Sf. CUV. PARASCHEVA - HRAMUL CATEDRALEI ARHIEPISCOPALE - ROMAN

Actuala biserică Sfânta Paraschiva a fost precedată de o alta cu acelaşi hram, pomenită, sub numele de Sfânta Vineri, într-un document din vremea lui Alexandru cel Bun. Astfel, în anul 1408 voievodul făcea danii acestui lăcaş în care era îngropată mama sa, doamna Anastasia, fapt care a condus logic la concluzia că biserica fusese anterior construită, poate chiar de tatăl lui Alexandru, voievodul Roman I. Era desigur, o ctitorie domnească aceea care adăpostea osemintele unei soţii de voievod şi de asemenea, o construcţie din zid, ceea ce a determinat alegerea ei ca reşe¬dinţă episcopală. Destinaţia i-a fost conferită probabil, chiar de Alexandru cel Bun care, în 1415, solicită pictorilor Nichita şi Dobre să zugrăvească biserica din Târgul de Jos, cum era numit Romanul în actele de cancelarie ale epocii.
Chiar dacă nu avem nici un indiciu referitor la arhitectura şi pictura primei biserici Sfânta Paraschiva, ne putem imagina ce va fi reprezentat ea în ambianţa artistică a răstimpului de la întemeierea statului moldovenesc şi până la domnia lui Ştefan cel Mare. Este epoca de fertile căutări şi sinteze stilistice fără de care nu s-ar putea înţelege maturitatea complexă a artei moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XV- lea şi din cel următor.
Prima biserică a Episcopiei Romanului îşi dovedeşte continuitatea de vieţuire şi în timpul lui Ştefan cel Mare a cărui cancelarie emitea în 1458, 1465 şi 1488, documente referitoare la biserica Sfânta Paraschiva ".
Nu se cunosc circumstanţele în care voievodul Petru Rareş a considerat necesar să ridice o nouă construcţie pe locul ctitoriei lui Roman I, dar este uşor de imaginat că vechea clădire, care nu putea depăşi cu mult dimensiunile unei biserici cu altar, naos şi pronaos, de tipul celor de la Siret, Humor sau Moldoviţa, nu mai corespundea cerinţelor unei episcopii a cărei poziţie în ierarhia ecleziastică a ţării, era imediat după mitropolie. De altfel, cam în aceeaşi perioadă şi din iniţiativa aceluiaşi domnitor, fuseseră înlocuite şi vechile construcţii de la Probota, Humor şi Moldoviţa. Arta şi tehnica meşterilor constructori din secolul al XVI-lea evoluase, ceea ce a permis realizarea unor edificii din ce în ce mai gran¬dioase (biserica Sfântul Gheorghe Suceava, Probota, Moldoviţa, Roman. Bistriţa, Slatina, Suceviţa).
Este posibil totodată, ca un important rol în decizia voievodului de a înălţa o construcţie de amploare în incinta episcopiei, să fi avut chiar episcopul Romanului la acea dată, eruditul cronicar al domniei, Macarie, care în acelaşi an, 1542, îl îndemna pe Petru Rareş să construiască şi biserica mănăstirii Râşca. De altfel, voievodul i-a încredinţat lui Macarie conducerea lucrărilor care au evoluat destul de încet, timp de 8 ani. Dificultăţile ivite pe parcurs şi care au întârziat atât de mult terminarea construcţiei, s-au datorat meşterului sas Ioan Zidarul, desemnat de voievod să realizeze lucrarea. Acesta primise în prima domnie a lui Petru Rareş suma de 1500 florini tătărăşti pentru zidirea unei biserici în Suceava care însă, se dărâmase. Situaţia creată l-a determinat pe meşterul Ioan să fugă la Bistriţa, favorizat şi de evenimentele survenite în timpul expediţiei lui Soliman Magnificul, din 1538, care se soldaseră pentru Rareş, cu pier¬derea tronului. În a doua sa domnie, voievodul va deschide un adevărat proces lui Ioan Zidarul care nu răspunsese chemărilor sale clemente, de a construi, în contul sumei de 1500 fiorini, biserica Episcopiei Romanului. În timp ce procesul va continua, fiind încheiat abia de Alexandru Lăpuşneanu, la Roman va porni lucrările un alt meşter sas din Bistriţa, Luca, ajutat de concetăţenii săi, Adrian, George şi Andrei. Dar şi aceştia vor întrerupe vremelnic construcţia, nemulţumiţi de regimul cvasiascetic la care-i supunea evlaviosul episcop Macarie. Pentru a preîntâmpina şi alte nemulţumiri şi a da curs finalizării clădirii, fiul lui Petru Rareş, Iliaş, în anul 1548 - de altfel un an cu totul nefavorabil lui Macarie care pierde graţia domniei - va încredinţa isprăvnicia lucrărilor unui boier.
Macarie va reveni în scaunul episcopal al Romanului în 1551, după abdicarea şi turcirea lui Iliaş, fiind ridicat la rangul pe care-l impuneau calităţile lui deosebite, de discipolul său întru învăţătură spirituală, Ştefan, cel de-al doilea fiu al lui Petru Rareş. Frumoasa pisanie a bisericii Sfânta Paraschiva, semnalând terminarea construcţiei în 1550, dovedeşte, atât prin compoziţia plastică deosebită, care foloseşte motivul „pomului vieţii” de profundă simbolistică, cât şi prin conţinutul îmbogăţit de expresii literare, că ea a fost compusă de însuşi Macarie, probabil în perioada 1546-1548, adică de la moartea lui Petru Rareş şi până la căderea în dizgraţie a episcopului „despoiat de scaun, ca un rob fugar”. Din consideraţie pentru calităţile spirituale ale cronicarului, se va fi folosit tocmai acest text al pisaniei, completându-se finalul, text în care, după reve¬nirea sa la Roman, episcopul Macarie va interveni ştergând pentru tot¬deauna numele turcitului Iliaş:
„CU VOIA TATĂLUI ŞI CU AJUTORUL FIULUI ŞI CU SĂVÂRŞIREA SFÂNTULUI DUH, ÎNCHINĂTORUL TREIMII ŞI CREDINCIOSUL IO PETRU VOIE¬VOD DIN MILA LUI DUMNEZEU DOMNUL ŢĂRII MOLDOVEI ŞI CU DE DUM¬NEZEU ÎNCORONATĂ NOASTRĂ DOAMNA ELENA ŞI CU DE DUMNEZEU DĂRUITELE LOR ODRASLE. . . ŞTEFAN ŞI CONSTANTIN A ÎNCEPUT ACEASTA SFÂNTA BISERICĂ, DE LA ULTIMELE TEMELII ÎN NUMELE PREA CUVIOASEI MAICII NOASTRE PARASCHEVA ÎN ANUL 7050. DAR NEAJUNGÎND PÎNĂ LA SFÂRŞIT A ADORMIT ÎNTRU DOMNUL CU SOMNUL CEL LUNG AŞTEPTÎND ÎNVIEREA CEA DE OBŞTE. VEŞNICA LUI POMENIRE. DUPĂ SFÂRŞITUL LUI, PURUREA POMENITUL ŞI IUBITUL FIU AL SĂU... DIN MILA LUI DUMNEZEU LUÎND SCEPTRUL ŞI SCAUNUL ŞI CU IUBITOAREA DE HRISTOS MAICA SA ELENA ŞI CU PREAIUBIŢII SĂI FRAŢI ŞTEFAN ŞI CONSTANTIN A ZIDIT ŞI TERMINAT ÎNTRU POMENIREA SA ŞI A PĂRINŢILOR SĂI ŞI A FRAŢILOR. IAR PRIN PORUNCA ŞI ÎNCREDEREA BINECREDINCIOASEI LOR HOTĂRÂRI S-A ÎNCREDINŢAT ÎNGRIJIREA PENTRU TERMINAREA EI MIE SMERITULUI INTRU CEI SFINŢIŢI EPISCOPI MACARIE AL OCROTITORULUI DE DUM¬NEZEU ACESTUI... ŞI ACESTEA S-AU SCRIS AICI. IAR TOATE ACESTEA S-AU SĂVÂRŞIT ÎN ANUL DE LA ZIDIREA LUMII CARE SE VA DOBÎNDI ADUNÎND LA MIA ÎNŞEPTITĂ ŞI LA CINCI ÎNC1NCITE ŞI IARĂŞI LA CINCI SIMPLE ÎNCINCITE ŞI DURATA ÎNSĂRCINĂRII DE OPT ANI. IAR DE LA NAŞTEREA LUI HRISTOS 1550 LUNA...".
Momentul în care apare ctitoria lui Petru Rareș de la Roman reprezintă - adevăr unanim recunoscut - o culme a culturii şi artei medievale din Moldova. Activitatea cărturărească se îmbogăţise datorită cronicarului Macarie, cu o operă doct��, probând experienţe stilistice complexe de inspiraţie bizantină, ai cărei urmaşi epigonici au fost Eftimie şi Azarie.
Arhitectura dezvoltă, pe fondul soluţiilor planimetrice şi decorative moştenite, o viziune accentuat monumentală, situaţie invers proporţională cu fenomenul petrecut în pictură, de fărâmiţare a unităţii ansamblului şi de individualizare narativă a fiecărei scene în parte. Pictura pare că nu mai doreşte să secondeze arhitectura căreia îi fusese destinată iniţial, ci să-şi impună propria personalitate capabilă de a transmite, dincolo de ideile teologic-dogmatice care erau implicite oricărui program iconografic, o complexă profesie de credinţă pe care şi-o însuşise, sau trebuia să şi-o însuşească un întreg popor unit în voinţa sa de supravieţuire. Pictura devenise aşadar, în mod conştient militantă, fie că ea mobiliza întru victoria împotriva pericolului turcesc, fie că îşi propunea să contracareze avansurile Reformei ajunsă la graniţele ortodoxismului, fie că, în sfârşit, încerca să demonstreze avantajele morale ale unei vieţi ascetice, cum era cazul curentului proisihast cultivat de episcopul Macarie. Indiferent‚ însă, de natura mesajului transmis, este evident faptul că în prima jumătate a secolului al XVI-lea exista un program iconografic coerent elaborat, orientat în funcţie de anumite deziderate politice şi sociale şi care se datora iniţiativei voievodului Petru Rareş şi priceperii cărturarilor săi.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când biserica ajunsese probabil într-un stadiu avansat de degradare, episcopul Ioanichie (1747 - 1769) iniţiază o serie de lucrări de refacere în zona turlei, altarului şi naosului, pe care le va continua episcopul Leon Gheucă (1769 - 1786). Intervenţiile sunt atestate de însemnările descifrate cu ocazia restaurării din 1980 -1983, pe tencuiala ocniţelor de pe feţele bazei pătrate a turlei: „Toader ficior Orsului Tichie l(ea)t 7275” (1767), „Ştefan leat 7286 august 11” (1778), „Grigore. . . 1777”, ,,Ca sî să ştie de cîndu m-am suitu aicea episcop I.eon la leat 1776”. Nu se cunoaşte în ce măsură lucrările de refacere au afectat turla, altarul şt naosul bisericii, dar probabil că ele au compromis considerabil vechea pictură, căci, la scurt timp, aceste zone au fost acoperite integral cu un nou strat de pictură executată în frescă.
La începutul secolului al XIX-lea are loc o nouă intervenţie asupra arhitecturii, de data aceasta de tristă amintire, un adevărat act de „vandalism” cum, pe bună dreptate, îl califică episcopul Melchisedec. În ideea de a conferi amploare spaţiului interior, episcopul Gherasim înlătură pereţii dintre naos-pronaos si pronaos-pridvor, situaţie care mai poate fi întâlnită, în aceeaşi perioadă, la bisericile mănăstirilor Neamţ, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Slatina şi altele. Această acţiune a episcopului Gherasim umbreşte o activitate destul de bogată de înzestrare a episcopiei de pe urma căreia se păstrează iconostasul în stil baroc al bisericii Sfânta Paraschiva, pictat în 1805 de Eustaţie Altini, şi obiectele religioase de argintărie şi sculptură în lemn, păstrate în colecţia Epis¬copiei Romanului şi Huşilor.
Cu această ocazie se repictează în ulei zona pereţilor de separaţie, străpunşi de arcade şi se fac unele intervenţii asupra picturii din turlă până la nivelul ultimului registru, şi în calotele pronaosului. Această pictură distonează calitativ faţă de întregul ansamblu.
Tot în secolul al XIX - lea se adaugă bisericii două construcţii anexe dictate fie de raţiuni utilitare - veşmântăria făcută de locotenentul de episcop Nectarie Hermeziu în 1856, după cum indică inscripţia - fie de o modă semnalată şi în alte cazuri (ca de exemplu, la biserica Sfântul Gheorghe din Suceava), pridvoraşul de pe latura de nord, ce precede intrarea în biserică.
Contextul cultural-artistic al secolelor XVIII—XIX, în Moldova, resimte acelaşi curent novator, ca şi în Transilvania şi Ţara Românească. De altfel, conştientizarea ideii naţionale era şi pentru români un proces în plină evoluţie, propulsând cultura românească în circuit european. Un spirit enciclopedic tipic epocii, a fost domnitorul şi savantul Dimitrie Cantemir, a cărui operă coexistă cu forme cărturăreşti tradiţionale, pre¬cum cronica lui Ion Neculce.
Voinţa de emancipare se traduce în planul artei prin asimilarea formelor baroce, resimţite atât în arhitectură, cât şi în pictura de icoane, pregătind rapida succedare de stiluri - ca într-un efort de recuperare caracteristică secolului al XIX-lea.
Detaşarea de modelele evului mediu propriu-zis, ale cărei structuri nu mai putea să le înţeleagă, ci doar să le perpetueze în virtutea inerţiei, şi în căutarea unor noi modele care să suplinească renunţarea la cele vechi, a determinat arta din Moldova să-şi îndrepte atenţia spre Occident de unde a preluat unele sugestii trecute prin filtre greceşti sau ruseşti. Fenomenul este valabil atât pentru arhitectură şi pictură, cât şi pentru artele decorative care în zorii istoriei moderne a ţării, evocă o glorioasă tradiţie. (Înapoi)
2. Arhitectură
Biserica Episcopiei Romanului reprezintă un monument tipic pentru arhitectura secolului al XVI-lea, care perpetuează şi prelucrează soluţiile constructiv-decorative statuate de arhitecţii şi meşterii marelui Ştefan. Ea preia modelul planimetric al bisericii mitropolitane Sfântul Gheorghe din Suceava (1514 - 1522), care, la rândul ei, folosise modelul Putnei şi al Neamţului, din vremea lui Ştefan cel Mare. Planul - tradiţionalul triconc - cuprinde altarul, semicircular la interior şi poligonal la exterior, prevăzut cu anexele proscomidiei şi diaconiconului, naosul cu absidele laterale circulare, pronaosul si pridvorul - două încăperi aproape egale. Reţinem faptul că pridvorul Romanului este o încăpere spaţioasă, aproape pătrată, şi nu dreptunghiulară îngustă, ca la toate celelalte biserici moldoveneşti, ceea ce îi conferă, cel puţin formal, dacă nu şi în conţinutul simbolic, o importanţă egală cu pronaosul şi naosul. Această situaţie va fi speculată în alcătuirea programului iconografie. În secolul al XIX-lea au fost anexate ctitoriei lui Rareş două încăperi dreptunghiulare, veşmântăria, în sud-est, şi pridvoraşul, în nord-vest.
Sistemul de boltire - în forma în care se prezintă azi - nu mai dovedeşte o concepţie unitară şi aceasta se datoreşte reparaţiilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care au afectat turla şi bolta altarului. Dacă în cazul turlei s-a respectat tradiţionala boltă moldovenească cu sistemul de arce piezişe, bolta altarului nu mai are pereche în arhitectura moldovenească. Ea prezintă, în locul unei semicalote cu care eram obişnuiţi, forma unui cilindru intersectat cu cilindrul descris de peretele altarului. Trecerea de la boltă la arcul triumfal s-a făcut prin intermediul a două retrageri succesive. În naos, arcului triumfal îi corespunde, spre vest, un arc dublou destul de lat.
Bolţile pronaosului şi pridvorului sunt dispuse în filă, ca la modelul sucevean şi la majoritatea bisericilor mari, mănăstireşti din acest veac: Probota, Bistriţa (lui L ăpuşneanu), Slatina şi Suceviţa. O apropiere frapantă înregistrăm între sistemul de boltire al pronaosului Romanului şi cel al aceloraşi încăperi de la Neamţ, Sfântul Gheorghe din Suceava şi Probota: cele două calote sunt separate de un fascicol a câte trei nervuri în formă semicilindrică; la Roman, acestea sunt răsucite spre capete, în două sensuri, dând impresia unei torsade. Pe pereţii de nord şi sud fascicolul de nervuri se ramifică, dând naştere la două arcade oarbe conturate de câte două nervuri; aceste arcade segmentează suprafaţa pereţilor limitată la bază de ferestre, în două zone cărora pictorii le vor destina un ritm diferit de registre: două la partea superioară şi trei la partea inferioară. Este de remarcat faptul că, dacă la Neamţ fascicolul continuă până la bază, nervurile căpătând aspectul unor colonete angajate, la Roman el se opreşte în dreptul ferestrelor, fiind încheiat, ca şi în cazul fascicolelor laterale, prin câte un scut pe care zugravii au pictat un cap de bour. În pridvor întâlnim din nou bolta moldovenească.
Deschiderile operate de episcopul Gherasim sunt marcate de arcade în plin cintru sprijinite pe fragmentele rămase din pereţii laterali, prin intermediul unor capitele neoclasice decorate cu ove şi măsline. Sub aceste capitele mai apare un rând de capitele identice care încununează pseudo-pilaştrii angajaţi, executaţi pe zonele ce corespund grosimii zidului.
În altar întâlnim o fereastră în axul absidei şi o ferestruică în dreptul proscomidiei. Absidele naosului sunt prevăzute cu câte o fereastră, mărită ulterior, pronaosul cu patru ferestre mari, câte două la nord şi sud, iar în pridvor apar câte două ferestre pe pereţii de sud şi vest, o fereastră astupată cu ocazia anexării pridvoraşului şi uşa, pe latura de nord. Toate ferestrele şi uşa prezintă glafuri adânci, operate în grosimea considerabilă a zidului. Pe latura de nord, între altar şi naos, zidul este străpuns de o deschidere marcată la exterior de o uşă cu însemnarea: „Leon ep(iscopul) R(o)m(anului) 1781”, ceea ce a condus la presupunerea că ea a fost realizată în timpul acestui episcop.
În partea opusă s-a deschis accesul spre veşmântărie, desigur, în 1856. În ceea ce priveşte sistemul constructiv vizibil în exteriorul clădirii semnalăm cele şase contraforturi mari, triplu etajate, executate în piatră de talie, flancând, câte două, absidele laterale şi faţada de vest, precum şi micul contrafort, de asemenea, etajat, din axul altarului - elemente de sorginte gotică, generalizate, cu unele variaţii, la toate bisericile secolului al XVI-lea.
Soclul bisericii prezintă un apareiaj din piatră brută şi este supra-înălţat de un brâu profilat.
Turla, păstrând, verosimil, forma iniţială, octogonală, este aşezată acum pe o singură bază pătrată, rezultat al refacerilor la care s-a mai făcut referire. Tot datorită refacerilor ulterioare - cele din secolul al XVIII-lea sau poate mai târzii - forma segmentată a acoperişului a fost înlocuită cu tipul de acoperire continuă, în timp ce turla a primit un acoperiş de tip „bulb de ceapă”.
Sistemul originar de decoraţie exterioară ne este necunoscut din pricina intervenţiilor majore din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Presupunem totuşi, printr-o deducţie logică, faptul că brâul în formă de triplu tor răsucit în două sensuri, care înconjoară biserica, nu este un adaos ulterior, ci că această soluţie decorativă a transgresat de la interior, din pronaos, la exterior, apărând în acelaşi timp şi în ornamentaţia pisaniei. Astfel, susţinem alături de Pr. Scarlat Porcescu întâietatea folosirii acestui motiv la Roman de unde a fost preluat ca model şi prelucrat în decoraţia Dragomirnei şi a celorlalte monumente din secolul al XVII-lea.
Se mai poate presupune - folosind ca argumente unele exemple analoge în epocă - refolosirea sau păstrarea celor două şiruri de ocniţe mici şi mari de pe faţadele corespunzând pronaosului şi pridvorului, precum şi a ocniţelor şi firidelor din dreptul absidelor laterale. În orice caz, decoraţia frapant ulterioară, o întâlnim în dreptul altarului, unde se pare că au avut loc intervenţiile mai complexe. Începând din dreptul colţurilor triconcului şi continuînd pe toată faţada absidei altarului, apar, de sus în jos: un şir de denticuli (care, de altfel, înconjoară întreaga biserică), un şir de medalioane circulare; apoi, doar pe suprafaţa absidei, firide încununate de arcuri compozite, alcătuite de acolade trilobate sprijinite pe colonete angajate. Acelaşi spirit decorativ îl regăsim pe cele opt feţe ale turlei: ferestrele propriu-zise sunt alternate cu ferestre oarbe, toate fiind supraînălţate de arcuşoare semicirculare agăţând aberant, în capete, ciucuri; ele sunt totodată flancate de pseudo-pilaştri angajaţi. Baza pătrată a turlei este decorată pe feţe cu medalioane circulare, iar la muchii cu sferturi de cercuri cu contur perlat.

Acest stil decorativ este destul de frecvent în Moldova celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea (biserica Sfinţii Teodori Iaşi, bisericile din Doljeşti şi Bălăneşti, judeţul Neamţ etc.) şi constituie o reverberaţie a asimilării formelor baroce.
Şi pentru ca eclectismul decoraţiei arhitecturale a bisericii episcopale să fie complet, iată frontonul de inspiraţie neogotică a pridvoraşului de pe latura de nord.
În ceea ce priveşte chenarele ferestrelor din pronaos şi pridvor - căci cele ale naosului şi altarului au dispărut prin mărirea deschiderilor - se pare că ornamentaţia gotică si menourile au fost prefăcute în secolul al XIX-lea.
Chenarul în acoladă al uşii de intrare în pridvor, realizat în stilul Renaşterii, asemănător celor de la Neamţ (mijlocul secolului al XVI-lea), Bistriţa (1554) şi Slatina (1558), precum şi cel al uşii exterioare dinaintea proscomidiei - în curat stil secolul al XV-lea - constituie singurele ancadramente de epocă, păstrate la biserica Episcopiei Romanului. (Înapoi)
3. Pictură
Studiul programului iconografic al picturii bisericii Sfânta Paraschiva din Roman, aşa cum se prezintă el astăzi, impune o precizare: fiind rezultatul a două etape distincte de realizare, mult distanţate în timp - nu mai puţin de două secole -, nu se mai poate vorbi de o unitate de viziune în conceperea lui. Iconografia întregului ansamblu se desfăşoară pe două secţiuni denumite generic: programul secolului al XVI-lea şi programul secolului al XVIII-lea.
O comparaţie sumară operată asupra ansamblului de imagini din pronaos şi pridvor, pe de o parte, şi al celui din altarul şi naosul bisericii Sfânta Paraschiva, pe de altă parte, relevă deosebiri esenţiale de concepţie a reprezentării vizuale, prefigurate totuşi, în primele încăperi menţionate, de câteva experienţe emancipate în domeniul mijloacelor de limbaj. Astfel, în altar, dar mai ales în naos, avem de-a face cu o viziune artistică nouă care apelează la modalităţi stilistice ce scapă canonului bizantin şi post-bizantin şi se orientează spre formele artistice vehiculate în vremea Renaşterii târzii şi a barocului european.
Pentru a înţelege aceasta filiaţie trebuie sa menţionăm apariţia la Zante, în insulele Ionice, în anul 1726, deci cu trei ani înainte de elaborarea Cărţii de pictură a lui Dionisie din Furna (1729-1733), a tratatului Despre pictură („Peri Zographias”) de Panayotis Doxaras, Cavaler de Peloponez, pictor, cum se intitulează el însuşi. Dacă Dionisie din Furna încerca prin a sa „Hermeneia”, o reacţie de salvare a artei bizantine, propunând ca model pictura secolelor XIII-XIV, mai cu seamă pe cea a lui Manuil Panselînos, Panayotis Doxaras, în schimb, propune soluţii de revitalizare a artei greceşti, prin recuperarea din urmă, a evoluţiei artei occidentale „de la Renaştere şi manierism, până la baroc şi barocul târziu”. Dionisie din Furna, format în cercul zugravilor de la Muntele Athos, este exponentul unei gândiri estetice anchilozată în formule academiste pe care el nu face decât să le statueze prin al său tratat, încheind astfel perioada artei post-bizantine. Panayotis Doxaras, care şi-a făcut ucenicia în cercul „pictorilor de tranziţie” (şcoală cretană) şi aparţinea noii şcoli de pictură grecească ce se dezvoltă în insulele Ionice spre sfârşitul secolului al XVII-Iea şi în secolul al XVIII-lea, deschide, prin studiul său, perioada artei neogreceşti care îşi caută sursa de inspiraţie în arta Renaşterii italiene târzii, cu dese trimiteri la Tizian, Tintoretto şi mai cu seamă Veronese. El îndemna noua pictură să promoveze cu curaj arta „mimesis”-ului şi deci propunea ca modalităţi plastice, practicarea perspectivei liniare, a iluzionismului bazat pe „trompe l'oeil", Doxaras însuşi, punând în practică racursiuri îndrăzneţe când picta tavanul bisericii Sfântul Spiridon din insula Corfu, preluând ca model compoziţia lui Veronese Triumful Veneţiei; se arăta apoi încântat de virtuţile compoziţiilor libere, spunând: ,,ci mai degrabă prin asimetrie trebuie înşelat ochiul, iar desăvârşitul prin nedesăvârşire să sară în ochi”.
Întorcându-ne la pictura altarului, dar mai ales a naosului bisericii episcopale din Roman, vom constata că majoritatea imaginilor este concepută pe baza principiilor novatoare enunţate de tratatul lui Panayotis Doxaras.
Prima iniţiativă de restaurare a bisericii Sfânta Paraschiva aparţine episcopului Lucian Triteanu căruia i se datorează punerea în valoare a picturii din secolul al XVI-lea, acoperită, ca şi frescele din secolul al XVIII-lea, de un strat de pictură fără valoare artistică, datând de pe la 1860. Aceasta a fost, de altfel, prima constatare a pictorului restaurator Paul Molda, delegat la l mai 1925 de către Comisiunea Monumentelor Istorice, la solicitarea Episcopiei, să cerceteze starea de conservare şi posibilităţile de restaurare ale picturii.
Memoriul-deviz şi contractul încheiat cu Episcopia Romanului la 13 septembrie 1926 prevedeau înlăturarea picturii în ulei de la mijlocul veacului al XlX-lea şi evidenţierea frescelor de la jumătatea secolului al XVI-lea, precum şi a celor „de pe la 1650”, apreciate „ca fiind de o înaltă ţinută artistică”. Memoriul releva deopotrivă valoarea artistică a tâmplei, ,,înnegrită de fum şi mâncată de cari”, propusă de asemenea, pentru lucrări de conservare, precum curăţirea de fum şi tratarea lemnăriei cu substanţe menite a-i da „consistenţa unui lemn sănătos”.
În perioada l septembrie 1926 - 30 august 1927, Paul Molda desfăşoară lucrările de restaurare ale picturii catedralei episcopale, inclusiv faza de documentare (fotografii, constatarea stării de conservare a picturii, în detaliu, stabilirea metodelor de restaurare).
Rezultatul acţiunii întreprinse de Paul Molda este aspru criticat de I. D. Ştefănescu care califică spiritul şi metoda operaţiei drept „deplorabile”. Istoricul de artă precizează, de altfel, că frescele din pridvor, beneficiind de o stare mai bună de conservare, nu au mai fost „spălate”; în schimb, pictura pronaosului a fost afectată de substanţele chimice folosite care „au distrus desenul şi deseori au şters complet figurile”.
Recepţia lucrurilor de la Roman, făcută la 26 aprilie 1929 de arhitectul Horia Teodoru, relevă alte defecte ale metodei de restaurare, precum: pictură nouă pe mari porţiuni, în zonele glafurilor ferestrelor şi în partea inferioară a zidurilor, fără a fi individualizată printr-un ton deosebit de cel al picturii autentice; intervenţii nedatate.
Comisiunea Monumentelor Istorice - printr-o adresă semnată de Nicolae Iorga - îi cere, totuşi, lui Molda să finalizeze lucrările de la Roman, recomandându-i: „conturarea şi datarea cu frescă a porţiunilor completate, ascunderea sub un ton neutru a zugrăvelilor noi de deasupra uşilor de intrare în biserică (Sf. Maramă). Pictorului Molda îi aparţine pictura în ulei din pridvorul mic adăugat pe latura nordică.
Astfel, efortul uman conjugat a stăvilit acţiunea nefastă a trecerii timpului şi a redat patrimoniului naţional şi universal o operă de inestimabilă valoare, creată de geniul artistic românes

CULTUL SF. PARASCHEVA.,,Primul hram consemnat în Istoria Bisericii Ortodoxe Române dedicat Sfintei Cuvioase Parascheva este cel al Catedralei arhiepiscopale din Roman, ctitoria Voievodului Roman I Muşat al Moldovei (1392-1394]. Atestarea docu¬mentară care certifică acest fapt este însă din anul 1408, când Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432), într-un act de danie, atribuie două sate bisericii „Sfânta Vineri” (adică Sf. Parascheva, traducerea textului grecesc) din Roman, unde îşi doarme somnul de veci „sfântrăposata mamă a noastră”, Anastasia Doamna. Voievodul muşatin va face demersurile necesare şi va întemeia Episcopia în capitala Ţării de Jos – Romanul – în jurul aceleiaşi date (1408), iar Biserica „Sfânta Parascheva” va deveni Catedrală eparhială. Mai târziu, în timpul domniei Voievodului Petru Rareş, Biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” nu mai era, dar pe ruinile ei s-a construit actualul lăcaş de închinare, având aproximativ aceleaşi dimensiuni cu biserica iniţială. întrucât cultul şi evlavia pentru Sfânta Parascheva se amplificaseră în zonă, chiriarhul locului, Macarie al II-lea (1531-1558), şi voievodul vor păstra noului lăcaş acelaşi hram. Prin urmare, cel mai vechi cult dedicat Sfintei Cuvioase Parascheva este în centrul Moldovei, respectiv în teritoriul canonic actual al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, ale cărei graniţe au fluctuat permanent de-a lungul celor peste şase veacuri de existenţă. Putem spune astăzi că Sfânta Cuvioasă Parascheva se cinsteşte la Roman cu peste 240 de ani înainte de data când racla cu sfintele ei moaşte a fost adusă la Iaşi (1641), în timpul marelui Mitropolit al Moldovei, Sfântul Ierarh Varlaam Moţoc, şi al Voievodului Vasile Lupu.

Poporul credincios din urbea Romanului s-a întrebat adesea de ce Sfânta Cuvioasă Parascheva îi este ocrotitoarea şi de unde această idee a domnitorilor muşatini ca în Roman să zidească o biserică închinată Sfintei cuvioase cinstită în toată Ortodoxia din Balcani şi nu numai, dar care după aducerea tuturor sfintelor ei moaşte la Iaşi a devenit una dintre cele mai venerate sfinte a întregului popor român!”