„Când eram mic, chiar voiam să mă fac preot“" Am crescut într-o familie de oameni credincioşi, din care fac parte preoţi, o maică stareţă, un episcop."-
De la radio şi tv la „Ambasada Cerului pe Pământ“
„Cred că mulţi au mai uitat de El când au venit la oraş”
- Bunicii te-au învăţat să te rogi şi să mergi duminica la biserică. Crezi că apropierea ta de Dumnezeu s-a făcut datorită lor sau calea o puteai găsi şi singur?
- Am crescut într-o familie de oameni credincioşi, din care fac parte preoţi, o maică stareţă, un episcop. Toţi suntem dintr-o zonă în care lumea merge la biserică, aşa cum este în fiecare sat românesc, unde oamenii sunt aproape de Dumnezeu. Cred că mulţi au mai uitat de El când au venit la oraş, s-au modernizat şi-au uitat de lucrurile acestea care ne definesc. E greu de zis dacă aş fi găsit singur drumul spre credinţă. Probabil că L-aş fi descoperit pe Dumnezeu în momentul în care aş fi avut o cumpănă mare. Cred că foarte mult contează anturajul în care trăieşti.
- Cum a fost relaţia ta cu Dumnezeu de-a lungul anilor?
- L-am simţit alături de mine la fiecare examen şi înaintea fiecărui lucru dificil pe care-l aveam de făcut, când treceam şi pe la biserică. Fiind din Iaşi, mergeam frecvent la Biserica „Sfânta Parascheva”. Când eram mic, chiar voiam să mă fac preot. Aveam un văr alături de care mergeam în casa bunicilor şi cântam ca la biserică, dar nu a fost să fie.
- De ce ţi-ai dorit să mergi la Muntele Athos?
- Pentru că ştiam că este unul dintre cele mai curate locuri din lume, dacă nu chiar cel mai pur, şi doream să văd cum e. Şi, într-adevăr, a fost ceva extraordinar. Am mers 24 de ore cu maşina, apoi am aşteptat câteva ore vaporul şi am ajuns extrem de obosit. Drumurile de acolo sunt neasfaltate, pentru a nu le fi uşor unora care vin ca turişti. Când am ajuns în capitala lor, o localitate micuţă în vârf de munte, mă simţeam de parcă pluteam. Nu-mi mai era foame, sete şi nu mai simţeam oboseala. Am petrecut patru zile minunate acolo, şi cu siguranţă voi mai merge la Athos.
„Călugării îţi dau sfaturi neutre, fără să te certe”
- Te-a schimbat cu ceva această experienţă?
- Poate sunt mai atent, poate mă rog un pic mai mult şi am învăţat ceva ce ştiam deja, de la un călugăr român, o rugăciune foarte puternică, aşa cum este şi „Tatăl nostru”, „Rugăciunea inimii” se numeşte. „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!” Această rugăciune este bine s-o spui ori de câte ori îţi aduci aminte într-o zi şi importante nu sunt neapărat cuvintele, ci simţirea, să fii umil, smerit şi s-o spui din tot sufletul.
- Ce învăţăminte ai primit de la călugării pe care i-ai avut în preajma ta acolo?
- Am fost să dau un pomelnic şi am dat împreună cu hârtia respectivă nişte bani. Călugărul mi-a spus să iau banii: „Noi suntem aici să ne rugăm şi nu suntem bancă comercială, ci Ambasada Cerului pe Pământ”. Mi-a plăcut foarte mult acest lucru şi mi-a spus că vin oameni din diverse ţări ortodoxe care donează foarte mulţi bani sau maşini, pentru că au şi ei cheltuieli şi au nevoie de un sprijin financiar. Mă simţeam ca în Rai, iar faptul că seara slujbele se desfăşurau fără lumină electrică, doar la cea a candelei şi a lumânărilor îţi dădea un sentiment incredibil, să vezi o sută şi ceva de călugări, îmbrăcaţi toţi în negru, cu lumânările aprinse şi cântând. Eşti cu totul într-o lume spirituală. Mi-a mai plăcut că slujbele şi sfaturile lor sunt neutre. Ei doar îţi spun ce e bine şi ce-i rău, fără să te certe pentru ce-ai făcut. Sunt foarte calmi şi blânzi.
05-07-2- Cum trăiesc acolo?
- Opt ore dorm, opt ore muncesc şi opt ore se roagă, dar totul se desfăşoară în deplină armonie, nimic nu este o caznă, sunt foarte fericiţi. Se mănâncă de două ori pe zi şi este mai mult decât suficient. Ei ţin în permanenţă post, nu mănâncă niciodată carne, lactate sau ouă. După acele patru zile petrecute pe Muntele Athos, în care am uitat de toate grijile şi problemele mele, în care m-am gândit doar la pacea şi liniştea de acolo, am coborât şi am mers într-o localitate obişnuită. Ne-am oprit într-un supermarket înaintea drumului de întoarcere şi am avut un sentiment de infern. Erau bărbaţi care se certau cu femei, lucruri de care te poţi lipsi. La Athos am mai învăţat că avem nevoie de foarte puţine lucruri ca să fim fericiţi, dar noi ne complicăm existenţa şi ne place să trăim într-o căutare continuă şi o foială fără sens. Şi am mai învăţat că mântuirea se face pe pământ, nu dincolo.
„Cel mai bun psiholog este părintele“
- Ai simţit vreodată că te-ai îndepărtat de Dumnezeu?
- Da, pentru că, muncind foarte mult, uităm de Dumnezeu. Eu nu sunt un sfânt. La radio, dimineaţa, sau la televizor, glumind sau făcând diverse lucruri poate nu sunt un creştin-model, dar îmi aduc aminte într-un târziu şi merg la biserică. Îi sfătuiesc pe toţi cei care citesc această pagină să meargă la biserică şi să se roage, pentru că nu poţi ajunge la Dumnezeu decât rugându-te. Nu poţi avea o relaţie cu Dumnezeu decât prin biserică.
- Mulţi creştini cred că Dumnezeu e pretutindeni, în sufletele lor şi în tot ce-i înconjoară, nefiind neapărată nevoie să-L caute în biserică.
- Se amăgesc, pentru că diavolul spune să nu mergi la biserică şi că poţi avea o relaţie cu Dumnezeu pocnind din degete. Intervin lenea, delăsarea, care sunt des întâlnite chiar şi la cei care merg duminica la biserică. Uneori nu ai chef, dar, dacă te mobilizezi, apare ulterior satisfacţia.
Biserica este un mediator între om şi Dumnezeu şi faptul că avem posibilitatea ca prin taina spovedaniei să lăsăm păcatele, să dăm jos din lucrurile rele şi energiile negative pe care le-am săvârşit şi acumulat este un lucru extraordinar. Orice om care s-a spovedit din tot sufletul simte o eliberare. Mulţi merg la psiholog pentru asta, dar cel mai bun psiholog este preotul, părintele.
„Doar un miracol ne-a salvat de la moarte“
- Ai simţit vreodată ajutorul divin într-un mod miraculos?
- Da, au fost multe situaţii în care am simţit asta. Mergeam la un eveniment la Deva, eram în maşină şi am ajuns la nişte curbe foarte strânse. Cel care conducea a avut un moment de neatenţie şi jumătatea din faţă a maşinii a ajuns deasupra prăpastiei, iar mijlocul rămăsese agăţat pe marginea ei. Nu m-am panicat, am spus „Rugăciunea inimii” şi până la urmă a venit cineva şi ne-a tractat, pentru că nici nu puteam coborî din maşină, de teamă să nu o dezechilibrăm şi să ne prăbuşim. Doar un miracol ne-a salvat. Am mai avut un astfel de moment când era să mă prăbuşesc cu un avion de mici dimensiuni. Mirosea a ars, se încinsese podeaua şi m-am rugat să-mi ierte Dumnezeu păcatele, că la zile nu mai speram. Printr-o minune am ajuns în siguranţă la sol.
„La Athos am învăţat că avem nevoie de foarte puţine lucruri ca să fim fericiţi, dar noi ne complicăm existenţa, şi mântuirea se face pe pământ, nu dincolo“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu