Evanghelia iubirii desavarsite

DUMINICA A NOUASPREZECEA DUPA RUSALII

Daca ar avea oamenii necontenit inaintea ochilor mila lui Dumnezeu fata de dansii, s-ar milostivi si ei unii fata de altii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decat gandul ca nici lui nu-i da nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu rasplateste El, zi si noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastra? Si nu-i mai bine sa te bucuri, la curtea imparatului, de milostivirea im­parateasca decat de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi buna­vointa tuturor de la Curte, daca am cadea in dizgratia regala?


Tot asteptand ca ceilalti sa fie mai intai milostivi fata de dansul, omul ajunge hapsan. Este litera de lege aceasta. Mila insa nu este o virtute pasiva, ci o virtute lucratoare. Ce ar fi stiut oamenii despre mila daca Dumnezeu nu ar fi fost El mai intai, milostiv fata de oameni? Mila lui Dumnezeu desteapta si in oameni mila. Daca Dumnezeu nu ar fi aratat mila Lui, lumea nu ar cunoaste mila.

Cui intelege ca mila este o virtute lucratoare, si incepe sa o lucreze, cerul si pamantul i se arata curand intr-o lumina noua. Unul ca acesta va ajunge curand sa cunoasca si mila lui Dumnezeu oamenilor. Mila este scapararea a doua pietre, din care izvoraste scanteia. Cine isca aceasta fericita scanteie, si cine o primeste, simte ca Dumnezeu e de fata. Amandoi, si cel ce da si cel ce primeste, simt in inimile lor mana lui Dumnezeu, mangaietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui (Matei 5, 7).

Mila este mai mare decat compasiunea pe care o predica atata inteleptii indieni. Poate cineva sa treaca pe langa un cersetor, sa-i para rau de el, si totusi sa nu-i dea nimic. Omului milostiv insa nu doar ii va parea rau de un necajit, ci-l va si ajuta. A te milostivi de-un cersetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru in Legea iui Hristos; ci sa ne milostivim de vrajmasii nostri, acesta este lu­crul de capetenie. Mila este mai mare decat iertarea, pentru ca ier­tarea este prima jumatate a drumului, iar fapta iubirii, a miloste­niei, este drumul intreg.

Mai trebuie oare sa spunem ca mila este mai mare decat drep­tatea pamanteasca? Daca n-ar fi mila, oamenii ar pieri cu totii de mana necrutatoare a legii. Fara mila, legea nu poate chezasui pen­tru nimic din cele ce sunt, mila insa face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni sa cunoasca si sa deprinda din copilarie dulceata dragostei si a milei decat as­primea legii. Legea poate fi oricand invatata, pe cand o inima inasprita cu greu se mai poate intoarce vreodata spre milostivire. Daca oamenii au dragoste, nu vor pacatui impotriva legii, dar daca, implinind toata legea, au ramas cu totul lipsiti de dragoste, pot pierde cununa slavei fagaduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astazi vorbeste despre cel mai inalt fel de mila: iubirea fata de vrajmasi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci po­runca — de a ne iubi vrajmasii. Iar porunca aceasta nu e de impli­nit ici si colo, in oarecare clipe rare de iluminare a legii, asa cum era, mai mult sfat decat porunca, inainte de venirea Lui. Porunca iubirii fata de vrajmasi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea. Cu aceste cuvinte incepe Evanghelia iubirii vrajmasilor. La urma urmelor, daca vrem ca oamenii sa nu ne fie dusmani, sa nu le fim nici noi lor. Daca e adevarat faptul ca oricine pe lumea asta are dusmani, atunci de buna seama ca si noi suntem dusma­nul cuiva! Dar cum sa-ti fie omul prieten daca tu ii esti dusman? Smulge asadar radacina dusmaniei din inima ta, si abia dupa ace­ea numara-ti dusmanii. Cu cat mai desavarsit ai sa-ti smulgi din inima radacina cea rea si toate vlastarele care puiesc dintrinsa, cu atat mai putini dusmani au sa-ti iasa la socoteala. Daca vrei, deci, ca oamenii sa-ti fie prieteni, inceteaza mai intai tu a le fi lor dusman, fa-te tu mai intai prietenul lor. De indata ce le vei fi semenilor tai prieten, numarul dusmanilor tai va scadea si chiar va disparea cu totul.

Dar nu acesta-i castigul cel mai mare. Castigul cel mai mare e ca, in chipul acesta, ti-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seama pentru mantuirea ta sa nu fi dusmanul nimanui, si nici sa nu ai vreun dusman. Daca ii esti cuiva dusman, lucrul acesta impiedica si mantuirea ta, si pe a lui; iar daca esti altora prieten atunci pana si dusmanii tai iti vor ajuta, vrand-nevrand, sa te mantuiesti. O, daca ar socoti omul mai degraba cu cati semeni de-ai lui este el la cutite, decat cati il vrajmasesc pe el! Intr-o singura zi, fata cea neagra a acestei lumi ar straluci ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim sa faca si ei noua este atat de fireasca, atat de neindoielnic buna, incat e de mirare si e o rusine ca ea nu este obisnuinta de zi cu zi in oameni. Nimeni pe lume nu vrea sa i se faca rau; sa nu faca deci nici el rau altora! Oricine vrea sa i se faca bine; sa faca si el bine altora! Orice om vrea sa fie iertat cand greseste; sa ierte si el pe altii! Fiecare vrea sa-si impartaseasca durerile si bucuriile cu altii; sa intristeze si el de durerile altora, sa se bucure si el de bucuriile altora! Omul vrea ca altii sa vorbeasca bine despre el, sa-l cinsteasca, sa-l hraneasca daca e flamand, sa-l cerceteze daca e bolnav si apere daca e prigonit; sa faca si el altora toate acestea.

Lucrul acesta e valabil pentru persone si pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, natiuni si tari. Daca toti ar face din aceasta o lege, toata rautatea si lupta intre stari, intre neamuri si tari ar inceta, ar inceta si luptele, si razboaiele. Iata leacul tuturor bolilor, si altul nu este.

Si mai departe spune Domnul:

Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai.

Adica: sa asteptati ca altii sa va faca voua bine, ca sa le puteti intoarce binele facut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu asteapta ca oamenii sa merite soarele de pe cer, ca sa porunceasca soarelui sa straluceasca? Nu lucreaza Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucra­toare. Dumnezeu a aratat acest lucru de la intemeierea lumii. De cand e lumea, zi de zi, Domnul a revarsat, cu milostiva-I mana, da­ruri bogate peste toate fapturile Sale. Sa fi asteptat sa primeasca mai intai ceva de la ele, ca sa le dea? Daca ar fi fost asa, nimic din cate sunt n-ar fi. Daca iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decat niste negutatori care-si vand marfa. Daca facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decat niste datornici care-si platesc datoriile. Mila nu e o virtute care acopera datoriile, ci una care da de la sine mereu. Si dragostea e o virtute care da fara sa astepte sa primeasca inapoi. Daca dam cui ne va da inapoi, ce-i cu asta? Mutam doar banii dintr-o punga in alta, pentru ca ceea ce imprumutam socotim ca este inca al nostru, tot atat de al nostru ca si cand s-ar afla in mainile noastre.

Ar fi o nebunie sa credem ca, prin cuvantul de mai sus, Dumne­zeu ne invata sa nu iubim pe cei ce ne iubesc, sa nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereste! Vrea numai sa spuna ca ace­ea e o treapta foarte de jos a virtutii, care le e la indemana si paca­tosilor. E cea din urma masura a binelui, care de fapt saraceste lu­mea, ii constrange pe oameni si-i imputineaza la suflet. Dumnezeu vrea sa-i inalte pe oameni pe inaltimile virtutii, acolo de unde se pot vedea toate bogatiile lui Dumnezeu si ale lumilor Sale, acolo unde inima ingradita si fricoasa a sclavului se deschide, se elibereaza si se face inima de fiu si mostenitor. Dragostea fata de cei ce ne iubesc este numai prima litera din imparatia fara hotar a iubirii; facerea de bine catre binefacatori este prima zi de scoala in lungul sir al invatarii faptelor bune; iar a imprumuta celor de la care stim ca vom lua inapoi nu este nici bine, nici rau, ci doar un pas, cel dintai, mic de tot, catre binele cel mare, care da fara sa astepte sa primeasca inapoi.

Pe cine are in vedere Dumnezeu aici cand zice: pacatosii? Mai intai pe pagani, pe cei carora nu li s-a dezvaluit plinatatea tainei adevarului si iubirii lui Dumnezeu. Acestia sunt pacatosi pentru ca s-au intors de la adevarul si iubirea lui Dumnezeu si in locul lui Dumnezeu si-au luat drept legiuitor lumea, de la care au invatat sa iubeasca numai pe cei care ii iubesc si ei, si sa faca bine numai celor ce le fac si lor bine. Taina cea mare a adevarului si a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mantuitorul Iisus Hristos, si s-a descoperit mai stralucitoare ca la inceputurile creatiei. Intai s-a aratat prin poporul israelit; prin ei, desi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pamantului. Deoarece Dumnezeu Insusi i-a pregatit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege si prin pro­oroci, pentru a primi si a intelege descoperirea intreaga, de aceea ii numeste Domnul pacatosi pe ceilalti oameni, scufundati in ne­credinta. Dar prin „pacatosi” (mai mari decat paganii!) intelege Domnul si pe cei carora, descoperindu-li-se taina adevarului si a iubirii, nu s-au tinut de ea, ci s-au intors ca si cainele la boratura, la treapta cea mai de jos a binelui. Si multi dintre noi ne numaram printre acestia, care cu numele suntem crestini iar cu faptele pa­gani dintre cei mai salbatici.

Ce multumire sa avem daca iubim pe cei ce ne iubesc, si facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am si luat plata! Iar de lauda sunt numai acele fapte care, cat ar fi de mici, se aseamana faptelor de iubire dumnezeiesti.

Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Fiti milostivi precum si Tatal vostru este milostiv. Acestea sunt inaltimile la care vrea Hristos sa-i ridice pe oameni! Iata invatatura nemaiauzita inainte de venirea Lui! Iata slava vredniciei omenesti, la care nici n-au visat inteleptii lumii! Si iata iubirea lui Dumnezeu pentru oa­meni, care topeste inima intr-o revarsare de lacrimi!

Iubiti pe vrajmasii vostri. Nu zice: „Sa nu intoarceti rau pentru rau“, pentru ca este prea putin; inseamna doar rabdare. Nici nu zice: „Sa iubiti pe cine va iubeste“, pentru ca aceasta este iubire pa­siva; ci zice: Iubiti pe vrajmasii vostri; nu doar sa-i rabdati, ci sa-i iubiti. Iubirea este o virtute lucratoare.

Nu cumva iubirea pentru vrajmasi este nefireasca? Aceasta este intampinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt crestini. „Nu vedem“, zic ei, „ca in natura nu gasesti nimic care sa semene iubire pentru vrajmasi, ci numai pentru prieteni? Nu sprijina faptul acesta obiectia noastra?” Ce putem raspunde? Inainte de altceva, credinta noastra deosebeste doua firi: una necazuta, neintunecata si neaplecata spre rau prin pacat, cea asa cum a avut-o Adam in rai, iar alta schimonosita, intunecata si inclinata spre rau prin pacat, asa cum o vedem ca este in aceasta lume. De firea primara tine iubirea fata de vrajmasi. Iubirea ii este acestei firi ca aerul pe care il respira tot ce traieste. Aceasta este firea zidita de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiasca strabate pana la firea noastra ca soarele prin nori. Si toata iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintai. Iar in raza firii stricate de pacat iubirea pentru vrajmasi apare, prin raritatea ei, nefireasca. Dar nu este ne­fireasca, ci este supra-fireasca fata de firea cea pamanteasca, sau, mai bine zis, este pre-fireasca, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordiala, cea curata si nemuritoare, pe care am avut-o inaintea acesteia de astazi.

„Iubirea pentru vrajmasi“, zic alti obiectatori, „e atat de rara in­cat trebuie sa o numim nefireasca“. Atunci, si o perla e nefireasca, si diamantul, si aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune ca sunt ne­firesti? Dupa cum sunt plante care cresc numai intr-un singur ti­nut, tot astfel si planta cea rara, iubirea cea rara, creste si infloreste numai in Biserica lui Hristos. Daca ar vrea cineva sa se incredin­teze, nu are decat sa citeasca Vietile apostolilor lui Hristos, ale parintilor si marturisitorilor credintei crestine, ale mucenicilor in­tru adevarul si iubirea lui Dumnezeu.

„Sa zicem ca nu e imposibila, dar, in sfarsit, iubirea aceasta e neobisnuit de grea“, spun altii. Intr-adevar, nu-i usoara, mai ales pentru cine o invata departe de Dumnezeu, de la Care ea isi primeste tarie, din Care ea se hraneste. Cum sa nu-i iubim noi pe cei pe care ii iubeste Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeste pe noi mai mult decat pe vrajmasii nostri, mai ales ca poate suntem si noi vrajmasi cuiva! Cine poate sa spuna ca nu e nimeni in lume care sa nu-l socoteasca pe el dusman? Daca ar fi ca soarele si ploaia sa se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numeste vrajmasi, cu greu ar avea unde sa cada o raza sau un strop de apa. Pacatul il umple pe om de frica, iar frica il face sa vada peste tot dusmani. Dumnezeu insa e fara de pacat si de aceea El nu banuieste pe ni­meni, El iubeste pe toata lumea. Ne iubeste atat de mult incat, atunci cand ne impresoara dusmanii fara ca noi sa ne fi facut vino­vati cu ceva anume fata de ei, trebuie sa credem ca lucrul acesta se intampla cu stirea Lui si spre binele nostru.

Sa fim drepti si sa recunoastem ca vrajmasii ne sunt de mare fo­los in sporirea duhovniceasca. Fara vrajmasie pe lume multi din placutii lui Dumnezeu nu I s-ar fi facut prieteni. Chiar si vrajmasia Satanei e de folos celor ravnitori intru Dumnezeu si intru man­tuire. Cine mai mult decat Apostolul Pavel a fost mai ravnitor in­tru cele dumnezeiesti, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decat el? Acest apostol, totusi, ne spune cum, dezvaluindu-i Dum­nezeu multe taine, El a si ingaduit duhului rau sa-l ispiteasca:

Si pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc (II Corinteni 12,7).

Iar daca demonul, impotriva vointei sale, slujeste omului, cum sa nu ajute omului alti oameni, fiindu-i aceia vrajmasi mai putin vatamatori decat diavolii? Domnul Insusi a spus: Dusmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10,36; cf. Miheia 7,6). Cei care vietuiesc sub acelasi acoperis cu noi, purtand atat de mult grija nevoilor si inlesnirilor noastre trupesti, se fac adesea cei mai inversunati vraj­masi ai mantuirii noastre, pentru ca dragostea si purtarea lor de grija nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Cati parinti n-au daunat urias sufletelor fiilor lor, cati frati si surori fratilor si surorilor? Cate sotii sotilor? Si totul din iubire! Dandu-ne seama de acest adevar de zi cu zi, avem inca un temei tare spre a nu ne lasa prada iubirii nechibzuite fata de rude si prieteni, si spre a nu slabi iubirea fata de vrajmasi. Sa mai spunem o data ca adesea, foarte adesea, dusmanii ne sunt adevaratii prieteni? Cand ne pun piedici ne sunt de ajutor; cand ne ponegresc ne apropie de mantuire; cand ne in­greuneaza viata dinafara ne indeamna sa ne retragem inlauntru, in noi insine, unde sa ne aflam sufletele noastre si sa plangem inaintea lui Dumnezeu pentru mantuirea lor. Cu adevarat, adesea dusmanii ne scapa din ruina pe care, hranindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregatesc cei de aproape ai nostri.

Faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, zice Domnul. Faceti bine tuturor, fara deosebire, fara sa tineti seama daca ei va iubesc sau nu; urmati lui Dumnezeu, care face bine tuturor, si pe fata si intr-ascuns. Daca facerea ta de bine nu-l vindeca pe vrajmas de vrajmasia lui, cu atat mai putin il va vindeca facerea de rau. Fa bine celor ce nu asteapta de la tine bine, si imprumuta tuturor celor care iti cer, dar imprumuta ca si cand ai da, ca si cand ai inapoia omului ce este al lui, nu ca si cand ai da ce e al tau. Zice Sfantul Petru Damaschinul:

„Milostiv este cel care-l bucu­ra pe aproapele sau cu ceea ce el insusi a primit de la Dumnezeu: paine, hrana, putere, un cuvant potrivit, rugaciune — socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decat ii trebuie. In fratele sau Insusi Dumnezeu cere si Se indatoreaza“.

Chiar daca vrajmasul tau nu-ti primeste facerea de bine, sa nu te impiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: Rugati-va pentru cei… ce va prigonesc (Matei 5, 44)? Rugati-va, asadar, pentru dusmanii vostri, si in acest chip le veti face bine. Daca vrajmasul nu vrea sa primeasca nimic de la tine, Dumnezeu primeste ruga­ciunea ta pentru dansul. Si Dumnezeu ii va imblanzi inima, il va intoarce cu bunavointa spre tine. Nu-i cu neputinta, asa cum crede lumea, sa intorci un dusman inversunat si sa ti-l faci prieten! Si chiar daca ar fi cu neputinta oamenilor, Ii sta in putere lui Dum­nezeu. Cine preschimba iar si iar pamantul inghetat in camp in­florit, poate si sa topeasca gheata vrajmasiei in inima omeneasca si sa presare in ea floarea inmiresmata a prieteniei. Si aceasta nu atat pentru ca sa-ti castigi tu un prieten in locul unui dusman, ci ca sa nu-si piarda el sufletul din pricina vrajmasiei fata de tine. Pentru aceasta trebuie sa te rogi tu. Nu-i putin lucru pentru mantuirea ta sa ai, in viata aceasta, mai multi prieteni decat dusmani, dar lucrul de capetenie este sa nu fii tu dusmanul nimanui, sa fii tu prietenul tuturor in inima ta, in gandurile tale, in rugaciunile tale.

Facand aceasta, mare va fi rasplata ta. Cine te va rasplati? Poate si oamenii, intr-o masura, dar mai presus de toti, Dumnezeu. Si ce fel de rasplata vei primi? Veti fi fii ai Celui Preainalt; Il vei putea nu­mi pe Dumnezeu: Tata; si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie (Matei 6, 6). Daca nu azi, atunci maine; si daca nu maine, atunci la sfarsitul a toate, inaintea tuturor ingerilor si oamenilor. Este ras­plata mai mare la care putem nadajdui, decat sa ne chemam fii ai Celui Preainalt, si sa-L chemam pe Dumnezeu Tatal nostru? Cel Unul Fiu, si Singurul, al Celui Preainalt este Iisus Domnul, si nu­mai El pana acum L-a chemat pe Dumnezeu Tata al Sau. Acum ni se promite si noua aceeasi cinste, asa rataciti si pacatosi cum sun­tem. Ce este cinstea aceasta? Inseamna ca vom fi in vesnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), in slava in care este El, in bucuria fara sfarsit. Inseamna ca dragostea lui Dumnezeu ne insoteste mereu, in toate necazurile si durerile acestei vieti, inseamna ca totul e in­tors si indreptat spre binele nostru din urma. Nu vom ramanea in mormant, vom invia. Vom invia asa cum a inviat Hristos. Pentru putina vreme suntem aici pe pamant, in insula mortii. In casa Ce­rescului nostru Tata ne asteapta slava si cinste. Cum e cand un biet orfan e infiat de-un rege? Trebuie oare sa mai pomenesti ce bunuri il asteapta? „Orfanul acesta a fost infiat de rege“; atat sa spui, si toata lumea stie ce inseamna. Noi insa nu suntem infiati de oa­meni, ci de Dumnezeu, pentru ca vom fi fii ai Celui Preainalt, al Caruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fara de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne infiaza pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Nascut Fiul Lui, cum spune apostolul: Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos Iisus (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeste ca frati ai Sai, de aceea si Dumnezeu Tatal ne primeste ca fii.

Cu adevarat nu este nici un chip de a ne castiga prin vreun mer­it numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de ras a crede ca am putea, prin vreo fapta, fie ea si cea mai arzatoare iubire fata de vrajmasi, sa meritam si sa platim ceea ce Hristos a fagaduit celor ce-L ur­meaza pe El cu credinta. De-am da tot ce avem la saraci, de-am posti in fiecare zi, de-am sta noapte de noapte in rugaciune ca o candela pana la sfarsitul veacurilor, de ne-am desparti de trup in duhul nostru ca de o piatra rece iar cu sufletul de-am ajunge cu to­tul nepatimitori si nesimtitori fata de lume, de ne-am da sa fim calcati in picioare de lumea intreaga si mancati de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decat o prea neinsemnata catime a pretului pentru toate bunatatile, slava si bucuria pe care le aduce cu sine infierea noastra de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pamant si nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu si locuitor al Cerestii Imparatii. Iar dragostea lui Hristos savarseste ceea ce omului ii este cu neputinta. Nimeni sa nu se laude ca s-a mantuit prin multa lui iubire, ca si-a deschis singur portile raiului!

Oricat de grea, de uriasa ne-ar parea porunca iubirii aproapelui, e doar un maruntis pe care Dumnezeu ni-l cere ca sa ne aduca mai aproape de El, la stralucita Lui curte imparateasca. Nu ne cere sa implinim porunca spre a ne castiga cu ea Imparatia si Infierea, ci doar sa dorim Imparatia si Infierea mai presus de orice. Cere de la noi doar sa-L credem si sa-L ascultam pe Mantuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost daruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a ramas Adam in rai pana la cadere? Prin ascultare, prin nimic altceva decat ascultare. Dar cand el si soata lui au inceput sa puna la indoiala porunca lui Dumnezeu, prin chiar indoiala lor au incalcat porunca si au cazut in pacatul aduca­tor de moarte al neascultarii.

In Zidirea cea Noua, Domnul cere de la noi acelasi lucru pe care l-a cerut de la Adam si de la Eva in rai: credinta si ascultare. Credinta ca fiecare porunca a Sa este spre mantuire, si ascultare desavarsita de fiecare porunca a Sa. Ne-a dat toate poruncile, in care se cuprinde si porunca iubirii vrajmasilor, ca sa avem incre­dere in cuvantul Lui si sa-L ascultam. De n-ar fi fost vreo porunca a Sa buna si mantuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a stiut daca porunca a fost fireasca sau nefireasca, posibila sau imposi­bila; pentru noi conteaza ca ne-a dat aceasta porunca si trebuie sa o implinim, daca vrem sa ne fie bine. Asa cum bolnavul primeste din mana doctorului leacul — fie el amar sau dulce — cu credinta si ascultare, asa si noi, cei slabiti de pacat si intunecati la minte, suntem indatorati a implini cu credinta si ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor si Mantuitorul vietii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespar­tita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 Sfantul Nicolae Velimirovici