Viața și martiriul Sfântului NICOLAE al II-lea Romanov

Viața și martiriul Sfântului NICOLAE al II-lea Romanov ȚARUL-MUCENIC al Rusiei, împreună cu familia

Țarul-mucenic Nicolae s-a născut în Sankt Petersburg pe data de 6 mai 1868, de ziua în care Sfânta Biserică prăznuiește amintirea Dreptului Iov mult pătimitorul. Și cât de profetic s-a dovedit acest lucru a fi – pentru că Nicolae era sortit să urmeze exemplul acestui mare Sfânt al Vechiului Testament atât în împrejurările în care a pătimit, cât și în credință. La fel cum Domnul a îngăduit Patriarhului Iov să pătimească multe, încercându-l ca argintul în foc pentru a-i cerca credința, așa și Nicolae a fost cercat și ispitit, dar asemeni lui Iov, nu s-a lăsat biruit și s-a ridicat mai presus de toate, ca un om al lui Dumnezeu.

Bunicul său a fost Țarul Alexandru al II-lea, dezrobitorul țăranilor, care îl iubeau tare și îl numeau „rază de soare”.

„Când eram mic”, zice Nicolae fiicelor sale, „mă trimiteau în fiecare zi să-mi vizitez bunicul. Fratele meu George și cu mine aveam obiceiul de a ne juca în lucrările sale în timp ce el lucra. Zâmbetul său era atât de plăcut, și fața lui era în mod normal minunată și liniștită. Îmi amintesc că m-a impresionat profund în anii copilăriei mele… Odată când părinții mei erau plecați, am fost la privegherea de noapte împreună cu bunicul meu la biserica mică din Alexandria. În timpul slujbei s-a dezlănțuit o furtună puternică, fulgerele sclipeau unul după altul și bubuitul tunetelor părea că or să zdruncine biserica și lumea întreagă din temeliile sale. Dintr-o dată s-a întunecat, și o pală de vânt de la ușa deschisă a stins flacăra luminilor care erau aprinse în fața iconostasului, apoi a venit un val puternic de tunete, mai puternic decât înainte, și am văzut deodată o minge de foc care zbura de la fereastra direct spre capul Împăratului. Mingea (de fulger) se vâltora în jurul podelei, apoi a trecut de policandru și a zburat pe ușă în parc. Inima mi-a înghețat, m-am uitam la bunicul meu – fața lui era foarte calmă. Se închinară la fel de liniștit ca atunci când mingea cu flăcări a zburat pe lângă noi, și am simțit că este necuviincios și nu curajos să se sperie cineva așa precum mine. Am simțit că trebuie doar să privim ceea ce se întâmplă și să credem în mila lui Dumnezeu, așa cum a făcut bunicul meu. După ce mingea a traversat întreaga biserică și a ieșit deodată pe ușă, m-am uitat iarăși la bunicul meu. Un zâmbet slab îi apărea pe față, și el a dat din cap în semn de aprobare către mine. Teama mea s-a risipit și de atunci nu am mai avut frică de furtuni.”


La vârsta de 10 ani, Nicolae a fost predat unui conducător militar, generalul G. G. Danilovici… Danilovici a invitat specialiști la palat pentru a-l învăța pe moștenitor o serie de discipline, printre care patru limbi moderne (rusă, franceză, engleză și germană), matematică, istorie, geografie și chimie. Dintre toate disciplinele pe care Nicolae le-a învățat, istoria i-a plăcut cel mai tare. Apartenența sa la Societatea Istorică Imperială de la vârsta de 16 ani a fost mai mult decât onorifică. Mulți ani mai târziu, în timpul liber petrecut în exilul său din Siberia, el s-a întors la lectura din cărțile de istorie. El i-a mărturisit profesorului de limba engleză a fiului său, Sydney Gibbes, că „subiectul său preferat este istoria” și că el „a trebuit studieze această disciplină multă vreme în tinerețe, dar nu a mai avut timp pentru aceasta mai târziu”.

În tinerețe și în adolescența, Nicolae a citit, de asemenea, beletristică engleză, franceză și rusă. Cineva capabil să stăpânească patru limbi și să priceapă operele lui Dostoievski și ale istoricilor Karamzin și Soloviev de la acea vârstă nu putea fi lipsit de potențial.

Dintre profesorii săi, Charles Heath părea a fi fost cel mai apropiat de moștenitor… Generalul V. N. Voeikov, ultimul Comandant al Palatelor Imperiale din domnia lui Nicolae, îl cunoștea bine pe împărat. El a mărturisit că „una din calitățile remarcabile ale împăratului era stăpânirea de sine. Fiind foarte temperat din firea sa, a muncit din greu pentru a dobândi această stare încă din copilăria sa sub îndrumarea dascălului său, englezul Heath, și a dobândit un grad extraordinar de stăpânire de sine. Domnul Heath îi amintea adesea discipolului său împărătesc despre zicala englezilor că aristocrații se nasc, dar gentilomii se formează.”

Mai mult decât toate făpturile pământului, Nicolae Alexandrovici iubea păsările. Când le auzea cântând, se cucerea atât de tare încât colegii săi cârcoteau adesea despre el. Odată, când o vrăbioară a căzut din cuibul său, micuțul Nika, așa cum îl chemau prietenii săi, spunea:

„Trebuie să ne rugăm pentru vrăbioare; poate Scumpul Dumnezeu nu o va lua – El are suficiente vrăbii.”

Pe 13 martie 1881, Țarul eliberator a fost ucis de un revoluționar fanatic. Pe o stradă din Petersburg, în deplină zi, s-a aruncat o bombă care a rănit pe unii din ostașii din garda personală a Țarului, însă Țarul a scăpat nevătămat. Neluând aminte la siguranța personală, el a părăsit carul și se îngrijea de cei răniți când s-a aruncat cea de-a doua bombă, rănindu-l fatal pe el și pe mulți alții. A fost dus în grabă la Palatul de Iarna unde a murit in prezenta familiei sale îndurerate. Mai târziu, la locul crimei, s-a construit o biserică impozantă, Hristos Mântuitorul „prin sânge”, care devenise fortăreața Bisericii din Catacombe din Petrograd de după revoluție.

Nicolae a povestit nefericitul eveniment astfel:

Am fost la micul dejun în palatul Anicov, împreună cu fratele meu, când un slujitor înspăimântat a intrat și a zis:

„Un accident i s-a întâmplat Împăratului! Moștenitorul (viitorul Țar Alexandru al III-lea, tatăl lui Nicolae) a dat poruncă, ca Marele Prinț Nicolae Alexandrovici (adică eu) să se ducă imediat la Palatul de Iarnă. Să nu se piardă timpul.”

Am alergat împreuna cu Generalul Danilov, am urcat într-o căruță și ne-am repezit prin Nevski la Palatul de iarnă. Când urcam pe scări, am văzut că toți cei pe care i-am întâlnit aveau chipurile palide și că pe covor erau niște pete roșii mari – de când îmi urcaseră bunicul pe scări, sângele de la rănile adânci pe care le suferise de la explozie se vărsase. Părinții mei erau deja în birou. Unchiul și mătușa mea stăteau lângă fereastră. Nimeni nu sufla un cuvânt. Bunicul meu era întins în patul îngust de tabără pe care dormea întotdeauna. Era acoperit cu palton militar care îi servea ca robă. Fața lui era palidă și lipsită de viață, era acoperită cu mici răni. Tatăl meu m-a adus până la pat:

– Tată, spuse el cu glas tare, „raza ta de soare a venit.”

Am văzut o fâlfâire a pleoapelor lui. S-au arătat ochii azuri ai bunicului meu. A încercat să zâmbească. El și-a mișcat degetul, dar nu și-a putut ridica mâna ca să spună ceea ce vroia, dar m-a recunoscut cu siguranță. Protopopul Bazhenov a venit la el și l-a împărtășit cu Dumnezeieștile Taine pentru ultima dată; cu toții am îngenunchiat și împăratul s-a săvârșit în pace. Așa fuseseră de plăcută Domnului trecerea lui la veșnicie.

Supunerea față de voința lui Dumnezeu era trăsătura distinctivă a personalității Țarului Nicolae al II-lea. Credința sa în iconomia Dumnezeiască i-a dat acea pace mai presus de fire care nu l-a părăsit niciodată. Noi oamenii, ne temem de necazuri și supărări, dar așa cum zicea Sf. Ioan Gură de Aur, există un singur lucru de care ar trebui să ne temem cu adevărat – păcatul. Domnul stăpânește toată făptura; Toate sunt fie binecuvântate de El, fie îngăduite de El.

Părinții lui Nicolae erau Țarul Alexandru Alexandrovici și Țarina Maria Fiodorovna. Alexandru era un om care se temea de Dumnezeu și a devenit unul dintre marii Țari ai Rusiei, deși domnia sa a fost scurtă (1881-1894). Mama lui Nicolae, fostă prințesă Dagmar din Danemarca, a fost o soție iubitoare și mamă, un adevărat sprijin de nădejde care a acceptat și credința ei cea nouă, Sfânta Ortodoxie, în sufletul ei și împreună cu Alexandru, a transmis-o și copiilor săi.

Activitatea plină de răutate a revoluționarilor îi va prigoni pe Nicolae și familia sa pe cuprinsul vieții lor. În 1888, când Țarul Alexandru al III-lea și familia sa se îndreptau spre Harkov, trenul imperial a fost zguduit de două explozii și a deraiat. Numai trezvia și puterea fizică extraordinară a Țarului a oprit ca Familia Imperială să nu fie ucisă.

În ciuda unor astfel de împrejurări dificile, Nicolae, acum Țarevici, era format în toate virtuțile creștine. În timpul tinereții, bunătatea față de ceilalți și altruismul i-a impresionat pe toți cei care l-au întâlnit. Deși trăia în mod cumpătat, împărțea fără cruțare din averea sa săracilor. Se cunoaște că el acorda adesea în taină, burse și alte daruri prin intermediul unui profesor de-al său din copilărie. De mai multe ori a zis:

„Când voi deveni Țar, nu vor mai fi oameni săraci sau nefericiți. Îmi doresc ca toată lumea să fie fericită!”

Țareviciul a intrat în serviciul militar și, după aceea a rămas atașat de armată, acordând o atenție deosebită vieții ostașilor. În 1891 a vizitat Japonia. A. D. Khmelevski scrie despre această vizită:

În Japonia, moștenitorul tronului a vizitat cimitirul marinarilor noștri, unde un japonez bătrân, care de mai mulți ani păzea gropile rusești, zicea:

„Renumitul oaspete intenționează să viziteze vechea noastră capitală Kyoto. Lângă Kyoto trăiește binecunoscutul nostru pustnic, călugărul Terakuto. Soarta oamenilor nu este ascunsă ochilor acestui călugăr. Timpul nu există pentru el și prin semne ne arată cât timp mai este.”

La sosirea în Kyoto, moștenitorul a plecat pe jos pentru a-l vedea pe Terakuto. Era îmbrăcat în haine civile și era însoțit de prințul grec Gheorghe și de traducătorul Marquis Ito. Terakuto locuia într-o dumbravă. El a zis (acestea sunt extrase din amintirile lui Marquis Ito, publicate în limba engleză):

„ … Primejdia planează asupra capului tău, dar moartea te va ocoli și vlăstarul va fi mai tare decât sabia și vlăstarul va lumina strălucit. Două coroane sunt sortite pentru tine – una pământească și una cerească. Pietre scumpe se joacă pe coroana ta, o stăpâne al unui tărâm răsunător. Dar slava lumii va trece și va aburi pietrele de pe coroana ta cea pământească, în timp ce strălucirea coroanei tale cerești va dura pentru totdeauna. Mari suferințe și răsculări te așteaptă pe tine și pe Țara voastră. Vei lupta pentru toată lumea și toată lumea va fi împotriva ta. Flori frumoase înfloresc pe marginea prăpastiei, iar copiii aleargă la flori și cad în prăpastie, dacă nu ascultă de strigătul tatălui lor. Vei face o jertfă pentru întregul popor, ca răscumpărare a neglijenței sale. Văd limbi de foc deasupra capului tău. Aceasta este sfințirea. Văd nenumărate arderi pe altare înaintea ta. Aceasta este împlinirea scopului vieți tale. Aici este înțelepciunea și o parte din taina Creatorului. Moartea și nemurirea, o fracțiune de secundă și veșnicia. Binecuvântată fie ziua și ceasul în care ai venit la bătrânul Terakuto.”

Câteva zile mai târziu, a avut loc un atentat asupra vieții moștenitorului. Un japonez fanatic l-a lovit peste cap cu o sabie, care i-a cauzat o rană mică deoarece prințul Gheorghe, care era tot timpul cu moștenitorul, a parat lovitura cu un vlăstar de bambus. Prin porunca lui Alexandru al III-lea, vlăstarul care a salvat viața moștenitorului a fost încrustat cu diamante si a fost dăruit Printului Gheorghe. Astfel, vlăstarul s-a dovedit a fi mai tare decât sabia, iar vlăstarul a strălucit. Înregistrările arată că, după vizita sa la bătrânul Terakuto, moștenitorul a fost mult vreme îngândurat și trist.

În 1894, sănătatea Țarului Alexandru, tatăl lui Nicolae, a început să se înrăutățească, și pe 20 octombrie, a răposat sub mâna caldă a duhovnicului său, Sf. Ioan din Kronstadt. În acea vreme, Nicolae era deja logodit cu prințesa Alix din Hesse (Germania); Și s-au căsătorit la o lună după moartea lui Alexandru. Cei doi s-au întâlnit cu câțiva ani înainte și s-au îndrăgostit, dar au existat obstacole în calea căsătoriei lor. Marele prinț Serghie Alexandrovici, unchiul lui Nicolae și soția sa, marea prințesă Elisabeta Fiodorovna, sora lui Alix, au făcut tot posibilul pentru ai aduce împreună. Dar Țarul Alexandru al III-lea și soția sa s-au împotrivit, asemenea și a făcut și Kaiserul Wilhelm. Totuși, obstacolul cel mai mare era credința prințesei. Ea s-a născut și a crescut în religia luterană și era foarte devotată religiei ei, dar ea trebuia să se convertească la Ortodoxie pentru a putea să devină împărăteasa națiunii rusești. Fiind o femeie foarte statornică, ea nu a considerat că este o problemă ușoară și la început s-a împotrivit. Astfel, în noiembrie 1893, l-a refuzat pe Nicolae, scriindu-i:

„Dragă Nicki, tu care ai o credință așa de puternică, vei înțelege că eu consider că este păcat să-mi schimb credința, și aș fi nemulțumită până la sfârșitul vieții mele, fiind conștientă că am săvârșit un mare păcat. Sunt sigur că nu vrei să trec la credința ta împotriva convingerilor mele. Ce fericire poate da căsătoria dacă începe fără adevărata binecuvântare a lui Dumnezeu? Și consider că este păcat să schimb credința în care am crescut și de care aparțin. Nu aș putea niciodată să dobândesc pacea sufletească, și de aceea eu, deși chemată să îți fiu folositoare în toate, nu aș putea fi niciodată pentru tine un adevărat partener de viață…”

Dar Dumnezeu, în bunătatea Lui cea mare, nu a abandonat-o. A ajutat-o foarte mult sora ei, Marea Prințesă Elisabeta, care s-a convertit la Ortodoxie cu doi ani înainte; și la puțin timp după aceea, după mai multe întâlniri cu un arhiepiscop ortodox care i-a prezentat credința ortodoxă, a primit cu bucurie botezul. Conversia ei a fost cu totul deplină. Profunzimea îmbrățișării Ortodoxiei și tăria pe care i-a dat-o familiei ei a fost ca o mustrare spirituală adresată nobilimii moderne ruse și a „intelectualilor” care, ascultând duhului antihristului, le devenea treptat rușine de credința lor, considerând-o ceva „depășit”.

Ca și mama ei, Alix era o creștină râvnitoare. Ea a abandonat protestantismul numai după o mare luptă. În dormitorul ei de la Țarskoe Selo era o ușă mică în perete, care ducea la o mică capelă întunecată, luminată de lămpile agățate, unde împărăteasa se retrăgea ca să se roage. Când era la Petersburg, împărăteasa obișnuia să meargă la Catedrala din Kazan, îngenunchind la umbra unui stâlp, necunoscută de nimeni și însoțită de o singură slujnică care o aștepta. Pentru că viața lui Alix pe pământ a fost literalmente, ca o judecată în care oamenii sunt cercați pentru a vedea dacă sunt vrednici de fericirea cerească. Suferințele pe care Dumnezeu le-a îngăduit erau un test al credinței, dar și pedeapsă pentru păcate. Împărăteasa era o persoană foarte serioasă care a început să aibă un mare interes în teologia Ortodoxă și în literatura ortodoxă.

Îi plăcea să vorbească despre teme greu de înțeles și mai ales religioase, iar prietenia ei ulterioară cu marile Ducese Militza și Anastasia contribuia mult cunoștințelor ei despre religia și filosofia persană, indiană și chineză. Alix a studiat cu râvnă lucrările Sfinților Părinți ai Bisericii. Pe lângă acestea, a citit și multe cărți de filosofie franțuzești și englezești.

Ca împărăteasă, Alix urma credința ortodoxă profund duhovnicească. Slujbele și cântările preafrumoase ale Liturghiei Ortodoxe au marcat-o profund, la fel ca și simțirea ei că prin Ortodoxie, era în comuniune cu cei mai mici ai norodului soțului ei. Dar, pe lângă această deschidere față de credința creștină, Alix avea calități organizatorice înnăscute, era o administratoare eficientă și făcea milostenii cu îndestulare. Deși se preocupa și de scăderea foametei și crearea locurilor de muncă, precum și de formarea profesională a fetelor, se îngrijea mai presus de orice, de ajutorul celor bolnavi și de lumea medicinei. De obicei, Alix vizita spitalele și sanatoriile din cartier, luând împreună cu ea fiicele sale pentru ca „să înțeleagă tristețea de după toată această frumusețe”, chiar și în timpul vacanței din Crimeea.

Înscăunarea oficială a avut loc în mai 1896. Tânărul Țar și Țarina au petrecut majoritatea timpului în zăvorâre și în rugăciune intensă, pregătindu-se pentru grozava responsabilitate a guvernării, cu ajutorul lui Dumnezeu, a celei mai mari națiuni din lume, care era și păzitoarea Credinței Ortodoxe. Încoronarea unui Țar nu este un simplă rânduială seculară a statului. Așa cum a scris Episcopul Nectarie (Kontzevici):

„Țarul a fost și este uns de Dumnezeu. Taina este săvârșită de către Biserică în timpul încoronării, iar Unsul lui Dumnezeu intră prin ușile împărătești în altar, merge înaintea Sfintei Mese din altar și primește Sfintele și înfricoșătoarele Taine împreună cu preotul, trupul și sângele fiind luate separat. Astfel, Sfânta Biserică subliniază importanța duhovnicească a purtării crucii ca monarh, echivalând acestă lucrare cu sfânta taină a preoției… El (Țarul) este reprezentarea sacră, purtătorul în deplinătate, a puterii harului Duhului Sfânt.”

După ce a fost încoronat, Țarul Nicolae a îngenuncheat și s-a rugat cu voce tare:

„Doamne, Dumnezeul părinților noștri și Împăratul împăraților, care ai zidit toate lucrurile prin Cuvântul Tău și prin înțelepciunea Ta ai făcut pe om, ca să stăpânească și să domnească cu dreptate peste lumea Ta; Tu m-ai ales ca Țar și judecător peste poporul Tău. Recunosc chemarea Ta cea de nepătruns pentru mine și mă închin cu mulțumire înaintea Împărăției Tale. Tu, Domnul și Stăpânul meu, fă-mă vrednic de lucrarea pe care mi-ai pus-o înainte; Învață-mă și povățuiește-mă în această mare lucrare. Fie ca să fie cu mine înțelepciunea ce izvorăște din scaunul Tău; Trimite-o din Cerul tău cel Sfânt pentru ca să știu ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi, și ceea ce este drept, după poruncile Tale. Fie ca inima mea să fie în mâinile Tale, ca să împlinesc tot ce este în folosul poporului care mi-a fost încredințat și pentru înmulțirea Slavei Tale, pentru ca în Ziua Judecății Tale să dau socoteală fără împiedicare pentru slujirea mea; Prin mila și harul Fiului Tău, cel care s-a răstignit pentru noi, căruia să-i fie toată cinstea și slava cu Tine și Sfântului Duh, de viață dătătorul, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

În zilele de încoronare a avut loc o mare tragedie. Pe câmpul Khodinka, oamenii făceau coadă pentru a primi cadouri gratuite. Presiunea a crescut, unii au căzut, iar uni, până la câteva sute, au fost zdrobiți până la moarte. Țarul, la auzul acestei vești, a vrut să-și anuleze imediat aranjamentele oficiale și să meargă la spitalul unde erau îngrijiți cei răniți. Dar anturajul său, care minimaliza seriozitatea evenimentului, îl descuraja.

Aceasta lucru i-a fost reproșat mai târziu Țarului, iar tragedia era văzută ca un semn de rău pentru începutul domniei sale…

Cuplul regal s-a așezat în viața sa de mare responsabilitate și a voit ca să dea un exemplu de evlavie și de adevărată grijă părintească pentru enorma turmă încredințată lor. Nicăieri acest lucru nu era mai evident decât în dragostea și grija lor pentru Sfânta Biserică Ortodoxă. Ei au dăruit mulți bani și ajutor pentru mănăstiri și pentru construirea bisericilor. Țarul considera că este datoria sa sacră de a restaura în Rusia vechea cultură tradițională, care a fost abandonată de multe dintre clasele „educate” în favoarea culturii moderne, occidentale. El a încurajat construirea bisericilor în vechile stiluri arhitecturale mai degrabă, decât în stilurile favorizate de la „reformele” dezastruoase ale Țarului Petru I și împărătesei Caterina a II-a. A cerut pictarea unui număr mare de icoane în stilurile bizantine și vechi rusești, împodobind multe biserici cu ele. Din cuvintele arhiepiscopului Mihail Polski,

În persoana împăratului Nicolae al II-lea credincioșii aveau cel mai bun și mai demn reprezentant al Bisericii, cu adevărat „Cel mai evlavios”, așa cum a fost pomenit la slujbele bisericești. El a fost un adevărat păzitor al Bisericii și un beneficiar al tuturor binecuvântărilor Ei.

În timpul domniei lui Nicolae al II-lea, Biserica Rusă a ajuns la cea mai mare bunăstare și autoritate. Numărul bisericilor a crescut cu peste 10.000. La sfârșitul domniei, erau 57.000 de biserici. Numărul mănăstirilor a crescut cu 250, ajungând astfel la un total de 1025. Au fost renovate biserici seculare. Împăratul însuși a participat la așezarea primelor pietre ale fundației și la sfințirea multor biserici.

Împăratul a evidențiat importanța educării copiilor țărănești în cadrul bisericii și a parohiei și, prin urmare, numărul școlilor parohiale a crescut la 37.000.

În acel moment literatura creștină a cunoscut o adevărată înflorire. Au fost publicate reviste excelente, precum Lectură de folos sufletesc, Dialoguri de folos sufletesc, Pribeagul, Cârma, Călugărul rus, și încă popularul Pelerinul Rus. Poporul rus era înconjurat de hrană sufletească mai mult ca niciodată.

Țarul Nicolae a vizitat biserici și mănăstiri din toate părțile țării, cinstind Sfinții lor. Pe timpul domniei nici unui alt Țar nu s-au canonizat mai multi Sfinți decât pe timpul lui Nicolae. Dragostea lui pentru Ortodoxie și pentru sfinții Bisericii nu cunoștea limite; Și el însuși a făcut presiuni asupra Sfântului Sinod pentru a acorda mai repede cinstea cuvenită multor sfinți ai lui Dumnezeu. Printre cei care au fost canonizați în timpul domniei sale au fost: Sf. Teodosie din Cernigov (canonizat în 1896), Sf. Isidor din Iuriev (1897), Sf. Eufrosin din Polotsk (1909), Sf. Ana din Kashin, Sf. Ioasaf din Belgorod (1911), Sf. Ermoghen din Moscova (1913), Sf. Pitirim din Tambov (1914), Sf. Ioan (Maximovici) din Tobolsk (1916) și Sf. Pavel din Tobolsk (1917).

În plus, unul dintre cei mai cinstiți sfinți ai Rusiei, Serafim de Sarov, a fost canonizat de Biserică în timpul domniei acestui Țar evlavios în 1903, la insistențele sale. La acea vreme, Nicolae a fost înștiințat de viitoarea apostazie și căderea națiunii și a Bisericii ruse printr-o scrisoare profetică scrisă de Sfântul Serafim însuși. Sfântul a scris, cu puțin înainte de moartea sa în 1833, această scrisoare, a pecetluit-o cu cinci peceți de ceară și a adresat-o „Țarului în a cărui domnie voi fi canonizat”. Apoi a dat-o spre păstrare Elenei Motovilov, tânără soție a lui N. I. Motovilov, care este acum binecunoscut pentru însemnarea conversației sale cu sfântul despre dobândirea Duhului Sfânt. A păstrat acea scrisoare timp de șaptezeci de ani și a dat-o Țarului la ceremonia de canonizare. În timp ce conținutul ei exact este astăzi necunoscut, este totuși sigur că Sfântul Serafim l-a pregătit pe Nicolae pentru necazurile viitoare.

În plus, la călătoria de întoarcere din Sarov, Familia Regală a vizitat Mănăstirea Sfântului Serafim, Diveevo, unde fericita Pașa (Parascheva), nebuna pentru Hristos, le-a vorbit câteva ore; se spune că le-a profețit propriul lor martiriu, precum și cel al Sfintei Rusi.

Se spune că împărăteasa era să leșine și a zis:

„Nu te cred, nu poate fi adevărat!”

Acesta a fost cu un an înainte de nașterea moștenitorului tronului și ei și-au dorit foarte mult un moștenitor. Deci fericita Pașa s-a ridicat din pat cu o bucată de material roșu și a zis:

„Aceasta este pentru niște pantalonași pentru fiul tău, și când se va naște, vei crede tot ce ți-am zis.”

Au ieșit din chilie ei palizi și tulburați, însă hotărâți – să accepte cu credință orice a hotărât Dumnezeu pentru ei, socotind cununa nestricăcioasă a muceniciei mai mare decât orice cunună pământească stricăcioasă; Alegând să accepte paharul suferinței dăruit lor de către Domnul Atotțiitorul, pentru ca bând din el să se poată jertfi pentru poporul lor.

În timpul domniei sale, Țarul a căutat sfatul fericitei Pașa cu privire la toate întrebările importante. El obișnuia să trimită pe Marele Prinț la ea, și după spusele slujitoarei ei, Evdochia Ivanovna, nu se putea pleca mai devreme că venea altul. După moartea i fericitei slujitoare Pașa,  mătușii Serafima (Bulgakova), îi puneau toate întrebările prin intermediul Evdochiei Ivanovna, care povestește că a zis odată:

„Maiestatea voastră, veniți de la tron în persoană!”

Cu puțin timp înainte de moartea ei, din august 1915, fericita Pașa făcea în continuu metănii în fața portretului Țarului. Când a obosit, slujitorii săi au sprijinit-o.

– Mamashenka, de ce te rogi la Țar?

„Nu pricepi, va fi mai mare decât toți Țarii.”

Erau acolo două portrete ale Țarului: unul cu el și cu Țarina și altul doar cu el. Dar ea continua să facă metănii la cel numai cu el. Apoi, ea a zis despre el:

„Nu știu, un sfânt călugăr, poate un mucenic!”

Fiind din fire un iubitor de pace, tânărul Țar a făcut o sugestie fără precedent lumii, la începutul domniei sale – că toate națiunile să se reunească și se întâlnească pentru a-și reduce forțele militare și pentru a supune arbitrajului general disputele internaționale.

Ca rezultatul propunerii sale, Conferința de la Haga privind pacea, a fost convocată la 18 mai 1899, și a slujit ca precedent pentru Liga Națiunilor și Organizația Națiunilor Unite. În 1921, președintele american, Warren Harding, a recunoscut oficial eforturile nobile ale Țarului pentru limitarea armamentelor prin intermediul unor acorduri obligatorii între Puteri.

Țarul Nicolae era fără precedent în istoria Rusiei pentru milostenia sa. A iertat criminali, chiar și revoluționari, și a cedat o vastă cantitate de terenuri și de bani pentru a îmbunătății situația țăranilor. Se crede că el a renunțat la ultima frântură din averea personală în timpul Marelui Război, pentru a sprijini armata rusă. Chiar și ca copil, purta adesea îmbrăcăminte petecită în timp ce își cheltuia alocația personală pentru a-i ajuta pe elevii săraci ca să plătească pentru învățământul lor.

Împăratul a fost foarte interesat de nevoile oamenilor pentru o viață mai bună. El a schimbat sistemul de pașapoarte introdus de Țarul Petru I și astfel a ușurat libera circulație a oamenilor, inclusiv la călătoriile în străinătate. Taxa de persoană a fost eliminată și a fost introdus un program voluntar de asigurare pentru spitalizare, în cadrul căruia, pentru plata unei ruble pe an, persoana avea dreptul la spitalizare gratuită. Valoarea rublei a crescut considerabil pe piețele internaționale în timpul domniei sale.

În 1897, a fost adoptată o lege pentru a limita orele de lucru; Munca de noapte a fost interzisă pentru femei și minori sub șaptesprezece ani, iar aceasta la un timp în care majoritatea țărilor din vest nu aveau aproape nicio legislație privind munca. După cum a apreciat William Taft în 1913,

„Împăratul rus a adoptat o legislație a muncii cu care nici un stat democratic nu ar putea să se laude.”

La 6 ianuarie 1903, la sărbătoarea Botezului Domnului de la Palatul de Iarnă, în timpul salvei de tun de la fortăreața Petru și Pavel, unul dintre tunuri a fost încărcată cu muniție cu alice, iar aceasta a lovit ferestrele palatului. O parte a căzut lângă procesiunea unde era clerul, suita împăratului și a împărătesei. Reacția calmă a împăratului a fost atât de uimitoare încât a atras atenția membrilor din suita lui. Nu a mișcat un păr ci doar a întrebat:

„Cine a comandat bateria?”

Și când i-au dat numele, a zis cu o compasiune evidentă:

„Ah, săracul (numele), cât de rău îmi pare pentru el!”

L-au întrebat pe împărat ce efect a avut acest incident asupra lui. A răspuns

„Nu mă tem de nimic până în 1918…”

Împăratul l-a iertat pe comandantul bateriei și pe ofițerul care a ordonat tragerea, deoarece prin mila lui Dumnezeu nu au existat răni grave. Doar un polițist a fost rănit ușor. Numele lui era – Romanov…

Între 1895 și 1901 împărăteasa a dat naștere la patru fiice: Olga, Tatiana, Maria și Anastasia. Cele patru fetițe erau copii frumoși, sănătoși și plini de viață, care erau foarte iubiți de părinți. Nicolae era un tată bun, iar cercul familiei era plin de dragoste, căldură și încredere. Dacă împăratul avea pe cineva la care ținea mai mult, aceasta probabil era Tatiana, a cărei personalitate se asemăna cel mai mult de cea a mamei ei. Olga, fiica sa cea mai mare, a fost cea mai grijulie, mai sensibilă și mai inteligentă dintre cele patru. Maria, cea de-a treia, cu niște ochi uriași gri și cu o inimă caldă, simplă și prietenoasă, era întotdeauna cea cu care te acomodai cel mai ușor la prima cunoștință. Anastasia, născută în 1901, era cunoscută drept glumeața familiei. După legea rusă, însă, nicio femeie nu putea moșteni coroana. Dacă Nicolae ar fi murit înainte de 1904, tronul ar fi mers la fratele său mai mic cu inima bună, dar fără tărie, Marele Duce Mihail. Deoarece Mihail era neînsurat în 1904 și apoi s-a însurat în mod necuviincios cu o femeie de neam prost, moștenirea Romanovilor ar fi trecut la un frate mai mic al lui, Alexandru al III-lea, Marele Duce Vladimir, și urmașilor săi. Încordarea și disprețul reciproc dintre „casa lui Vladimir” și cuplul imperial nu dispărut niciodată în secolul al XX-lea. De aceea, foarte multe se atârna de viața micului băiețel născut în august 1904. Cu atât mai spăimântător a fost când s-a descoperit că copilul avea hemofilie.

În epoca Eduardiană nu exista nici un tratament pentru hemofilie și puține căi de a ușura durerea teribilă cauzată periodic de ea. Șansele erau puține ca un hemofiliac să trăiască până la jumătatea zilelor sale, ce să mai vorbim de posibilitatea de a duce o viață normală. Pentru orice părinți care își iubesc copiii la fel de fierbinte ca și cuplul imperial, durerea fizică și emoțională de avea un fiu bolnav de hemofilie este de așteptat să fie mare. Cu toate acestea, în cazul lui Nicolae și al Alexandrei, lucrurile erau agravate de faptul, că era considerat de neconceput, să recunoască că viitorul autocrat al tuturor rușilor era bolnav incurabil și erau mari șanse să fie condamnat la o moarte timpurie. Simpatia firească și înțelegerea care ar fi trebuit să fie aduse părinților erau acum de neîndeplinit. Mai mult decât atât, oricât de deranjante erau bolile periodice ale lui Alexei, un monarh – ca să nu mai vorbim un autocrat rus – trebuia să mențină întotdeauna aparențele. Aceasta ne arată stăpânirea de sine extraordinară al lui Nicolae, care, iubindu-l pe Alexei așa de tare, el nu cedat emoțional niciodată în fața poporului rus. După cum îi scrisese odată Alexandra, „vei afișa întotdeauna o față veselă și vei purta toate greutățile înăuntru”.

În mod inevitabil însă, mama era cea care purta povara cea mai mare în timpul suferințelor fiului ei, ca să nu mai vorbim de grija neîncetată pe care o avea chiar și atunci când era relativ sănătos. Nici nu putea scăpa de vinovăția care se năștea din cunoașterea faptului că ea era cauza suferinței fiului ei și a grijilor cu privire la viitorul dinastiei sale care fusese pusă pe umerii soțului ei. Slabă din punct de vedere fizic și întotdeauna foarte încordată, împărăteasa folosea și ultima ei picătură de energie în îngrijirea fiului ei și în tratarea crizelor sale… Efortul o solicita pe împărăteasa foarte. Ea era adesea prea bolnavă și epuizată pentru a juca rolul de soție al împăratului, care i-a adus mare dispreț din această cauză. În plus, gravitatea bolii lui Alexei a adus-o pe mama lui aproape de o cădere nervoasă. După cum a explicat marea ducesă Olga, „nașterea unui fiu, care ar fi trebuit să fie cel mai fericit eveniment din viața lui Nicki și Alicki, a devenit cea mai grea cruce.”

La scurt timp după nașterea lui Alexei, potrivit procurorului Lukianov, Țarul a mers la mitropolitul din Sankt-Petersburg și a cerut binecuvântarea sa că el abdice de la tron și să devină călugăr. Dar mitropolitul a refuzat să binecuvânteze acest lucru.

Nenorocirea hemofiliei lui Alexei a fost urmată de o serie de alte nenorociri, care, și de-ar fi fost mai puține, ar fi înfrânt un om mai slab. Dar pentru Țar au slujit doar pentru a rafina mai tare noblețea sufletului său. Mai întâi a fost războiul dezastruos cu Japonia din 1904-05, în timpul căruia majoritatea flotei rusești au fost pierdută. În acest moment, de asemenea, simțind dezamăgirea publică privind înfrângerea, dușmanii nihiliști ai lui Hristos au profitat de ocazie și au instigat la răzvrătiri, greve, revolte și asasinate. Aici se încadra o întreagă clasă a societății, care, după cuvintele Sf. Ap. Pavel, erau „ … oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, necurați, fără de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfați … ” (II Timotei 3, 2-4).

Ultimul mare prooroc al Sfintei Rusi, Sf. Ioan de Kronstadt, care a prevăzut în mod clar iminenta catastrofă, i-a îndemnat în mod repetat pe concetățenii săi să se pocăiască și să se întoarcă la vechea lor evlavie și să sprijine conducătorul uns de Dumnezeu sau să să pătimească munci negrăite, atât în lumea aici cât și în cea viitoare.

În 1905, Sf. Ioan zicea:

Avem un Țar cu viață neprihănită și evlavioasă. Dumnezeu i-a trimis o cruce grea a suferinței ca și către alesul și iubitul Său fiu, precum văzătorul tainelor lui Dumnezeu, zice: „Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc” (Apocalipsa 3, 19). Dacă poporul rus nu se pocăiește, sfârșitul lumii este aproape. Dumnezeu va îndepărta împărăția de la Țarul evlavios și va trimite un bici sub forma unor conducători auto-proclamați, necurați și cruzi, care vor îneca toată Țara în sânge și lacrimi.

Deși războiul ruso-japonez din 1904-05 a fost un eșec sângeros, Țarul a refuzat să mușamalizeze din înregistrările oficiale ceva. El zicea:

„Lucrarea trebuie să se bazeze exclusiv pe datele reale… Nu avem nimic de trecut cu vederea, deoarece s-a vărsat mai mult sânge decât era necesar…. Eroismul este demn de remarcat odată cu eșecurile. Este necesar, fără excepție, să se urmărească înregistrarea nemincinoasă a adevărului istoric.”

Anul 1905 urma să fie o „repetiție” pentru evenimentele sângeroase care au avut loc cu doisprezece ani mai târziu. Încurajați de Lenin și Troțki, s-a pornit o campanie de tulburare în tot Imperiul. Mulți oficiali guvernamentali au fost uciși pe străzi, printre care, în 1905, unchiul lui Nicolae, marele prinț Serghie, soțul marii prințese Elisabeta, sora Împărătesei.

Țarul a sprijinit restaurarea ordinii canonice și a patriarhatului în Biserica Rusă. Odată, la adunarea presinodală convocată în 1906, când episcopii discutau aceste probleme, i-a întrebat dacă au un candidat pentru patriarhie. Când au zis că nu, s-a propus pe sine în calitate de candidat. Episcopii erau șocați și i-au refuzat oferta. Țarul, fiind un om smerit, nu a mai amintit niciodată despre acest subiect.

Cu altă ocazie, împăratul vorbea despre problemele pe care are să le întâmpine cu primul său ministru de la acea vreme, Petru Arkadievici Stolipin.

„Nu a fost degeaba”, a zis el, „că m-am născut de ziua lui Iov mult-pătimitorul.”

Și în alte ocazii el zicea:

Am mai mult decât un presentiment că sunt sortit unor încercări groaznice, și că nu voi fi răsplătit pentru ele pe acest pământ… Nimic din ce am făcut nu merge; Nu am nici un succes. Voința omului este atât de slabă… De câte ori mi-am însușit cuvintele Sfântului Iov: „Că frica de care m-am temut a venit asupra mea, și de ce m-am speriat, aceea m-a întâmpinat.”

Odată, după ce s-a rugat puțin înainte de o decizie importantă, împăratul i-a zis lui Stolipin:

„Poate că este nevoie de o jertfă de răscumpărare pentru mântuirea Rusiei. Eu voi fi jertfa aceea. Facă-se voia lui Dumnezeu!”

Stolipin și-a reamintit mai târziu:

„Mi-a făcut această declarație triumfătoare pe un ton foarte simplu, calm și foarte lin. În vocea lui, și mai ales în privirea lui, era un amestec ciudat de hotărâre și blândețe, fiind în același timp neclintită și pasivă, neclară și bine definită; Ca și când ar fi exprimat, nu propria sa voință, ci mai degrabă se supunea unei puteri externe – măreția Providenței.”

După tulburările din 1905-06, rușii au intrat într-o perioadă de mare prosperitate. Cu sprijinul înțelept și dinamic al lui Stolipin, Țarul Nicolae a condus națiunea printr-o perioadă de mare creștere – agricolă, economică, educațională și industrială – iar dacă nu ar fi avut loc primul război mondial, Rusia ar fi devenit, fără îndoială, națiunea dominantă a lumii.

Dar Țarul nu a urmărit niciodată o creștere industrială în detrimentul poporului său. În 1908 i s-a prezentat un plan uriaș de industrializare care cerea mult mai multe fonduri decât erau disponibile. Țarul a răspuns:

„Petru I avea puțini bani și astfel s-a folosit de munca forțată și aceasta l-a costat viețile a unui milion de slujitori… realizarea acestui proiect ar cauza între 10 și 15 milioane de morți premature ale slujitorilor mei… Nu mă lasă conștiința să sacrific milioane de slujitori ai mei, și, prin urmare, va trebui să răbdăm (fără industrializare).”

Când a fost informat că succesul viitoarelor războaie depinde de industrializare, el a răspuns:

„Ne vom pune nădejdea în Dumnezeu. Dacă războiul va fi scurt, vom câștiga, dar dacă va fi lung, atunci aceasta este soarta noastră.”

Din nou, șeful poliției i-a promis Țarului că nu va fi nici o revoluție în Rusia timp de o sută de ani, dacă Țarul ar îngădui 50.000 de execuții. Țarul a refuzat repede această propunere teribilă. După revoluție, însă, bolșevicii nu au avut nici o remușcare în măcelărirea a multor milioane de oameni pentru fapte de „neascultare civilă”.

Țarul a încercat să vindece boala revoluționară prin milă și iertare. Un student a fost condamnat la moarte, însă în ajunul executării, logodnica lui a făcut un apel Țarului ca să-i schimbe pedeapsa. Țarul a fost contactat prin însoțitorul personal din dormitor. A primit petiția și a trimis o telegramă prin care i-a schimbat pedeapsa. L-a lăudat pe însoțitor pentru îndrăzneala sa și chiar a trimis studentul în Crimeea pentru tratamentul tuberculozei sale.

Țarul se îngrijea mereu să nu facă loc mâniei, zicând:

„Mânia nu rezolvă nimic și, în plus, un cuvânt aspru din partea mea ar suna mai spăimântător decât de la altcineva.”

În 1911, în timpul uni spectacol de operă din Kiev, la care și Țarul a participat, Stolipin a fost asasinat. Înainte să cadă la pământ, s-a întors spre împăratul său pe balcon și, binecuvântându-l cu semnul Crucii, a zis:

„Fie ca Dumnezeu să-l mântuiască!”

Țarul a făcut multe pelerinaje și era un susținător ferm al școlilor cârmuite de Biserică. În 1912, în aceste școli erau 1.988.367 de copii, în ciuda unei campanii a Dumei de a le închide. El a înființat, de asemenea, industrii speciale pentru săracii din orașe pentru a-i ajuta să-și câștige existența.

În 1914, Rusia a fost forțată să intre în primul război mondial. După cum a mărturisit marea prințesă Elisabeta, Țarul iubitor de pace nu a vrut acest război, dar agresiunea împotriva Serbiei ortodoxe de către Germania nu i-a lăsat nici o altă cale onorabilă.

La izbucnirea războiului, Liturghia se slujea în Palatul de Iarnă. Ambasadorul francez a observat că

„Nicolae al II-lea se ruga cu o înflăcărare sfântă, care îi dădea chipului său palid o expresie mistică care te înduioșa”.

Devotamentul Țarului față de rugăciune a fost criticat de mulți; Mașina sa privată includea o „adevărată capelă”, și nu a ratat nici o slujbă cât timp a stat la sediul armatei.

Când a izbucnit războiul, Țarul a poruncit ca toți banii depuși în Marea Britanie să fie întorși în Rusia. Britanicii nu au vrut să asculte. Atunci Țarul a convocat o conferință a bancherilor și a comercianților de rang înalt. El a pus 92 de milioane de ruble pe masă și le-a cerut ca în mod voluntar „să dea bani pentru victoria armatei, de care poporul rus va fi mândru.” Comercianții și bancherii au refuzat să dea vreun un ban. Dar Țarul și-a cheltuit întreaga sa avere în sprijinirea armatei.

Imediat ce războiul a izbucnit, împărăteasa și cele patru mari prințese (Olga, Tatiana, Maria și Anastasia) au devenit asistente; Și spitale au fost deschise la Țarskoie Selo, lângă reședința familiei, unde au fost aduși ostași răniți. Ele au lucrat vreme îndelungată, urmărind cu stăruință împlinirea poruncii lui Hristos de a-i vizita pe cei bolnavi, deoarece „întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 30).

Anna Virubova, cea mai apropiată prietenă a împărătesei, a scris că este o „asistentă născută”, care „încă de la urcarea la împărăție și-a îndreptat atenția spre spitale, spre îngrijire, idei destul de străine pentru poporul rus. Nu numai că vizita bolnavii, în spitale, în case, dar a sporit enorm de mult eficiența sistemului de sănătate din Rusia. Din fondurile sale private, împărăteasa a înființat și a susținut două școli excelente pentru pregătirea asistenților medicali, în special pentru îngrijirea copiilor:

„Am văzut-o personal pe Împărăteasa Rusiei în sala de operații, asistând la cele mai dificile operații, luând din mâinile chirurgului ocupat picioare și brațe amputate, înlăturând pansamentele sângeroase și chiar pline de viermi aplicate pe teren.”

Împărăteasa însăși a scris împăratului pe 20 noiembrie 1914:

În această dimineață am fost prezenți (am ajutat ca întotdeauna să dau instrumentele și Olga fileta acele) la prima noastră mare amputare (întregul braț a fost tăiat). Apoi, toți am făcut pansamente (în spitalul nostru mic), foarte serioase în spitalul cel mare. Am avut nenorociți cu răni groaznice… care abia se mai pot numi „oameni”, atât de ciuruiți, poate că trebuie să fie amputat, fiindcă este atât de negru, dar sperăm să-l salvăm – teribil de privit, am spălat și curățat si am dat cu iod și am uns cu vaselină, și am bandajat totul – a mers destul de bine – și mă simt mai fericită să fac lucrurile cu blândețe sub îndrumarea unui doctor. Am făcut la trei astfel… Mă doare inima pentru ei, nu voi descrie mai multe detalii deoarece e atât de trist, dar fiind soție și mamă, mi-e milă foarte tare de ei…

Era un tânăr ostaș, încă băiat, despre care scria despre el că „continua să mă roage” și (starea lui n.t) „se înrăutățea treptat”. Când a murit, Țarina a fost copleșită de durere:

„Am venit acasă cu lacrimi în ochi… Niciodată nu s-a plâns, niciodată nu a cerut nimic, dulceața însăși – toți l-au iubit și acel zâmbet strălucitor… Încă un suflet curajos a părăsit această lume.”

La început, războiul a mers bine, iar Țara era unită în inimă, suflet și trup cu înflăcărare patriotică sub conducerea Țarului. Dar curând, din cauza slabei comunicări, a gestionării incorecte la nivel inferior și a trădărilor subversive, au apărut probleme în furnizarea forțelor armate cu muniție și mâncare. Armata a început să sufere înfrângeri și mulți oameni au fost uciși. La acest moment crucial, bolșevicii, alimentați de banii germani, au pornit la muncă, semănând discordie între ostași și între locuitori.

În 1915, zeci de mii de sârbi au început să moară după marșul forțat până la coasta albaneză. Aliații lor îi priveau cu indiferență de pe vasele lor. Țarul și-a informat aliații prin telegramă că trebuie să evacueze imediat sârbii, altfel va considera căderea sârbilor ca o faptă de cea mai mare imoralitate și că se va retrage din Alianță. Această telegramă a generat un răspuns rapid și zeci de vase italiene, franceze și engleze au pornit în evacuarea armatei muribunde în Corfu. Dar propagandiștii occidentali nu l-au putut ierta pe Țar pentru intervenția sa și au început să apară zvonuri că el dorea să se retragă cu pace.

Odată, în timpul manevrelor, Țarului și suitei lui i se aduse micul dejun. Cu toate acestea, când a aflat că nimic nu fusese pregătit pentru ostașii care îi păzeau caii, nu a mâncat până când toți ostașii nu și-au primit rațiile. El a arătat, de asemenea, mare compasiune pentru cei răniți.

În 1915, următorul eveniment descris de contele Sheremetev a avut loc când Țarul și familia sa au sosit în Sevastopol:

„Maiestatea sa, care îi plăcea să facă curse lungi cu mașina în mijlocul orașului Sebastopol după micul dejun,… a pornit în mod neașteptat cu Împărăteasa spre mănăstirea Sf. Gheorghe, unde mai fusese pentru perioade scurte de timp și în anii anteriori, dar unde nu-l aștepta nimeni la această vreme. Starețul și frații erau foarte surprinși și încântați de vizita Împăratului lor…”

„Am intrat în biserică și a început slujba paraclisului. Vocile armonioase ale călugărilor au schimbat imediat starea de spirit: era ca și cum am fi intrat într-un golf liniștit după o furtună. Totul era atât de rugător, pătrunzător și liniștit… Deodată, dincolo de ușile bisericii, care erau foarte mici, a apărut un zgomot neobișnuit, voci puternice și o tulburare ciudată – într-un cuvânt, ceva care nu corespundea seriozității momentului sau rânduielilor monahale obișnuite. Țarul și-a întors capul în mirare, și-a aranjat sprâncenele cu nemulțumire și a trimis pe cineva să afle ce s-a întâmplat și de unde venise această tulburare neînțeleasă și șoaptele acelea. Am ieșit din biserică și am aflat următoarele de la călugării care stăteau acolo: în stâncile din prăpastia de la dreapta și de la stânga viețuiau doi schimonahi pe care niciunul dintre călugării din mănăstire nu i-au văzut vreodată și despre care se știa că sunt vii numai din faptul că mâncarea care le-o puneau înaintea căii înguste din stânci era luată de o mână invizibilă dimineața…”

„Și apoi s-a întâmplat un eveniment neobișnuit, care i-a tulburat pe toți călugării din mănăstire: doi bătrâni în hainele lor de schimonahi se urcau liniștit pe treptele abrupte care urcau în sus din direcția mării. Ei nu aveau de unde să știe nimic despre sosirea Împăratului, pentru că nici starețul și nici frații, nimeni nu știa nimic despre vizita Maiestății Sale, care a fost hotărâtă pe neașteptate, în ultimul moment. Aceasta a fost cauza tulburării din obște. I-am zis Împăratului despre aceasta și era uimit de acest eveniment, dar nu a zis nimic, iar paraclisul a continuat.”

„Când paraclisul s-a terminat, Țarul și Împărăteasa au sărutat Crucea, apoi au vorbit puțin timp cu starețul și au ieșit afară din biserică în curtea mănăstirii…”

„Acolo, la locul unde se termina scara de lemn, stăteau cei doi părinti bătrâni. Unul avea barba albă și lungă, iar celălalt avea barbă scurtă. Când Țarul a venit la ei, ei s-au închinat în tăcere până la pământ în fața lui. Împăratul era în mod evident jenat, dar nu spusese nimic și închină încet în fața lor.”

„ … Acum, după ce s-au întâmplat toate lucrurile, m-am întrebat: nu au văzut schimonahii cu ochii minții soarta Rusiei și a Familiei Regale și nu s-au închinat la picioarele Majestății sale, împăratul Nicolae al II-lea, ca la marele pătimitor al pământului rusesc?”

„Trăind aici, ca un refugiat, am auzit mulți ani mai târziu, de la o persoană de încredere că Țarul însuși i-a zis că o dată, pe când stătea pe puntea vasului Standart, pe când trecea pe lângă mănăstirea Sf. Gheorghe, a văzut ceea ce părea a fi silueta unui călugăr pe stânci, binecuvântând în continuu pe Maiestatea Sa, în timp ce stătea pe puntea Standart-ului, cu un semn mare al Crucii, până ce Standart-ul a dispărut din vedere.”

În august 1915, Egumenul Serafim (Putiatin) a vizitat-o pe Fericita Pașa din Sarov.

În prezența mea, înainte-văzătoarea a sărutat portretele Țarului și ale familiei sale de mai multe ori. Ea le-a așezat împreună cu icoanele și s-a rugat la ele ca sfinții mucenici. Apoi a plâns cu amar. Am înțeles alegoria acestor fapte numai atunci când au avut loc marile suferințe pe care le-a îndurat Țarul și familia sa fiind legate de războiul care era în desfășurare; Căci, deși nu au fost dezmembrați de grenade sau răniți de gloanțe, inimile lor iubitoare erau frânte de necazurile fără precedent și de vărsarea de sânge. Ei erau cu adevărat mucenici fără sânge. În același fel, Maica Domnului nu a fost rănită de instrumente de tortură, dar de vederea suferinței Dumnezeiescului său Fiu, așa cum zicea dreptul Simeon, o sabie i-a străpuns inima. Apoi, bătrâna a luat mici icoane ale Maicii Domnului – Milă afectuoasă(Eleusa), în fața cărora Sfântul Serafim a murit și le-a binecuvântat de la distanță pentru Maiestatea Sa și pentru Familia Sa. Apoi mi le-a dat și mi-a cerut să le trimit lor. Ea a binecuvântat icoane pentru Țar, Împărăteasă, Țarevici, Marea Prințesă Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, Marea Prințesă Elisabeta Fiodorovna și A. A. Virubova. Am rugat-o să binecuvânteze o mică icoană pentru Marele Print Nicolae Nicolaevici. Ea a binecuvântat una, dar nu pe cea Maicii Domnului – Milă afectuoasă, ci pe cea a Sfântului Serafim. Ea nu a mai binecuvântat icoane pentru altcineva, deși chiar am rugat-o să binecuvânteze câteva și pentru alți oameni. Dar nu a ascultat de cererile mele, pentru că a făcut a fost din propria inițiativă…

Odată, în decembrie 1916, Împăratul și Împărăteasa au plecat pentru o zi cu două dintre marile ducese din Novgorod, unde au vizitat câteva spitale și mănăstiri și au participat la Dumnezeiasca Liturghia în catedrala Sf. Sofia. Înainte de plecare, Împărăteasa a vizitat mănăstirile Iuriev și Desiatina. În ultimul loc viețuia bătrânica Maria Mikhailovna, care avea, în conformitate cu diferite mărturii, 107 sau 116 ani și care de mulți ani se legase pe un pat de fier încingându-se cu lanțuri.

Conform mărturiei împărătesei dintr-o scrisoare adresată Țarului:

„Ne-a binecuvântat și ne-a sărutat. Îți trimite un măr (poate îl vei mânca). Ea a zis că războiul se va termina în curând – „spune-i că am suferit destul.” Mie mi-a zis: „În ceea ce te privește, draga mea – o cruce grea – nu te teme.”. (A repetat acesta de mai multe ori). „Pentru că ai venit la noi, două biserici vor fi construite în Rusia (a repetat acesta de două ori) – nu ne uita-ți, mai veniți pe la noi.”

Conform unei alte mărturii, când a intrat împărăteasa, bătrâna și-a întins mâinile sale veștejite către ea și a zis:

„Ia-tă vine mucenița – Țarina Alexandra!”

A îmbrățișat-o și a binecuvântat-o. Iar câteva zile mai târziu a murit.

S-a afirmat adesea că Țarul era un om cu voință slabă care și-a permis să fie influențat de soția sa în chestiuni de Stat și, prin ea, de Rasputin. Cu toate acestea, Generalul A. I. Spiridonovici, după ce a menționat insistența împărătesei că nu are încredere în nimeni decât în Rasputin, Virubova și Sablin, comentează: „Împăratul înțelegea toate acestea foarte bine și adesea lucra împotriva sfaturilor sale, urmând de propriei sale experiențe. Uneori deciziile sale coincideau cu dorințele Împărătesei. Dar să pretindem fără discriminare că împăratul lucra în chestiuni de stat numai în conformitate cu dorințele împărătesei este o mare greșeală. Aceasta înseamnă ignorarea faptelor, precum și a caracterului și a principiilor Împăratului. Împăratul Nicolae era departe de a fi simplu la minte și cu voință slabă, așa cum credeau mulți.

În ceea cel privește pe Rasputin, marea prințesă Olga scrie:

„Cunoscându-l pe Nicki precum eu l-am cunoscut, trebuie să insist asupra faptului că Rasputin nu a avut nici o fărâmă de influență asupra lui. Nicki a fost cel care a oprit în cele din urmă vizitele lui Rasputin la palat. Iarăși Nicki l-a trimis înapoi în Siberia și nu doar o dată. Iar unele dintre scrisorile lui Nicki către Alicki sunt o dovadă suficientă a ceea ce gândea el despre sfatul lui Rasputin…”

Vrăjmașii au acuzat Împărăteasa de simpatie pro-germană din cauza sângelui german. Dar scrisorile ei demonstrează dincolo de orice umbră de îndoială că era complet dedicată Rusiei. În orice caz, așa cum a evidențiat ambasadorul francez, „educația, formarea ei intelectuală și morala erau în întregime engleze”.

În mai 1917, un arhimandrit din Sarov, care se mâhnea pentru soarta familiei regale, a adormit în timpul rugăciunii și a văzut o viziune a familiei împreună cu Sfântul Serafim. Și sfântul i-a zis să nu se întristeze, că Dumnezeu nu i-a uitat pe aleșii Săi și că Domnul l-a trimis pe el, Serafim, ca să-i mângâie pe pătimitorii regali în ora judecății lor.

„Vezi lumina strălucitoare care vine de la fețele pătimitorilor regali? Acesta este un semn că ei se află sub ocrotirea specială a lui Dumnezeu, fiind ca cei neprihăniți… Privește fața împărătesei și vei vedea că lumina care vine de la ea este mai strălucitoare decât la celelalte. Acesta este un semn că va suferi mai multă calomnie decât ceilalți de la ucenicii defăimătorului lumii.”

Au existat profeții chiar și mai timpurii despre martiriul Țarului și al Sfintei Rusii. Astfel, A. D. Khmelevski scrie:

Către sfârșitul secolului al optsprezecelea, călugărul înaintevăzător Abel a scris o profeție intitulată „Despre soarta regatului rus” pentru împăratul Pavel I Petrovici, care se referea la strănepotul său, împăratul Nicolae al II-lea. Această profeție a fost plasată într-un plic și sigilată cu sigiliul personal al împăratului Pavel I și cu o inscripție făcută cu mâna lui:

„Să fie deschisă de succesorul nostru la aniversarea a o sută de ani de la moartea mea.”

Documentul a fost păstrat într-o cameră specială din palatul Gatchina. Toți împărații știau despre ea, dar nimeni nu îndrăznea să se opună voinței predecesorului lor. La 11 martie 1901, când au trecut 100 de ani în conformitate cu cererea, Împăratul Nicolae al II-lea a venit în palatul Gatchina cu ministrul curții și membrii suitei sale și, după slujba funerară pentru împăratul Pavel, a deschis scrisoarea Și a aflat despre soarta lui plină de necazuri. Scriitorul acestor linii cunoștea deja aceste lucruri în 1905.

Împăratul Alexandru I Pavlovici l-a vizitat odată pe Sfântul Serafim din Sarov, părintele său, în chilia lui săracă, și acesta este ceea ce omul lui Dumnezeu i-a prezis:

„Va exista un Țar care mă va canoniza, după aceea va fi o mare tulburare în Rusia și va fi mare vărsare de sânge pentru că se vor ridica împotriva acestui Țar și a autocrației, dar Dumnezeu îl va înălța pe Țar…”

Dușmanii Sfintei Rusii știau bine că cei mai importanți factori unificatori din Rusia era dragostea de Dumnezeu și evlavia față de Țar, simbolul vizibil al Imperiului Ortodox. Prin tăierea capului, ei sperau să slăbească trupul prin dezbinare, făcându-l astfel permeabil intențiilor lor rele. Prin infiltrarea presei, s-au tipărit povești defăimătoare împotriva familiei regale. Presa străină, flămândă de scandal, tipărea știri neverificate, dintre care multe sunt crezute încă și astăzi. Chiar și Împărăteasa era acuzată de lipsă de loialitate și de trădare – cea care era vrednică de toată cinstea pentru dragostea ei sinceră față de țara ei adoptată. Conspirațiile au început să se regăsească la judecători, în Duma (Parlament), la generali și nobili, inclusiv la rudele Țarului. Aceasta, într-un moment în care unitatea era mai necesară decât oricând.

Delegații Dumei și generalii armatei exercitau presiuni asupra Țarului pentru a abdica. Ei l-au asigurat că doar un astfel de act ar salva Rusia de vărsare de sânge. El a întrebat în repetate rânduri:

„Sunteți încrezători că abdicarea mea va salva Rusia de vărsarea de sânge?”

Din nou, ei l-au asigurat că o va face.

Dar Țarul cunoștea ce fel de oameni erau cei care îl sfătuiau. Așa cum a scris cu tristețe în jurnalul său, în ziua abdicării sale:

„În jurul meu văd trădare, lașitate și înșelăciune.”

Și din nou, în aceeași zi, în timp ce ținea un pachet de telegrame de la Corpul generalilor și chiar de la unchiul său, a zis:

„Ce mi-a rămas să fac atunci când toată lumea m-a trădat?”

În ziua abdicării, vrăjmașii săi au aranjat ca Împăratul să nu-l întâlnească pe cel mai puternic susținător al său, Împărăteasa. Ea a înțeles aceasta și a scris:

„Inima mea este sfâșiată de suferință, din moment ce ești izolat complet. Este clar că ei nu voiesc să ne permită ca să ne vedem înainte de a semna vreun fel de hârtie. Dacă te obligă să faci concesii, nu ești în niciun fel obligat să le îndeplinești, pentru că sunt săvârșite prin mijloace necurate. Suntem toții cu voie bună, dar presați de împrejurări. Noi doar suferim pentru tine și răbdăm umilințe pentru tine, sfinte pătimitorule…”

După abdicare, împărăteasa i-a scris împăratului:

„Vei fi încoronat de Dumnezeu însuși pe acest pământ, în propria ta țară…”

Și astfel, după o noapte întreagă petrecută în rugăciune, a pus deoparte coroana pentru ceea ce el a simțit că este spre binele țării sale. Așa cum a scris:

„Sunt gata să renunț și la tron și la viață dacă aș deveni un obstacol în calea împlinirii patriei.”

Și din nou:

„Nu există nici o jertfă pe care să nu o fac pentru folosul real al Rusiei și pentru mântuirea ei.”

Ceea ce a fost numit „Manifestul de abdicare” era de fapt o telegramă către șeful Statului Major al Armatei, generalul Alexeiev:

„În zilele marii lupte împotriva dușmanului exterior care, în decursul a aproape trei ani, a încercat să înrobească țara noastră, așa a plăcut Domnului să trimită Rusiei încă o încercare nouă și dificilă. Tulburările naționale care au început în interiorul țării amenințau a se răsfrânge dezastruos asupra continuării războiului încăpățânat. Soarta Rusiei, onoarea armatei noastre eroice, bunăstarea poporului, întregul viitor al prețiosului nostru pământ strămoșesc cerea ca războiul să fie adus la o concluzie victorioasă, fie ce-o fi. Crudul vrăjmaș își cheltuia cea mai rămas din puterea lui, și nici nu mai este departe ora în care viteaza noastră armată împreună cu aliații noștri glorioși va putea să-i înfrângă complet pe vrăjmași. În aceste zile decisive din viața Rusiei, am considerat că este o datorie de conștiință să înlesnim calea poporului nostru spre o unire bine închegată și la coeziunea tuturor puterilor naționale, pentru ca astfel victoria să fie obținută mai repede, și, în înțelegere cu Duma de Stat, am ajuns la concluzia că ar fi un lucru bun să abdicăm de la tronul statului rus și să îndepărtăm puterea supremă de la noi. Nu dorim să fim despărțiți de iubitul nostru fiu, transferăm Moștenirea noastră către fratele nostru Marele Duce Mihail Alexandrovici și îl binecuvântam să se urce pe tronul statului Rus. Îi poruncim fratelui nostru să conducă afacerile de stat pe deplin și în unitate inviolabilă cu reprezentanții acelor oameni care dețin funcții legislative, pe principiile pe care ei le stabilesc, făcând un jurământ inviolabil în acest sens. În numele țării noastre iubite, îi chemăm pe toți fiii credincioși ai Patriei să-și îndeplinească datoria sacră înaintea ei, supunându-se Țarului în momentul dificil al judecăților universale și ajutându-l, împreună cu reprezentanții poporului, să conducă statul rus pe calea victoriei, a bunăstării și a gloriei. Fie ca Domnul Dumnezeu să ajute Rusia. Pskov. 2 martie, ora 15.00. 1917. Nicolae.”

Mitropolitul Anastasie scrie că împăratul „era departe de ideea de a-și apăra autoritatea numai pentru dragul dorinței de a conduce”.

 „Sunteți siguri că acest lucru va fi spre folosul Rusiei?” i-a întrebat pe aceia care, cică în numele națiunii, i-au prezentat cererea de a renunța la drepturile sale ereditare și, când a primit un răspuns pozitiv, a pus imediat deoparte povara guvernării imperiale, temându-se să nu cadă o singură picătură de sânge rus pentru el în caz de apariție a unui război civil.

Deși nu mai avea responsabilitatea guvernării, cele mai multe gânduri ale sale erau pentru națiunea sa, așa cum spunea unuia dinte ofițeri,

„Doar gândindu-mă, că acum că nu mai sunt Țar, nici nu mă vor lăsa să lupt pentru Țara mea.”

În momentul abdicării Țarului – ora 3 la 2 martie 1917 – a avut loc o minune care mărturisea dragostea lui Dumnezeu pentru Rusia. În satul Kolomenskoie, de lângă Moscova, conform unei descoperiri a Maicii Domnului, a avut loc o căutare timp de câteva zile pentru icoana ei „Maica Domnului – Împărăteasa tuturor”. Această icoană a dispărut din fruntea armatei ruse în 1812, când l-a scos pe Napoleon afară din Rusia. Dar atunci această icoană făcătoare de minuni a fost uitată și aparent pierdută. Nimeni nu știa despre soarta sa. Si doar la 1 martie 1917, o văduvă evlavioasă, cu numele Evdochia, a primit o vedenie pentru a căuta icoana din satul Kolomenskoie. Se uita prin ambele biserici ale satului, dar nu găsi icoana. Apoi a întrebat dacă au vreo icoană veche. I-au zis că au câteva la subsol. A cerut voie să meargă acolo, și cu un diacon, a coborât în subsol.

Și cu adevărat, erau acolo multe icoane vechi, acoperite cu praf. Au început să le șteargă una câte una. Dar încă nu găsiseră icoana pe care o căutau. Dar când a ajuns la icoana „Maica Domnului – Împărăteasa tuturor”, Evdochia a strigat:

„Aceasta este!”

Deși era încă acoperită cu un strat gros de praf care o făcea imposibil de recunoscut. Dar când au curățat-o, era adevărat: a fost găsită icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Icoana o înfățișa pe Maica Domnului așezată pe tron, căutătura ei era atât aspră cât și tristă, un glob și un sceptru se află în mâinile ei, iar pruncul Hristos binecuvântează din poala ei, iar Dumnezeu Tatăl privește de sus. Această icoană s-a reînnoit în mod miraculos, iar haina Maicii Domnului a fost observată a fi de culoarea unui roșu sângeriu, lucru care i-a fost prezis în vedenia din vis. S-au scris slujbe pentru această icoană și veneau mulți oameni în pelerinaj ca să o cinstească. Se dădeau tămăduiri pentru infirmități atât fizice cât și psihice înainte ei.

Cu toate acestea, atenția pe care evenimentul o merita nu i-a fost acordată, nici de guvernul provizoriu, care era de așteptat să procedeze așa, nici de popor, ceea ce era mai puțin de așteptat, nici chiar de Biserică însăși… Atunci slujitoarea Domnului Evdochia a insistat ca la descoperirea sa, icoana trebuia să fie purtată în jurul Kremlinului de șapte ori. Dar au reușit să o ducă doar o singură dată în timpul Patriarhului Tihon, aceasta fiind după revoluția din octombrie, și la sunetul focului de arme. Evdochia a zis:

„Maica Domnului a zis: că dacă o vor purta de șapte ori în jurul Kremlinului, bolșevicii nu vor putea să-l captureze!”

Dar acest lucru nu s-a făcut. Bolșevicii au pus icoana într-un muzeu sub titlul „O icoană contra-revoluționară a Maicii Domnului”. Recent, a fost returnată la Kolomenskoie.


Nicolae al II-lea, soția lui împărăteasa Alexandra (dreapta), cele patru fiice și fiul. Nicolae al II-lea a abdicat în 1917 în timpul revoluției din februarie. Împăratul și membrii familiei sale au fost împușcați cu baioneta la ordinele bolșevicilor, în 1918, iar corpurile lor au fost udate cu acid și aruncate în groapă Foto: https://www.radioazadlyg.org/a/personal-photos-of-the-romanovs-smuggled-out-of-russia/28372046/p6.html
După abdicare, pe 9 martie, Țarul a venit înapoi în Țarkoie Selo, unde familia lui era în arest la domiciliu ca niște tâlhari ordinari. Toți copiii erau bolnavi. Alexei, Olga și Maria aveau rujeolă și erau căzuți la pat cu febră mare; Tatiana și Anastasia aveau ambele abcese dureroase la urechi.

Încă o dată, viața lui Iov îl umbrea – toate au fost luate de la el, cu excepția celor dragi și a credinței lui nestrămutate. El nu și-a blestemat soarta, acceptând totul ca fiind voința lui Dumnezeu și nici măcar nu a murmurat împotriva vânătorilor săi care l-au tratat cu lipsă de respect și chiar dispreț. Ce exemplu mai mare ar fi putut cere poporul rus sau ce om mai nobil ar fi putut să-i conducă ca rege? De aceea, tânguirea lui Hristos asupra poporului ales s-a împlinit și în Sfânta Rusie: „de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, în ce chip adună găina puii săi sub aripi, și n-ați vrut. Iată, se lasă vouă casa voastră pustie.” (Matei 23, 37-38).

Nu numai Țarul, dar întreaga-i familie binecuvântată, și-a acceptat soarta cu o răbdare, cu adevărat creștină. Astfel, pe 13 martie 1917, Țareviciul Alexei i-a scris surorii sale Anastasia:

„Mă voi ruga foarte mult pentru tine și Maria. Cu Dumnezeu totul va trece. Fiți răbdători și rugați-vă.”

La scurt timp după abdicare, împărăteasa a zis:

„Suferințele noastre nu sunt nimic. Uitați-vă la suferințele Mântuitorului, cum a suferit pentru noi. Dacă acest lucru este necesar pentru Rusia, suntem gata să ne jertfim viețile și totul.”

Și încă ceva:

„Îmi iubesc Țara, cu toate problemele ei. Devine mai scumpă și mai dragă pentru mine… Mă simt bătrână, ah, atât de bătrână, dar eu sunt încă maica acestei țări și sufăr durerile ei ca și durerile copilului meu, și îmi place, în ciuda tuturor păcatelor și ororilor sale… De vreme ce [Dumnezeu] ne-a trimis astfel de încercări, evident, El crede că suntem suficient de pregătiți pentru ele. Este un fel de examinare… Cineva ar putea găsi în orice lucru ceva bun și folositor – indiferent de suferințele prin care vom trece – așa să fie. El ne va da putere și răbdare și nu ne va părăsi. El este milostiv. Este necesar doar să ne plecăm voinței sale fără cârtire și să așteptăm – acolo de cealaltă parte El pregătește pentru toți cei care Îl iubesc bucurie de nedescris.”

Încă de la începutul copilăriei, marile prințese aveau simțul datoriei insuflat în ele. O trăsătură definitorie a lor era patriotismul lor înflăcărat. Nici nu se gândeau să se căsătorească cu vreun străin sau cu un neortodox. Ele vroiau doar să slujească Rusiei, să se căsătorească cu rușii și să aibă copii care să slujească Rusiei.

Volkov, care fusese valetul Țarului de multă vreme, își amintea:

„Nu pot spune multe despre personalitatea Familiei Regale, pentru că sunt un om neînvățat. Dar voi spune ceea ce știu. Voi spune doar aceasta despre ei: era cea mai sfântă și mai curată familie…”

Timp de cinci luni, familia regală a trăit sub un așa zis arest la domiciliu în palatul Alexandrovski din Țarksoie Selo, unde se săvârșeau slujbe regulate. Preotul, Păr. Atanasie Believ, însemna în jurnalul său pentru Vinerea Mare, 30 martie 1917:

„Slujba a fost evlavioasă și pătrunzătoare … Majestățile lor au participat la toată slujba. Înainte lor au fost amplasate analoagele pe care au fost așezate evangheliile în așa fel încât să poată urmări citirea. Toți au stat până la sfârșitul slujbei și au plecat prin sala generală către camerele lor. Trebuia să fi fost aproape și să fi văzut cu ochii tăi pentru a înțelege și a te convinge cât de înfocat, cât de în conformitate cu Ortodoxia, se ruga fosta Familie Imperială lui Dumnezeu, adesea în genunchi.”

La 28 iulie au aflat că i-au trimis, nu în Crimeea, așa cum sperau, ci la trei sau patru zile depărtare spre est. Li s-a poruncit să-și împacheteze haine groase și să se pregătească pentru plecare. În timpul pregătirilor, au sărbătorit ziua de naștere a lui Țarevici, pe 30 iulie, și i-au dăruit o carte, Călătorie prin Urali. În noaptea zilei de 1 august au fost duși la gară, însoțiți de 45 de oameni din cei apropiați, 330 de ostași și 6 ofițeri. Au fost urcați într-o căruță marcată cu însemnul „Misiunea japoneză a Crucii Roșii”.

La 6 august au ajuns în Tobolsk pe vasul „Rus” și au fost cazați într-o casă spațioasă cu grădină. Protopopul Vladimir Klinov, superior al catedralei Tobolsk, a săvârșit slujbe pentru familia regală în casa guvernatorului și era duhovnicul al Majestăților sale la acel moment. Odată, când a fost întemnițat la Solovki, a dat mărturie a ceea ce i-a zis Țarul:

„În niciun caz nu mă pot ierta pentru că am renunțat la putere. Nu m-am așteptat niciodată ca puterea să cadă pe mâna bolșevicilor. Am crezut că renunț la putere pentru reprezentanții poporului…”

La început, familia regală mergea la slujbe în catedrală. Și lor și multor oamenii le plăcea aceasta. Dar, când protodiaconul catedralei, la sfârșitul paraclisului, a strigat „Mulți ani trăiască!” pentru Țar cu titlul său complet. Aceasta l-a deranjat pe Țar. După slujbă, venind acasă, a zis:

„Cine are nevoie de aceasta? Știu foarte bine că oamenii încă mă iubesc și sunt încă credincioși față de mine, dar acum vor exista neplăceri, și nu ne vor mai lăsa în catedrală și altădată.”

Și așa a fost. Dar, datorită acestui fapt, protopopul era invitat la casă pentru a sluji Sfintele Slujbe, și în acest fel a ajuns să cunoască familia mai bine. Prințesele cântau simplu și armonios. Aveau cărți bune pe care le urmau la slujbe. De asemenea, și Țarul a ajutat preotul în timpul slujbelor.

Odată când Țarul s-a închinat cu plecăciune episcopului Ermoghen din Tobolsk, cerându-i iertare pentru că fusese silit să îngăduiască îndepărtarea lui de la scaunul episcopal. El nu ar fi putut procedat altfel la acea vreme, dar era bucuros că a avut ocazia să îi ceară iertare episcopului acum. Episcopul a fost foarte înduioșat, și s-a închinat Țarului până la pământ și i-a trimis o prescură cerându-i iertare.

Răposatul reverend G. V. Vaughan-James, capelan anglican al mănăstirii Denis din Warminster, Anglia, a povestit următoarele. Când era pe o navă britanică care a fost trimisă într-un port de la Marea Neagră pentru a evacua Țarul și familia lui și a le aduce în Anglia. Echipajul era foarte entuziasmat de misiune. Când au ajuns în port, reverendului Vaughan-James i s-a poruncit să părăsească nava și să intre într-un tren fără a vorbi. Trenul a călătorit ceva vreme și apoi s-a oprit la o stație mică. O femeie frumoasă și îmbrăcată cu o haină neagră a intrat în compartimentul său. Ea i-a zis că e o slujitoare a Țarinei și i-a înmânat o icoană a Sfântului Nicolae cu cuvintele:

„Țarina mi-a cerut să vă dau aceasta. Duceți-o înapoi în Anglia și spune-ti poporului englez să se roage pentru siguranța copiilor ei…”

Rev. Vaughan-James a fost foarte surprins. Femeia a părăsit compartimentul și trenul se întoarse în port. După ce s-a întors la navă, rev. Vaughan-James s-a înștiințat că a primit un mesaj telefonic de la Londra, prin care i se poruncea vasului să se întoarcă în Anglia fără Țar și familia lui. Operațiunea de salvare fusese anulată. Nu s-a prezentat nici un motiv. În drum spre casă, tot echipajul era deprimat, iar în timp ce erau încă pe mare, s-a anunțat la radio că Țarul și familia lui au fost uciși.

Rev. Vaughan-James nu știa ce să facă cu icoana, și a dat-o Amiralității, unde, zicea el, era încă agățată într-una dintre camere. Cu toate acestea, după o căutare recent efectuată la sediul Amiralității nu s-a descoperit icoana.

În primăvara anului 1918, un comisar de la Moscova a sosit și l-a înștiințat pe Țar că va fi ridicat în acea noapte. Țarul se temea că va fi forțat să semneze tratatul de la Brest-Litovsk, dar comisarul l-a asigurat că nu este cazul. Țarul a insistat ca să permită cuiva să-l însoțească, iar Țarina pătimea multe, neștiind dacă să-și urmeze soțul sau să rămână cu fiul său bolnav. În cele din urmă, cu mâhnire adâncă, a decis să-și încredințeze fiul tutorelui său și să-și urmeze soțul.

Părinții și copiii nu fuseseră niciodată separați, dar acum nu aveau de ales, și asta chiar în ajunul Paștilor, pe care ei îl sărbătoreau întotdeauna împreună. Pe 13/26 aprilie, cuplul regal a părăsit Tobolskul și a călătorit 285 de verste (303,8 km n.t.) cu vagonul până au ajuns la capătul căii ferate. La 17/30 aprilie, Țarul, Țarina și marea ducesă Maria Nikolaievna, împreună cu câțiva slujitori, au sosit la Ekaterinburg și au fost închiși în casa inginerului N. N. Ipatiev. La 10 mai au sosit și ceilalți membrii ai familiei.

În noaptea de 12-13 iunie 1918, Marele Print, Mihail Alexandrovici

Romanov, fratele Țarului, a fost ucis în regiunea Motovilihi, la periferia Permului, împreună cu secretarul său, englezul Nicolae Nicolaevici Johnson. Șoferul său, Vasile Borunov, a fost arestat după execuție și aruncat în închisoare. A fost împușcat în septembrie 1918 în Perm.

Marele Prinț Mihail s-a născut la 22 noiembrie 1878 și a avut parte de o educație excepțională. La 28 iunie 1899, fratele său, Marele Print George, a murit, iar Marele Prinț Mihail a devenit moștenitorul tronului. Cu toate acestea, în 1912, împotriva voinței Țarului, s-a căsătorit cu contesa Natalia Sergheevna Brassova care divorțase deja de două ori, drept urmare Țarul l-a lipsit de cinste și moștenire și l-a exilat din Țară.

La începutul Marelui Război Marelui Prinț Mihail i s-a îngăduit să se întoarcă în Rusia, iar în 1916 a fost numit comandant al Diviziei II Cavalerie. În iulie 1916, după ce a dat dovadă de mare curaj și abilitate în luptă, a fost promovat la rangul de locotenent general. În septembrie a devenit adjutant general, iar în ajunul revoluției din februarie – Inspector General al Cavaleriei.

După abdicarea Țarului Nicolae, Marele Prinț Mihail a devenit Țar pentru o zi, iar apoi a abdicat și el, și a mers să locuiască în Gatchina. Acolo, pe 21 august 1917 a fost arestat împreună cu soția lui. Arestarea a fost revocată la 13 septembrie, dar două luni mai târziu, când au venit bolșevicii la putere, a fost arestat și dus de la Petrograd la Gatchina. La 9 martie 1918, Sovnarkomul la exilat în provincia Perm. Pe 18 mai, spre marea sa durere, soția sa a părăsit Permul pentru Gatchina. Până la sfârșitul lunii mai, a locuit într-un hotel din Perm și ieșea la plimbări prin regiune. Totuși, când bolșevicii au observat că femeile bătrâne făceau „pelerinaje” la locurile în care el mergea, a fost dată decizia pentru a-l executa.

În Ekaterinburg, familia regală a petrecut trei luni de tortură psihologică – și totuși ei și-au păstrat calmul și starea de rugăciune interioară, astfel încât nu un număr mic de torționari au fost biruiți de acești viteji luptători creștini. Precum Pierre Gilliard, tutorele francez al lui Țareviciului Alexei își reamintea:

„Curajul prizonierilor era consolidat într-un mod remarcabil de către credință. Ei își păstrau acea minunată credință care, în Tobolsk, era lauda anturajului lor și care le dăduse o astfel de putere, o asemenea seninătate în suferință. Ei se detașaseră aproape în totalitate de această lume. Țarina și Marile Ducese puteau fi auzite de multe ori cântând imne religios, care a afectat paznicii împotriva lucrului lor.”

„Treptat, acești paznici au fost îmblânziți prin contactul cu prizonierii lor. Erau uimiți de simplitatea lor, fiind atrași de blândețea lor, cuceriți de demnitatea lor netulburată și, curând, s-au găsit plecați celora pe care ei credeau că îi păzeau. Bețivul Avdiev s-a trezit dezarmat de o asemenea măreție de suflet; El devenise conștient de propria lui neomenie. Ferocitatea dintru început a acestor oameni a fost urmată de o evlavie profundă.”

Când se întâmpla acest lucru, bolșevicii cu suflet de fiară înlocuiau paznicii care erau atât de înduioșați cu alți mai cruzi și mai bestiali.

Rar, li se permitea să meargă la biserică, totuși și-au hrănit sufletele cu rugăciunile de acasă și se bucurau foarte mult de fiecare dată când aveau ocazia de a primi Dumnezeieștile Taine. Cu trei zile înaintea muceniciei lor, chiar în casa în care au fost închiși, au participat la ultima slujbă bisericească a vieții lor mult-pătimitoare. Precum preotul slujitor, Pr. Ioan Storozhev povestea: „Mi sa părut că Împăratul și toate fiicele lui erau foarte obosiți. În timpul unei astfel de slujbe, se obișnuiește a se citi o rugăciune pentru cei adormiți. Din oarecare motiv, diaconul a început să cânte și m-am alăturat și eu… De îndată ce am început să cântăm, am auzit cum familia imperială din spatele nostru se așeza în genunchi „(ca în timpul slujbelor de înmormântare)… Astfel s-au pregătit, fără să-și de-a seama, pentru propria lor moarte – prin împărtășirea cu Sfintele Taine de înainte de moarte. În ciuda obiceiurilor lor, niciunul dintre membrii familiei a cântat în timpul slujbei și, la ieșirea din casă, clericii se mirau că „păreau diferiți” – ca și când s-ar fi întâmplat ceva cu ei.”

Țarina obișnuia să zică:

„Suntem precum un suflet, iar asta, din păcate, se întâmplă atât de rar în aceste zile. Suntem strânși uniți împreună… o familie mică, strâns legată…”

Inseparabili în viață, ei urmau acum să rămână inseparabili și în moarte.

După miezul nopții zilei de 4/17 iulie 1918, întreaga familie, împreună cu doctorul și doi slujitori credincioși, a fost aduși în subsolul casei pentru izolare sub pretextul mutării iarăși a lor din cauză că „există tulburare în oraș”. Acolo ei au fost uciși brutal și nemilos, atât copiii, cât și adulții, la adăpostul întunericului – pentru că „oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, că faptele lor erau rele.” (Ioan 3, 19). Țarul a fost împușcat în timp ce s-a ridicat în apărarea familiei sale. Țarina Alexandra a reușit să-și facă semnul crucii înainte ca să cadă și ea. Primele gloanțe nu i-au omorât pe cei mai tineri, și au fost bătuți cu sălbăticie, junghiați cu baionetele și împușcați de la mică distanță, înainte de a fi jefuiți de toate lucrurile prețioase.

Cei uciși au fost: Țarul (născut în 1868), Țarina (1872), Olga (1895), Tatiana (1897), Maria (născută în 1899), Anastasia (născută în 1901), Alexei (născut în 1904), doctorul țarului Eugen Botkin, camerista țarinei, Anna S. Demidova, bucătarul Ivan Mihailovici Kharitonov și servitorul A. E. Trupp, marinarul Clement G. Nagorny, care se îngrijea de Țarevici încă din copilărie, și Ivan D. Sednev, slujitorul Marilor Ducese. Generalul Elias L. Tatișciov și prințul Vasile Dolgorukov, cărora li s-a refuzat permisiunea de a rămâne cu familia regală la Ekaterinburg, au fost împușcați de asemenea în închisoare. Domnișoara-de-onoare, contesa Anastasia V. Hendrikova și profesoara de la curte, Caterina A. Schneider, au fost duse în Perm și au fost împușcate acolo.

Eugen Sergheievici Botkin s-a născut pe 27 mai 1865, fiind fiul unui doctor remarcabil. În 1889 a absolvit Academia Militară-Medicală cu merite deosebite. În 1897 a devenit lector la Academie. El a luat parte la războiul ruso-japonez și s-a remarcat prin curajul său. În 1908 a fost numit medic la curtea regală. În mai 1917 a fost arestat împreună cu familia regală și a ales să meargă cu ei în exil, părăsindu-și propria familie. Țarul a fost înduioșat profund de decizia lui. Nu a murit degrabă, ci a trebuit să mai fie împușcat încă o dată.

Într-o scrisoare adresată prietenului său Botkin scria:

„Încarcerarea mea voluntară este neînsemnata în timp, în aceeași măsură în care și existența mea pământească este neînsemnată. În esență, sunt mort – mort pentru copiii mei, pentru prietenii mei, pentru munca mea… Nu am ezitat să-mi părăsesc copiii ca orfani pentru a-mi îndeplini datoria mea de doctor până la sfârșit, așa cum nici Avraam nu a ezitat, când Dumnezeu I-a cerut, să-I jertfească pe singurul său fiu. Și cred cu tărie că, așa cum Dumnezeu l-a salvat pe Isaac atunci, El va salva acum și copiii mei și le va fi lor un Tată…”

Clement Grigorievici Nagorni s-a născut în provincia Iaroslavl și a fost un marinar al echipajului care a navigat pe iahtul Țarului „Standart”. Avea grijă de Țareviciul Alexei. El a plecat în mod voluntar cu familia regală la Tobolsk și apoi a însoțit copiii țarului la Ekaterinburg. La 28 mai 1918 a fost arestat împreuna cu slujitorul marilor prințese, Ivan Sednev, pentru că erau deranjați de comportamentul paznicilor și încercau să oprească a fi furate bunurile familiei regale. Ambii au fost aruncați în închisoare la Ekaterinburg, unde se aflau în aceeași celulă cu fostul prim-ministru al guvernului provizoriu, Prințul Lvov. La 1 iunie au fost împușcați în împrejurimile orașului Ekaterinburg.

La 21 august, chiar înaintea împușcării, contesa Hendrikova a fost întrebată dacă a urmat în mod voluntar Romanovii la Tobolsk. Ea a răspuns afirmativ. Când a fost întrebată că, dacă se va întoarce și va continua să le slujească dacă ar fi fost eliberată, ea a răspuns:

„Da! Până în ultima zi a vieții mele!”

În noaptea de 4/17 iulie, binecuvântata Maria Ivanovna, nebuna pentru Hristos din Diveevo, a început să țipe și să strige:

„[Omoară] prințesele cu baionete! Evrei blestemați!”

Există dovezi că acestea au fost crime ritualice. Astfel, pe pereții încăperii în care a avut loc crima s-au găsite simboluri cabaliste ciudate, care au fost descifrate, cu înțelesul:

„Aici, printr-un ordin al puterilor oculte, Țarul a fost oferit ca jertfă pentru distrugerea statului. Lăsați toate popoarele să afle de acest lucru.”

Iarăși, pe zidul camerei de execuție a fost găsită o inscripție care descrie fapta din punctul de vedere al revoluției evreiești. Era un citat al poetului evreu de origine germană Heine, ușor modificată pentru a scoate în evidența cuvântul „tsar” și a înfățișându-l pe Țar ca Belșațar:

Belsatzar ward în selbiger Nacht    În aceeași noapte Belșațar

Von seinen knechten umgebracht.     A fost ucis de propriii săi sclavi.

Dar adevărul era exact invers. Belșațar ura poporul lui Dumnezeu, iar prin îndepărtarea lui s-a deschis calea pentru reconstruirea Templului lui Dumnezeu în Sion de către prințul iudeu Zorobabel. Uciderea Țarului Nicolae, pe de altă parte, a deschis calea distrugerii Rusiei ortodoxe și transformării ei în Babilon.

Astfel și-a sfârșit viața Țarul cel asemănător lui Hristos, ca jertfă pentru credința ortodoxă și pentru poporul rus, ambele fiind cele pe care el le-a iubit cu dragoste înflăcărată și în care a crezut.

Mare- Muceniță, Prințesa Olga Nikolaievna a scris din Tobolsk:

„Tata cere următorul mesaj să fie comunicat tuturor celor care i-au rămas credincioși, și acelora peste care mai poate avea o influență, ca ei să nu se răzbune pentru el, pentru că el i-a iertat pe toți și se roagă pentru toată lumea; că nu trebuie să se răzbune pentru ei înșiși, ci trebuie să-și amintească că răul care este acum în lume va fi încă și mai puternic; că nu dragostea va cuceri răul, ci doar dragostea…”

Și printre lucrurile aceluiași sfânt martir s-au găsit următoarele versete lui S. Bekhteiev:

Acum, când stăm înaintea porților morții,

Respirați prin buzele noastre, o slujitorilor

Ca să aflăm mai mult decât o forță umană, supranaturală

Ca să ne rugăm cu umilință pentru cei ce ne-au rănit.

Proslăvirea sa după moarte

În 1917, Mitropolitul Macarie din Moscova, fiind singur în ierarhia Bisericii care a refuzat să accepte Guvernul Provizoriu din cauza jurământului său de loialitate față de Țar, a avut următoarea vedenie pe cuprinsul a mai multe vise: „Am văzut un câmp. Mântuitorul mergea pe o cale. Am mers după El, plângând,

„Doamne, te urmez!”

În cele din urmă, am ajuns la un arc imens împodobit cu stele. În pragul arcului, Mântuitorul s-a întors înspre mine și mi-a zis din nou:

„Urmează-mă!”

Și a intrat într-o grădină minunată, și eu am rămas în prag și apoi m-am trezit. În curând am adormit din nou și m-am văzut iarăși stând în același arc, iar împreună cu Mântuitorul stătea Țarul Nicolae. Mântuitorul i-a zis Țarului:

„În mâinile Mele vezi două potire: unul care este amar pentru poporul tău și celălalt dulce este pentru tine.”

Țarul a căzut în genunchi și s-a rugat mult timp Domnului ca să-i îngăduie să bea din ceașca amară împreună cu poporul său. Domnul nu a fost mult vreme de acord, dar Țarul s-a rugat neîncetat. Atunci Mântuitorul a scos din ceașca amară un cărbune mare și strălucitor și l-a așezat în palma Țarului. Țarul a început să miște cărbunele din mână în mână și, în același timp, trupul său începuse să se aprindă de lumină, până când devenise foarte strălucitor, ca un fel spirit radiant. Aici iarăși m-am trezit. După ce am adormit din nou, am văzut un câmp imens acoperit cu flori. În mijlocul câmpului se afla Țarul, înconjurat de o mulțime de oameni, și cu mâinile lui le împărțea mană. O voce ca de nicăieri a zis în acel moment:

„Țarul a luat asupra lui vina poporului rus, iar poporul rus este iertat.”

În același an, Părintele Nectarie de la Optina a zis:

Acum, Maiestatea Sa nu dă seama doar pentru sine, suferă o asemenea umilință pentru greșelile sale. 1918 va fi și mai rău. Maiestatea Sa și toată familia sa vor fi uciși, torturați. O fată evlavioasă a avut o viziune: Iisus Hristos stătea pe un tron, iar în jurul Lui erau cei doisprezece apostoli, iar frământări și gemete teribile răsunau din pământ. Și Apostolul Petru l-a întrebat pe Hristos:

„Of, Doamne, oare când vor înceta aceste frământări?„

Iar Domnul Iisus Hristos a răspuns:

„Le voi îngădui până în 1922. Dacă poporul nu se pocăiește, nu-și revin în simțiri, atunci toți vor pieri în felul acesta.”

„Atunci înaintea tronului lui Dumnezeu s-a înfățișat Țarul nostru a purtând o cunună de mare mucenic. Da, acest tar va fi un mare-mucenic. Recent, el și-a răscumpărat viața și, dacă oamenii nu se întorc la Dumnezeu, atunci nu numai Rusia, ci întreaga Europă se va prăbuși…”

Sfințenia Țarului a fost arătată printr-o serie de minuni.

Astfel, în 1947, Protopopul Mihail Polski a istorisit următoarea poveste în care prin mijlocirea familiei regale martirice a salvat o companie de cazaci care au pierdut contactul cu transportul și armata, și au fost împresurați de bolșevici în mijlocul unei mlaștini. Preotul Ilie i-a chemat pe toți la rugăciune, zicând:

„Astăzi este ziua prăznuirii Țarului mucenic. Fiul său, tânărul Țarevici Alexei a fost onoratul ataman (comandant – titlu cazac n.t.)  al armatelor cazaci. Să ne rugăm ca ei să mijlocească înaintea Domnului pentru mântuirea armatei cazace iubitoare de Hristos.”

Și Pr. Ilie a slujit un paraclis „pentru Țarul mucenic, Împăratul Rusiei”. Și stihurile din timpul paraclisului erau:

„Sfinți Mucenici ai Casei Regale, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!”

Întreaga companie a cântat. La sfârșitul paraclisului, Pr. Ilie a rostit otpustul:

„Pentru rugăciunile sfântului mucenic Țarul Nicolae, împăratul Rusiei, ale moștenitorul său, tânărul Țarevici Alexei, ataman al armatei cazacilor iubitoare de Hristos, ale bine credincioasei mucenițe, Țarina Alexandra și ale copiilor săi care au mucenicit dimpreună cu dânsa, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi, pentru bunătatea și iubirea Ta de oameni.”

Împotriva criticilor că acești Sfinți mucenici nu fuseseră încă canonizați și minunile de la ei încă nu s-au descoperit, Pr. Ilie a răspuns:

„Pentru rugăciunile lor vom scăpa… Ei au fost proslăviți… Voi însuți ați auzit cum i-a slăvit poporul. Poporul lui Dumnezeu… Fie ca sfântul Țarevici Alexei să ne arate. Nu vedeți minunea mâniei lui Dumnezeu asupra Rusiei pentru vărsarea sângelui lor nevinovat?… Veți vedea descoperiri prin mântuirea celor care le cinstesc amintirea sfântă… Există un semn pentru voi din viețile sfinților. Veți citi că creștinii construiau biserici peste trupurile sfânților mucenici fără nici o canonizare. Ei își aprindeau lămpi cu petrol și se rugau lor ca și către niște rugători și mijlocitori…”

Compania și transportul au scăpat din împresurare ca prin minune.

Ei mergeau scufundați în noroi până la genunchi, uneori chiar până la brâu. Alteori le ajungea noroiul până la gât. Caii s-au împotmolit, dar apoi au sărit și au continuat… Nu și-au putut aminti cât de departe au mers sau cât de obosiți erau… Și apoi au ieșit … 43 femei, 14 copii, 7 răniți, 11 bătrâni și invalizi, 1 preot și 22 de cazaci – 98 de persoane și 31 de cai în total. Au ieșit în cealaltă parte a mlaștinii, la granița teritoriului ocupat de cazaci, care îngrădeau mișcarea de împresurare a bolșevicilor, direct în mijlocul poporului lor. Nimeni din localnici nu putea să creadă că s-au întors pe acel traseu. Și inamicul nu auzise zgomotul făcut de trecerea lor. Dimineața, partizanii bolșevici nu au putut afla nici o urmă despre unde ar fi putut să dispară. Erau oameni acolo – și apoi nu a mai fost nici unul!

Monahia Varvara (Sukhanova) scria:

„În vara anului 1923 o fată cunoscută de mine cu numele de Irina Meier a primit o scrisoare de la Petrograd de la prietena ei – și ea o tânără fată de bun neam. Sunt uimită că scrisoarea a ajuns la acel moment. Fata din partea Rusiei afectată de tulburări a recunoscut fără nici o reținere că, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea a decis să urmeze calea monahală pe care o dorea din toată inima ei.”

Acest suflet curat a povestit un vis pe care l-a avut recent. Se plimba prin Petrograd, când în fața ei se ridica o biserică albă, nouă și frumoasă. A intrat în ea. Casa lui Dumnezeu era uimitor de frumoasă. Totul în ea strălucea și sclipea cu lumină deosebită. Fata a fost cucerită de măiestria sa și a întrebat:

„În a cui cinste este construită biserica aceasta?”

Și o persoană nevăzută a răspuns:

„În numele împăratului ucis Nicolae Alexandrovici!”

Monahul Zaharia scria:

Poporul sârb a iubit cu toată inima Țarul rus. La 30 martie 1930, în ziarele sârbești a fost publicată o telegramă care preciza că locuitorii ortodocși din orașul Leskovats din Serbia au adresat Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe o cerere de canonizare a răposatului Împăratului rus Nicolae al II-lea, care nu a fost doar cel mai binevoitor și cu inimă curată conducător al poporului rus, dar care a primit și moarte mucenicească.

Deja în 1925 a apărut în presa sârbă o relatare a ceea ce s-a întâmplat cu o bătrână doamnă sârbă care și-a pierdut doi fii în război și căreia al treilea fiu, a dispărut fără urmă, despre care considera, de asemenea, că a fost ucis. Odată, după ce s-a rugat cu înflăcărare pentru toți cei uciși în război, săraca mamă a adormit și a văzut într-un vis pe împăratul Nicolae al II-lea, care i-a zis că fiul ei este în viață și că se afla în Rusia, unde se luptase împreună cu ceilalți frați ai săi care au murit. „Nu vei muri”, îi zise Țarul rus, „până nu-ți vei vedea fiul”. La scurt timp după acest vis, bătrâna a primit vestea că fiul ei era în viață, iar în câteva luni după aceea l-a îmbrățișat cu bucurie sănătos și voinic, când s-a întors din Rusia.

La 11 august 1927, în ziarele din Belgrad, a apărut o o știre cu titlul „Chipul Împăratului Nicolae al II-lea în mănăstirea Sf. Naum de la Lacul Ochrid”. În care scria:

Pictorul rus S. F. Kolesnikov a fost invitat să picteze noua biserică în vechea mănăstire sârbă Sf. Naum, fiindu-i acordată libertate creativă deplină în împodobirea cupolei și pereților interiori. În timp ce încheia această lucrare, artistul s-a gândit să picteze pe pereții bisericii chipurile a cincisprezece sfinți, care să fie plasate în cincisprezece ovale. Paisprezece chipuri au fost pictate imediat, dar locul pentru cel de-al cincisprezecelea a rămas gol, deoarece un sentiment inexplicabil l-a îndemnat pe Kolesnikov să aștepte o vreme. Odată ziua se pleca spre seară, se făcuse întuneric în biserică. Mai jos, era întunecos și numai cupola era brăzdată de ultimele raze ale soarelui. Așa cum Kolesnikov însuși povestea mai târziu, în acest moment s-a pornit un joc încântător dintre lumină și umbre în biserică, și toate în jur păreau unice și nepământești. În acest moment, artistul a văzut că ovalul gol pe care l-a lăsat neterminat a devenit animat și din el, ca dintr-un cadru, privea în jos fața întristată a împăratului Nicolae al II-lea. Cutremurat de apariția miraculoasă a Țarului rus martirizat, artistul a încremenit pentru o vreme ca și cum ar fi fost înrădăcinat în acel loc, lovit de vreun fel de paralizie. Apoi, așa cum el însuși descrie, sub influența unei contemplații de la rugăciune, el aplecă scara asupra ovalului și fără să marcheze cu cărbune conturul minunatului chip, făcu numai cu pensula planul. Nu a putut să doarmă toată noaptea și abia a putut aștepta a se pleca spre ziuă, că s-a dus la biserică, și în primele raze de soare ale dimineții era deja în picioare pe scară, lucrând cu o așa osârdie cum n-a mai avut niciodată. După cum scrie el însuși:

„Am pictat fără o fotografie. În trecut, l-am văzut de mai multe ori pe răposatul Împărat de aproape, în timp îi ofeream lămuriri la expoziții. Chipul său s-a imprimat în amintirea mea.”

Următoarea vedenie a fost văzută în 1971 de un anume Vasile, fiul duhovnicesc al Arhiepiscopului Leontie din Chile, cel de vrednică pomenire, care a răposat același an, la aceeași vreme când Biserica discuta despre canonizarea noilor mucenici ai Rusiei: La începutul acestui vis m-am văzut într-un templu imens, nefăcut de mână omenească. În partea dreaptă, pe o distanță destul de mare, era o mulțime imensă de oameni îmbrăcați în alb; Nu am putut recunoaște fețele. În jurul meu se cânta un cântec liniștit și sfâșietor, deși nu puteam vedea pe nimeni. Apoi, s-au deschis ambele uși diaconești ale Sfântului altar, iar din ele începu să iasă ierarhi și călugări Sfinți, înveșmântați în întregime cu veșminte bleu: printre aceștia puteam să-l recunosc numai pe Sfântul Nicolae făcătorul de minuni din Mira Liciei. De la ușa de lângă mine, printre episcopii care treceau, Vlădică Leontie a trecut și s-a oprit lângă mine, zicând:

„Tu, frate Vasile, ai fost chemat și ai venit. Știi, azi avem o mare sărbătoare aici!”

„Ce fel de sărbătoare, Vlădica?” Am întrebat.

Și el a continuat: „Slăvirea cerească a Țarului-mucenic!”

Și după ce s-a aplecat ușor către mine, și-a continuat drumul spre scaunul arhieresc (în centrul bisericii). În cele din urmă, s-au deschis și ușile împărățești ale altarului, iar prin ele a venit Țarul-mucenic, arătând exact așa cum apare în portretele sale oficiale din primii ani ai domniei sale – adică foarte tânăr. Era îmbrăcat în mantia regală a Țarului, ca și în timpul încoronării sale, și purta coroana împărătească pe cap. În mâinile sale, el ținea o cruce mare și pe fața sa palidă am observat o rană ușoară, fie de la un glonte, fie de la o lovitură. A trecut pe lângă mine cu viteză constantă, a coborât treapta de la amvon și s-a dus în centrul bisericii. În timp ce se apropia de scaunul arhieresc, cântatul creștea în volum, iar când piciorul lui atingea prima treaptă a scaunului, devenise atât de tare încât părea că întreaga lume se adunase și cânta într-o singură suflare.

În 1988, Claude Lopez, un creștin ortodox din Elveția, scria într-o zi că, având mare evlavie pentru Noii Mucenici, a pus în colțul său de icoane o monedă comemorativă a Țarului, împreună cu o icoană a împărătescului mucenic cu aureolă de sfânt. Într-o zi a observat umiditate pe monedă și a descoperit că izvorât mir parfumat, care curgea în cutia în care era ținută. Acest minune evidentă a continuat până în octombrie 1988, și a mai izvorât puțin în toamna anului 1989.

În sfârșit, există o mărturie a unui bărbat din Spania:

Am 48 de ani. Sunt de origine spaniolă, născut din Barcelona. Numele meu este Mateo Gratacos Vendrell. Când lucrurile pe care vreau să le povestesc s-au întâmplat, nu eram membru al Bisericii Ortodoxe. Acum, prin mila lui Dumnezeu, am devenit membru (august, 1989). Timp de patru ani am avut o durere în coapse și în burtă pe partea dreaptă. Am consultat medici diferiți și am trecut prin rutina obișnuită (raze X, ecografie etc. și alte analize). Toate rezultatele au fost negative. S-a dedus că durerea mea era de origine psihosomatică (psihologică). Pentru a mă calma, am fost tratat cu acupunctură și laser, dar toate în zadar; Durerea mea nu a dispărut. Eram demoralizat. Într-o noapte am avut din nou dureri acute, și am început să citesc. Pentru a însemna pagina la care am rămas, am pus un portret al Țarului Nicolae (de fapt, icoana lui). M-am uitat la icoană și el (Țarul) s-a uitat la mine. I-am cerut să se roage lui Hristos, Domnului nostru; pentru că a suferit în ultimele zile ale vieții sale, el ar avea milă. Am acceptat durerea pe care o aveam, dar nu am putut accepta faptul că eram „nebun”, deoarece știam că durerile mele erau reale. A doua zi, chiar după noaptea aceea, când eram în drum spre lucru, un client care îmi era de asemenea și prieten, m-a întrebat cum eram și știind că încă am durere, a întrebat dacă l-am consultat pe Dr. P. Am răspuns că nu. Mi-a zis să merg să îl văd în numele lui. Am fost acolo a doua zi. Când m-a examinat, a zis că nu este nimic psihosomatic; Aveam o piatră la rinichi invizibilă (la radiografie). Am urmat un „tratament natural” și piatra a ieșit pe cale firească după o lună. În această perioadă m-am rugat Domnului să-și amintească de dragostea mea față de Țar. I-am promis Țarului Nicolae că îi voi împărți și îi voi face cunoscuta icoana sa, ca un „paraclis” pentru mila pe care mi-a arătat-o mie, celui sărac, suferind timp de patru ani și mi-am văzut problema rezolvată în mai puțin de o lună prin mijlocirea sa. Mulțumesc, Sfinte Nicolae al II-lea, sunt foarte recunoscător.