Pages

luni, 2 august 2021

Mănăstirea Solovetsky

Manastirea Solovet - Solovetsky, Solovki - este una dintre cele mai mari si importante asezaminte monahale din Rusia. 

Manastirea este asezata pe marea Insula Solovetsky, parte integranta a Arhipelagului Solovetsky, din Marea Alba, in nordul Rusiei.

 Manastirea a ajuns una dintre cele mai bogate si cunoscute manastiri din Rusia. In pofida asprimii locului, cat si a dificultatii drumului, manastirea a devenit un foarte mare centru de pelerinaj pentru crestinii dornici de viata sfanta.

Arhipelagul de insule Solovetsky se intinde pe o suprafata totala de aproximativ 390 de kilometri patrati.
 Manastirea Solovetsky, construita pe la inceputul secolului al XV-lea, se afla pe cea mai mare insula din arhipelag. 
Aceasta a fost folosita drept fortareata in lupta cu Suedia, in perioada secolelor XVI-XVII. Incepand cu domnia regelui Ivan al IV-lea si pana in anul 1956, aceste insule devenisera un loc de temut, multime de exilati fiind deportati pe ele. 
Lagarul de munca silnica din Solovetski producea lemn si piatra de constructie.

Pentru pustietatea si asprimea vietii de aici, manastirea devenise, intr-o vreme, loc de exil, atat pentru membrii ai Bisericii, cat si pentru dusmanii Guvernului Tarist. Acest rol de inchisoare l-a indeplinit manastirea pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea. Sub conducerea Guvernului Bolsevic, Manastirea Solovki a devenit una dintre principalele lagare de concentrare si munca silnica, aceasta fiind luata drept model de catre multe institutii asemanatoare din Gulagului sovietic.

Insulele Solovetsky sunt de fapt un grup de sase insule asezate in apele ocrotite ale Marii Albe, in nordul Rusiei, la o distanta de doar 165 kilometri de Cercul Arctic.

 Locul este greu de vizitat pana si astazi. Insulele Solovetsky au fost declarate monument natural si istoric, fiind ocrotite prin lege, incepand cu anul 1974. Inca din anul 1992, locul este considerat monument al Patrimoniului Mondial.

Manastirea Solovetsky - scurt istoric

Viata ascetica din actuala manastire de pe Insula Solovetsky a inceput cu trei calugari asceti, marii nevoitori Savatie, Herman si Zosima. Primii doi erau calugari din obstea de la Manastirea Sfantul Chiril - Kirillo-Belozersky.

 Monahul Savatie a construit o micuta sihastrie pe insula pustie, in anul 1429, fiind, in scurt timp, insotit de Herman. 
Cei cativa locuitori din zona faceau parte din triburile Chud, Korela si Saams. Dupa o perioada de sase ani, dusa intr-o asceza foarte aspra, calugarul Herman s-a intors in patria natala, fiind urmat si de calugarul Savatie, care isi vedea zilele ca fiind numarate.
           
In data de 27 semptembrie, calugarul Savatie a adormit in Domnul. 
Un an mai tarziu, in 1436, calugarul Herman l-a intalnit pe Zosima, caruia i-a vorbit despre nevoitorul Savatie si Insula din Solovky. 

Aceste povestiri din pustnicie l-a aprins pe Zosima de ravna, dorind in cele din urma a calca pe urmele lui Savatie.

Impreuna cu Herman, Zosima a mers pe insula pustie, insa si-a ales ca loc de asezare o parte a zonei mai populata, urmand a predica Evanghelia celor de aici. 

Manastirea pe care acestia au dorit a o infiinta, numind-o Solovki, si-a pus temelia in anul 1436.
 Locatia acesteia si pustietatea locului a atras, treptat, alti si alti crestini nevoitori, ajungandu-se in scurt timp la intemeierea unei adevarate obsti.
 Crescand obstea, o micuta biserica de lemn a fost construita si inchinata Schimbarii la Fata si Sfantului Nicolae.

Pentru a-si asigura cele de trebuinta, calugarii au inceput a taia lemne si a produce sare, aceasta din urma devenind principala sursa de venit a manastirii.
 Sarea pe care o produceau acestia era de culoare neagra, metoda de preparare a acesteia incluzand si alge marine, care atunci cand se uscau, deveneau negre.

Crescand obstea, staretii erau trimisi spre a randui cele ale obstei, insa primii doi nu au putut vietui in aceste conditii aspre, fiind nevoiti sa plece. 
Cel de-al treilea staret a fost parintele Iona. Lucrarile din manastire includeau culegerea fructelor de mare, pescuitul, lucrari in fier si perle.
 Pana in secolul al XVII-lea, Manastirea Solovetsky era deja casa a mai bine de 350 de calugari si aproape 700 de muncitori.

Manastirea din arhipelag a fost unul dintre cele mai puternice centre misionare din nordul Rusiei, un mare loc de pelerinaj, un camin al manuscriselor si, incepand cu secolul al XVI-lea, un loc de exil pentru delicventi politici si pedepse bisericesti.
 Arhimandritii din Manastirea Solovetsky erau direct alesi de catre Țar si de catre Patriarhul ortodox. 

In anul 1765, Manastirea Solovetsky a devenit stavropighie, fiind subordonata direct Sinodului Rus.

Cu puternicile ei ziduri si turnuri de aparare, Manastirea Solovetsky a functionat si ca frontiera de stat, aici dandu-se multime de batalii.
 De-a lungul perioadei imperiale din istoria Rusiei, manastirea a fost cunoscuta drept loc de rezistenta nationala, in fata atacatorilor.

 Astfel, ea a luat parte la Razboiul Livonian (secol XVI), Razboiul din Crimeea (secol XIX), Razboiul Civil Rus (secol XX).

Renasterea din Manastirea Solovetsky, in perioada 1668-1676, a fost motivata si de reforma ecclesiastica a Patriarhului Nicon, luand insa o inclinatie anti-feudala. In vremea Razboiului din Crimeea, Manastirea Solovetsky a fost atacata de catre trei nave englezesti. 
Dupa noua ore de atac neincetat, intre 6 si 7 iulie, cele trei nave au plecat fara nici cea mai mica prada.

Dupa Revolutia Bolsevica, autoritatile sovietice au inchis manastirea, aici luand nastere, dupa cum spuneam si mai sus, un lagar de munca silnica. 
Muncitorii de aici munceau insa cu masura, o parte dintre ei avand grija doar de gradini si de biblioteca. 
In anul 1937, Stalin va reorganiza acest loc, transformandu-l intr-unul dintre cele mai teribile Lagare de închisoare  din intreg imperiul sau.

 Prizonierii munceau fara masura, fiecare paznic putand sa  omore orice detinut, fara nici cel mai mic motiv. 

Peste un milion de prizonieri au murit intre aceste ziduri, multi dintre ei fiind simpli artisti, scriitori, preoti.
 Inchisoarea va fi inchisa in anul 1939.

De-a lungul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, insulele Solovetsky au fost folosite drept baza navala. 
Manastirea va fi redeschisa insa la inceputul anilor 1990, devenind, pentru inceput, casa a catorva calugari.
 Multe dintre cladirile si bisericile manastirii se afla inca in stadiul de renovare.

Zidurile manastirii se inalta pana la 11 metri, avand o grosime de 6 metri. Manastirea are sapte porti si opt turnuri (construite intre anii 1584-1594), fiind construite, in mare parte, din pietre uriase.

Manastirea cuprinde mai multe cladiri, fiecare fiind legata de cealalta prin pasaje arcuite de trecere, cu culoare si etaje. 
Manastirea pastreaza biserica centrala, inchinata Adormirii Maicii Domnului, contruita intre anii 1552-1557, Catedrala Preobrazhensky (1556-1564), Biserica Buna Vestire (1596-1601), chiliile din piatra (1615), o moara de apa (inceputul secolului al XVII-lea), clopotnita (1777), trapeza si Biserica Sfantul Nicolae (1834). 

Biserica Buna Vestire este deschisa zilnic, intre orele 08.00 si 17.00, in aceasta tinandu-se toate slujbele manastirii. Clopotnita ofera o minunata priveliste asupra manastirii si a insulelor.

Intemeiata in anul 1822, gradinile botanice ale manastirii pastreaza plante si arbori ce nu se gasesc in nici o alta parte atat de aproape de Polul Nord. 
Pentru pastrarea acestora, un sistem de tevi cu apa calda strabat intregul sol al gradinii. Pe colina unui deal din apropiere se afla Bisericuta Sfantului Alexandru Nevsky, zidita in anul 1854.

Amplasarea geografică și natura insulelor arhipeleagului Solovetsky, Thebais de Nord sau Athos de Nord, așa cum este obișnuit să numim aceste zone protejate - un grup de insule la intrarea în Golful Onega, în partea de sud-vest a Mării Albe, singura mare interioară a Oceanul Arctic.
 Marea Albă, care pe vremuri se numea și Marea Studenny, Gandvik, abisul Solovetskaya, este una dintre cele mai interesante prin origine, faună și floră. 
Timp de aproape o jumătate de an este acoperit cu gheață în derivă, dar când este eliberat de ele, aici poți admira zilnic refluxul și curgerea, poți urmări focile și balenele beluga și, uneori, te poți uimi la mirajele care transformă realitatea într-un misterios ținut de basm.

Arhipeelagul  Solovetsky reprezentată   aproape o treime  cu cea mai mare dintre insulele sale constitutive. 

Insula Bolshoi Solovetsky cu o suprafață de 225 mp. km.
 La est de acesta se află Anzer (48,5 km pătrați), Bolshaya și Malaya Muksalma (respectiv 19,9 și 0,6 km pătrați), la vest - insulele Bolshoy și Small Zayatsky, cu o suprafață de puțin mai mare de 1 kilometri patrati. km fiecare
arhipelagul include aproximaiv o sută de insulițe mici, lud și corgi, care adesea nu sunt indicate pe hărțile Solovetsky. 

Între insule și coasta Kareliei aproximativ 60 km. Distanța până la Arhanghelsk este de aproximativ 300 km.

Temperatura medie anuală în Solovki este de + 1,1 ° С, temperatura medie 
 cea mai rece  lună februarie, este de -11 ° С, cea mai caldă, iulie, + 12,9 ° С. 

Sunt zile mult mai înnorate decât zilele însorite. Cu toate acestea, în ciuda caracteristicilor și surprizelor destul de dure ale vremii Solovetsky, insulele arhipelagului sunt frumoase în orice perioadă a anului.

Vara scurtă din nord încântă cu nopțile sale albe și apusurile frumoase, cu netezimea numeroaselor lacuri și păduri verzi, care toamna luminează cu culori pestrițe;

 Iarna acoperă insulele cu un covor alb ca zăpada, iar copacii - cu îngheț spumos pufos, în nopțile senine și geroase, colorând cerul cu sclipiri ale luminii boreale.

În 28.Iulie 2021 
a fost finalizată instalarea clopotniței mănăstirii .
Ridicarea, instalarea și reglarea unui set unic de clopote armonioase a fost finalizată la Mănăstirea Solovetsky.
Noul ansamblu de clopote al mănăstirii Solovetsky a fost turnat în conformitate cu tehnologiile secolului al XVII- lea. și interpretat în cheia de Do major. Intervalul său de scară este de 4,5 octave (de la nota la octava minoră până la G a celei de-a patra octave). Ansamblul este format din 5 basuri (evangheliști); 4 tenori (evangheliști mici); 6 viole (mijloc); 7 triluri (sună). Cel mai mare clopot cântărește 14 tone, cel mai mic cântărește doar 3 kilograme.
 Greutatea totală a clopotelor este de peste 32 de tone. 
Suprafețele clopotelor sunt decorate cu imagini în relief ale zilelor de sărbătoare monahală, imagini ale icoanelor miraculoase ale Preasfințitului Theotokos, fețele călugărilor Zosima, Savvaty și Herman, Sf. Filip, precum și Noii Mucenici și Mărturisitori ai Solovetsky.

4 iulie 2021
La Solovki a avut loc o conferință științifico-practică „Istoria țării în soarta prizonierilor lagărelor Solovetsky”

Evenimentul științific și social, care a avut loc la Solovki în perioada 29 iunie - 4 iulie 2021, este în mod tradițional elementul central al Zilelor Memorialului. De la an la an, reunește cercetători, specialiști științifici, reprezentanți ai organizațiilor publice și religioase, descendenți ai reprimaților, precum și pe toți cei care nu sunt indiferenți la memoria destinului prizonierilor din lagărul cu destinație specială Solovetsky. Împreună, subiectul complex, în mare parte neexplorat al represiunii, este cercetat și dezvăluit într-o manieră multifacetică și diversificată.
În acest an, conferința, organizată de Muzeul-Rezervație Solovetsky, Mănăstirea Solovetsky Spaso-Preobrazhensky Stavropegic, Universitatea Ortodoxă Sf. Tihon pentru Științe Umane, a avut loc pentru a șaptea oară. Subiectele conferinței din 2021 au fost: soarta nobililor care au trecut prin lagărele Solovetsky și adepții credinței în Solovki.

În august, este planificată deschiderea unei noi expoziții a Muzeului-Rezervație Solovetsky „Solovki. Testul credinței. Century XX ”dedicat oamenilor care au suferit pentru mărturisirea credinței în secolul XX și au fost asociați cu insulele Solovetsky.
Aceștia sunt prizonieri din lagărele Solovetsky, reprimați pentru mărturisirea lor de credință: ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, preoți, călugări, laici; aceștia sunt frații Mănăstirii Solovetsky. Un complex separat este dedicat mirenilor care i-au ajutat pe prizonierii Solovetsky.
Noua expoziție se bazează pe principiul cronologic, care ajută la dezvăluirea temei noilor martiri și mărturisitori Solovetsky în contextul general al persecuției Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru a rezuma informații despre asceții credinței - prizonierii Solovetsky tabere, a transmite prin muzeu înseamnă în posibila plenitudine povestea despre soarta locuitorilor mănăstirii și a prizonierilor.

vineri, 18 iunie 2021

Cele șapte păcate de moarte







Cele șapte păcate de moarte: 1. Mândria (trufia) 2. Iubirea de argint si zgârcenia 3. Desfrânarea 4. Zavistia (ura, invidia, viclenia, perfidia) 5. Lacomia (neînfrânarea) 6. Mânia (supărarea, ținerea de minte a răului)  7. Lenea (trândavia)

- Păcatele cele mai grele, cele împotriva Duhului Sfânt:1. Necredința sau nepăsarea față de Dumnezeu, Cel în Treime mărit. 2. Ura împotriva lui Dumnezeu. 3. Deznădejdea în marea milostivire a lui Dumnezeu și în purtarea de grijă față de noi sau prea marea încredere în atotbunătatea lui Dumnezeu, încredere care te face să savârșești fără contenire păcate, socotind că Dumnezeu te va ierta chiar dacă nu te îndrepți.

- Păcate strigătoare la cer: 1. Uciderea (şi uciderea de prunci, adică avortul) 2. Păcatele asemenea celor făcute de cei din Sodoma şi Gomora (perversităţi sexuale). 3. Oprirea plăţii lucrătorului 4. Asuprirea văduvelor şi orfanilor 5. Batjocorirea şi asuprirea părinţilor, cei care ne-au născut şi crescut.

Legendele Margaretei



Frumoasă fată era Margareta! Şi pe cât de frumoasă, pe-atât de cuminte şi blândă şi ascultătoare era Margareta. Tot satul o-ndrăgea şi nu era flăcău în sat să n-o joace la horă în zilele de sărbătoare.

Cât era vara de lungă şi taică-său era pe câmp la coasă, Margareta mergea la el cu de-ale gurii. Era mai mare dragul s-o vezi trecând aşa, în rochia ei albă, cu pălăria galbenă de pai pe cap, ducând pe braţ coşul cu merinde. În drum, se abătea întotdeauna prin Poiana Florilor să umple urciorul la izvor cu apă proaspătă şi rece pentru taică-său.

Şi uite-aşa, şi-n ziua aceea s-a oprit Margareta la izvorul din poiană. Şi era iarba din poiana aceea, verde şi mătăsoasă, smălţată cu flori de toate culorile şi de toate miresmele, mângâiată de aripi diafane de fluture, că a cuprins-o pe Margareta un dor nebun să culeagă flori... A pus coşul jos şi a început să adune, să adune, şi să tot adune... O ameţeală dulce cu aromă de polen îi învăluia încet tâmplele şi îi înceţoşa ochii...

- Cine eşti, fată frumoasă şi de ce-mi tulburi poiana? auzi Margareta o voce mândră şi clară ce făcea aerul din jur să vibreze.

Dar cine să fi vorbit? A... Uite că se apropie o femeie cu părul bălai, ochi mânioşi şi mantie lungă, brodată cu flori.

- Nu ştii cine sunt eu?

Margareta tăcea, neîndrăznind s-o privească în ochi.

- Eu sunt Zâna Florilor... florile sunt fiicele mele, pe care tu le-ai rupt şi ucis fără milă... Seva aceea care picură din tulpinile lor pe mâinile tale, e sângele lor şi al meu...

Margareta ar fi vrut să-i spună ceva, să-i ceară s-o ierte, dar gâtul îi era strâns ca într-o gheară nevăzută... Nu spuse nimic.

- Nici măcar nu-ţi pare rău pentru ce-ai făcut!? Dar am să te pedepsesc! Şi am să te pedepsesc aducând asupră-ţi chiar blestemul ce leagă pe fiicele mele de la începutul veacurilor. Te voi blestema să fii floare! Să fii delicată şi firavă, slabă în faţa furtunilor şi a vântului, mereu dorită şi mereu frântă pentru frumuseţea ta! Da, vei fi frumoasă; da, vei fi admirată; da, vei fi dorită, dar în veacul-vecilor vei fi nefericită şi efemeră! Te blestem să fii margaretă!

Margareta simţi atunci cum se ridică din pământ o răceală cumplită şi îi învăluie trupul ca un giulgiu îngheţat; fiori de gheaţă îi înţepeneau picioarele în pământ, răsfirându-le în rădăcini lungi şi subţiri; trupul i se mlădia şi i se subţia într-o tulpină delicată aplecată de vânt; mâinile i se scurtară; rochia-i albă sfâşiată de vânt se prefăcu într-o corolă strălucitoare de petale albe înconjurând un bănuţ auriu - amintirea ştearsă a frumosului ei căpşor blond.

Şi de-atunci, n-a mai auzit nimeni de Margareta, frumoasa fată pierdută pe când ducea tatălui ei merinde la câmp. Sătenii care au căutat-o peste tot, n-au dat decât de coşul cu merinde şi urciorul răsturnat în poiană lângă izvor şi de-o mulţime de flori risipite în jur...


 Altă legendă spune că Margareta era o printesa deosebit de frumoasa, care fusese promisa la nastere Imparatului Florilor. La varsta de 16 ani, Margareta se indragosteste de un print nespus de frumos si nespus de viteaz. Cei doi se iubesc si planuiesc sa fuga impreuna pentru a se putea casatori si pentru a scapa de promisiunea facuta Imparatului Florilor.

Imparatul Florilor afla si il provoaca pe print la duel. Cei doi se bat in sabii si palose 3 zile si 3 nopti si in final printul este ucis. Speriata si indurerata, Margareta fuge in munti, iar Imparatul Florilor fuge pe urmele ei. Dandu-si seama ca nu are scapare, Margareta se roaga, plangand, sa moara mai bine decat sa fie a Imparatului Florilor. Ruga ii este ascultata si Margareta moare, iar lacrimile ei sunt transformate intr-un sirag de perle.

Indurerat si dandu-si seama de greseala facuta, Imparatul Florilor o transforma pe Margareta intr-o floare alba, pentru ca aceasta sa poata trai vesnic fara ca cineva sa o poata atinge.

marți, 25 mai 2021

Ziua Sfinţilor Prooroci










Marţea e ziua pomenirii celor mai vechi dintre sfinţii calendarului, adică a Sfinţilor Prooroci în general şi îndeosebi a Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre ei, omul de la cumpăna celor două Testamente. Cântările din zilele de marţi îl arată pe Ioan şi pe Prooroci în general, ca mijlocitori între Lege şi Har, ca modele de vieţuire ascetică, de integritate morală, ca îngeri în trup. Una din cântările Octoihului îl arată pe Sfântul Ioan Botezătorul ca apărător şi feritor de „ceasul cel rău“, „de ispita celui viclean“.

Într-o cronică găsită în podul Bisericii „Arbore“ din Bucovina, se vorbeşte de cele trei ceasuri rele din viaţa domnitorului Ştefăniţă Vodă, zis Viforul, care, într-o zi de marţi, a ucis cu mânie, la ceas de seară, pe cel mai credincios sfetnic al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe bătrânul şi viteazul Luca Arbore. Cu zece ani înainte, el zidise din temelie biserica ce îi poartă numele, căreia îi pusese ca hram - culmea ironiei - tocmai „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“. Poate de atunci a început să se vorbească în folclorul românesc despre cele trei ceasuri rele din ziua de marţi.

Cei doisprezece proroci sunt Sfântul Proroc Avacum, Sfântul Proroc Naum, Sfântul Proroc Iezechiel, Sfântul Proroc Isaia, Sfântul Proroc Moise, Sfântul Proroc David, Sfântul Proroc Solomon, Sfântul Proroc Aaron, Sfântul Proroc Ieremia, Sfântul Proroc Daniel, Sfântul Proroc Iona, Sfântul Proroc Zaharia

Cocalarul şi vinul sfinţit

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.


Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui. 


După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:

Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom' profesor.


Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom' profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.


Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor. 


De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre "cei buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol. 


Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher - cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen. 


Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: "puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie" ori "n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor" au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. "Dom' profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept" a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie - eliberatorul lui Mădălin.


În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică - lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.


Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu - idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale. 


În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toşi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.


L-am privit cu atenţie - era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani ("ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul"). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate. 


Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom' profesor, nu mă recunoşti?


Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani. 

Mădălin? - l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns. 


M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.

Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.

Despre ce vorbeşti? - l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?


Nu dom' profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent - o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor. 


Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om. 


La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu. 


Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit. 


Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România.