Era prin vara anului 1983. Aveam 26 de ani. Mergeam pentru prima dată la Văratec şi îmi doream foarte tare să nu mă mai întorc. Mi se părea că în acele locuri trebuie să se fi coborât un petec de rai pe pământ. îmi făceam tot felul de planuri cum voi fugi eu de mama şi mă voi ascunde în mănăstire.
Bea un pahar pe zi și slăbește 20 kg într-o lună! Pur și simplu pe stomacul gol
Bea un pahar pe zi și slăbește 20 kg într-o lună! Pur și simplu pe stomacul gol
Bea un pahar pe zi și slăbește 18 kg într-o lună! Pur și simplu pe stomacul gol
Bea un pahar pe zi și slăbește 18 kg într-o lună! Pur și simplu pe stomacul gol
Mama, sărmana, ani de zile bătătorise potecile mănăstirilor, ducând lacrimi şi rugăciuni pentru a-şi vedea şi ea fata măritată, la casa ei. O prietenă o îndrumase să-l caute pe Părintele Paisie de la Sihla. Mama n-a pregetat şi s-a dus la Sihla… Dar acolo era mulţime multă care aştepta un sfat sau o îmbărbătare de la Părintele, iar mama, care nu era prea multă la trup, n-a reuşit să răzbată până la prispă. S-a întors la Văratec, la maica Epraxia, care avea bunătatea să ne găzduiască. A doua zi, cum s-a luminat de ziuă, a pornit din nou spre Sihla. Acolo însă mulţimea era şi mai mare, iar mama nu putea înainta în nici un chip spre chilia Părintelui. Sigur că, în gând, se ruga Maicii Domnului să o ajute cumva să-i poată vorbi şi ea Părintelui Paisie.
La un moment dat, Părintele a ieşit pe prispa din faţa chiliei şi a rugat oamenii să fie înţelegători şi să-i lase în faţă pe cei care fuseseră şi cu o zi înainte şi nu reuşiseră să-şi descarce supărările. Mamei i-a fost ruşine să spună celor din jur cum plecase cu o zi înainte, iar Părintelui nici atât nu-i putea spune, distanţa fiind prea mare să poată fi auzită. Continua doar să se roage în gând. Atunci, spre uimirea mamei, Părintele a rugat din nou mulţimea să-i facă loc în faţă acelei femei care a mai fost şi cu o zi înainte – şi, pentru că i-a descris îmbrăcămintea, culoarea baticului, oamenii i-au făcut loc, iar mama, plângând şi amuţind de spaimă, s-a apropiat şi a îngenuncheat în faţa Părintelui.
Cu mare greutate a reuşit mama să poată articula cuvintele. Părintele a mângâiat-o şi i-a spus să revină împreună cu mine.
Povestirea mamei m-a înspăimântat… Gândul că urma să cunosc un părinte care-mi cunoştea dinainte orice dorinţă, orice intenţie, mă speria.
Când m-am apropiat de prispa pe care părintele ne aştepta zâmbind, genunchii îmi tremurau foarte tare, iar glasul îmi dispăruse cu totul.
Părintele ne-a mângâiat şi ne-a adus pe o tăviţă miere de albine şi apă rece. Pe loc, teama ce mă stăpânise până atunci a dispărut, lăsând loc unei stări de pace, de mulţumire, de nu ştiu ce… – dar pe care nu o mai trăisem până atunci.
Cu o duioşie rară, Părintele mi s-a adresat mie şi m-a rugat să merg la părintele Cleopa la Sihăstria, şi cum m-o învăţa acela, aşa să fac. Am primit blagoslovenie şi am pornit spre părintele Cleopa.
Părea că şi părintele Cleopa ne aştepta… Nu a vrut să stea de vorbă cu mama. M-a chemat doar pe mine în chilie. Am încercat să-i spun că eu m-am hotărât să rămân la Văratec şi să devin maică… Părintele Cleopa a ridicat vocea la mine şi-am amuţit pe loc. Mi-a spus răspicat că mă voi întoarce în Bucureşti, voi face 40 de zile canonul pe care mi-l va da, iar la sfârşit îl voi cunoaşte pe cel care Dumnezeu vrea să-mi fie soţ – nu cel pe care l-am vrut eu, nu cel pe care îl vrea mama mea. Şi-a asprit vocea cât a putut mai bine şi m-a certat în continuare, reproşându-mi că eu niciodată nu am pus genunchii la pământ şi nu m-am rugat pentru căsătoria mea. Fără să mă mai întreb de unde cunoaşte acest adevăr, ascultam aproape neîncrezătoare cum eu aveam să vin la dumnealui cu soţul şi copiii mei…
La împlinirea celor 40 de zile, l-am cunoscut pe cel cu care m-am căsătorit…
După doi ani, mama – nemulţumită de mine, de soţul meu, de tatăl meu… – l-a căutat din nou pe Părintele Paisie. Când a văzut-o, Părintele a întrebat-o de mine, spunându-mi pe nume… Nu a aşteptat răspunsul şi a continuat singur să vorbească: „A, da, Marioara a rămas cu copiii acasă…” Apoi, fără să o asculte, a trimis-o la părintele Cleopa, la Sihăstria.
Părintele Cleopa a certat-o atunci pe mama şi a trimis-o înapoi la Bucureşti, cu canon să-mi crească copiii, câţi îmi va da Dumnezeu.
S-a întors mama acasă, a plâns mult şi mi-a povestit totul.
Între timp, îl cunoscusem pe părintele Voicescu, care reuşise să fie primul preot acceptat de soţul meu, care spunea că este ateu… Eram în concediu şi părintele Voicescu mi-a propus să-mi iau copiii cei mari şi soţul şi să mergem împreună cu dumnealui la Văratec. Spre bucuria mea, a acceptat şi soţul meu.
Prima excursie cu părintele Voicescu a fost la Sihăstria, în vizită la părintele Cleopa… In timp ce marii părinţi depanau amintiri, părintele Cleopa mă privea şi părea că mă întreabă: „Puţin credincioaso, pentru ce te-ai îndoit?”
La plecarea de pe prispa părintelui Cleopa, soţul meu avea să fie alt om… Părintele Cleopa a fost primul părinte în faţa căruia soţul meu şi-a plecat capul, sărutându-i mâna…
Aproape de poarta Mănăstirii Sihăstria, într-o chilie, îşi trăia acum suferinţa şi Părintele Paisie, care nu mai putea primi vizitatori. La rugămintea părintelui Voicescu, ne-a primit, ne-a făcut o rugăciune şi ne-a dat blagoslovenie. Soţul meu, căruia nu îndrăznisem niciodată să-i povestesc despre aceşti sfinţi pe pământ, s-a simţit singur obligat să îngenuncheze lângă patul de suferinţă al Părintelui Paisie, şi parcă nu mai voia să se ridice de acolo… (îl vedeam pentru prima oară pe A. în genunchi.) După acea zi, toată gheaţa din sufletul lui s-a topit… A început să-i sărute mâna părintelui Voicescu, iar mai apoi a acceptat să se spovedească şi să se împărtăşească…
Astăzi, când, cei trei părinţi care i-au schimbat sufletul şi gândirea soţului meu s-au mutat la cele veşnice, el îşi doreşte să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie…
Eu, păcătoasa, nu sunt vrednică să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc asemenea părinţi sfinţi…
Eram studentă în primul an, la ASE. Nu aveam încă destul curaj să merg la spovedanie la părintele Sofian, aşa cum nu te poţi apropia de o lumină prea puternică. Trei luni de zile am dat târcoale mănăstirii, până când am îngenuncheat sub epitrahil. În perioada aceasta, continuam să merg la Părintele Paisie. Era drum lung până la Sihla. Popasul îl făceam la Piatra Neamţ, la o familie creştină cu adevărat – familia Însurăţelu. Aveau doi băieţi şi patru fete (toate cele patru fete au intrat în mănăstire). Eu mă ataşasem foarte mult de Mariana (acum, maica Elpidia). Pe atunci era elevă în clasa a VIII-a – o fetiţă palidă, mereu tristă, extrem de sinceră, plină de întrebări. Cu toată diferenţa de vârstă, Mariana îmi devenise un fel de surioară adoptivă. Mă însoţea întotdeauna pe drumurile mele pe la mănăstiri, mai ales la Sihla.
În iarna acelui an ninsese mult. Era vifor şi greu puteai găsi un tovarăş de drum pe munte, chiar spre schit. Eu nu aveam de ales, trebuia să mă întorc la Bucureşti, aveam o noapte şi o zi la dispoziţie. Aşa că m-am hotărât repede: urc la schit.
„Maica Domnului înainte, şi eu după dânsa” – aşa spunea Părintele Paisie.
Mariana a venit cu mine.
Am ajuns întâi la Sihăstria. Era puţin trecut de amiază. Ningea zdravăn, dar cunoşteam bine drumul prin pădure. Am socotit că, în cel mult două ore, suntem la schit. Nu am găsit nici un tovarăş de drum. Ne-am făcut cruce, ne-am prins de mână şi am început urcuşul.
Atunci am înţeles întâia oară de ce se spune mereu că pădurea e înşelătoare… S-a înnoptat mult mai repede decât ne aşteptam şi, la fel de repede, am rătăcit drumul. La început nu ne-am speriat. Fiecare pată de lumină lua forma mănăstirii. Cărarea rămăsese departe de noi. Alergam bezmetice din loc în loc, ne izbeam de pietre şi de crengi uscate, şi ţin minte cu cât eroism ne luptam fiecare să nu plângem. Mă gândeam la Mariana, să nu o sperii. Dar inima ei de copil curat mi-a luat-o înainte. A început ea să-mi povestească despre Sfânta Lucia şi despre alţi sfinţi, ca să mă îmbărbăteze…
Ningea şi se înnoptase de tot. Nu plângeam nici una. Mariana ştia Paraclisul pe de rost şi-l rostea cu voce tare. Eu mă gândeam la lupi…
Ştiu că eram crâncen de obosite. Ne-am aşezat pe o piatră şi Mariana şi-a pus capul în braţele mele. Era ora 9:00 seara. Ningea peste noi şi nu îndrăzneam să mă gândesc ce va fi mai departe.
Deodată, Mariana a tresărit şi a ridicat capul: „Acolo… o lumină…”
Într-adevăr, departe sau aproape, nu ştiu, dar se vedea o luminiţă slabă, ca farul de la maşină. Ne făceam mereu cruce. Şi am alergat într-acolo. Era, într-adevăr, o maşină. O pană la motor silise şoferul să oprească. O femeie îngheţată de frig, cu doi copii în braţe. Şi ei mergeau la Sihla.
Când am ajuns la schit, Părintele Paisie încă spovedea. Lumea aştepta la rând în antecameră – mai bine zis, o săliţă mică, cu o laviţă şi o bancă lungă, de brad.
Când am intrat, era ora 10:15 seara. Ţin bine minte. Tremuram amândouă – şi nu tremuram de frig, ci de groaza aceea în care trăisem câteva ore. Tremuram ca frunza.
Lumea ne-a făcut loc pe laviţă şi o bătrânică m-a frecat pe spate, să mă încălzesc.Deodată, uşa s-a deschis şi a venit Părintele Paisie. îl văd şi acum, sprijinit de uşă, cercetând cu privirea peste tot şi întrebând: „Copchilele acelea două n-au ajuns nici acum?”
La început n-am realizat ce spune. Cineva a răspuns: „Cine, Părinte? Au venit acum, fetele astea… De ele
spuneţi?”
Părintele s-a întors spre noi: „Aţi ajuns? Măiculiţa Domnului bună…” Şi-a făcut cruce şi a intrat din nou în chilie, pentru spovedit.
Părintele nu ştia că noi venim la schit. Adică, nu-i spusese nimeni. Lumea care era de faţă credea că noi eram aşteptate şi că Părintele era îngrijorat din cauza noastră. Dar noi nu-l anunţasem pe Părintele că venim la el în nici un chip…
Nu mai ştiu cuvintele lui de la spovedanie. Ştiu doar că îmi făcea mereu cruce, aşa cum închini un copil ca să nu viseze urât. Mai ştiu că mi-a dat cojocelul lui să mă încălzesc şi ne-a găzduit pe amândouă acolo, în săliţă, pe laviţa de lemn, acoperită cu lăicer…
Mai ştiu întrebarea Marianei:
„Părintele ştia că noi venim la el?”
„Nu…”
„Atunci, de ce ne-a aşteptat?”
Nu aveam răspuns. Acum am. Acum înţeleg altfel lucrurile şi sunt convinsă că rugăciunile lui ne-au scăpat pe amândouă. Sunt convinsă că privirea lui ne urmărea în adâncul pădurii şi că inima lui a tremurat pentru noi.
Când bătea toaca pentru slujba de noapte, călugării şi fraţii coborau toţi de la chilii, cu faclioare aprinse în mână, ca să le lumineze drumul. De fiecare dată era o atmosferă de nedescris, un farmec cu neputinţă de prins în cuvinte. Aceste luminiţe mişcătoare, vântul care adia uşor prin brazi şi mai ales sunetul clopotelor în tăcerea nopţii – totul era neînchipuit de frumos. Venea şi părintele Paisie -încet-încet, susţinut de doi fraţi, cu faclioara aprinsă, cu grijă multă să nu se stingă. Cânta uşurel cu glasul lui blând şi domol, în fiecare noapte acelaşi cântec, de la chilie la biserică:
Hai la rai, hai la rai
Cu căruţa cu doi cai…
Şi cântecul lui, ca un susur mângâietor, îţi umplea inima.
Tot aşa frumos cânta şi în biserică, după ce se încheia slujba. Întotdeauna el mai stătea puţin şi cânta Axionul Maicii Domnului. N-am auzit niciodată cântându-se mai frumos „Cuvine-se cu adevărat”… Simţeai focul dragostei din inima lui cum ardea şi te încălzea şi pe tine.
Târziu, după slujba miezonopticii, el citea Moliftele cele mari. Noapte de noapte. De fapt, le ştia pe de rost. Şi adăuga încă alte multe rugăciuni, aşa încât slujba se prelungea până spre dimineaţă.
Urca drumul înapoi spre chilie. Tot cu faclioara aprinsă. încet-încet, ca o lumină plutitoare în noapte. Din când în când se oprea şi murmura:
– Tare au mai crescut pietrele astea peste noapte… Aseară nu erau aşa mari…
Odată, la hramul mănăstirii, pe 6 august, a venit părintele Ilarion Argatu, de la Cernica. Şi i-am văzut pe amândoi, coborând spre biserică ţinându-se de mână şi sprijinindu-se unul de altul.Mulţimea adunată la hram, sutele de perechi de ochi adunate acolo vor fi dat multă vreme mărturie pentru măreţia acestei privelişti. Pentru o clipă, a părut că nimeni nu mai respiră. Mai pe urmă s-au despărţit. Părintele Paisie s-a plecat adânc, adânc în faţa părintelui Ilarion.
Era acolo un om în etate, trecut de 45 de ani. Îl strigau „fratele Neculai”. Harnic şi ascultător, ajutând la toate cele. Şi privea
la părintele Paisie cu o nesfârşită evlavie, simţind parcă în sufletul lui simplu toată sfinţenia acestuia. Toată lumea îl cunoştea pe fratele Neculai. La masă, nu se atingea de altă mâncare decât de resturile care rămâneau de la părintele Paisie. Fratele Neculai nu făcea nimic fără blagoslovenie. Dacă stăteai un timp în chilia părintelui Paisie, îndată auzeai la uşă: cioc-cioc. Era Neculai.
– Ce-i, mă’ Neculai? – întreba părintele.
– Părinte Paisie, eu ce fac acum? Mănânc?
– Mănâncă, măi Neculai…
După puţină vreme, iar: cioc-cioc.
– Ce-i, Neculai?
– Părinte Paisie, eu ce fac acum? Beau apă?
– Bea, măi Neculai…
Şi iarăşi aceleaşi ciocănituri:
– Părinte Paisie, eu ce fac acum? Mă rog?
– Roagă-te, Neculai…
Părintele Paisie îl privea de fiecare dată cu o duioşie nespusă şi ofta:
– Iaca, tătucă, să ştii că aista-i bun de călugăr… Aista nu face nimic fără blagoslovenie…
O credincioasă a venit la Părintele Paisie cerând sfat pentru intrarea în monahism. Părintele a întrebat-o dacă doreşte cu adevărat acest lucru, îndemnând-o apoi cu cuvintele Evangheliei: „Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide”, avertizând-o totuşi că s-ar putea să nu găsească pe moment ceea ce căuta, dar să nu renunţe, ci să caute mereu. Fata a cercetat mai multe mănăstiri, a mers chiar şi cu recomandare, dar nu a fost primită.
S-a adeverit mai pe urmă că a fost foarte mare nevoie de ea în familie, unde au apărut probleme pe care doar ea le-a putut rezolva. Dacă ar fi intrat atunci în mănăstire, ar fi fost foarte mare necaz în familie; dar, după câteva luni, toate problemele s-au rezolvat, iar fata a putut urma atunci calea monahală.
Un tânăr venea adesea la Mănăstirea Sihăstria şi-l ajuta pe Părintele Paisie, bătând la maşină diverse rugăciuni pe care mai apoi duhovnicul le dădea credincioşilor.
După un timp, acesta a intrat ca frate în obştea mănăstirii, continuând să-l slujească pe Părintele Paisie. După o vreme, când fratele lucra la Acatistul Sfântului Ioan Gură de Aur, s-a hotărât deodată să nu mai continue, motivând aceasta prin faptul că avea şi ascultarea de obşte, însă fără a-i spune ceva duhovnicului. Acesta l-a chemat şi i-a făcut o rugăciune, după care Părintele Paisie i-a spus fratelui aceluia că nu mai are nevoie de ajutorul său.
Odată, la Paşti, după Sfânta Liturghie şi masa care a urmat, stareţul şi părinţii din obştea Mănăstirii Sihăstria au mers la Părintele Paisie (care era deja foarte bolnav şi nu se mai putea ridica din pat) să-i cânte „Hristos a înviat!”. Fiecare trecea pe la dânsul să-i sărute mâna, iar părintele, fără a vorbi altceva cu ei, le dădea fiecăruia câte un sfat, după aşezarea pe care o avea.
Dacă nu erai atent la sfatul Părintelui, dădeai de ispite. El voia să te izbăvească, iar dacă ascultai, treceai cu bine; altfel, pătimeai.
O ucenică a Părintelui Paisie mărturisea că acesta i-a lăsat în grijă ca, după moartea sa, să meargă în continuare la Mănăstirea Sihăstria şi la Părintele Cleopa şi să vină la mormântul unde va fi îngropat spre a-i spune toate necazurile pe care le-ar avea, şi dânsul o va ajuta.
Părintele Paisie era foarte atent cu sine. El povestea că odată, pe când se afla în cimitir, a venit la dânsul un oarecare părinte, întrebându-l ce face. I-a răspuns acestuia că a mâhnit pe cineva pe care, văzându-l prin mănăstire cu mâinile în buzunar, l-a mustrat zicându-i: „Numai hoţii şi tâlharii stau aşa”.
Din scrisoarea maicii Tecla de la Agapia
Când Părintele Paisie era la Sihla am mers cu sora mea la Părintele să ne mărturisim. Ce momente sfinte trăiai la picioarele Părintelui!… Nu mai ştiu dacă sora mea mai fusese la Părintele, dar când a ieşit de la mărturisit plângea în hohote, de m-am speriat. Nu ştiam ce se întâmplase. Plângea, dar pe faţă i se citea bucuria. Când s-a mai ostoit din plâns, mi-a spus că momentele pe care le-a trăit ea la picioarele Părintelui nu le-a trăit niciodată în viaţa ei. Nici măcar nu putea să exprime simţămintele din acele momente.
Printre altele, Părintele a întrebat-o dacă a făcut vreun avort, iar ea s-a cutremurat şi i-a spus că nu, deoarece se teme de Dumnezeu, de păcat, îi este ruşine de oameni şi frică de boală, de moarte. Şi atunci, o, minune!,Părintele i-a luat capul la piept şi a plâns pe capul ei, dând slavă Bunului Dumnezeu că a mai întâlnit o femeie la mărturisit care nu a făcut „reclaj” – cum spunea sfinţia sa. Gestul şi bucuria Părintelui au înspăimântat-o, dar au şi bucurat-o, facând-o să trăiască ceva ce n-a putut să spună prin cuvinte.
Prin îngăduinţa Bunului Dumnezeu, dar din răutatea oamenilor, mi s-a întâmplat în viaţă ceva îngrozitor, dar care a dus în final la convingerea multor persoane care au auzit că Părintele Paisie era nu numai un înainte văzător (că aşa te lua la mărturisit: „Oare n-ai făcut aşa?… Sau poate oi fi făcut şi aşa?…“, descoperindu-ţi păcatele tale foarte finuţ, sau uneori spunând că el a făcut aşa când era mai tânăr, sugerând tocmai păcatele tale, determinându-te astfel să-ţi descoperi sufletul şi toate păcatele la picioarele lui), ci şi un făcător de minuni.
Cu vreo zece ani înainte de moartea marelui Părinte am simţit în barbă un fir păr şi, cu trecerea timpului, creştea şi părul din mijlocul bărbiei spre buze şi apoi pe limbă. Părul îl simţeam, dar nici eu, nici altcineva nu-l vedea. Cam trei ani a durat acest chin îngrozitor: simţeam că-mi taie buza, iar când a ajuns pe limbă – până la jumătatea ei -, mă incomoda când vorbeam, când mâncam, şi parcă ajunsesem la capătul răbdării. Îmi dădea fără voia mea o stare de agitaţie. Am spus la mulţi părinţi, am spus la mărturisit, dar totul a fost în zadar.
Descurajată, m-am dus la Părintele Paisie şi i-am spus plângând situaţia mea. Părintele s-a mirat şi mi-a spus să-l iau, dar când i-am spus că nu se vede, ci numai îl simt, a rămas pe gânduri şi mi-a făcut semnul crucii pe gură cu sfânta cruce de lemn pe care-o avea în mână.Am început să mă mărturisesc şi la un moment dat mă opreşte (deci Părintele s-a rugat mult până atunci) şi mă întreabă dacă mai simt firul de păr, şi i-am spus că da. Atunci – o, minunile Tale, Doamne! -, cu mâna dreaptă în care avea sfânta cruce mă apucă de gură cu putere şi parcă smulge ceva de acolo şi aruncă jos şi zice cu bucurie mare: „Na, de acum e gata!”. Şi într-adevăr că gata a fost din clipa aceea. O viaţă întreagă voi mulţumi Bunului Dumnezeu şi plăcutului Său Părinte că m-au scăpat pe mine nevrednica şi mult păcătoasa de acel chin îngrozitor.
Şi câte alte multe minuni n-a făcut Părintele cu ucenicii săi pe care-i iubea din toată inima, zi şi noapte era alături de toţi cei ce-l căutau… Un sfânt Părinte!
(din: Parintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantina, 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu