Viaţa Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care deşi s-a arătat cu mult timp mai târziu, însă nu este mai mic decât cei de demult. Căci Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, dătătorul de nevoinţe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, încununându-i cu aceleaşi cununi. Deci se cade să începem a istorisi de unde este naşterea şi creşterea sfântului ce se prăznuieşte astăzi, ce fel de lucruri bune a făcut, cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o cetate mare şi vestită ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor şi pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; întru care şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l şi deprinzându-l, l-au făcut desăvârşit în faptele cele bune creştineşti. Iar de vreme ce acea cetate este zidită lângă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi câştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie şi ducându-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie.

Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om dintr-altă ţară care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu năravul sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorând totdeauna lacrimi, îşi zicea: „De vei milui pe fratele cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mângâiat de Dumnezeu".

Acestea văzându-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta şi sfânta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrăjmaşul cel văzut, pe căpitanul corăbiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De aceea, între ei se făcea mare ceartă pentru credinţă în călătoria pe mare, şi totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile cărţilor şi preaînţe- lept; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gândind rău asupra lui.

O vrăjmăşie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Mării Negre cel dinspre ţara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fierbinte păzitor şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Şi a adus căpitanul la cadiu următoarea pâră împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească, ca să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la toţi cei de un neam şi de o credinţă cu tine, căci acest bărbat este înţelept şi iscusit cuvântător, ritor prea ales şi vestit, şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda".

Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie şi şezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit şi a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blândeţe: „M-am înştiinţat destule despre tine, cum că eşti om ales şi înţelept, din cei de frunte din Trapezunda, şi cum că ai iubit credinţa noastră cea mahomedană şi voieşti a te apropia de ea. Căci astfel este credinţa noastră, încât se lipesc şi-şi aprind inima de ea toţi cei ce sunt cu gând curat şi o înţeleg pe ea; şi celor ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile, pe când credinţa creştinească este vrednică de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi şi cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi blestemă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind acum credinţa noastră; fiindcă au auzit despre tine că voieşti acum să te faci propovăduitor al credinţei noastre celei strălucite, bine norocite şi desfătate.

Deci vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează toată lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi proastă, încât să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa noastră".

Iar fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean şi răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie:Când veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gândiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde toţi cei ce se vor împotrivi vouă.

Apoi, căutând cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl tău; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, şi nădăjduind că mă va trage spre pieire, se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care precum este Ziditor al tuturor făptu­rilor văzute şi nevăzute, aşa şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, nebuneşte aduci făpturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuţi învăţându-te de la mine taina adevărului, leapădă, te rog, întunericul păgânătăţii care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Şi nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?"

Nişte cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh, o Putere şi o împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!" Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba adeseori faţa sa, aprinzându-se înăuntru de focul mâniei. Şi neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta păgânătatea şi deşarta lui credinţă, căci pe Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgânească, sau mai bine zis înşelăciunea, o defăima şi o surpa până la sfârşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace pe mucenic de hainele sale.

Şi îndată făcând ostaşii cele poruncite, sfântul stătea gol, fiind îmbrăcat întru Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să se aducă multe toiege înaintea lui, şi uitându-se către mucenic, a zis: „Nu spune către noi nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, şi împodobeşte-te cu legile noastre. Părăseşte de acum acele lungi cuvântări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră cea bine norocită şi slăvită, că nu numai îţi voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci şi cu alte munci prea cumplite şi nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea".

Iar sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule şi plinule de toată spur­căciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de poveşti precum spui tu, ci sunt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. In El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este Ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela îl aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi şi de la început, acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi până la sfârşit.

Că niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi în care m-am deprins de la părinţii mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; şi, mai ales, până când voi răsufla văzduhul acesta. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de câine şi fără de omenie care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stăpânul meu cel dorit de mine. Deci fă degrab ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul:Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc:Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne!

Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci; şi dacă ai mai cumplite decât acestea, şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".

Iar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie şi îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l-au bătut slugile tiranului pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi şi lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s-a roşit de sângele lui. Deci viteazul pătimitor răbdând cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii minţii sale către cer şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care mi s-a întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez, din neputinţa omenească". Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie şi atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins şi glasul.

Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Şi neputând mucenicul lui Hristos să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort şi astfel l-au închis în temniţă. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezând la locul lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.

Deci răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit înaintea lui cu faţa luminată şi cu sufletul vesel. Şi privind răucredinciosul cadiu spre el şi văzându-l astfel luminat şi vesel - căci darul şi puterea lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, aceea întărea şi pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe şi a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru -, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit nimic, se arată aşa de vesel.

Deci a zis către el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de ruşine şi necinste te-a adus neînduplecarea şi nesupunerea ta, încât puţin a lipsit de nu ţi-ai pierdut şi viaţa, care este atât de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor. însă de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi, veniţi din India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci încă vrei să mai petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi".

Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuşi de puţin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a zis:Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"

Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi, tremurând cu totul de mânie, a răcnit ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau. Iar după aceea schimbându-se unii după alţii, aşa l-au muncit până ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slăbit. Şi toţi câţi se adunaseră la acea privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară. Iar sfântul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârşit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cât va putea; şi astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci sfântul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încât s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor. Îngerilor s-a făcut privelişte de bucurie şi veselie,că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie,pentru un păcătos care se pocăieşte, iar dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credincioşi li s-a făcut privelişte de jale. Şi cum să fie de jale, când vedeau calul alergând şi trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roşindu-se cu sângele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântătoare.

Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi strigând şi strâmbând feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goală şi, ajungând pe sfântul ce era târât, i-a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfârşit nevoinţa sa mucenicească, dându-şi în mâinile Domnului sfântul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l ostaşul acela de la coada calului, l-a lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă şi neîngrijit. Şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, şi nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor.

Iar după ce s-a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic: deodată s-au arătat multe făclii arzând, iar trei bărbaţi cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi tămâiau împrejurul trupului mucenicului. Şi s-a arătat un stâlp de foc deasupra sfintelor moaşte, întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulţi, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut şi când a vrut să dea drumul săgeţii, săgeata şi coarda s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stângă, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.

Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Şi făcându-se ziuă, acei minunaţi bărbaţi şi stâlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind fere­cat cu fiare, însă fiind legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci iudeul acela, deşi nu voia, povestea tuturor cu de amănuntul toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea răzbunare, pentru încercare cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. Iar după ce a făcut către toţi de multe ori arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile şi a scăpat de pedeapsă. Iar cadiul înştiinţându-se de această minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l îngroape. Deci creştinii luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor.

Iar după ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa sau poate a avut de gând să spună pe urmă că sfântul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci într-una din nopţi, aflând vreme prielnică pentru acel lucru cugetat în sine, a mers cu ai săi la mormântul mucenicului şi a început a săpa locul şi a descoperi mormântul, vrând să ia cinstitele lui moaşte. Dar în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici şi a zis: „Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată acel francez voieşte să fure trupul meu". Iar preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormântul săpat şi deschis; iar trupul sfântului aproape să fie furat. Deci a izgonit pe acel francez şi pe oamenii săi nelucrători şi deşerţi. Şi chemând pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Şi luând cinstitele moaşte ale sfântului mucenic, le-au dus în biserică, aşezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de şaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumne­zeieşti ziua şi noaptea. Uneori se arăta oarecare lumină minunată; uneori un stâlp de foc se arăta pogorându-se asupra sfintelor moaşte; alteori îngeri pogorându-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alteori ieşea de acolo bună mireasmă negrăită. Şi multe şi felurite tămăduiri se făceau acolo, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau la acele sfinte moaşte.

într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodo­bea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit şi „cel Bun", ci era aprins şi cu dragoste şi cu râvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici.

Deci auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic, a dorit să le aibă la sine, iar mai cu seamă să-şi împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat - după cum spune zicala - toată piatra, necruţând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinţă de acestea - căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor - şi astfel şi-au dobândit dorirea.

Deci luând acele sfinte moaşte, multă părere de rău au pricinuit credincioşilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea domnească a Sucevei, a ieşit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toţi boierii săi cei mari, încă şi preasfinţitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie şi cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânşii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte şi, punându-şi ochii şi gura pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sărutat cu multă evlavie şi credinţă. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpânirii sale, încă şi al binecre- dinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domnească şi capitală a Moldovei.

Deci sfintele moaşte au stat mulţi ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, până când, mutându-se scaunul domniei la Iaşi, la mijlocul ţării, s-a mutat acolo şi scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stăpânitorii ţării cei duhovniceşti şi politiceşti aveau frică să nu se prade de neamuri păgâne acel odor nepreţuit. Pentru aceea au adus sfintele moaşte la Iaşi şi le-au aşezat în biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7l94, iar de la Naşterea lui Hristos l686, domnind peste ţara Moldovei răposatul şi fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, şi mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multa învăţătură, a venit Ioan Sobieţchi, craiul polonez, cu oştile sale, trecând asupra Bugeacului tătărăsc şi întorcându-se prin târgul laşului. Iar mitropolitul Dositei, cu ştirea craiului leşesc, văzând vremurile tulburi şi nepaşnice şi temându-se ca să nu pricinuiască vreo robie a ţării şi, împreună cu ţara, să se prade de alte neamuri străine şi barbare şi această vistierie sfântă şi nepreţuită, a ridicat sfintele moaşte ale Sfântului Ioan şi luându-le cu sine, împreună cu toate odoarele sfintei mitropolii şi cu hrisoavele moşiilor ei, s-a dus împreună cu oastea crăiască în ţara leşească, cu gândul să se sprijinească acolo, ca la nişte vecini buni, până se vor linişti tulburările şi se va face pace, ca apoi iarăşi să le aducă pe toate în Moldova la locul lor.

Dar prelungindu-se vremea tulburărilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns să-şi împlinească scopul şi făgăduinţa sa, căci a murit acolo în ţara leşeasca şi de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte neamuri barbare, a împlinit-o el cu lucrul; căci a păgubit ţara Moldovei multă vreme de acea vistierie nepreţuită. încă şi cei de pe urmă, neavând osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaşte, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în ţara leşească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, aşezate într-una din bisericile din târgul ce se numeşte Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaşte sub stăpânirea apusenilor, vărsau neîncetate minuni şi izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credinţă, cu dragoste şi cu evlavie la ajutorul sfântului.

Şi au stat sfintele moaşte mulţi ani în ţara leşească, în târgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de stăpânirea apuseană o bucată mare din ţara Moldovei, care s-a numit Cordunul şi în care s-a cuprins şi târgul Sucevei. Acolo se afla şi Mitropolia cea veche, în care fuseseră aşezate sfintele moaşte, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pomenire şi prea binecuvântatul şi de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit şi cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

Iar în anul de la mântuirea lumii l783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu- nului, ca să vadă hotarul, şi a venit şi prin satul ce se numeşte Bosanci.

De acolo a mers şi în Suceava, căci nu este departe de acel sat târgul Sucevei, şi a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părţile şi văzând între altele şi locul în care fuseseră aşezate mai înainte sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuţiului, Dositei: „Ce loc este acolo?" Episcopul a răspuns, zicând: „Acolo au fost aşezate sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou". Iar împăratul arătând cu mâna, a zis: „Se vor aduce şi se vor aşeza iarăşi acolo". Fiindcă episcopul mai înainte făcuse cererea aceasta.

Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaşte. Iar el, pregătindu-se, a pornit către Ţara Leşească spre cetatea Liovului şi, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind şi arhimandritul Meletie trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se şi împăratul, a poruncit la două regimente de ostaşi să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaşte la o mănăstire baziliană, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaşte. Acea mănăstire fusese ortodoxă în vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaşte.

Deci trimişii au pornit pentru luarea sfintelor moaşte şi, ajungând la marginea cetăţii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăşi baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atât de sus aşezate, încât puteau să se vadă una cu alta. Şi era dată poruncă împărătească ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieşi afară să fie împuşcat. Deci numiţii trimişi zăbovind la locul acela până la miezul nopţii, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaşte. Şi astfel au pornit la miezul nopţii, prin întuneric, fără nici o lumină.

Şi împreună cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă. Deci au ajuns cu toţii la întâia strajă nemţească. Şi înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povăţuitorul părinţilor, a vorbit cu mai marele străjii şi îndată i-au liberat. De acolo mergând înainte şi trecând prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetăţii şi, mergând către biserica în care se aflau sfintele moaşte, au dat peste altă strajă, care întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteţi să-l luaţi?" Ei au răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească". Atunci îndată i-a lăsat şi, mergând ei printr-o boltă la o uşă, au găsit acolo doi soldaţi cu puştile în spate, care i-au oprit puţin, până ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toţi ai săi, de le-a dat de ştire. Şi fără de zăbavă au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse, şi îndată au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofiţeri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-le cale, trimişii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusă în loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau cincisprezece sfeşnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă. Deci luând toate sfeşnicele de pe raclă, au cerut cheia şi descuind-o, au ridicat capacul şi au văzut pe dinăuntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini şi altele, pe care le puseseră acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli şi vătămături la aceste părţi ale trupului lor şi se vindecaseră cu rugăciunile sfântului. Mai era încă în raclă şi un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei". Iar banii ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci făcându-se catastif de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăşi racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistaşi, care merseseră cu părinţii cei trimişi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebându-l care este pricina, el a răspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverinţă de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată sfintele moaştele".

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverinţă şi s-a iscălit de arhimandritul Meletie şi de fostul egumen Ioasaf, care au pus şi peceţile lor şi au dat-o bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaşte şi, ieşind din biserică, le-au pus în careta cea pregătită spre această slujbă şi au ieşit la poarta cetăţii, unde erau cei treizeci de husari călări, pe care i-au găsit tot aşa cum i-au lăsat. După ce au ieşit pe poartă, îndată acei ostaşi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte şi cincisprezece de altă parte, şi astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaştele. Şi mergând până la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu poruncă ca cei treizeci de ostaşi să se întoarcă înapoi, iar părinţii cu sfintele moaşte să meargă singuri în cetatea Liovului.

Iar împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieşit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la comandantul general, au spus că au adus sfintele moaşte şi le-a dat voie să rămână până a doua zi. Iar a doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute sfintele moaşte. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica nicidecum. Şi văzând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este voia sfântului! Deci sărută racla deasupra cu credinţă". Astfel făcând grecul, s-a dus.

Deci stând amândoi părinţii în altă caretă, au mers pe valea Liovului, după careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal, unde i-au ajuns patru greci, cu femeile lor, ca să se închine sfintelor moaşte, după parola ce o avuseseră cu dânşii în Liov, ca în acel loc să se închine şi să sărute sfintele moaşte. Deci acolo cu uşurinţă s-a ridicat acoperământul de pe raclă, şi s-a deschis racla. Atunci, aducându-şi aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaşte a fost făţarnic şi necredincios, vrând să ispitească puterea sfântului; şi de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numeşte Stanislav, neştiindu-i nimeni cu ce trebuinţă merg. Ajungând la alt târg ce se numeşte Tolmaci, i-a întâmpinat o poştă trimisă de Dositei, episcopul Rădăuţiului, ca să cerceteze unde se află trimişii, dacă s-au luat sfintele moaşte şi în ce chip au urmat. Şi răspunzându-i-se poştei pentru toate, aceea s-a întors înapoi.

A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache venind iarăşi în poştă de la episcop. A doua zi, s-a făcut rânduială de li s-au dat câte şapte husari şi au mers în acea zi până aproape de hotarul ce desparte Ţara Leşească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieşise din târg.

Dându-li-se de acolo alţi şapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Ţărilor Leşeşti şi al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse şi pe episcop sosit. Dar, pentru că generalul Enţiverc încă nu sosise, le-a spus episcopul că nu este poruncă să treacă peste hotar până nu va sosi şi generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieşise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaşte. Apoi sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta în care a venit până acolo şi s-a pus într-alta.

Şi trecând peste graniţă, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo şaizeci de tunuri. Şi au stat pe loc acolo, până a sărutat racla tot poporul care îl aştepta pe sfânt; iar peste graniţă, de partea aceasta, n-au lăsat să treacă nici un om din Ţara Leşească.

Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care numai preoţi erau 204, cu dascălii lor şi cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfinţilor Apostoli, la un sat ce se numeşte Lucaveţul, unde au rămas. Iar a doua zi au mers în Cernăuţi cu mulţi creştini şi cu mulţime de ostaşi, trăgând şi multe tunuri din dealul Cernăuţiului.

Şi mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au aşezat sfintele moaşte şi au stat până la opt septembrie. Iar în acea zi, au pornit sfintele moaşte cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au aşezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numeşte Iţeam. Acolo au stat până la ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Şi făcându-se ştire şi în Moldova de cealaltă parte de Cordun, s-a adunat mulţime de creştini, spre cinstirea sfintelor moaşte. Şi astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulţime de preoţi îmbrăcaţi şi cu tot poporul, ridicând sfintele moaşte din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei şi le-au aşezat în mijlocul bisericii, unde au rămas şi până în ziua de azi.

Aceasta este viaţa şi pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, această bună neguţătorie a neguţătorii în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pământească de la Trapezunda, dar a neguţătorii şi duhovniceşte, căci prin post şi rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie şi prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.

Astfel a avut sfârşitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoinţa mărturisirii, astfel a ruşinat pe păgânul cadiu, cu aceste cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoinţă. El aşa de bine s-a neguţătorii, încât puţin a dat şi mult a dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină şi, de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Şi s-a aşezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împărăţia cea veşnică, întru odihna drepţilor, întru lumina cea neînserată şi întru veselia şi bucuria cea nesfârşită.

Iar mutările moaştelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei şi cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus în Ţara Leşească de Mitropolitul Dositei şi de craiul acelei ţări, Ioan Sobieţchi; iar şederea Sfântului Ioan în Ţara Leşească a fost de 94 ani. Al treilea, din Ţara Leşească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul l783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slavă şi prin necinste, nevătămat şi prea cu cuviinţă.

Că Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamăreşte cu îndoită slavă, şi cu cea cerească şi cu cea pământească. Pe cei ce-L mărturisesc pe El înaintea oamenilor, şi El îi mărturiseşte, nu numai înaintea sfinţilor îngeri, ci şi înaintea Tatălui Său celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, împreună şi Părintelui Său celui fără de început şi Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.