Omul era nepătimaş, fără vreo preocupare, grijă şi muncă pentru viaţa sa.

Raiul a fost un loc dumnezeiesc, o locuinţă pentru omul plăsmuit „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu. Acolo trăia în fericirea partăşiei cu însuşirile dumnezeieşti, pe care le cuprindea firea sa. Avea simţirea supremaţiei şi a proprietăţii asupra tuturor făpturilor. Omul era nepătimaş, fără vreo preocupare, grijă şi muncă pentru viaţa sa. Nu-l apăsa nici o nevoie. Avea o singură lucrare, lucrarea îngerilor. Să-L laude neîncetat şi neîntrerupt pe Ziditor. Plinătatea asemănării cu Dumnezeu pe care o poseda nu-i îngăduia să aibă nedumeriri şi semne de întrebare, iar plinătatea atotiubirii dumnezeieşti era desfătarea sa dumnezeiască. Omul „petrecea într-un loc înalt şi incomparabil de frumos. Dumnezeu, Care locuia în el, era casa lui şi îmbrăcămintea lui strălucitoare; harul lui Dumnezeu îl înveşmânta; se desfăta ca un alt fel de înger cu singurul fruct prea dulce al contemplării lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin)