Sfântului Ştefan Arhidiaconul, care a primit sfânta mucenicie

Pe colina de la capătul Văii Iosafat, la biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan, vin şi se roagă creştini din toată lumea. Iar în apropierea bisericii se află una dintre cele şapte porţi ale cetăţii, cu numele Sfântului, poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre. Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi, cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului.
Ştefan a fost de neam iudeu şi se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel.

SFÂNTUL ŞTEFAN a predicat învățăturile lui Iisus și a atras atenția fariseilor, astfel că a fost condamnat la moarte, prin uciderea cu pietre, de autoritățile iudaice din Ierusalim, fiind primul martir creștin. În faţa Sinedriului și-a manifestat credinţa prin rugăciune, căci și sub loviturile primite el se ruga: "Doamne Iisuse primeşte duhul meu: şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" (Faptele Apostolilor VII, 59-60).

 Sf. Ştefan Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă.

El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriaza cu devărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor.

Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi "le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor".(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La propunerea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Ştefan arhidiacon, a fost ales în fruntea celor şapte diaconi a fost ales adică primul dintre diaconi. "Ştefan" în greceşte înseamnă cunună.

La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului – înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat.

Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca – martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: "cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger".

Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. "Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri ? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!" (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat câ au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor... Să piară!... Să piară!

Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: "Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu". Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul.

Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste "mai mare decât moartea" pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului (Luca XXIII, 34) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta." (Faptele Apostolilor VII, 59-60)

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: "Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu", iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: "Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac."

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în "vas curat şi cinstit" devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel.

Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: "O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic."

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.Potrivit tradiţiei iconografică, SFÂNTUL ŞTEFAN era tânăr, frumos, cu un suflet deosebit. Profund, bun orator și un remarcabil psiholog, Sfântul Ștefan era înzestrat cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic. Rar puteai întâlni un suflet atât de delicat pentru un om cu o personalitate atât de puternică. Consecvent, ceea ce rostea prin cuvân îndeplinea prin faptă.

Sfântul Ștefan l-a cunoscut bine pe Hristos, iar școala și-a făcut-o la picioarele Mântuitorului. Datorită credinței sale, Sfântul a putut săvârși minuni și semne mari.

Împotriva acuzațiilor de blasfemie la adresa lui Moise și a lui Dumnezeu, SFÂNTUL ŞTEFAN s-a apărat printr-un lung discurs la adresa celor care îi doreau moartea. "Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!" (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Privilegiu unic al Sfântului Ştefan, care a primit sfânta mucenicie, seamănă izbitor cu drama de pe Golgota. El stă în fruntea nenumăraților martiri care au mărturisit credința din Hristos ca fiu al lui Dumnezeu.

SFÂNTUL ŞTEFAN. Se spune că, în timp ce în el se aruncau pietre, ceva mai departe priveau, dându-i puterea de a suferi cu demnitate acest martiriu, Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan. "O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre - căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus - iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic".