vedenia aceasta: Se părea a fi în biserică, săvârşindu-se slujba, şi în mijlocul fraţilor a văzut stând pe acei nestorieni. Apoi, când a venit vremea Sfintei Împărtăşiri, toţi fraţii se apropiau de dumnezeieştile Taine şi se împărtăşeau, iar cei doi eretici, vrând a se apropia de împărtăşanie, îndată i-au oprit nişte ostaşi înfricoşaţi, respingându-i de la împărtăşanie şi izgonindu-i din biserică. Dar fericitul ruga pe ostaşi să lase şi pe acei doi monahi să fie împreună cu fraţii în biserică şi să nu-i oprească a se împărtăşi. Însă ostaşii au răspuns, zicând: "Nu se cuvine a lăsa să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine pe aceştia care sunt iudei, că nici pe Hristos nu-l mărturisesc a fi Dumnezeu, nici pe Preacurata Fecioară Maria a fi Născătoare de Dumnezeu".

    Pentru această vedenie fericitul mai mult se mâhnea, fiindu-i jale de pierderea sufletelor lor. Multă nevoie a suferit postind şi rugându-se către Dumnezeu pentru dânşii, ca să-i lumineze cu lumina cunoştinţei adevărului. Apoi, adeseori se ducea la dânşii învăţându-i şi mustrându-i, rugându-i şi sfătuindu-i, până ce în sfârşit cu darul lui Dumnezeu, i-a câştigat la credinţa Bisericii lui Hristos. Aşa se îngrijea cuviosul pentru mântuirea sufletelor omeneşti. După aceea i-a coborât pe dânşii din dealul acela, şi i-a dat în mănăstirea lui Teodosie, iar în locul lor a trimis un ucenic de al său, încredinţându-i dealul acela, cu numele Ioan Bizantinul, unde, după puţină vreme, cu sporirea ajutorului lui Dumnezeu, s-a zidit şi mănăstirea.

    Era în lavra cea mare un monah cu numele Iacov, de neam din Ierusalim, îndrăzneţ şi mândru. Acela, sfătuindu-se cu unii monahi de acelaşi obicei cu dânsul - iar fericitul Sava nefiind atunci în lavră, ci petrecând liniştit în pustie după obiceiul său în vremea postului celui mare -, a ieşit din lavră şi s-a dus într-o vale, ce se numea Şapte guri, şi a început a-şi face mănăstire, vrând să fie asemenea Cuviosului Sava.

    Întorcându-se Sava din pustie şi înştiinţându-se despre lucrul lui Iacov, s-a dus la dânsul şi-l sfătuia să înceteze, zicând că este nefolositor lucru a începe ceva cu îndrăzneală şi cu înălţare de minte. Dar acela n-a ascultat pe bătrân, ci se împotrivea cuvintelor lui. Iar sfântul i-a zis: "Dacă nu te supui, păzeşte-te, că nu prin ispită să te pedepseşti". Acestea zicând, s-a dus la chilia sa. Iar asupra lui Iacov a venit spaimă şi cutremur şi a căzut în boală cumplită, zăcând şase luni, încât abia putea să vorbească. Apoi, deznădăjduindu-se de viaţa sa, s-a rugat de cineva să-l ducă la Cuviosul Sava ca să-şi ceară iertare la sfârşitul vieţii sale. Văzându-l Sfântul Sava, l-a îmbărbătat, l-a certat cu cuvinte părinteşti, i-a dat mâna şi ridicându-l din pat l-a făcut sănătos, ca şi cum n-ar fi zăcut niciodată, apoi, împărtăşindu-l cu Preacuratele Taine, i-a pus înainte hrană. Şi Iacov nu s-a mai întors la zidirea sa cea nouă, ci, primind ascultare în casa de străini, slujea acestora.

    Odată, fiind nebăgător de seamă în slujba sa, a fiert bob mai mult decât trebuia, că i-a rămas de la masă atâta, încât se putea din rămăşiţa aceea şi a doua zi să se îndestuleze trapeza. El, însă, l-a aruncat pe fereastră în pârâu, aceasta nu numai o dată făcîndu-o, ci de mai multe ori. Părintele Sava, văzând acest lucru, s-a coborât pe ascuns în pârâu şi a adunat bobul cel lepădat, apoi, aducându-l în chilia sa, l-a uscat puţin la soare. Trecând puţină vreme, cuviosul a fiert din bobul acela şi, gătindu-l bine, a chemat pe Iacov la sine ca să-l ospăteze. Mâncând el, bătrânul a zis către Iacov: "Iartă-mă, frate, că nu te-am ospătat precum am voit şi nu te-am împăcat cu bucăţele, pentru că nu ştiu a face fiertura bine". Iar Iacov a zis: "O, părinte, bine ai fiert bobul acesta; de mult n-am mâncat bucate ca acestea". Bătrânul a zis: "Crede-mă, fiule, că acesta este bobul pe care tu l-ai vărsat în pârâu; să ştii dar cum că cel ce nu poate să chivernisească cu măsură nici o ulcică de bob, ca să nu rămână ceva în zadar, apoi cum poate unul ca acela să chiverniseacă o mănăstire şi să povăţuiască pe fraţi? Aşa grăieşte şi Apostolul: "Dacă cineva nu ştie să-şi conducă casa sa, cum va putea să îngrijească de Biserica lui Dumnezeu?". Iacov, auzind acestea s-a ruşinat; iar pentru iubirea sa de începătorie şi pentru slujba sa cea cu nebăgare de seamă, făcând pocăinţă, îşi cerea iertare.

    Pe acest Iacov, care şedea în chilia sa, odată îl supăra diavolul cu războiul poftei trupeşti. Deci, stându-i asupră acel război îndelungat cu gânduri necurate, n-a putut mai mult a răbda şi, luând cuţitul, şi-a tăiat părţile sale genitale. Făcându-i mare durere şi curgând mult sânge, a început a striga pe fraţii care petreceau pe aproape, ca să-i ajute. Iar fraţii, venind şi văzând lucrul ce-l făcuse, pe cât puteau potoleau durerea lui cu doctorii şi după multă vreme abia au putut să-l vindece. Auzind despre aceasta Cuviosul Sava a izgonit pe Iacov din lavră, fiind vindecat de rană. După aceea s-a dus la Cuviosul Teodosie, spunându-i nevoia ce i s-a întâmplat cu izgonirea şi rugându-l să mijlocească pentru dânsul către Cuviosul Sava, ca iarăşi să-l primească în lavră şi în chilia sa. Teodosie, înduplecîndu-se de rugăciunea fratelui, s-a dus la fericitul Sava şi l-a rugat pentru fratele cel izgonit. Sava, pentru rugăciunea unui părinte că acela şi bun prieten al său, a primit pe Iacov, dându-i poruncă să nu vorbească cu nimeni, fără numai cu cel ce-i slujea, nici să iasă din chilia sa; ba încă l-a înlăturat de la împărtăşirea cu Preacuratele şi dumnezeieştile Taine.

    Şezând Iacov în linişte, făcea roduri vrednice de pocăinţă, vărsând multe lacrimi înaintea lui Dumnezeu, până când i s-a dăruit iertare din înălţime. Iar fericitului Sava i s-a vestit prin dumnezeiască descoperire că este iertat păcatul lui Iacov, căci a văzut Cuviosul Sava în vedenie un bărbat strălucind stând aproape şi un mort zăcând lângă picioarele lui Iacov, pentru a cărui înviere rugându-se Iacov, s-a auzit glas de sus, zicând: "Iacove, auzite sunt rugăciunile tale; deci atinge-te de mort şi va învia". Atingându-se Iacov de mort, după poruncă, îndată a înviat. Iar bătrânul cel strălucit îndată a zis către Sava: "Iată, a înviat mortul şi tu dezleagă de acum din legături pe cel ce l-a înviat". Sava, văzând acestea a trimis îndată după Iacov şi, dezlegându-l de canon, i-a poruncit să intre în sobor şi împreună cu fraţii să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. După şapte zile de la dezlegarea sa, Iacov s-a dus la Domnul.

    Cuviosul părintele nostru Sava, era ca un pom minunat care odrăsleşte ramuri frumoase. Astfel, cu chipul vieţii sale cel sfânt şi cu rugăciunile cele cu sârguinţă către Dumnezeu înmulţea sfânta sa lavră cu părinţi şi monahi nevoitori, care se făceau sfinţi, cum şi el era sfânt, precum este scris: Dacă rădăcina este sfântă, apoi şi ramurile sunt sfinte.

    Dintre aceste ramuri sfinte să pomenim pe fericitul Antim, bătrânul din Betania, care în multe nevoinţe monahiceşti îşi petrecuse viaţa. Acesta, la începutul venirii sale în lavră, şi-a zidit o chilie mică în partea de răsărit a pârâului, în dreptul turnului Cuviosului Sava şi a petrecut într-însa treizeci de ani; iar la bătrâneţe, slăbind şi apropiindu-se către sfârşit, a căzut în boală grea. Văzându-l Cuviosul Sava aşa, prea îmbătrânit şi zăcând greu, a vrut să-l ia într-una din chiliile cele mai aproape de biserică, ca să poată acolo fraţii mai lesne a-l cerceta şi a-i sluji mai uşor. Dar el s-a rugat să-l lase să se săvârşească acolo unde s-a sălăşluit de la început; şi l-a lăsat în chilia sa bolnav.

    Într-o noapte, Cuviosul Sava, sculându-se la rugăciune după obiceiul său mai înainte de cântarea Utreniei, a auzit nişte glasuri minunate ca şi cum ar fi cântat un cor. Părându-i-se că se cântă slujba în biserică, se miră în sine cum s-a început Utrenia fără dânsul şi fără obişnuita lui binecuvântare? Venind îndată în biserică, n-a aflat pe nimeni, iar uşile erau încuiate şi s-a întors mirându-se de glasurile care se auzeau. Apoi iarăşi a auzit cu glas dulce cântând cântarea aceasta: "Trece-voi în locul cortului celui minunat, în casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului celui ce prăznuieşte".

    Înţelegând de unde ieşeau acele glasuri minunate, adică din partea de unde era chilia fericitului Antim, a înţeles mutarea lui şi îndată, deşteptând pe eclesiarhul, i-a poruncit să bată toaca să se adune fraţii. Şi luând pe unii dintr-înşii, a mers în chilia bătrânului, cu făclii şi cu tămâie. Intrând înăuntru n-a aflat pe nimeni altul decât numai trupul fericitului Antim, zăcând mort, iar sufletul lui se dusese la Domnul însoţit de îngeri. Deci, luând ei acel cinstit trup, l-au dus în biserică şi, cântând cele de îngropare, l-au pus împreună cu sfinţii părinţi.

    Un frate, cu numele Afrodesie, din mănăstirea lui Teodosie, de fel din Asia, mare de stat şi atât de tare încât ridica de la pământ singur cu multă înlesnire douăsprezece baniţe de grâu, fiind trimis la o slujbă, în drum s-a mâniat asupra asinului cu care căra grâu şi l-a lovit tare, iar asinul din acea lovitură a căzut şi a murit. Pentru aceasta Cuviosul Teodosie a izgonit pe Afrodesie din locaşul său şi a venit la Cuviosul Sava, nevoindu-se la dânsul multă vreme, în mare pocăinţă. Şi atât de mult a sporit în darul lui Dumnezeu, încât şi-a cunoscut vremea sfârşitului său mai înainte cu şapte zile şi l-a rugat pe Cuviosul Sava ca să-l elibereze să meargă la Cuviosul Teodosie să-şi ceară iertare. Sava a trimis împreună cu dânsul pe ucenicul său Teodul, zicând Cuviosului Teodosie: "Iată, fratele nostru cel de obşte Afrodesie, pe care l-am primit odinioară ca om, acum cu darul lui Hristos îl trimit către tine înger". Iar Teodosie, primindu-l cu dragoste, l-a iertat şi l-a trimis cu pace. Întorcându-se la Sfântul Sava s-a odihnit în Domnul.

    Cetăţenii din cetatea Midava, care este în partea Iordanului, adeseori veneau la cuviosul aducându-i cele trebuincioase, iar de la dânsul primeau binecuvântare. Printre aceia era un bărbat vestit, cu numele Gherontie, care, venind în Sfânta Cetate, a căzut bolnav şi, vrând să se ducă în muntele Eleonului pentru rugăciuni, a căzut de pe animalul său rănindu-se. Apoi mai mult s-a îmbolnăvit, încât se deznădăjduise de a mai trăi. Pe acela ungându-l Cuviosul Sava, cu untdelemn sfinţit, îndată l-a făcut sănătos. După aceea a venit fiul lui Gherontie, cu numele Toma şi a găsit pe sfânt în casa de străini pe care o avea în Ierihon. Primindu-l cu bucurie şi veselindu-se duhovniceşte împreună, a voit şi trupeşte să-l ospăteze. Deci, şezând la masă şi mâncând, a zis către ucenic să aducă, dacă are, puţin vin. Acesta a răspuns că nu are decât numai puţin oţet într-o tigvă. Sfântul a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeu; dintr-acest oţet să bem, că Cel ce a prefăcut apa în vin, poate să prefacă şi acrimea acestui oţet".

    Acestea a zis gura cea dulce ca mierea şi dumnezeiască şi s-a făcut oţetul ca un vin prea dulce, veselind cu adevărat inima omului. Cuviosul a poruncit apoi să aducă foc şi tămâie, zicând: "Cercetare dumnezeiască s-a făcut pentru noi în ceasul acesta". Minunea nu a rămas aici, căci vinul s-a înmulţit într-atâta, încât le-a ajuns tuturor. Iar Toma, spăimântându-se de covârşirea minunii, a cerut tigva de la sfânt, căci mai avea vin şi, luând-o, s-a dus cu însoţitorii săi, cărora le-a ajuns celălalt vin tot drumul. Pe urmă, după ce s-a deşertat tigvă, o păstra Toma ca pe o visterie de mult preţ şi, când se îmbolnăvea cineva, o umplea cu apă şi o turna peste cel bolnav şi acela îndată îşi găsea sănătatea cea dorită.

    Odată, aflând că nişte bucate fierte pentru lucrători sunt amare, le-a prefăcut în dulceaţă cu semnul Crucii. Altădată, mergând cuviosul de la Ierihon către Iordan cu un tânăr ucenic al său, a întâlnit o mulţime de oameni mireni, cu care era împreună şi o fecioară frumoasă la chip. După ce ei au trecut vrând stareţul să încerce pe ucenic, a zis: "Cum era fecioara care a trecut? Mie mi se părea că era chioară de un ochi". Ucenicul răspunse: "Ba nu, părinte, ci avea amândoi ochii luminoşi". Te-ai înşelat, fiule, că fecioara era numai cu un ochi". Dar el întărea cuvântul, susţinând că avea ochii foarte frumoşi. Bătrânul zise: "Cum te-ai încredinţat tu?" Ucenicul a răspuns: "Eu, părinte, cu dinadinsul am căutat în faţa ei şi am văzut că amândoi ochii erau foarte luminoşi". Atunci, stareţul i-a zis : "Tu ai căutat cu aşa sârguinţă la faţa ei, dar nu ţi-ai adus aminte de porunca ce se dă în Sfânta Scriptură: Fiule, să nu te biruiască vederea frumuseţii, nici să fii vinat cu ochii tăi, nici să te răneşti cu genele ei. Deci, să ştii, că de acum nu vei mai fi cu mine în chilie, pentru că nu-ţi păzeşti ochii". Apoi l-a trimis în muntele Castelin pentru pedeapsă.

    Cuviosul, umblând odată prin pustia ce se numea Ruva, l-a întâmpinat în cale un leu, având înfipt în piciorul său o ţeapă de lemn şi căzând înaintea sfântului, îşi arătă piciorul, rugându-se parcă sfântului să-i vindece rana. Sfântul, scoţând ţeapa din piciorul său, i-a uşurat durerea şi leul umbla în urma sfântului, slujindu-i. Bătrânul avea atunci cu sine un ucenic cu numele Flais şi un asin. Când trimitea pe ucenic la vreo trebuinţă, poruncea leului ca să păzească pe asin, iar leul, luând cu dinţii căpăstrul asinului, îl ducea la păşune şi, către seară adăpându-l, îl ducea la bătrân. Trecând câteva zile şi leul făcându-şi slujba sa, sfântul a trimis pe ucenic la oarecare trebuinţă şi, din îndemnare diavolească, a căzut în păcatul desfrânării. Tot atunci leul, păscând pe asin, l-a mâncat. Flais, cunoscând că spre mustrarea păcatului lui, a mâncat leul pe asin, se temea a se arăta stareţului. Deci, ducându-se într-un sat oarecare, se tânguia acolo. Stareţul, căutând mult pe ucenic şi aflându-l, l-a adus în chinovie şi, închizându-l într-o cămară, l-a pus la canon. Iar el, pocăindu-se cu multe lacrimi, s-a curăţit de păcatul lui, ajutându-i şi rugăciunile stareţului său, care foarte mult se îngrijea pentru mântuirea sufletelor omeneşti.

    Se cuvine a mai pomeni şi de purtarea lui de grijă pentru întărirea Bisericii lui Dumnezeu, când a fost trimis la Constantinopol pentru îndreptările cele bisericeşti. Pricina trimiterii sale s-a început astfel: Împăratul Anastasie, care cugetă cele ereticeşti, lepădând soborul al patrulea a toată lumea al sfinţilor părinţi, cel din Calcedon, a tulburat Biserica în acea vreme foarte mult, a izgonit din scaun pe Eftimie, patriarhul Constantinopolului şi s-a mâniat asupra lui Flavian Antiohianul şi asupra lui Ilie Ierusalimteanul, încât voia să-l izgonească pentru că nu se învoia cu eresul lui. Deci, patriarhul Ilie, vrând să sfătuiască pe împărat ca să dea pace Bisericii, a trimis rugăminte către dânsul, prin egumenii lavrelor de prin pustia Palestinei, între care era şi Sava, scriind astfel: "Pe aleşii robii lui Dumnezeu - pe cei buni şi credincioşi vieţuitori ai pustietăţilor, având împreună cu dânşii şi pe Sava, care este capul pustnicilor şi luminătorul Palestinei -, îi trimitem cu rugăciune spre stăpânirea voastră. Iar tu, o, împărate, ţinând seama de ostenelile lor, porunceşte să înceteze războiul asupra Bisericii şi nu lăsa să se înmulţească răutatea; pentru că ştim că te îngrijeşti a plăcea lui Dumnezeu, care ţi-a dat diademă".

    Ajungând sfinţii părinţi la Constantinopol şi intrând în palatele împărăteşti, Sava mergea mai în urma tuturor, apoi păzitorii cei ce stau înaintea uşilor, văzându-l îmbrăcat în haine proaste şi cârpite, ca pe unul din cei săraci, l-au oprit şi nu l-au lăsat să intre înăuntru; iar împăratul, primind cu cinste pe părinţii care veniseră la dânsul şi citind cartea patriarhului, întrebă care din dânşii este Sava, pe care îl laudă patriarhul în scrisoarea sa? Deci, privind părinţii împrejur, au zis: "A venit împreună cu noi, dar nu ştim unde a rămas". Împăratul a poruncit îndată să-l caute şi abia l-au găsit într-un colţ oarecare, stând şi citind psalmii lui David. Când a fost adus înaintea împăratului, acesta a văzut un înger luminat mergând înaintea lui şi cunoscând că Sava este omul lui Dumnezeu, s-a sculat de pe scaun, dându-i cinste; apoi a poruncit tuturor să şadă.

    Făcându-se multă vorbă, fericitul Sava, mai mult decât toţi părinţii care erau acolo, se nevoia sfătuind pe împărat, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, ca să dea pace bisericilor, făgăduindu-i biruinţă de la Dumnezeu asupra vrăjmaşilor. Deci părinţii ceilalţi fiind liberaţi acum şi sporind puţin, Cuviosul Sava a rămas să mai sfătuiască pe împărat şi să-l împace cu patriarhul Ilie. Iernând cuviosul în Constantinopol, adeseori se ducea la împărat, vorbind despre credinţă şi despre patriarhul Ierusalimului, pentru că i se lăsase cuviosului intrare liberă în palatul împărătesc, nefiind oprit de portari. În acea vreme a înduplecat pe împărat să nu se mai minie asupra patriarhului, ci să dăruiască linişte bisericilor Palestinei. Apoi s-a întors la Ierusalim, fiind îndestulat de împărat cu cele de trebuinţă pentru cale şi cu daruri mari, primind din mâna lui până la două mii de galbeni, pe care, ducându-i, i-a împărţit la mănăstirile sale; iar o parte a trimis-o la satul Mutalasc, unde s-a născut, ca să se zidească o biserică în curtea părinţilor săi, în cinstea sfinţilor mucenici Cozma şi Damian.

    Fericitul Ilie patriarhul, prin Sfântul Sava câştigând pacea să şi a bisericilor Palestinei, nu a vieţuit multă vreme în linişte; căci ereticii, îndemnând neîncetat pe împărat spre minie l-au ridicat asupra Bisericii lui Hristos şi a păstorilor ei, ca să le facă rău. Deci a poruncit împăratul să facă sobor în Sidon, încredinţând preşedinţia la doi episcopi, care apărau credinţa cea rea a lui Evtihie şi a lui Dioscor, adică lui Sotiric, episcopul Cezareei Capadociei şi lui Filoxen, al Ierapoliei, ca să anatematisească la soborul acela, soborul cel din Calcedon, iar pe Flavian şi Ilie să-i alunge de pe scaunele lor, care lucru s-a şi făcut.

    Săvârşind adunarea lor cea fărădelege, pe fericitul Flavian, patriarhul Antiohiei, care n-a voit să vină la soborul lor, l-au izgonit cu necinste cei răucredincioşi, având ajutor pe împărat; în locul lui a răpit scaunul Sevir, cel fără minte, care a adus multe nevoi asupra credincioşilor, cei ce nu voiau să aibă împărtăşire cu dânsul. A trimis dogmele sale cele soborniceşti şi lui Ilie, patriarhul Ierusalimului, dar el, neprimind legile ereticeşti, le-a trimis înapoi. De acest lucru înştiinţându-se, împăratul s-a mâniat foarte asupra fericitului Ilie şi a poruncit ca iarăşi să trimită acele dogme la Ierusalim cu nişte clerici şi cu mare putere ostăşească, ca astfel pe cei ce nu vor voi, să-i silească să se învoiască la soborul lor, care s-a făcut în Sidon.

    Venind aceia în Ierusalim şi făcându-se multă tulburare, iar patriarhul, aflându-se în nevoie, a adunat Cuviosul Sava pe toţi monahii din mănăstiri şi, intrând în Sfânta Cetate, a izgonit pe trimişii lui Sevir, pe slujitori şi pe ostaşi; iar pe Sevir şi pe cei de un gând cu dânsul, i-a dat anatemei înaintea tuturor.

    Atunci s-au întors ereticii cu ruşine la cei ce i-au trimis, spunând îndrăzneala cea mare a credincioşilor şi necinstirea cea multă a lor. Împăratul, umplându-se de nespusă mânie, a trimis în Ierusalim pe Olimpie, eparhul Palestinei, cu mulţime de ostaşi şi i-a poruncit, că nu după legi, nici cu judecăţi, ci cu putere împărătească să alunge din scaun pe patriarhul Ilie. Deci, venind Olimpie cu putere multă, îndată a împlinit porunca împăratului, alungind pe patriarh fără judecată şi l-a trimis în surghiun în Asia. Iar în locul lui a ridicat pe Ioan, feciorul preotului Marchian, care a făgăduit să blesteme soborul cel din Calcedon şi să aibă împărtăşire cu Sevir.

    Înştiinţându-se de acest lucru, Cuviosul Sava, iarăşi că întâi, şi-a adunat oastea sa cea duhovnicească şi ca un voievod a mers în Sfânta Cetate; dar n-a apucat pe eparhul Olimpie, pentru că acela, săvârşind degrabă răutatea cea poruncită lui, s-a întors cu bucurie la împărat. Atunci fericitul s-a mâhnit foarte mult pentru izgonirea fără vină a patriarhului şi se tânguia pentru dânsul. Aflând pe Ioan, patriarhul cel nou, cugetând cele ereticeşti, îi spuse lui ca să nu aibă împărtăşire cu Sevir, ci să apere soborul din Calcedon şi să-l susţină până la sânge; iar de nu va face aşa, apoi de toţi părinţii pustnici se va anatematesi ca un eretic. Ioan, ruşinîndu-se şi totodată temându-se de atâţia părinţi de Dumnezeu insuflaţi, care veniseră împreună cu Sfântul Sava, s-a lepădat de Sevir şi de toate eresurile şi a primit credinţa cea întărită de soborul din Calcedon; şi aşa s-au liniştit sfinţii părinţi.

    Atunci degrabă s-a făcut înştiinţare împăratului despre aceea că Ioan, patriarhul cel nou pus, leapădă soborul din Sidon, iar pe cel din Calcedon îl primeşte. De aceea, mâniindu-se împăratul împotriva lui Olimpie, l-a scos din dregătoria sa, pentru că a ales un patriarh ca acela. În locul lui Olimpie punând pe Anastasie ca eparh a toată Palestina, l-a trimis în Ierusalim, ca să înduplece pe patriarhul Ioan către împărtăşirea cu Sevir sau să-l izgonească din scaun. Venind Anastasie, îndată a luat pe patriarh şi l-a aruncat în temniţă, iar acesta îl rugă să-l lase, făgăduind că va face toate cele poruncite; dar, zicea el, să nu ne arătăm că de nevoie facem voia împăratului, ci de bună voie. Deci a făgăduit că în Duminica viitoare, în biserică înaintea poporului va anatematesi soborul din Calcedon şi va primi pe cel din Sidon, primind şi împărtăşirea cu Sevir. Patriarhul, fiind scos din temniţă, a trimis pe cineva în taină către cuvioşii părinţi, Sava şi Teodosie, ca să se sârguiască să adune pe toţi părinţii şi să vină la dânsul în Duminica viitoare, în biserică.

    Atunci s-a întâmplat să fie în Ierusalim şi Ipatie, rudenia împăratului, care venise pentru închinăciune. În ziua Duminicii au venit amândoi arhimandriţii, Sava şi Teodosie, împreună cu o mulţime de monahi, ca la zece mii. Apoi, făcându-se adunare bisericească şi Anastasie, eparhul, intrând în biserică cu Ipatie, rudenia împăratului şi cu ostaşii săi şi adunându-se mulţime de popor, s-a suit patriarhul în amvon, având cu sine pe Sava şi pe Teodosie; atunci tot poporul împreună cu monahii au strigat asupra patriarhului: "Anatematiseşte pe eretici şi întăreşte soborul cel din Calcedon". Şi luând patriarhul îndrăzneală a strigat zicând: "Oricine cugetă într-o unire cu Evtihie, cu Nestorie, cu Sevir şi cu Sotirih să fie anatema". Aşijderea şi Cuviosul Teodosie cu fericitul Sava au strigat: "Cine nu primeşte cele patru soboare, ca pe cei patru evanghelişti, să fie anatema". Văzând aceasta, eparhul Anastasie s-a temut de mulţimea poporului şi a monahilor şi, ieşind din biserică, a fugit în Cezareea. Iar rudenia împăratului s-a jurat părinţilor, că n-a venit să întărească credinţa lui Sevir, ci să se unească cu sfânta sobornicească Biserică. Şi a dat cuvioşilor părinţi, lui Sava şi Teodosie, mulţime de aur, ca să împartă monahilor care au venit cu dânşii. După aceasta, cuvioşii părinţi au scris către împărat într-acest chip, ca din partea soborului:

    "Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul tuturor şi Dumnezeul cel veşnic, care cu a Sa bunătate a încredinţat stăpânirii tale sceptrul împărăţiei pământeşti, vrând cu adevărat a da prin a voastră iubire de bunătate, pace bună tuturor bisericilor, iar mai vârtos maicii bisericilor, Sfântului Sion, pentru că toţi ştiu că de la această biserică s-a început Taina cea mare a credinţei celei drepte şi a străbătut până la marginea pământului, pe care noi cei ce suntem locuitorii acestor locuri dumnezeieşti, primind-o din început, de la Sfinţii Apostoli am păzit-o întreagă şi nevătămată, până în ziua de astăzi şi în veac o vom păzi, cu darul lui Hristos, neabătîndu-ne nicidecum de la calea cea dreaptă spre cele potrivnice, nici vătămându-ne cu necuratele şi deşartele lor glasuri - deci când şi împărăţia ta, întru aceeaşi credinţă fără prihană şi neîntinată te-a hrănit şi te-a crescut - ne minunăm cum astăzi, în zilele împărăţiei tale, a năpădit atâta zarvă şi atâta tulburare asupra Sfintei Cetăţi a Ierusalimului, încât nici pe slujitorii lui Dumnezeu nu-i lasă. Iar pe preoţii şi monahii, care din tinereţe au iubit faptele cele bune şi şi-au ales viaţa blinda în tăcere - înaintea iudeilor şi a neamurilor din Sfântul Sion - prin mijlocul cetăţii îi muncesc şi în locurile cele necurate îi izgonesc; ba încă îi silesc să facă lucruri din cele ce nu se cuvin credinţei celei drepte, încât cei ce vin aici pentru răgăciuni, în loc de folos sufletesc, află vătămare şi, smintindu-se de cele ce văd, se întorc. Deci, rugăm stăpânirea voastră ca să ne izbăviţi de atâtea răutăţi, al căror aflător şi început este Sevir, căruia, pentru păcatele noastre, i s-a dat biserica Antiohiei, spre pierzarea sufletului său şi spre sminteala tuturor. Căci cum să nu ne fie nouă sminteală, celor care suntem în Ierusalim? Acum să învăţăm credinţa, noi care am slujit tuturor părinţilor, prin cuvinte de dreaptă credinţă? Acum să ne vedem, că aşa de târziu am cunoscut mărturisirea cea dreaptă? Au doară nu înţelegem că învăţătura ce s-a arătat de curînd, care pare a fi îndreptare sănătoasă a credinţei celei dintâi şi care s-a aşezat de părinţi nu este îndreptare, ci cu adevărat răzvrătire, care pregăteşte pierderea sufletelor celor ce o primesc? Deci, nu suferim altceva a adăuga mai mult în dreapta credinţă, decât cele ce s-au aşezat de cei trei sute optsprezece sfinţi părinţi de la Niceea şi de ceilalţi care au fost la celelalte trei soboare a lumii, nici a schimba ceva. Pentru aceasta, suntem gata a ne pune sufletele noastre şi a muri, de va fi nevoie. Pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, să păzească credinţa noastră cea sfântă şi viforul cel ridicat asupra ei să-l aline, spre slava Sa şi spre podoaba împărăţiei tale".

    Scrisoarea aceasta de la sfinţii părinţi, primind-o, împăratul s-a supărat foarte mult şi cugetă să izgonească din hotarele Ierusalimului pe patriarhul Ioan, împreună cu amândoi arhimandriţii, Sava şi Teodosie. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-a lăsat a se săvîrşi răutatea lui, căci s-a întâmplat în acea vreme un război cu barbarii. Deci, lăsând pentru altă dată prigoana asupra Bisericii şi asupra cuvioşilor părinţi, se pregăti de război împotriva barbarilor.

    Apoi, după izgonirea cea nedreaptă a sfântului patriarh Ilie, prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a făcut foamete, uscăciune şi lipsă mare prin toată Palestina, ca în zilele proorocului Ilie. Căci se închisese cerul şi nu da ploaie, încât se uscaseră izvoarele apelor, ba încă se înmulţiseră şi lăcustele de umpluseră toată faţa pământului, încât au mâncat toată iarba câmpului şi frunzele copacilor. Acea pedeapsă a lui Dumnezeu a ţinut cinci ani, aşa că mulţi au murit de foame şi de sete, încât poporul Ierusalimului zicea că, pentru izgonirea cea cu nedreptate a patriarhului Ilie pedepseşte Dumnezeu Palestina cu foamete.

    În vremea aceea chemând fericitul Sava pe egumenii celor şapte mănăstiri, pe care le zidise el, le-a poruncit să nu se îngrijească de nimic din cele trupeşti, aducându-le aminte de cuvintele Evangheliei, care ne învaţă a nu ne îngriji, ce vom mânca şi ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca, ci a ne pune nădejdea în Dumnezeu, Care ştie trebuinţele tuturor. Deci erau hrăniţi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea Atotputernică.

    Altădată, apropiindu-se o zi de Duminică, economul lavrei celei mări a zis către Cuviosul Sava: "Nu putem, părinte, să tocăm în această sâmbătă şi Duminică pentru dumnezeiasca Liturghie, căci nu numai că nu avem ce pune înaintea părinţilor să guste când se vor aduna, dar nici pâine pentru sfânta jertfă nu se află". Sfântul i-a răspuns: "Eu, pentru lipsa hranei, nu voi lăsa dumnezeiasca slujbă. Pentru că este credincios Cel ce porunceşte a nu ne îngriji pe a doua zi şi puternic este a ne hrăni în vreme de foamete; dar să trimită eclesiarhul în cetate vreun vas sau haină şi, vânzând-o, să cumpere cele trebuincioase pentru Sfânta Liturghie". Sfântul, răspunzând economului astfel, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi răbdă.

    Însă n-a sosit ziua Duminicii şi, iată, au venit la dânsul câţiva tineri, trimişi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aducând cu dânşii treizeci de asini încărcaţi cu pâine, grâu, vin, untdelemn şi cu alte feluri de hrană, pe care le-a dat toate cuviosului. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu, a zis către econom: "Ce zici, frate, oare vom opri să nu se toace în această sâmbătă şi Duminică pentru că nu avem ce pune înaintea părinţilor când se vor aduna?". Iar economul, minunându-se de credinţa cea mare a sfântului şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru dânşii, îşi ceru iertare pentru necredinţa sa.

    După aceasta, a voit Cuviosul Sava să cerceteze pe preasfinţitul Ilie, patriarhul Ierusalimului, care era în surghiun. Sava, era atunci de optzeci de ani. Deci, luând cu dânsul doi egumeni, pe Ştefan şi pe Evtalie, s-au dus. Văzând Ilie pe Sava şi pe cei care veniseră la dânsul, s-a bucurat şi i-a oprit câteva zile la dânsul şi, în toate zilele acelea, ieşea din camera sa, în ceasul al noulea. Pentru că de la otpustul (sfârşitul) Vecerniei şi până la al nouălea ceas din zi nu se arăta nimănui, ci, închizând uşa, petrecea în linişte. Iar la al nouălea ceas, ieşind la dânşii, ospăta împreună cu ei şi se mângâiau cu vorbe duhovniceşti. După otpustul Vecerniei iarăşi intra în chilia sa de linişte.

    Odată n-a ieşit la dânşii, ca de obicei, şi era a nouă zi a lunii iulie, iar ei l-au aşteptat toată ziua, negustînd bucate. Către al şaselea ceas din noapte, patriarhul a ieşit cu ochii plini de lacrimi şi a zis către dânşii: "Voi mâncaţi, că eu n-am vreme, pentru că mă îndeletnicesc cu un lucru", iar ei se întrebau cu sârguinţă, pentru ce a zăbovit şi a ieşit atât de târziu şi pentru ce plângea aşa? El, oftând greu şi tânguindu-se, a zis către Sfântul Sava: "O, fericite părinte, vai! că în ceasul acesta s-a săvârşit împăratul Anastasie. Apoi se cuvine ca şi eu, după zece zile, să mă duc din viaţa aceasta şi să mă judec cu dânsul înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu!"

    Deci aşa a fost căci, după zece zile, s-a mutat la Domnul preasfinţitul patriarh Ilie, îmbolnăvindu-se puţin înaintea sfârşitului său; iar fericitul Sava, îngropându-l cu cinste, s-a întors la lavra sa.

    Despre moartea împăratului Anastasie se povesteşte că, în noaptea aceea în care s-a făcut arătare patriarhului Ilie, l-a lovit din înălţime un tunet şi un fulger, care a umplut palatul împărătesc şi-l gonea acest fulger pe împărat, care alerga din loc în loc şi din colţ în colţ. Apoi, ajungându-l într-un loc, l-a ucis şi astfel cel nelegiuit a murit fulgerat.

    După moartea răucredinciosului împărat Anastasie a luat împărăţia binecredinciosul Iustin, care a trimis poruncă prin toate laturile stăpânirii sale, să libereze pe cei dreptcredincioşi din surghiun şi fiecare să-şi primească locul şi dregătoria sa; iar soborul cel din Calcedon să-l scrie în sfintele cărţi, ca astfel Biserica lui Hristos să aibă pace şi linişte.

    Această poruncă împărătească venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi toţi bucurându-se, patriarhul Ioan a rugat pe Cuviosul Sava să se ducă în Cezareea şi în Schitopoli ca să arate acea scrisoare dreptcredincioasă a împăratului, apoi să scrie în cărţile bisericeşti soborul cel din Calcedon. Iar cuviosul, deşi era neputincios cu trupul, fiind bătrân şi obosit după multe nevoinţe monahiceşti, dar pentru Biserica lui Hristos, nu s-a lepădat de ascultarea aceea, nici nu s-a lenevit a suferi osteneala căii cele îndelungate, ci s-a dus cu alţi monahi din cei mai de frunte.

    În Cezareea a fost întâmpinat de Sfântul Ioan Hozevitul, care era atunci acolo ierarh, iar în Schitopoli a fost primit cu dragoste de mitropolitul Teodosie şi de toţi cetăţenii, unde a făcut şi minuni. Astfel, pentru un samarinean, numit Silvan, care avea o dregătorie şi se sculase asupra creştinilor, a proorocit că se va arde cu foc în mijlocul cetăţii, cum va arăta cuvântul mai de pe urmă. Apoi a vindecat pe o femeie care-i curgea sânge; a tămăduit pe o fecioară îndrăcită şi, la urmă, aducând mult folos Bisericii, s-a întors.

    După patru ani de secetă în Palestina, era mare lipsă de apă, iar fraţii, vrând a se împrăştia, au rugat pe sfânt că să-i libereze. El, mustrându-i pentru nerăbdarea lor, le-a poruncit să nădăjduiască către Dumnezeu şi a treia zi s-a arătat deasupra lavrei un nor şi s-a făcut vărsare mare de ploaie, încât s-au umplut rezervoarele lavrei cu apă. Dar acea ploaie a fost numai în lavră, iar peste locurile cele din jur, nici picătură de rouă nu s-a pogorât. Deci, au venit la bătrân egumenii de la mănăstirile cele din jur, zicând: "Cu ce am greşit ţie, părinte, că ne-ai trecut cu vederea şi numai spre folosul lavrei tale ai cerut ploaie de la Dumnezeu?" El i-a mângâiat cu cuvinte bune, dându-le nădejde că nu se vor lipsi nici mănăstirile lor de apă când va dă Dumnezeu ploaie peste toată Palestina.

    Sosind al cincilea an al foametei, era atâta lipsă de apă, încât săracii prin Sfânta Cetate mureau de sete, căci din lipsă de ploaie şi din uscăciunea cea mare s-au împuţinat izvoarele şi au secat puţurile şi s-au uscat pâraiele. Patriarhul Ioan era şi el în mare întristare şi umbla prin locurile acelea, care erau odată băltoase; apoi, săpând fântâni şi puţuri, dorea să dea de apă şi nu afla. În pârâul Siloamului a săpat cu multă osteneală şi cu mulţi lucrători, până la patruzeci de stânjeni, dar n-a dat de apă şi, deznădăjduindu-se, plângea pentru nevoia cea de obşte din toată cetatea.

    Era luna septembrie şi se apropia praznicul înnoirii. Apoi, înştiinţându-se că Cuviosul Sava prin rugăciunile sale a adus ploaie în lavra sa, l-a chemat la sine şi l-a rugat să mijlocească la Dumnezeu ca să miluiască pe poporul Său şi să nu-l omoare cu setea şi cu foamea. Iar Cuviosul Sava zicea: "Cine sunt eu ca să pot potoli mânia lui Dumnezeu, însumi fiind păcătos?" Patriarhul îl rugă fierbinte şi cuviosul a zis: "Iată, ca ascultare, merg la chilie şi mă voi ruga bunătăţii lui Dumnezeu; iar de vor trece trei zile şi nu va fi ploaie, să ştiţi că nu m-a ascultat Dumnezeu; deci, rugaţi-vă şi voi că să ajungă rugăciunea mea către Dumnezeu". Acestea zicând, s-a dus. A doua zi s-a făcut arşiţă mare şi mulţime de lucrători au lucrat toată ziua l-a groapa aceea ce s-a zis mai sus; iar după ce s-a înserat şi-au lăsat toate vasele şi coşurile, nădăjduind că iarăşi o să vină la lucru a doua zi. Dar sosind noaptea, a suflat vântul dinspre miazăzi şi au început tunete şi fulgere şi a plouat toată noaptea, încât, a umplut văile şi pâraiele curgeau de pretutindeni. Atunci s-a înmulţit apa în locul cel săpat, iar ţarina care de atâta vreme şi cu atâta osteneală a fost scoasă din puţ, s-a dus la loc într-un ceas, acoperind vasele şi coşurile, iar puţul s-a potrivit cu pământul, încât nici nu se cunoştea locul cel săpat şi toate lacurile Sfintei Cetăţi s-au umplut cu apă, cu rugăciunile Cuviosului Sava; iar poporul, cu veselie dădea mulţumire lui Dumnezeu.

    În al optzeci şi şaselea an al vieţii Cuviosului Sava, s-a săvârşit patriarhul Ioan, lăsând după sine pe Petru, care era de fel din Elevteropoli, bărbat plin de fapte bune. Apoi trecând trei ani, împăratul Iustin, fiind bătrân şi neputincios, a lăsat împărăţia, încredinţând-o lui Iustinian, nepotul său.

    Patriarhul Petru iubea pe Cuviosul Sava şi-l cinstea ca şi ceilalţi patriarhi de mai înainte şi mergea adeseori la dânsul în pustie. El avea o soră, cu numele Esihia, care vieţuia după Dumnezeu. Aceea a căzut într-o boală grea şi, sîrguindu-se doctorii mult să o vindece, nu sporeau nimic. Atunci patriarhul a rugat pe Sfântul Sava să vină în casa celei bolnave şi să facă rugăciune pentru dânsa. Iar el venind, a însemnat pe bolnavă cu semnul Crucii de trei ori şi îndată s-a sculat sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu.

    După aceasta, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie s-a dus la Domnul, în a unsprezecea zi a lunii ianuarie. Atunci era Cuviosul Sava de nouăzeci şi unu de ani de la naşterea sa. În acea vreme, samarinenii, care vieţuiau în Palestina, rupându-se de sub stăpânirea împăratului grecesc, şi-au făcut împărat din neamul lor, pe unul cu numele de Iulian, care s-a sculat asupra creştinilor şi mare răutate le făcea. Multe biserici le-a prădat şi le-a ars; apoi năvălind asupra satelor şi a cetăţilor, omora mulţime de creştini. Dar mai ales în hotarele Neapolei, unde, prinzind pe episcopul Samon, l-au omorât cu sabia; iar pe preoţii cei ce erau împreună cu dânsul, tăindu-i bucăţi, i-au amestecat cu moaştele sfinţilor mucenici şi i-au ars în foc.

    Înştiinţându-se despre aceasta, împăratul a trimis mulţime de oaste asupra samarinenilor. Apoi, făcându-se război, Iulian, împăratul samarinenilor, a fost omorât. Atunci Silvan, despre a cărui pierzare a proorocit Cuviosul Sava, a fost prins de creştini şi ars în mijlocul cetăţii Schitopolei. Iar Arsenie, fiul lui, s-a dus la Constantinopol şi, după puţină vreme, nu se ştie în ce chip a aflat har la împăratul, că s-a făcut dregător în palatele împărăteşti şi, câştigând îndrăzneală la împărat, spunea minciuni asupra creştinilor din Palestina, fiind el însuşi în păgânătate ca samarinean, ca şi cum ei ar fi fost pricinuitorii răscoalei şi dezbinării samarinenilor de sub stăpânirea împărătească. Deci, s-a mâniat împăratul asupra palestinienilor, crezând minciunile lui Arsenie samarineanul.

    Despre aceasta înştiinţându-se Petru, patriarhul Ierusalimului, a rugat, împreună cu episcopii care erau sub dânsul, pe fericitul Sava să meargă până la Constantinopol, spre a potoli minia împăratului şi să-l roage despre multe nevoi ale Bisericii şi ale cetăţii lor. Cuviosul Sava, deşi acum era foarte bătrân, s-a dus cu sârguinţă, cinstind trebuinţele Bisericii mai mult decât odihna sa. Binecredinciosul împărat Iustinian, cum şi Epifanie patriarhul Constantinopolului, înştiinţându-se despre venirea lui, au trimis bărbaţi cinstiţi ca să-l întâmpine. Înfăţişându-se el înaintea împăratului, a deschis Dumnezeu ochii lui Iustinian, precum odinioară pe ai lui Anastasie şi a văzut darul lui Dumnezeu peste capul Cuviosului Sava, luminat strălucind şi ca o cunună înconjurând capul lui, cu raze că de soare, de care lucru înfricoşându-se împăratul, s-a sculat de pe scaunul său şi închinându-se lui, ceru binecuvântare. Deci, cuprinzând capul cuviosului, l-a sărutat cu dragoste şi cu bucurie. Apoi, a rugat pe bătrân ca şi pe împărăteasa Teodora s-o învrednicească de binecuvântarea lui. Împărăteasa, când a văzut pe Cuviosul Sava, s-a închinat şi a zis lui: "Roagă-te pentru mine, părinte, ca să mi se dea rod pântecelui". Iar bătrânul a zis : "Dumnezeu, stăpânul tuturor să păzească împărăţia voastră". Împărăteasa a zis: "Roagă pe Dumnezeu, părinte, să dezlege nerodirea mea şi să mă învrednicească a naşte fiu". Zis-a bătrânul: "Dumnezeul slavei să păzească împărăţia voastră în bună credinţă şi să vă dea biruinţă asupra vrăjmaşilor", iar împărăteasa, rugându-se şi a treia oară bătrânului pentru dezlegarea nerodirii sale, auzi aceleaşi cuvinte ca mai înainte şi s-a tulburat.

    Ieşind cuviosul de la împărăteasă, părinţii care erau cu el au zis către dânsul: "Pentru ce, părinte, ai mâhnit pe împărăteasă şi nu te-ai rugat pentru dânsa după cererea ei?" Răspuns-a lor bătrânul: "Credeţi-mă, părinţilor, că nu va ieşi fiu din pântecele ei ca să nu se adape cu învăţătura lui Sevir şi să tulbure Biserica lui Hristos mai mult decât Anastasie". Cu aceste cuvinte, cuviosul a adeverit că împărăteasa cugeta într-însa cele ereticeşti.

    După aceea, primind împăratul rugămintea cuviosului, minia ce o avea împotriva palestinienilor a întors-o asupra samarinenilor şi a rânduit aşezământul acesta: samarinenii să nu facă adunare, pentru ca fiii să nu ia moştenire după părinţii lor; în sfârşit, să fie ucişi cei mai mari ai lor, care au fost pricinuitori ai războiului. Atunci şi Arsenie samarineanul s-a făcut nevăzut, pentru că poruncise împăratul să-l omoare. Mai pe urmă, alergând la Sfântul Sava şi căzând la picioarele lui, ceru Sfântul Botez, ca astfel să se izbăvească de mânia împărătească şi să scape de moarte; deci s-a botezat el şi cu toţi casnicii săi.

    Împăratul, vrând să arate harul său şi să facă după plăcerea Cuviosului Sava, l-a poftit să-i ceară orice îi trebuieşte şi să ia aur pentru trebuinţa mănăstirilor sale, cât va voi. Iar cuviosul, nepoftind bogăţie, ci cele de folos creştinilor, a rugat pe împărat să ierte câtva timp birul cel împărătesc ce se lua din Palestina, căci a sărăcit poporul din pricina prăzii samarinenilor, iar bisericile cele arse şi dărâmate de samarineni iarăşi să se zidească cu cheltuiala împărătească. În Sfânta Cetate să se zidească casă de străini, pentru odihna creştinilor, care vin de departe să se închine Mormântului Domnului; după aceea să se zidească spital pentru cei străini şi să se rânduiască doctori. Apoi biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căreia i-a pus temelia patriarhul Ilie, să se săvârşească; să se zidească o cetate în pustie, mai jos de mănăstirile lui şi să rânduiască într-însa strajă de ostaşi, ca să le apere de năvălirea barbarilor. Iar mai vârtos să se sârguiască a dezrădăcina din toată împărăţia sa eresul lui Arie, al lui Nestorie, al lui Origen şi al altor eretici, care tulbură Biserica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, a făgăduit că Dumnezeu va da împăratului ţările pe care le pierduseră împăraţii cei mai dinainte, adică Roma şi Africa, ca iarăşi să se împreuneze sub stăpânirea grecească. Împăratul, ascultând acestea toate, a poruncit să fie după cererea sfântului, singur punând sârguinţă ca degrabă să se săvârşească întru toate dorinţa cuviosului.

    Rânduind împăratul toate după cererea sfântului, împreună cu sfetnicii şi cu vistiernicii săi, cuviosul s-a retras puţin în lături şi citea psalmii lui David, săvârşindu-şi ceasul al treilea. Iar unul din ucenicii săi, anume Irimia, apropiindu-se de dânsul, a zis: "Cinstite părinte, împăratul are multă sârguinţa pentru împlinirea cererii tale, iar tu pentru ce te depărtezi de dânsul şi stai deoparte?" Zis-a lui bătrânul: "Fiule, ei săvârşesc lucrul lor, iar noi să facem lucrul nostru".

    După aceasta împăratul dând scrisoare sfântului l-a liberat cu pace, iar Dumnezeu, pentru dragostea împăratului care a arătat-o către Cuviosul Sava şi pentru împlinirea cererilor lui, l-a răsplătit înmiit. Căci s-a împlinit proorocia bătrânului şi peste puţină vreme a dobândit două mari biruinţe asupra vrăjmaşilor, adică a luat Roma şi Africa, cum şi pe amândoi împăraţii, pe Vitis al Romei şi pe Ghelimir al Cartaginei, pe care i-a văzut aduşi în Constantinopol ca pe nişte robi. Iar Cuviosul Sava întorcându-se la Ierusalim, iarăşi a fost rugat de patriarh şi de episcopi să meargă în Cezareea şi în Schitopoli ca să arate scrisorile cele împărăteşti.

    Acolo, văzând un copil mic, pe nume Chiril (scriitorul vieţii acestuia), l-a numit ucenic al său, proorocind pentru dânsul că o să fie călugăr şi locuitor în lavra lui. Întorcându-se de acolo şi petrecând puţină vreme, a căzut în boală grea. Despre aceasta înştiinţându-se, patriarhul Petru a venit ca să-l cerceteze. Şi văzând că nimic nu se află în chilia bătrânului pentru trebuinţa bolnavului decât numai puţine coarne şi nişte finice vechi, l-a luat pe un pat şi l-a dus la episcopia sa, unde el însuşi îngrijea de dânsul, slujindu-i cu mâinile sale.

    Trecând puţine zile, Cuviosul Sava a avut o vedenie dumnezeiască, vestindu-i despre mutarea să ce avea să fie în curînd. Iar el, spunând patriarhului vedenia, se rugă să-l lase să se ducă la lavra sa pentru ca să se săvârşească în chilia sa. Patriarhul, vrând să facă toate după plăcerea lui, l-a trimis la chilia lui, cu toate cele de trebuinţă, pentru odihna bolnavului. Iar bătrânul, culcându-se în chilia sa, a chemat pe toţi părinţii şi fraţii şi le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă, punându-le egumen în locul său pe un bărbat vrednic, cu numele Meliţ, poruncindu-i să păzească fără vătămare toate aşezămintele mănăstirii date de dânsul. Apoi au trecut patru zile, negustînd nimic, nici vorbind cu nimeni. Iar în seara sâmbetei, cerând Preacuratele Taine şi împărtăşindu-se, a zis cuvântul cel mai de pe urmă: "Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu".

    Şi aşa s-a săvârşit în a cincea zi a lunii decembrie. Deci, vieţuind nouăzeci şi patru de ani, a trecut la viaţa cea neîmbătrânită, petrecându-l îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii mucenici.

    După aceea, îndată s-a auzit în toate hotarele Ierusalimului despre adormirea cuviosului şi s-au adunat de prin toate lavrele şi mănăstirile mulţime mare de monahi şi a venit patriarhul cu episcopii şi cu dregătorii cetăţii. Cântându-se cele de îngropare s-a pus trupul lui cu cinste, între amândouă bisericile, în locul unde cuviosul a văzut stâlpul de foc cândva.

    Iar despre aceea că sfântul lui suflet a fost petrecut la cer de îngeri şi mucenici, s-a adeverit astfel: era în Sfânta Cetate un vânzător de argint, de fel din Damasc, cu numele Romul, sluga celui mai mare de la Ghetsimani. Acela însuşi a mărturisit că, în vremea mutării cuviosului părintelui nostru Sava, tâlharii, spărgând casa lui, au furat mult argint şi al său şi străin, care era la dânsul, ca la o sută de litre (măsură veche). Deci Romul, fiind în mare mâhnire, a mers în biserica Sfântului Mucenic Teodor şi a petrecut acolo cinci zile, plângând şi aprinzând o făclie înaintea altarului, iar în a cincea noapte a adormit şi a văzut pe Sfântul Mucenic Teodor zicând către dânsul: "Ce-ţi este, frate? Şi pentru ce te mâhneşti şi plângi?" Iar el a zis: "Pentru că am pierdut argintul meu şi cel străin, prădat fiind de tâlhari; de aceea plâng, mă rog şi mă tânguiesc, însă nimic n-am folosit, fiind neauzit de tine". Sfântul a zis: "Să mă crezi, frate, că n-am fost în zilele acestea aici, pentru că ni s-a poruncit tuturor mucenicilor a ne aduna ca să întâmpinăm sfântul suflet al Cuviosului Sava, care a ieşit din trup şi să-l petrecem până la locul cel de odihnă; iar acum nu mai plânge, ci, du-te în cutare loc - spunând numele locului - şi vei afla ce ţi s-a furat". Romul, sculându-se îndată şi luând pe unul din prietenii săi, s-a dus la locul cel arătat şi a aflat aşa precum i s-a arătat în vedenie de Sfântul Teodor.

    Apoi nu se cuvine a tăcea şi altele din minunile ce s-au făcut după mutarea cuviosului. Doi fraţi iubitori de străini, având o vie şi odihnind pe fraţii care veneau la dânşii din lavra fericitului Sava, s-au îmbolnăvit de o boală grea chiar în vremea culesului viei, încât ei deznădăjduiseră de viaţa lor, însă aveau dragoste şi credinţă către Cuviosul Sava, de care, aducându-şi aminte, îl chemau în ajutor. Sfântul, grăbind spre rugăciunea lor, s-a arătat fiecăruia deosebi, zicând: "Iată, am rugat pe Dumnezeu pentru sănătatea voastră şi v-a dat după cerere; deci, sculaţi-vă şi mergeţi la lucrul vostru". Iar ei, simţindu-se că sunt sănătoşi, au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit sfântului. De atunci, toţi anii făceau praznic mare în ziua aceea în care s-a săvârşit pentru ei acea minune.

    O femeie cu numele Ghinarusa, binecredincioasă şi cu fapte bune, a făgăduit să dea două perdele pentru împodobirea bisericilor din Castelin şi din peşteră. Dar din lenevirea ţesătoarei nu s-au pregătit degrabă acele perdele; de aceea Ghinarusa se mâhnea. Atunci i s-a arătat Cuviosul Sava, zicându-i: "Nu te mâhni, căci mâine va începe a se săvîrşi lucrul, pentru că nu va fi fără folos darul tău". Apoi s-a arătat şi ţesătoarei şi, cu mânie, a mustrat lenevirea ei. Deci, făcându-se ziuă, au spus una alteia ceea ce văzuseră, aşa că degrabă s-a săvârşit lucrul.

    Economul lavrei celei mări a luat cămile de la saracini ca să aducă de la Marea Moartă griul ce-l cumpărase. Deci mergând cămilele cu grâul spre lavră, una din ele, abătându-se din cale spre dreapta, a căzut de pe mal în râu cu toată sarcina ce era pe dânsa şi se tăvălea în baltă. Stăpânul cămilei, fiind sărăcin, a strigat: "Oh, părinte Sava, ajută-mi şi nu lăsa ca să piară dobitocul meu". Şi îndată, în clipeala ochiului, a văzut un bătrân cinstit şezând pe cămilă; apoi, alergând pe altă cale şi coborând în râu, a aflat dobitocul său nevătămat, iar pe cel ce şedea pe dânsul nu l-a văzut; aşijderea şi grâul l-a găsit întreg.

    Din acea vreme, în toţii anii, venea saracinul în acea lavră de se închina mormântului Cuviosului Sava.

    Odată, origeniştii adunându-se din diferite locuri, având în cap pe unul Leontie, voiau să năvălească fără de veste asupra lavrei celei mari şi să risipească turma cea dreptcredincioasă a Cuviosului Sava şi toată lavra până în temelie să o dărâme. Deci, pentru acea faptă pregătind mulţime de cazmale şi unelte de fier, cum şi arme multe, mergeau în calea lor cu mare mânie. Atunci era ca la al doilea ceas din zi şi a căzut peste dânşii pe cale o ceaţă şi negură, încât toată ziua ostenindu-se n-au aflat lavra, ci au rătăcit prin locuri neumblate, unde i-a ajuns noaptea şi abia a doua zi s-au aflat lângă mănăstirea Sfântului Marchian. Pricepând că nimic nu pot folosi, s-au împrăştiat cu ruşine fiecare într-ale lor, împlinindu-se cuvintele lui Isaia proorocul: Sfărâmare şi nevoie în căile lor, pipăi-vor ca orbii zidul şi că cei ce sunt fără de ochi vor pipăi şi vor cădea în amiazăzi ca în miezul nopţii. Iar Dumnezeu păzea lavra pentru plăcutul Său, Cuviosul Sava, care bine s-a nevoit într-însa, cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne păzească şi pe noi de toate răutăţile, Preabunul şi Unul în Treime Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.