Muntele Sinai si Sf Muc Ecaterina

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, pe care creştinii ortodocşi din întreaga lume o sărbătoresc pe 25 noiembrie, are o tainică legătură cu poporul roman, încă din primele secole ale creştinătăţii.
Mănăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole.

Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).

În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai, să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră.

Ceea ce este extraordina pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mănăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă de fapt, o oază creştină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.
Aceasta, în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre.

Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este legată, încă de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact de poporul dac.
egipt-manastirea-sf-ecaterina-2 egipt-manastirea-sf-ecaterina-3
Prima piatră de temelie
Prima piatră de temelie a Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise.

Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.
Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins,pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi”(după cum menţionează izvoarele istorice).
Mănăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mănăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).
Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.

Construcţia mănăstirii7
Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.
Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).
Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile valahe.

Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.
Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită – fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice.
Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).

Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre.
„Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează
Ridicată între anii 527-557, Mănăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi. Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit.

Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii.
Biserica mănăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei. Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc. Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor iniţiale.

De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, descrie în cărţile sale materialele de construcţie dacice, în special Betoanele Dacice, şi arată rezistenţa acestora în timp.
Tot el a cercetat şi un cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, găsit în sanctuarul dacic de la Racoş, care nu a ruginit nici până în zilele noastre. În urma unei testări, s-a dovedit că acel Cui Dacic avea în componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare – o „minune antică” pe care cercetătorii nu şi-o pot explicaşi care poate fi descoperită şi la uşile din lemn de cedru ale Mănăstirii Sfintei Ecaterina.
Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea.Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi menţionează pe “preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe “răposata împărăteasă” Teodora.
Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mănăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi.
Comunitatea dacilor de la muntele Sinai

După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii.
La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit„llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).
Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”.

O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”.
Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai:
„Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.

Un alt scriitor arată:
“Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”.
Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah”care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui:
“Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”.
Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş.
De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.
Influenţele arabe
Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini din Sinai, încep să preia obiceiurile şi religia musulmană.

Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o fomau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie.
Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.
Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:
„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.
Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mănăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”.
Concluzii
Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere.
Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:
„Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole.
De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mănăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă.
Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”.
La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material.
De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mănăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt (care au acordat ajutoare constante acestui locaş sfânt, până la secularizarea averilor mănăstirilor).
Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta – în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăziportretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (pictat în ulei, în mărime naturală), împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului.
Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă raţii gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt.
Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost:
„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”