Doamne, cat de mult ma iubesti ?
Într-o zi m-am sculat dis-de-dimineaţă ca să văd răsăritul soarelui. Ah, frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu este mai presus de orice descriere! În timp ce priveam, L-am lăudat pe Dumnezeu pentru lucrul Său minunat; şi cum stăteam acolo, am simţit lângă mine prezenţa Lui.
El m-a întrebat: “Mă iubeşti?”
I-am răspuns: “Desigur, Doamne! Tu eşti Dumnezeul şi Mântuitorul meu!”
Atunci El întreabă: “Dacă ai fi handicapat fizic, M-ai mai iubi?”. Am rămas surprins. Mi-am privit mâinile, picioarele şi tot restul corpului şi mi-am dat seama de lucrurile pe care le primisem în dar. Şi am răspuns: “Ar fi mai greu, Doamne, dar tot Te-aş iubi.”
Atunci Domnul spusese: “Dacă ai fi orb, ai mai iubi creaţia Mea şi pe Mine?”
Cum să iubesc ceva fără să-l pot vedea? Atunci m-am gândit la toţi oamenii orbi din lume şi că, totuşi, mulţi dintre ei Îl iubesc pe Dumnezeu şi creaţia Sa. Aşa că am răspuns: “Mi-este greu să mă gândesc la asta, dar tot Te-aş iubi.”
Atunci Domnul mă întreabă iar: “Dacă ai fi surd, ai mai asculta cuvântul Meu?”
Cum să ascult ceva, fiind surd? Apoi am înţeles. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu se face doar cu ajutorul urechilor, ci mai ales cu inima. Am răspuns: “Mi-ar fi foarte greu, dar, totuşi, aş asculta cuvântul Tău.”
Dumnezeu, atunci, întreabă: “Dacă ai fi mut, ai mai lăuda Numele Meu?”
Cum să înalţ laude fără voce? Apoi mi-am dat seama: Dumnezeu vrea ca noi să-I cântăm din inimile şi sufletele noastre. Nu contează cum sună. Am răspuns, deci: “Deşi n-aş putea fizic să cânt, totuşi aş lăuda Numele Tău.”
Şi Domnul mă întreabă, iarăşi: “Mă iubeşti cu adevărat?”
Cu curaj şi cu deplină convingere, am răspuns cu toată fiinţa: “Da, Doamne! Te iubesc pentru că Tu eşti singurul şi adevăratul Dumnezeu!”
Crezusem că am răspuns bine, dar Dumnezeu m-a întreabat din nou:“Atunci, de ce păcătuieşti?”
Am răspuns: “Pentru că nu sunt decât un om. Nu sunt perfect!”
Iar Domnul zise: “Atunci de ce în clipa în care Eu te aştept, tu rătăceşti aiurea? De ce doar la vreme de necaz, iei rugăciunea în serios?”
Nici un răspuns. Doar lacrimi.
Lacrimile continuau să cadă pe obraji.
“De ce te ruşinezi de Mine? De ce nu propovăduieşti? De ce, la vreme de necaz, te plângi la alţii, în timp ce Eu Îmi ofer umărul să plângi pe el? De ce cauţi scuze atunci când iţi ofer ocazia să slujeşti în Numele Meu?”
Am încercat să răspund, dar nu era nimic de spus.
“Eşti binecuvântat cu viaţă. Te-am zidit pentru a preţui acest dar. Te-am binecuvântat cu talantul de a-Mi sluji, dar tu continui să-Mi întorci spatele. Ţi-am dezvăluit cuvântul Meu, dar nu te-ai înţelepţit. Ţi-am arătat binecuvântările Mele, dar ochii tăi erau îndreptaţi în altă parte. Ţi-am auzit rugăciunile şi am răspuns la toate. Mă iubeşti tu cu adevărat?”
N-am putut să răspund. Cum aş fi putut? Eram incredibil de ruşinat. Nu aveam nici o scuză. Ce puteam să zic la toate acestea? Când inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi lacrimile începeau să şiroiască, am zis: “Te rog, Doamne, iartă-mă! Nu sunt vrednic să fiu fiul Tău!”
Domnul răspunse: “Dacă tu simţi părere de rău sinceră în inima ta, Eu te iert şi te primesc!”
Am întrebat: “De ce continui să mă ierţi, de ce mă iubeşti atât?”
Domnul răspunse: “Pentru că eşti făptura mâninilor Mele! Tu eşti copilul Meu! Nu te voi părăsi niciodată! Când plângi, Eu plâng cu tine! Când salţi de bucurie, Eu râd cu tine! Când eşti jos, Eu te încurajez! Când eşti obosit, Eu te port! Voi fi cu tine până la sfârşitul zilelor şi te voi iubi de-a pururi!”
Niciodată n-am plâns aşa. Cum am putut să fiu atât de rece? Cum am putut să-L rănesc pe Dumnezeu atât de mult?
L-am întrebat pe Dumnezeu: “Cât de mult mă iubeşti?”
Atunci Domnul Îşi întinse braţele, şi I-am văzut palmele străpunse de piroane. Am căzut la picioarele lui Hristos, Mântuitorul meu, şi pentru prima oară, m-am rugat cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu