Părintele Arsenie Papacioc a imaginat acest dialog cu o frunză:

Părintele Arsenie Papacioc a imaginat acest dialog cu o frunză:
- Ești trandafir?
- Nu, nicidecum, sunt o frunză!
- Ba nu, ești trandafir, pentru că miroși ca un trandafir!
- Nu, sunt o frunză, dar am stat cândva lângă un trandafir!
(Fragment din "Veșnicia ascunsă într-o clipă"; Ed. Reîntregirea, Alba Iulia – 2004).
Părintele Arsenie Papacioc interpreta dialogul cu frunza pentru a scoate în evidență mireasma Ortodoxiei. Pentru noi, mireasma frunzei care-a stat lângă trandafir poate fi văzută și ca o binecuvântată alăturare a unei ființe de o altă ființă și, de ce nu, ca o putere a miresmelor de a se transmite celor de lângă noi.
O frunză nu-i mai rea decât un trandafir, cum un trandafir nu-i mai bun decât o frunză; frunza și trandafirul sunt la fel de importante pentru existență, fiecare are rostul său. Mireasma cea mai puternică se transmite în mediul înconjurător, așa încât frunza care-a stat lângă trandafir ajunge să împrăștie mireasma lui.
În mod asemănător, când oamenii stau lângă sfinți, chiar dacă ei înșiși nu sunt sfinți, ci doar ființe cât se poate de obișnuite, ei capătă mireasma sfințeniei. Dacă oamenii normali, ocupați cu alergările și ostenelile de zi cu zi stau lângă oameni de caracter, lângă cei plini de virtuți, toate aceste miresme încep să se simtă în mediul lor.
Tocmai pentru ca miresmele firii, miresmele minții sau ale inimii, fie ele la fel de plăcute ca cele ale trandafirului sau cele toxice și urât mirositoare, ca ale resturilor de gunoi, se transmit prin alăturare cu trandafirii sau cu gunoaiele, putem înțelege cât de important ar fi mediul în care ne ducem existența. Dacă lângă trandafiri și lângă sfinți, lângă oameni buni și virtuoși ne putem impregna prin alăturare, prin vecinătate cu miresmele lor, așa se întâmplă și cu toxicitatea. Mediul de viață ne creează contextul, mediul nostru ar putea fi cheia izbânzii sau a căderii, cheia eșecului sau al succesului, cheia ce descuie ușile către binecuvântare sau către blestem.
Viața omenească fără sfinți ar putea fi ca pădurea fără trandafiri: frumoasă, utilă, bună, dar fără de mireasmă divină, care impregnează existența cu grație.