Invierea fiului vaduvei din Nain

DUMINICA A XX-A DUPA RUSALI
Invierea fiului vaduvei din Nain – Lc. 7,11-16

Si dupa aceea, S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea. Si au vestit lui Ioan ucenicii lui de toate acestea. Si chemand la sine pe doi dintre ucenicii sai, Ioan i-a trimis catre Domnul, zicand: Tu esti Cel ce va sa vina sau sa asteptam pe altul?

R. Radulescu: Parinte profesor, Mantuitorul Hristos intalneste in Nain o femeie marcata mult in viata ei de moarte. O vaduva, asadar, care isi pierduse sotul, isi pierde si fiul si-l conduce spre mormant. Mantuitorului Hristos I se face mila, desigur, nu de mort, ci de cel viu indurerat de moarte, adica de femeia vaduva. Pe toti ne indurereaza moartea, indiferent cand vine ea. Pe de alta parte, noi, crestinii, stim ca moartea nu este sfarsitul absolut, stim ca este o trecere, dar totusi, exista durerea. Este benefica pentru noi, oamenii, durerea in fata mortii? Cum sa primim moartea, astfel incat sa nu intram in contradictie cu mesajul crestin asumat?

Pr. Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viata este minunea extraordinara de care ne bucuram cu totii; daca o constientizam sau nu pana la capatul ei, in adancul ei, este mult de discutat, insa toti avem un simt elementar a ceea ce inseamna viata. Moartea este dusmanul vietii, si atunci, foarte firesc, oamenii traiesc provocarea mortii cu foarte multa durere, cu foarte multa razvratire uneori, mai ales atunci cand este vorba despre cei apropiati. Este cazul din Evanghelia de astazi, singurul copil al unei vaduve din Nain. Sigur ca este o mare provocare! Din informatiile pe care le avem despre epoca respectiva, stim ca moartea era perceputa cu mai multa patrundere decat astazi. Lumea nu se impaca cu realitatea mortii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea cauta raspunsuri si solutii, cai de a o evita, depasi sau birui.

Lumea de atunci se intreba cum de este posibil ca omul, cu zambetul si bucuria lui, cu aspiratiile si cu frumusetile lui, sa fie inghitit de stricaciune. Mai ales in zona filozofica si in cea religioasa, era foarte multa preocupare pentru a se raspunde absurditatii si durerii mortii. Spun lucrul acesta deoarece, in vremea noastra, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar ca lumea este mai impacata cu moartea. Se moare foarte mult in jurul nostru, iar noi suntem spectatori, intrucat cu vrerea sau fara vrerea noastra, prin intermediul comunicarii acesteia rapide, prin mass-media, devenim spectatori ai unor evenimente cu morti, cu multi morti. Spectator inseamna ca ceea ce se intampla pe scena nu te include si pe tine. Alta data oamenii nu stiau ca se moare atat de mult. In plus, ni se prezinta un spectacol continuu – si el absurd, dar foarte gustat de lume – in care moartea este un joc pe care il urmarim aproape cu placere in filme. Tot timpul lumea se omoara, in filme. Oamenii par a se obisnui cu ideea ca moartea este un joc, de care nu ai de ce sa te sperii. Nu se mai confrunta cu moartea, decat atunci cand inevitabilul se produce si cineva apropiat sau chiar respectivul este anuntat ca va da ochii cu moartea, intr-un fel anume. Asa ca, ce sa spun?! Daca astazi este un interes scazut fata de mesajul central al Evangheliei Mantuitorului Hristos, sau daca interesul fata de Evanghelia Mantuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este, de fapt, sansa depasirii mortii prin inviere, este si [din cauza] indiferentei fata de moarte, a impacarii oamenilor cu gandul mortii.

R   Radulescu:  In   Evanghelia   duminicii   de   astazi, Hristos anuleaza sau amana moartea pentru acel tanar, care era condus spre mormant. Ii face, sa zicem asa, un bine mamei, il reda vietii pe fiul care murise. Cei de fata, normal, se infricoseaza in fata acestui eveniment. Imi inchipui cum ar fi sa se intample lucrul acesta, intr-un convoi mortuar astazi! Contemporanii inteleg ca Mantuitorul Hristos era un prooroc mare, ca Dumnezeu i-a cercetat si Evanghelia se raspandeste in toata Iudeea. Totusi, Mantuitorul Hristos era la inceputul activitatii Sale de propovaduire.  Oamenii uita usor  acest eveniment, desi se raspandise vestea despre El. Putin mai tarziu Il rastignesc pe acest Om, care inviase mortii. Noi oamenii suntem atat de uituci si de indiferenti in fata unui fapt atat de important! Ma gandesc, cum au putut atunci niste oameni, care stiau ca Hristos inviase morti, sa-L omoare?!

Pr. Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curand, nerecunoscatori, ca sa nu spun ingrati de-a dreptul! Adica ducem foarte greu povara recunostintei, si atunci mintea noastra izvodeste continuu justificari si pretexte, ca sa indeparteze din suflet obligatia sau responsabilitatea recunostintei. Ma bucur ca ati pus in felul acesta intrebarea. De fapt, Mantuitorul Hristos nu savarseste aceasta minune numai pentru a rezolva o situatie dramatica. Daca ar fi fost preocupat sa rezolve astfel de situatii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi inviat pe toti cei care mureau. Minunile sunt savarsite de Mantuitorul Hristos, ca semne care sa dezvaluie, sa arate celorlalti, identitatea Sa dumnezeiasca. Cuvantul pe care il citeaza Sfantul Evanghelist aici, este un cuvant vechi-testamentar care sugereaza aceasta erminie: „Prooroc mare S-a aratat pentru noi, si Dumnezeu a cercetat poporul Sau![1]“ Acesta este mesajul esential. Savarsea lucruri pe care oamenii nu puteau sa le savarseasca: il invie pe Lazar,  vindeca  ologi,  paralitici, orbi, surdomuti, leprosi, demonizati nenumarati, pentru ca oamenii sa inteleaga ca„Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau”. Dar oamenii, cu exceptia unor puseuri de entuziasm, refuza sa-L recunoasca si, in cele din urma, Il rastignesc. Situatia se repeta. Si astazi se intampla lucruri minunate, dar noi, cu multa noastra ingratitudine si cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim sa le recunoastem. Si astazi, in viata oamenilor si in viata fiecaruia dintre  noi  sunt lucruri si evenimente care fac evidenta prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. Si noi avem scurte reactii de entuziasm, de minunare, dupa care revenim la „normal”.

Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de grava: este vorba despre reflexul omului de a-si refuza propriul Dumnezeu. Daca L-ar recunoaste pe Dumnezeu, prezent si lucrator, ar trebui sa recunoasca faptul ca el, omul, este o fiinta mica, neputincioasa, la dispozitia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinta care este ceea ce este si poate deveni mult mai mult decat este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine aceasta situatie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieste, clipa de clipa, explicatii logice sau firesti la minunea pe care o traieste si care este propria lui existenta. Recunoastem ca suntem de fapt o fiinta extrem de vulnerabila, firava, la discretia oricarei banale intamplari. Si totusi! Parca am fi paziti de cineva! Unii spun ca estenorocul; noi, cei credinciosi, acestui noroc ii spunem grija a lui Dumnezeu pentru noi. Este uninger, este ingerasul nostru, care ne pazeste. Asa se vad lucrurile, prin ochii unui credincios.

Toate acestea noi le numim mana lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, ingerul lui Dumnezeu, prezent continuu in viata noastra. Dar omului care nu ajunge sa-si adanceasca suficient de mult sensul existentei si traieste in virtutea unei inertii, toate acestea ii par atentate la propria libertate, la propria suveranitate, la propria suficienta de sine. El se vrea stapan, ultimul stapan, desi nu a avut nici o contributie la faptul ca exista. Nu constientizeaza ca totul i-a fost dat. Cum sa fie stapan, daca totul i-a fost dat?! Ar fi fost stapan, daca el si-ar fi generat propria existenta din nimic. In cel mai fericit caz a inmultit, a facut sa creasca ceva ce i-a fost dat. Dar nici macar aceasta, pentru ca ne spune Mantuitorul Hristos: „Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot?!”(Matei 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stapan, ultima ratiune de a fi a propriei sale existente.Aceasta este o fuga de Dumnezeu, este o razvratire impotriva lui Dumnezeu, este unrefuz al lui Dumnezeu. Cu aceasta atitudine Il rastignim si noi astazi pe Mantuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovati, pentru ca avem multe alte marturii, pe langa cele care sunt consemnate in Sfintele Evanghelii, marturii insumate in doua mii de ani de existenta bisericeasca, care au umplut calendarul de sfinti, in viata carora Hristos apare faptuind lucruri minunate, tot asa cum le faptuia in vremea cand traia fizic printre oameni.

R. Radulescu: Parinte profesor, ati vorbit despre mana lui Dumnezeu. Pot sa o vad in tot ceea ce mi se intampla mie bun in viata mea? Dar cand mi se intampla rau, mana cui este?

Pr. Coman: Pentru mintea noastra lumeasca, putem vorbi despre o anumita ingaduinta a lui Dumnezeu, pentru ca El, Stapan fiind, ar putea sa opreasca raul. Raul il generam noi, oamenii, si diavolul, lucratorul prin excelenta al raului, vrajmasul dintotdeauna si pentru totdeauna al lui Dumnezeu si al omului. In diavol, iarasi, lumea de astazi nu prea crede, desi il invoca mai mult decat pe Dumnezeu, ca sa fim sinceri. Noi suntem creatorii raului in temeiul libertatii, naturii noastre proprii. Acest lucru il putem constata cu usurinta fiecare dintre noi.

Dumnezeu ar putea pune capat raului, punand capat libertatii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotriva in fiinte incapabile de iubire. Ne-am transforma intr-o lume de anerasti, cel mai cumplit spectacol posibil. Noi oricum, in marea noastra majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Asa se si explica lipsa de iubire din lume! Dar veti zice ca Dumnezeu ar putea gasi modalitati de curmare a raului sau de evitare a lui. Si este adevarat! Ingaduinta raului de catre Dumnezeu este pedagogica. Aceasta este marturia Sfintelor Scripturi, aceasta este si marturia sfintilor de peste veacuri.

Este o pedagogie dumnezeiasca foarte greu de inteles cu mintea noastra omeneasca. Cum sa lase Dumnezeu, Care ar putea sa-l fereasca pe om si omenirea intreaga de rau, sa se infaptuiasca raul? Este greu de inteles si de acceptat pedagogia dumnezeiasca. Ea este acceptata si poate fi inteleasa numai daca deschidem sau prelungim existenta noastra si dincolo de limitele acestei vieti. Miza mai importanta, din perspectiva lui Dumnezeu, este vesnicia si nu viata aceasta. Sau, mai corect spus, viata aceasta vazuta si traita in perspectiva vesniciei. Si atunci, daca cineva sufera, daca cineva trece prin boli, daca cineva sufera marginalizare sociala, saracie, in erminia si in intelegerea noastra crestineasca si a Mantuitorului Hristos, a Parintilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi cai foarte eficiente de sensibilizare si de subtiere a mintii si a simtirii pentru perceperea „bunatatilor veacului ce va sa vina!” Daca intereseaza pe cineva aceasta! Daca nu intereseaza, insa, este foarte greu de inteles pedagogia dumnezeiasca.

Provocarea majora si ultima a Evangheliei Mantuitorului Hristos si a credintei noastre, aceasta este: vesnicia, care sigur nu se masoara intr-o raportare la timp, ci se masoara in cu totul alta unitate de masura si de intelegere. Este ceva asemanator cu dragostea, din momentele cand am dori sa se opreasca timpul in loc. Daca mai traim astazi astfel de momente cu o persoana draga sau intr-o lume frumoasa! Asa pare a fi sau ni se spune ca este o viata in care nu mai exista suferinta, nu mai exista boala, nu exista saracie. O existenta in care este biruit raul in orice forma a lui si, de asemenea, este biruita moartea. Iata cuvintele Sfantului Pavel privitoare la acest sfarsit:

„Iata, taina va spun voua: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba. Deodata, intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi. Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire. Iar cand acest (trup) stricacios se va imbraca in nestricaciune si acest (trup) muritor se va imbraca in nemurire, atunci va fi cuvantul care este scris: «Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?»” (1 Cor. 15,51-55).

https://www.youtube.com/watch?time_continue=666&v=b2HHe-l1x0