VIATA SFÂNTUL CUVIOS ANTIPA DE LA CALAPODEȘTI (1816–1882)

 VIATA SFÂNTUL CUVIOS ANTIPA DE LA CALAPODEȘTI (1816–1882)

Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești a văzut lumina zilei în Moldova anului 1816, în zona Bacăului.

Tatăl său, diacon la bisericuța din sat, și mama sa, deveniţi părinți la vârsta bătrâneții, i-au ales numele de botez Alexandru, crescându-l în atmosfera sănătoasă a Bisericii.

 De­ve­nit mai târziu călugăr cu viaţă sfântă, râvnitor în cele duhovniceşti, Cuviosul Antipa ne îndeamnă neîncetat la rugăciune, fiind pildă de păs­trare a identităţii ortodoxe strămoşeşti, oriunde ne-am afla în lume.

Se pare că cea mai completă variantă despre viața Sfântului Antipa de la Calapodești a fost scrisă relativ recent de autoarea rusă Lidia Meșkova, carte apărută și în România sub titlul Taina veacului ce va să fie – Viața și nevoințele Cuviosului Părintelui nostru Antipa de la Calapodești, făcându-se adăugiri cu amănunte din dosarul ieroschimonahului Antipa, cu date de la descoperirea sfintelor sale moaște și cu mărturii despre cinstirea Cuviosului la Valaam, la Athos, în România și în Moldova de peste Prut.

Tânărul Alexandru a învățat la început la școala din sat pe care, însă, o întrerupe, rămânând de mic orfan de tată. Deprinde meșteșugul legării de carte, citind toate cărțile duhovnicești ce-i ajungeau pe mână. 

Simțind curând chemare lăuntrică, pornește pe calea Domnului încă din fragedă tinerețe, în anul 1836, fiind călugărit sub numele Alipie. Unele surse documentare indică faptul că ar fi ajuns mai întâi la Mănăstirea Neamț, altele la Căldă­ru­șani, însă sunt și surse care consemnează că tânărul monah ar fi fost de față la descoperirea minunată a moaștelor Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi, în Vrancea, unde ar fi început viețuirea monahală.

După doi ani de ascultare, po­căin­ță și rugăciune, la sfatul duhov­nicului său Dimitrie pleacă la Athos, așezându-se pe lângă părin­ții români Nifon și Nectarie, care locuiau în chilii pustnicești. Aceștia l-au trimis să se nevoiască mai întâi într-o mănăstire de obște, așa că petrece câțiva ani la Esfigmenu, după care revine și primește – odată cu schima mare – numele de Antipa, fiind apoi hirotonit ierodiacon.

Dobândește o deosebită creștere duhovnicească lângă un alt nevoitor – Leontie de la Schitul Lacu –, duhovnic rus format în Moldova, cu viață îmbunătățită și cu mare discernământ.

Vreme de patru ani se retrage într-o chilie a muntelui pentru a deprinde neîncetata rugăciune a inimii, devenind un sihastru vestit și mult căutat în Athos pentru viața lui sfântă, pentru darul lacrimilor, al vindecării de boli și de duhuri necurate.

Când a intrat întâia oară în chilia părăsită, a găsit într-un colț, în cenușă, o icoană a Maicii Domnului – Dulcea sărutare – pe care a dat-o unui iconar ca să i-o curețe. De această icoană, ce s-a dovedit mai apoi făcătoare de minuni, cuviosul nu s-a mai despărțit până la sfârșitul vieții sale.

Revine printre călugării români și este hirotonit ieroschimonah la Schitul Prodromu, care tocmai începea a fi zidit. După mai bine de două decenii de nevoință atonită, făcând ascultare de starețul Nifon, Cuviosul Antipa ajunge în Moldova, la metocul atonit Bucium de lângă Iași, ca iconom, cu misiunea de a strânge bani și materiale pentru nevoile Prodromului, totodată fiind foarte apreciat și respectat de mitropolitul de atunci al Moldovei, Sofronie Miclescu.

Continuând colecta pentru schit, merge în Ucraina, iar după închinarea la sfintele moaște ale cuvio­șilor din Lavra Pecerska de la Kiev, primește ajutoare de la locuitorii moscoviți, dar și de la mitropoliții Moscovei și Sankt Petersburgului.

Cuviosul Antipa are ocazia de a participa la canonizarea Sfântului Tihon din Zadonsk și se pare că acest minunat arhipăstor rus al secolului al 18-lea i-a insuflat călugărului român dorința de a rămâne în Rusia până la sfârșitul vieții.

Ajuns în nordul Rusiei și iubind înstrăinarea de lume și liniștea rugăciunii, Sfântul Antipa se stabi­leș­te pe cea mai mare insulă a lacului Ladoga, la nord de Sankt Petersburg, aproape de granița cu Finlanda, la Mănăstirea Valaam, întemeiată în secolul al 10-lea de doi călugări misionari greci, sfinții de mai târziu Serghie și Gherman.

Ieroschimonahul Antipa de la Calapodești se nevoiește aici încă 17 ani, din care ultimii 5 într-o chilie a Schitului Tuturor Sfinților, cel mai mare schit din arhipelag, cu cea mai aspră rânduială călugărească și a cărui biserică a fost sfințită de Sfântul Ignatie Briancianinov, în anul 1849.

Aici își petrece ultima parte a vieții pământești în posturi aspre, sute de metanii zilnic, privegheri și neîncetata rugăciune a lui Iisus, cu inima arzându-i pentru Hristos, slujind adesea Sfânta Liturghie, continuând să săvârșească minuni și povățuind pe calea mântuirii nenumărați ucenici, ca un mare părinte duhovnicesc.

„Deşi ultima parte a vieţii sale a petrecut-o departe de ţinuturile natale, Cuviosul Antipa a purtat cu el dorul de ţară. 

Ucenicul său, Pimen, care ne-a lăsat în scris viaţa sa, ne spune că acest mare sfânt avea permanent în chilie trei categorii de obiecte. 

Cel mai de preţ odor era icoana Maicii Domnului – Dulcea sărutare –, apoi cărţile româneşti de pravilă cu caractere chirilice şi o cergă moldovenească.

 Se ruga neîncetat şi făcea sute de metanii zilnic, socotind foarte importantă împlinirea zilnică a pravilei, a programului de rugăciune, şi pentru câteva clipe îşi odihnea trupul pe cerga moldovenească pe care o primise de la mama sa, care, după ce a rămas văduvă, s-a retras în mănăstire, cu numele Elisabeta. 

Sfântul Antipa, care ne îndeamnă neîncetat la rugăciune, este pildă de păstrare a identităţii ortodoxe strămoşeşti, oriunde ne-am afla în lume“’.

Nu cu mult timp înainte de a-și da obștescul sfârșit, cuviosul a primit semn prin icoana Maicii Domnului de care nu se despărțise zeci de ani, când aceasta i s-a așezat singură pe piept, în chip minunat, în timp ce toate celelalte icoane de pe pereții chiliei au căzut. 

Unicul călugăr român care s-a închinoviat pentru restul vieții sale la Valaam a adormit în pace în dimineața zilei de duminică, 10 ianuarie 1882, după ce primise Sfânta Euharistie, pe când ucenicul său rostea alături de el acatistul Adormirii Maicii Domnului. A fost înmormântat în afara schitului, lângă capela Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după cum el însuși ceruse, spre a putea veni la mormânt și ucenițele sale, pentru care avea să se roage în continuare.

Un an mai târziu, unul dintre ucenicii săi apropiați, Pimen, scrie Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa, carte tipă­rită (apoi retipărită) la Sankt Petersburg și răspândită în Rusia, dar și în Muntele Athos.

Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc și călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaș al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani credincioși din satul Calapodești - Bacău.

 La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoința călugărească.

Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obștea Mănăstirii Căldărușani. Apoi s-a dus la Muntele Athos și s-a stabilit în schitul românesc Prodromu, unde se nevoiau peste 80 de sihaștri români. 

Aici a deprins meșteșugul nevoinței duhovnicești de la cei mai aleși călugări athoniți, ajungând vestit în schit pentru postul și osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism și s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni.

După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Prodromu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mănăstirea Esfigmenu. Aici primește marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa și este hirotonit diacon. Astfel, înmulțind ostenelile și privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru și lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă și de darurile vindecării bolilor și al înainte-vederii.

Iubind mai mult singurătatea și smerenia decât cinstea și lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos și s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iașilor. Dar văzându-se împresurat de mulți credincioși, căci numele lui se vestise în toată țara, după trei ani a plecat să se închine la moaștele cuvioșilor părinți de la Pecersca.

 Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toți cu sfințenia vieții lui. De aici, auzind de vestita Mănăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericită liniște și înstrăinare, în anul 1865 s-a așezat în această mănăstire. 

Aici trăiau călugări foarte sporiți, lucrători neîntrecuți și dascăli iscusiți ai rugăciunii lui Iisus.

În Mănăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoției și „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșita sărăcie”. Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut.

Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al înaintevederii.

 Căci cunoștea gândurile cele ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. 

Era de asemenea și un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. 

Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile. Avea și în Mănăstirea Valaam câțiva ucenici aleși, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios și foarte învățat.

După o nevoință binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Athonitul și-a dat sufletul cu pace în brațele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, și a fost înmormântat în gropnița Mănăstirii Valaam. 

Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mănăstire isihastă din nordul Europei.

În anul 1883, văzând părinții Mănăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici și de credincioși ca sfânt, au rânduit să i se scrie viața pe scurt spre lauda lui Dumnezeu și folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în același an nevoința părintelui său duhovnicesc, intitulată „Vrednicia de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa”.

Viața Cuviosului Antipa a fost tipărită la Sankt Petersburg de două ori, în anii 1883 și 1893, răspândindu-se atât în Rusia și Finlanda, cât și în Muntele Athos. 

Iar canonizarea și trecerea în rândul sfinților a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viață.

 În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează și „Cuviosul ieroschimonah Antipa Athonitul”, cu viața sa pe scurt. 

Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinților și numărat printre cei din urmă cuvioși părinți ai Atonului 

Așa s-a nevoit și s-a săvârșit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de țară, un mare cuvios român, dascăl al liniștii și al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

 Manastirea Valaam  

- Cunoscuta și sub denumirea de „Muntele Athos de Nord” sau „Marea și Cinstita Lavră”, Mănăstirea Valaam se află pe insula cu acelaşi nume din partea nordică a Lacului Ladoga, în ținutul rusesc Kareliya, pe cea mai mare insulă a unui arhipelag alcătuit din circa 50 de insulițe.

Potrivit tradiției locului, mănăstirea a fost întemeiată în anul 992 de către monahii greci Serghie și Gherman, care au venit aici atrași de liniştea locului și împinși de dorința lor de a duce o viață ascetică. Aceștia au fost canonizați de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Fiind așezată la granița dintre Novgorod și Suedia, Mănăstirea Valaam a fost distrusă de către suedezi în repetate rânduri.

 În secolul al XII-lea, zona Lacului Ladoga a fost invadată de suedezi (1163-1164). Aceasta se pare că a fost prima distrugere suferită de Mănăstirea Valaam. 

Moaştele Sfinţilor Serghie şi Gherman au fost purtate în grabă la Novgorod, departe de orice pericol, fiind readuse la aşezământul de pe insulă în 1182 şi ascunse, cu grijă, în pământ, de teama unei noi profanări a aşezării.

La data de 20 februarie 1578, suedezii atacă mănăstirea, omorând 18 părinți bătrâni și 16 ucenici. Cu ajutorul țarilor ruși Feodor Ioannovici și Boris Godunov, mănăstirea a fost reconstruită, însă nu pentru mult timp. În anul 1611 aceștia au ars pentru ultima oară Mănăstirea Valaam, călugării acesteia fiind trecuți cu toții prin sabie. Insula va rămâne pustie până în anul 1715, când mănăstirea a fost reînființată de către Petru cel Mare.

În 1809, Suedia a cedat Rusiei Finlanda, care a devenit Mare Ducat autonom. Deoarece mănăstirea era situată în acest ducat, atunci când Finlanda și-a câștigat independența în 1917, Valaam a trecut sub administraţia Bisericii Ortodoxe a Finlandei.

În timpul „Războiului de Iarnă” dintre Finlanda și Uniunea Sovietică din 1940, călugării mănăstirii au fost evacuați în Heinavesi, Finlanda. La sfârșitul războiului, frontiera a fost mutată spre apus, astfel încât Lacul Ladoga a intrat în componența Uniunii Sovietice.

 Călugării evacuați, fiind lipsiți acum de posibilitatea de reîntoarcere, au ridicat Mănăstirea Noul Valaam în Heinavesi – singurul aşezământ monahal ortodox din Finlanda.

O dată cu pierderea comunității monahale și cu includerea Lacului Ladoga în Uniunea Sovietică, clădirile mănăstirii inițiale au rămas nefolosite, iar insula a fost populată. Cu timpul, insula a devenit bază militară sovietică.

Mănăstirea Valaam a fost reactivată în 1989 ca stravophighie patriarhală. 

Patriarhul Alexei al II-lea, care a vizitat, în copilărie, locurile, s-a ocupat personal de supravegherea restaurării complexului monastic, efectuată cu o deosebită atenţie la detalii. Clădirile mănăstirii au fost restaurate de-a lungul anilor care au urmat.

Catedrala mănăstirii, înaltă de 50 de metri, este situată în partea estică a Insulei Valaam, turlele albastre ale acesteia putând fi văzute aproape din toate părțile arhipelagului.

Mănăstirea Valaam are 13 schituri care se află răspândite pe mai multe insulițe mici ale lacului Ladoga, dintre care doar opt au astăzi vieţuitori: Schitul „Sfântului Ierarh Nicolae”, Schitul „Sfântului Prooroc Ilie”, cel în cinstea „Tuturor Sfinților”, al „Cuviosului Avramie al Rostovului”, al „Cuviosului Alexandru Svirski”, Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul”, Schitul „Învierii Domnului”, Schitul „Ghetsimani”, Schitul în cinstea „Icoanei Maicii Domnului din Koniev” și cel în cinstea „Icoanei Maicii Domnului din Smolensk”.

Din anul 1865, Sfântul Antipa de la Calapodești s-a retras la Valaam, unde a rămas până la trecerea la Domnul pe 9 ianuarie 1882. 

Sfintele sale moaşte sunt aşezate spre închinare în biserica „Cuvioşilor Serghie şi Gherman de Valaam”.

Sf Antipa de la Calapodesti, canonizat de trei biserici (Athos, Rusia, Romania), unul dintre marii duhovnici ai Valaamului

Valaam este o insula situata pe Lacul Ladoga, in nordul Rusiei, locuita doar in proportie de 10%, restul fiind salbaticie; incepand cu sec 10 acolo s-au infiintat manastiri, ajungand sa fie de fapt loc de mucenicie, de aproape 80 de ori manastirea fiind cotropita si distrusa complet de suedezi in drumul lor spre Novgorod si apoi refacuta din temelii. Ultimii martiri au fost cei facuti de sovietici, comunistii distrugand si batjocorind totul. Inainte de venirea sovieticilor, cea mai mare parte dintre monahi au trecut cu camioanele pe ghiata in Finlanda si au intemeiat acolo Noul Valaam. Valaam – loc sfant, pe oricare dintre pietrele sale putand fi slujita Sf Liturghie – dupa cum spunea Sf Ignatie Briancianinov.

Si uite ca acolo, in pustia din nordul Rusiei, un ieromonah roman alegea sa vietuiasca, in a doua jumatate a sec 19, lasand in urma sfintenia Muntelui Athos si ajungand sa fie canonizat sfant mai intai de Biserica Rusa

Sfântul Cuvios Antipa a fost un mare trăitor duhovnicesc și un călugăr sfânt pe care l-a odrăslit pământul Moldovei în secolul XIX. Acest ostaș al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816, într-o familie de țărani credincioși din satul Calapodești–Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoința călugărească.

Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836–1837) în obștea Schitului Brazi–Vrancea, unde a fost călugărit sub numele de Alimpie. Aici s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni. Apoi s-a dus la Muntele Athos și s-a stabilit la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihaștri români. Aici a deprins meșteșugul nevoinței duhovnicești de la cei mai aleși călugări atoniți, ajungând vestit în schit pentru postul și osteneala lui. 

După aproape cincisprezece ani de sihăstrie în Schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mânăstirea Esfigmenu. Aici primește marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de Antipa, și este hirotonit diacon; apoi pleacă la pustie, unde stă patru ani. Astfel, înmulțind ostenelile călugărești și privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru și lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă și de darul vindecării bolilor și al înaintevederii. Apoi la Schitul Prodromul a fost hirotonit preot. 

Iubind mai mult singurătatea și smerenia, decât cinstea și lauda, în anul 1860, Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos și s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iașilor. Dar, văzându-se împresurat de mulți credincioși, căci numele lui se vestise în toată țara, după trei ani a plecat să se închine la moaștele cuvioșilor părinți de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toți cu sfințenia vieții lui. De aici, auzind de vestita Mânăstire ortodoxă Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei, Cuviosul Antipa, iubind fericita liniște și străinătate, în anul 1865 s-a așezat într-un schit al acestei mânăstiri. Aici trăiau călugări foarte sporiți, lucrători neîntrecuți și dascăli iscusiți ai rugăciunii lui Iisus. 

La Mânăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”. Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut. 

Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al înainte-vederii, căci cunoștea gândurile cele ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. Era, de asemenea, și un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut, atât în Carelia, cât și în Rusia de nord și mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile. Avea și în Mânăstirea Valaam câțiva ucenici aleși, dintre care cel mai sporit era Ieromonahul Pimen, bărbat cuvios și foarte învățat. 

După o nevoință binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul și-a dat sufletul cu pace în brațele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie, 1882, și a fost înmormântat în biserica schitului unde s-a nevoit. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mânăstire isihastă din nordul Europei. 

În anul 1883, văzând părinții Mânăstirii Valaam că Ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici și de credincioși ca sfânt, au rânduit să i se scrie viața pe scurt, spre lauda lui Dumnezeu și folosul sufletesc. Astfel, ieromonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în același an nevoința părintelui său duhovnicesc, intitulată „Vrednica de pomenire viață a ieroschi-monahului Antipa”. 

Viața Cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 și 1893, răspândindu-se, atât în Rusia și Finlanda, cât și în Muntele Athos. Iar canonizarea și trecerea sa în rândul sfinților a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viață. În mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează și „Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul”, cu viața sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rândul sfinților și numărat printre cei din urmă cuvioși părinți ai Atonului236. 

Așa s-a nevoit și s-a săvârșit în plăcere de Dumnezeu, departe de țară, un mare cuvios român, dascăl al liniștii și al neîncetatei rugăciuni!