„Ne naștem goi și în lacrimi; trăim în scârbe, năpaste și păim cu frică și suspine; suntem îngropați în pământ și ne prefacem în țărână.”

Zis-a Domnul: ”Cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui” (din Evanghelia zilei, Matei 24, 13).

Omul a fost zidit pentru smerenie, nu pentru mândrie. O cunoaștere de sine mai adâncă și mai adevărată îl poate încredința de aceasta. Dumnezeu a rânduit toate cele ce-l înconjoară pe om astfel încât să-i slujească spre smerire, nu spre mândrie. Priviți, de pildă, cât de neputincios este omul care tocmai s-a născut! De câtă trudă este nevoie pentru creșterea și educarea lui! Ce animal, întreabă Sfântul Tihon din Zadonsk, are trebuință de atâta îngrijire, până ce crește mare, precum omul?

Multe vietăți își agonisesc singure hrana de îndată după ce s-au născut, pe când omul cât de multă vreme este purtat, îmbrăcat de mâini străine, hrănit, încălzit și ferit de munci străine! În alt loc, același sfânt ne spune: cate; mur

Iar Sfântul Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu, zugrăvind starea umilă și ja„Ne naștem goi și în lacrimi; trăim în scârbe, năpaste și păim cu frică și suspine; suntem îngropați în pământ și ne prefacem în țărână.”lnică a omului, spune că întreaga noastră viață este „luptă cu patimile, iar înlăuntrul său, încă înainte de patimi, omul poartă necurăție și duhoare”… „Poate fi oare ceva mai lipsit de chibzuință decât omul, care, văzându-se cuprins de lepră, se mândrește că poartă veșminte strălucitoare și aurite?”… Da, cunoașterea de sine duce, după mărturia tuturor Sfinților Părinți, la smerenie. „Fii la fel de smerit,” spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, „precum te-a zidit Dumnezeu!” și ca adaos, amintesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Și ce ai, carea nu ai luat? Iar dacă și ai luat, ce te lauzi ca și cum n-ai fi luat?” /I Cor. 4:7/