Aflarea Sfintei Cruci

Istoria Sfintei Cruci

­

Lemnul Sfintei Cruci este cea mai prețioasă relicvă a întregii creștinătăți, semnul material
palpabil al trecerii lui Iisus Hristos prin această lume. Cinstit de comunitatea creștină din
Ierusalim, lemnul Sfintei Cruci a fost îngropat, apoi redescoperit de Sfânta împărăteasă Elena,
mama împăratului Constantin, în secolul IV după Hristos. Capturat de perși și recuperat de
bizantini, lemnul crucii a fost pierdut în mâinile musulmanilor lui Saladin. Dar, fragmente din
Sfânta Cruce au fost răspândite în întreaga lume și se află până astăzi în mai multe biserici
ortodoxe, catolice și protestante, fiind cinstite de întreaga suflare creștină ­ Hadrian își ridică un oraș
Pentru romani, cele trei cruci pe care fuseseră răstigniți Hristos și cei doi tâlhari erau doar niște lemne
bune de executat răufăcătorii. Așa că, după ce au luat de pe ele trupurile neînsuflețite, le­au aruncat la
poalele Golgotei, cu gândul să le folosească și la alte execuții. Dar câțiva ucenici ai lui Iisus le­au adunat și le­au ascuns.

După Înălțare, ele au fost scoase la iveală. Pentru cei care­l cunoscuseră pe Mântuitorul, ele erau mai pre­țioase decât templul din Ierusalim. Le aduceau aminte de moartea Domnului, de chinurile sale îndurate pentru întreaga omenire. Așa că au început să vină să le vadă. Mai întâi cei din Ierusalim, apoi cei din împrejurimi și, după ce vestea Învierii s­a răspândit, au început să vină chiar și din Antiohia. Crucile, Mormântul Sfânt, care păstra încă mireasma Învierii, grădina din Ghetsimani au ajuns astfel locuri de pelerinaj. Au trecut anii, iar micuța comunitate creștină din Ierusalim a sporit. Apoi a venit urgia. Iudeii s­au ridicat împotriva romanilor, și în vara anului 70, templul lor a fost distrus de armatele lui Titus, iar Ierusalimul a fost făcut una cu pământul. Dar Golgota, care era în afara orașului, a scăpat, și împreună cu ea și Mormântul Învierii. Așa că pelerinajele au continuat, iar creștinii s­au înmulțit pe tot cuprinsul imperiului. Dar în anul 135, împăratul Hadrian s­a hotărât să reconstruiască Ierusalimul și, pentru a pune capăt pelerinajelor creștinilor, a acoperit cu pământ atât Golgota, cât și Mormântul Învierii, ridicând deasupra acestor locuri sfinte un templu închinat lui Venus. Și ca să șteargă din amintirea tuturor cetatea sfântă a Ierusalimului, a rebotezat orașul nou construit. I­a spus Aelia Capitolina. Aelia ­ în cinstea sa, iar Capitolina ­ în cinstea lui Jupiter, căruia i­a dedicat un templu, chiar în mijlocul vechii cetăți. Părea că urmele trecerii lui Iisus pe pământ fuseseră șterse pentru totdeauna. Până la Constantin, primul împărat creștin din istoria imperiului roman, care a schimbat cursul istoriei. Constantin nu se născuse creștin. Tatăl său îl cinstea pe Zeul Soare ­ Sol Invictus, cel care dă viață pământului primăvara și care are grijă de tot ce este viu. Lui Constantin i­a plăcut din fragedă copilărie lumina. Viața i s­ar fi scurs în adorarea Soarelui, dacă Domnul nu i­ar fi descoperit Crucea înainte de bătălia de la Pons Milvius.



În toamna anului 312, plecase spre Roma să­l înfrunte pe Maxențiu, rivalul său la tron. Constantin avea doar 20.000 de legionari, iar Maxențiu îl aștepta cu o armată de 150.000 de oameni și, oricât de curajos era, știa că nu avea cum să câștige. Așa că s­a rugat lui Sol Invictus și și­a încredințat viața în mâinile zeilor. Până la urmă, nimeni nu­și poate schimba destinul... În ajunul bătăliei s­a întâmplat însă un miracol.

Era în miezul zilei de 27 octombrie când, pe cerul de un albastru adânc, s­a arătat o cruce formată din
stele luminoase. Au văzut­o limpede atât el, cât și legionarii săi. Majoritatea soldaților au spus că e un semn rău și că nu ar trebui să se lupte cu Maxențiu, dar creștinii din armată, oameni pe care­i prețuia
pentru cinstea și loialitatea lor, l­au încredințat că, dimpotrivă, e un semn bun, trimis de Dumnezeu ca să­-l ocrotească. Lui Constantin i­a venit greu să­i creadă. Știa că ei îl cinsteau pe un oarecare Iisus, un
tâmplar din Palestina, răstignit de guvernatorul Pilat în urmă cu aproape trei veacuri. Dar creștinii
spuneau că Iisus nu a rămas în mormânt, ci a înviat a treia zi din morți, minune ce vădește dumnezeirea sa. Crucea aceea, mai luminoasă decât soarele, va fi fost, cu siguranță, un semn. Unul de care să ții seamă. Noaptea, Constantin a dormit greu, zvârcolindu­se chinuit de îndoieli. Spre zorii zilei a avut un vis. I s­a arătat un tânăr de o frumusețe nepământeană, care i­a spus că semnul crucii îi va fi folositor în bătălia cu Maxențiu. Să­l pună fără teamă pe scutul legionarilor, să­l zugrăvească chiar drept steag de luptă și să meargă cu încredere la înfruntarea de a doua zi ­ și va ieși victorios. Constantin își amintea limpede cuvintele ­ "In hoc signo vinces!" (Prin acest semn vei învinge). L­a crezut pe tânărul din vis, deși nu știa să spună de ce. Poate pentru că avea ceva ce el nu mai întâlnise niciodată ­ o iubire nepământeană, de foc, în stare să te schimbe într­o clipită. L­a ascultat cu sfințenie, iar legionarii săi au ieșit victorioși în lupta de la Pons Milvius. 20 000 de oameni au învins atunci 150 000. În vâltoarea luptei,



Maxențiu, dușmanul său, a pierit înecat în Tibru. Anul următor, Constantin va schimba istoria și
imperiul, prin edictul de la Mediolanum. Va da libertate creștinilor, lăsându­i să­și țină credința, și va
interzice răstignirea barbarilor. Din instrument de tortură, crucea ajunsese un semn al sfințeniei recunoscut chiar de împărat.
Elena mama împăratului Constantin s­a născut într­o familie simplă. Când l­a întâlnit pe viitorul ei soț, tribunul Constanțiu Clor, era doar fiica unui hangiu din Drepanon, un orășel pierdut în Bythinia. Povestea lor de dragoste a fost aprinsă și fără prejudecăți. El, tribun și nepot de împărat, ea, o fată săracă dar frumoasă. S-­au căsătorit repede, iar în primul an de căsnicie a venit pe lume și Constantin. Apoi soțul ei a urcat rapid treptele puterii, ajungând Caesar al Apusului. Urma să ajungă împărat și avea nevoie de o soție pe măsură, așa că a părăsit­o pe Elena pentru Teodora, fiica împăratului Maximian. Pentru Elena a fost drama vieții sale. Nu s­a mai recăsătorit niciodată, dăruindu­se creșterii unicului ei copil, Constantin. Bătăliile lui au fost nopțile ei de priveghere și rugă, iar izbânzile lui, singurele ei bucurii. După ce fiul său a ajuns împărat, Elena l­a urmat pretutindeni. L­a ajutat cum a putut, iar el i­a arătat mereu o cinste aparte.



A numit­o chiar Augusta, adică Împărăteasă, fapt foarte rar în lumea romană, și i­a dat puteri și
privilegii egale cu ale soției sale. Elena a îmbrățișat cu devotament creștinismul, noua credință a lui
Constantin. L­a urmat din adâncul inimii pe evreul acela misterios, de care auzise încă din copilărie. Pe atunci, pe când ea era de­o șchioapă, Iisus era socotit mai curând un barbar obscur. Elena auzea mereu, la hanul tatălui ei, cuvinte disprețuitoare la adresa creștinilor și, nu o dată, i­a fost dat să­i vadă pe adepții lui Hristos închiși sau chiar omorâți, pentru că refuzau să se lepede de credința lor. Dar pe ea o atrăsese dintotdeauna învățătura blândă și luminoasă a nazarineanului, așa că s­a bucurat atunci când Constantin ia vorbit de noua sa credință și de faptul că Iisus nu fusese un simplu profet, ci Dumnezeu Întrupat. Așa a trecut Elena la creștinism și a purtat noua haină cu eleganța unei împărătese și simplitatea unei sfinte. Era peste tot, supraveghind ridicarea noilor biserici, având grijă de văduve și de orfani, mereu în mijlocul poporului care o asalta. Credința ei fierbinte îi va aduce o slujire pe măsură. După primul sinod al bisericii, Constantin a rugat­o să meargă la Ierusalim și să caute acolo mormântul lui Hristos. Episcopii îi spuseseră că după Înviere, creștinii îl transformaseră în loc de pelerinaj. Apoi fusese astupat cu pământ de împăratul Hadrian, care ridicase deasupra lui un templu păgân.

Drumul la Ierusalim

Avea aproape 80 de ani, când a plecat spre Ierusalim. Voia să vadă cu ochii ei locul în care murise și înviase Iisus, să­i simtă urma pașilor, să vadă ceea ce văzuse el, poate chiar să moară acolo unde El își dă­duse sufletul. S­a rugat Lui mereu ca să o țină în viață, măcar până îi descoperă Mormântul Sfânt.
A aflat repede de locul în care creștinii spuneau că fusese răstignit Domnul. Golgota era chiar sub
templul zeiței Venus, ridicat de Hadrian, parcă în batjocură. Elena a dat ordin să fie distrus. Și, pe când vedea splendidele coloane de marmură doborâte, se gândea că e de față la sfârșitul lumii ei. O lume cu zei și zeițe, cu obiceiuri venite din toate colțurile pământului și popoare amestecate în creuzetul imperiului roman. O lume frumoasă și crudă, căreia chiar acum creștinii îi puneau capăt. I­a pus apoi pe oameni să sape chiar din prima seară și au continuat zile în șir, muncind în arșiță ziua, iar noaptea la lumina făcliilor. Inima îi spunea că nu avea să mai trăiască mult și dorea să vadă cu ochii ei borta aceea din stâncă, în care începuse totul. Când lopețile au dat de piatră, le­a spus să înceteze. L­a chemat pe blândul Macarie, episcopul orașului, și cu rugăciunile sale au continuat să îndepărteze pământul. Treptat, a ieșit la lumină o stâncă ca un craniu de om. Era Golgota, iar la câțiva pași au găsit și Mormântul Învierii.

Elena a crezut că se sfârșește de durere și de bucurie. A simțit, și ea, în clipele acelea, o fărâmă din suferința pe care o purtase Mântuitorul. A pus degetele pe piatra aceea simplă pe care­i fusese așezat trupul, a mângâiat stânca goală în care­i înfipseseră Crucea. Prin fața ochilor i se depăna viața ei, viață de fată simplă ajunsă împărăteasă. S­a gândit la iubirea pe care o trăise alături de soțul ei, Constanțiu, la despărțirea de el și apoi la dragostea aceasta fierbinte pe care o avusese mereu pentru copilul ei. Se
simțea unită cu Iisus într­un chip straniu, pentru că fusese și binecuvântată de soartă, dar și umilită.
Trăise extazul și agonia, fericirea și deznădejdea, mereu parcă la extreme, niciodată liniștită, ca în
copilărie, în hanul tatălui ei. A îngenuncheat la Mormântul Învierii și s­a rugat îndelung, așa cum îi
spuseseră episcopii că făcea și Fecioara Maria. S­a rugat să afle Sfânta Cruce, iar Domnul i­a trimis o
călăuză.

Aflarea Sfintei Cruci

Elena își purta degetele bătrâne pe crăpăturile lemnului. Ai fi zis că e un lemn ca toate lemnele, unul pe care poți să­l pui pe foc, iarna. Dar ea știa că nu e așa. Cu mintea ei ascuțită de rugăciuni îi putea asculta povestea. Povestea ultimelor clipe din viața lui Iisus, Dumnezeul făcut Om și răstignit de semenii săi din ură. Aici, chiar aici, în urma asta din lemn, a intrat cuiul care i­a țintuit mâna dreaptă. Mâna cu care a deschis ochii orbului, mâna care a înmulțit pâinile în pustiu și care, printr­un semn făcut în aer, a scos din demonizatul din Gadara o legiune de demoni. Iar aici sunt găurile lăsate de cuiele ce i­au străpuns picioarele. Picioarele acelea care au bătut la pas Galileea, în lung și în lat, căutând să le arate tuturor calea iubirii. Picioarele acelea care au străbătut nisipul fierbinte al deșertului, care au rezistat prin praf și ciulini, pentru a răspândi între oameni vestea că Dumnezeu îi așteaptă. Privind la lemnul sfânt, împărătesei îi treceau prin minte ultimele zile ale Mântuitorului, zile de care se va vorbi până la sfârșitul lumii.

A aflat de Sfânta Cruce de la un evreu bătrân, Iuda, un om ciudat și viclean, care nu­i plăcuse defel. El i­a povestit că stră­stră­bunicul lui fusese acolo în anul 135, când legionarii lui Hadrian astupaseră Golgota și Mormântul lui Iisus. Soldații înconjuraseră locul noaptea, ca să nu vină creștinii și, până dimineața, în locul Golgotei era deja ridicată temelia noului templu închinat zeiței Venus. Pe strămoșul lui Iuda, romanii îl plătiseră bine, ca să le arate unde se închină creștinii, iar el văzuse cu ochii lui când legionarii luaseră lemnele acelea mari și le îngropaseră. Lemnele din care fuseseră făcute cele trei cruci ale răstignirii! Așa că acum îi putea spune împărătesei locul unde se află. Nu erau departe. Stăteau îngropate undeva, sub templul zeiței Venus, care tocmai fusese demolat din porunca împărătesei.



Elena tremura de emoție. Creștinii care veniseră să ajute au săpat mai mult cu mâinile, de frică să nu
strice crucile. Aveau cu toții nădejde în împărăteasă, deși nu le venea să creadă că tocmai un evreu bătrân știe de locul în care le ascunseseră romanii.
Au săpat ca după un om îngropat de viu. Cu grijă, mutând pământul cu palmele, luând cu grijă fiecare
pietricică și suspinând de uimire ori de câte ori dădeau peste vreo cioată de copac. Era spre zorii zilei,
când lemnele au ieșit la lumină. Crucile erau așezate frumos, una lânga alta, de parcă legionarii se
gândiseră că vor fi descoperite la un moment dat.

Elena și-­a simțit inima ca strânsă de o gheară! Cum vor ști care din cruci este a Mântuitorului? Voia să sărute urmele cuielor, să plângă în fața Crucii pe care­L răstigniseră pe Stăpânul Lumii, dar îi era teamă! Cum să se închine la crucea unui tâlhar?! Atunci, blândul Macarie, episcopul Ierusalimului, s­a gândit că Sfânta Cruce li se va descoperi singură! Că puterea care se revărsase asupra ei nu o părăsise. Era până la urmă altarul pe care se jertfise Dumnezeu însuși.
Crucile au fost luate cu grijă și lemnul lor atins pe rând de trupul unei femei care murise de curând. Când Sfânta Cruce a lui Iisus i­a fost așezată pe trup, obrajii au prins roșeață, iar moarta s­a ridicat de pe năsălie. Iuda, evreul care nădăjduise la averi de la împărăteasa Elena, a încremenit în genunchi! Nu era pregătit pentru un asemenea miracol. Îl va îmbrățișa pe Hristos din toată inima și­l va urma până la moarte. Ani mai târziu, împăratul Iulian Apostatul a pus ca Iuda să fie torturat pentru a afla adevărul despre descoperirea Sfintei Cruci. Dar bătrânul evreu nu a putut să­i spună decât atât ­ că lemnul sfânt a înviat o femeie moartă. În cele din urmă, a murit în chinuri, iar biserica îl prăznuiește ca martir, la fel cum prăznuiește și Aflarea și Înălțarea Sfintei Cruci în fiecare zi de 14 septembrie.
Peregrinări Lemnul Sfintei Cruci nu putea rămâne doar în Ierusalim. Domnul Însuși hotărâse ca el să iasă la lumină, iar acum, relicva sfântă își căuta un drum spre inimile creștinilor. Împărăteasa Elena nu mai putea trăi fără el. Minunile la care fusese părtașă, mireasma aceea stranie care învăluia Mormântul Sfânt, bucuria aceea pe care o avea ori de câte ori săruta Sfânta Cruce au zdruncinat­o din temelii. I­a purtat Ierusalimului o dragoste de nesmintit, până la sfârșitul vieții. A luat cu ea la Roma mare parte din pământul care fusese așezat de Hadrian peste Golgota. Aici l­a așternut drept temelie unei capele personale, pe care a zidit­o chiar în locuința ei. Și tot acolo, în capela aceea, a adus și câteva bucăți din lemnul Sfintei Cruci și din cea a lui Dismas, tâlharul mântuit. Împărăteasa a murit în anul 336, iar poporul a cinstit­o ca sfântă nu numai pentru că scosese la lumină Sfântul Mormânt și Golgota, ci și pentru sufletul ei blând și încercat în necazuri.

Cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci a rămas la Ierusalim, unde milioane de pelerini veneau
pentru a­l cinsti. Relicva a avut parte de o soartă zbuciumată. Sute de ani a fost cinstită de creștini în
biserica pe care Sfânta Elena a ridicat­o peste Mormântul Domnului. Apoi, în anul 614, armatele persane au cucerit Ierusalimul și au luat cu ele și Sfânta Cruce, ca trofeu de război. Șaptesprezece ani mai târziu, împăratul bizantin Heraclie a reușit să o aducă înapoi. Pentru ea au luptat apoi armatele cruciaților, veniți de la mari depărtări. Când ei au cucerit Cetatea Sfântă, Crucea Mântuitorului a fost, timp de decenii, cea mai prețioasă relicvă a Regatului Latin al Ierusalimului, inima care le­a domolit cavalerilor dorul de acasă. Și tot lor, cruciaților, le­a fost dat să o vadă pierdută pentru totdeauna, în timpul bătăliei de la Hattin, în 1187, când Sfânta Cruce, odorul lor cel mai de preț, a fost capturată de oștirile musulmane ale lui Saladin. De atunci, niciun creștin nu a mai putut să o afle vreodată, dar părticele din ea, desprinse de­a lungul timpului, se găsesc în toate marile catedrale ale lumii. Prin ele, zi de zi, trec și astăzi durerile oamenilor, iar Crucea Domnului le alină și le vindecă. Nu pentru că lemnul ei ar avea ceva special, ci pentru că poartă închisă în sine o fărâmă din iubirea cea nesfârșită a lui Iisus. Iubire de Dumnezeu Întrupat care e gata să moară pentru oaia cea pierdută. De aceea, sfinții creștini spun că Iisus, în chip tainic, nu a coborât niciodată de pe cruce. Stă acolo ca să ne curețe de ură și de dureri.

Notă
În 1870, arhitectul francez Charles Rohault de Fleury a scris o lucrare pentru a răspunde criticilor lui
Calvin, care afirmase că din fragmentele Sfintei Cruci păstrate în toate bisericile lumii s­ar putea construi o corabie de mari dimensiuni. În Mémoire sur les instruments de la Passion (Tratat asupra relicvelor Patimilor) el a întocmit un catalog precis al tuturor acestor relicve ale Sfintei Cruci, răspândite în întreaga lume. Astfel s­a dovedit faptul că, adunate, ele nu reprezintă decât o treime din crucea inițială, care avea patru metri lungime și doi metri lățime.

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Potrivit traditiei crestine, Sfanta Cruce ar fi fost lucrata din trei feluri de lemn: cedru, chiparos si maslin sau chiparos, ulm si merisor. Acest lucru se intemeiaza pe urmatoarea profetie: "Marirea Libanului, chiparosul, ulmul si merisorul la tine vor veni, cu totii laolalta, ca sa impodobeasca locasul cel sfant al Meu, si Eu voi slavi locul unde se odihnesc picioarele Mele" (Isaia 60, 13). Acest "loc" unde se odihnesc picioarele Domnului a fost interpretat ca fiind postamentul de la baza Sfintei Cruci.

"Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui; sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul; sa piara cum piere fumul; cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii si zic cu veselie: Bucura-te, preacinstita si de viata facatoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, si S-a pogorat la iad si a calcat puterea diavolului si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmasului. O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi cu Sfanta Doamna Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, si cu toti sfintii in veci. Amin!"

Potrivit traditiei locale, Manastirea Sfanta Cruce din Ierusalim a fost zidita pe locul de unde a fost taiat copacul din care a fost facuta Sfanta Cruce a Mantuitorului. Se mai crede ca tot aici a fost inmormantat Adam, cu toate ca exista si alte cateva traditii legate de locul de inmormantare al acestuia, una dintre ele identificand locul cu piatra de pe Golgota, pe care a fost inaltata Sfanta Cruce.


Pomul Sfant, potrivit traditiilor locale, care au si fost infatisate in icoanele zugravite in capela manastirii amintite, a avut la origine trei seminte (maslin, chiparos si cedru) pe care Avraam i le-a dat-o lui Lot. Luand semintele, Lot le-ar fi plantat langa cortul sau, udandu-le numai cu apa din Iordan. Din aceste seminte ar fi crescul un capac cu trei tulpini, care a fost folosit mai apoi pentru facerea Sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos.

Locul exact al radacinii Pomului celui Sfant se afla in incinta manastirii, intr-o capela subterana, fiind incadrat cu marmura si bronz. Prin partea stanga a bisericii, o usa conduce, printr-un culoar stramt, la camera cu pricina. In aceasta capela sunt asezate mai multe icoane ce infatiseaza istoria Copacului: Lot, scapand din Sodoma; Avraam, dand lui Lot cele trei seminte; Lot, plantand semintele; Lot, udand Copacul Sfant, cu apa din Iordan; taierea Copacului si cararea acestuia spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mantuitorului, in vederea soldatilor romani, a Maicii Domnului si a Mariei Magdalena; Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos.



Aceasta traditie, prezenta astazi in Ierusalim, si-ar avea inceputul prin secolul al XIII-lea, cand episcopul romano-catolic Jacopo de Voragine, din Geneva, o consemneaza in cartea "Legenda de Aur". Acesta, in legenda numita "Viata lui Adam", spune ca Set ar fi asezat trei seminte diferite in gura lui Adam, mai inainte de a-l ingropa, iar din acestea ar fi crescut acei un pom cu trei tulpini, una de cedru, una de chiparos si alta de maslin, din care a fost confectionata Crucea Mantuitorului. Set ar fi avut cele trei seminte de la un inger care pazea portile raiului.

In alta legenda, acelasi autor apusean spune ca Sfanta Cruce ar fi fost confectionata dintr-un lastar provenit din "pomul cunoasterii binelui si a raului", din care a mancat Adam. Acest lastar ar fi fost plantat de catre Set pe mormantul tatalui sau, Adam, unde ar fi ramas pana in vremea regelui Solomon. In vremea regelui Solomon, din copacul cu pricina s-ar fi construit un pod deosebit, pentru a permite trecerea peste o mlastina a reginei din Saba. Traditia mai spune ca regina, simtind un fior in inima ei, cand a pasit pe acel pod, ar fi ingenuncheat si l-ar fi sarutat. Mai apoi, i-ar fi spus regelui ca prin acel lemn se va intari o noua imparatie, profetind astfel Imparatia lui Hristos. Neintelegand ce inseamna aceasta, regele ar fi luat lemnul si l-ar fi ingropat pe un munte, in apropiere de Ierusalim. In vremea Mantuitorului, acel lemn a fost ales pentru Sfanta Cruce, caci parea al nimanui si foarte rezistent.

Potrivit unei alte traditii, cei trei copaci din care a fost facuta Sfanta Cruce, care au crescut intr-o singura tulpina in conditii necunoscute, au fost folositi pentru a construi Templul din Ierusalim. In vremea lui Irod, cand Templul a fost reconstruit, lemnul respectiv, care nu isi mai gasea locasul in noua constructie, ar fi fost lasat intr-o magazie laturalnica. Apoi, cand s-a hotarat rastignirea lui Iisus Hristos, iudeii ar fi luat acest lemn greu si nefolositor si ar fi facut din el Sfanta Cruce.

Lemnul Sfant, dupa Rastignire

Dupa coborarea de pe Cruce, Sfanta Cruce, impreuna cu celelalte doua cruci, a fost luata de soldati si aruncata intr-o cisterna de apa din apropiere. Cu timpul, cisterna sapata in piatra s-a dezafectat, iar oamenii au inceput sa arunce in ea gunoiul. Dupa aproape trei secole, in anul 326, cand Sfanta Imparateasa Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, a inceput sa caute Sfanta Cruce, aceasta a poruncit sa se sape in jurul Ierusalimului. Se marturiseste ca, fiind aflate cele trei cruci, Sfanta Cruce a putut fi diferentiata de celelalte doua prin puterea de tamaduire pe care o avea asupra celor bolnavi.



Lemn din Sfanta Cruce a fost daruit mai multor manastiri si catedrale din lume, ca binecuvantare, iar o mare bucata a fost asezata in Biserica Invierii, din Ierusalim, sfintita in ziua de 13 septembrie 335. Cinstirea Sfintei Cruci a fost asezata in ziua de 14 septembrie, cand aceasta a fost inaltata inaintea poporului si scoasa spre inchinare, de catre Sfantul Macarie, episcopul Ierusalimului.
aflarea-sfintei-cruciAflarea Sfintei Cruci si a Sfintelor Piroane este o sarbatoare extrem de importanta pentru toti crestinii din intreaga lume. Biserica Ortodoxa cinsteste aceasta sarbatoare in fiecare an la data de 6 martie. Aflarea cinstitei Cruci si a sfintelor piroane de catre Sfanta Elena, mama Imparatului Constantin cel Mare reprezinta un eveniment extrem de important.

Pe la inceputurile domniei Imparatului Sfantul Constantin cel Mare (306-337), imparatul cel dintai care a recunoscut credinta crestina alaturi de mama sa, Sfanta Elena planuiesc sa reconstruiasca orasul Ierusalim.

PLanuiesc sa ridice o biserica pe locul patimilor si al Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru a sfinti iarasi locurile strans legate de moartea si invierea lui Hristos si a sterge manjirea pagana din locurile sfinte.

Sfanta Elena porneste spre Ierusalim cu o cantitate importanta de aur. Constantin cel Mare ii scrie o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), in care ii cerea sa o ajute pe Elena in fel si chip pentru restaurarea acelor locuri sfinte de o importanta nemaintalnita.

Odata ajunsa la Ierusalim, Elena incepe sa darame templele pagane si sa sfinteasca toate locurile pe care acestia le-au murdarit.

Cautand neincetat Sfanta Cruce, Elena cerceteaza pe la mai multi crestini si evrei fara a avea succes foarte mult timp. Totusi, in cele din urma un batran evreu pe numele sau, Iuda, ii spune Elenei faptul ca Sfanta Cruce este ingropata in spatele templului lui Venus.

Sfanta Elena da ordin ca templul sa fie demolat si sa se faca sapaturi in acel loc. La putin timp distanta a fost gasit si Mormantul Domnului la Golgota. In apropierea acelui loc a fost gasita si o scandura cu inscriptia lui Pilat si cele patru piroane care au strapuns corpul Mantuitorului.

Pasul urmator era sa determine cu exactitate care dintre cele trei cruci era d fapt crucea rastignirii Mantuitorului. Patriarhul Macarie vazu un mort care era dus la groapa si ordona ca mortul sa fie asezat pe rand pe fiecare cruce. Odata asezat pe Sfanta Cruce, mortul a inviat imediat. La vazul acestora, toti oamenii care au luat parte la aceasta minune au fost convinsi ca au dat de Crucea Datatoare de Viata.